Management bancar Conf.univ.dr.

Irena Munteanu

TEMA 6

MANAGEMENTUL RISCULUI DE CREDIT

INTRODUCERE
Riscul de credit este legat de probabilitatea ca debitorul sau emitentul
instrumentului financiar să nu poată să plătească sau să ramburseze capitalul în baza
condiţiilor specificate în contractul de credit. Riscul de credit presupune că plăţile sunt
întârziate sau nu se efectuează deloc şi ca urmare, lichiditatea băncii va fi afectată. Cu
toate că tehnicile de evaluare a riscului au evoluat, riscul de credit este pe primul loc
printre cauzele falimentului bancar. Motivul este că peste 80 la sută din bilanţul unei
bănci rezultă din operaţiuni care stau sub semnul riscului de credit. Principalele tipuri de
risc de credit sunt:
 riscul personal sau al consumatorului;
 riscul corporatist sau al companiei;
 şi riscul de ţară sau riscul suveran.
În condiţiile date se impune ca măsură de management al riscului o analiză
atentă a capacităţii instituţiei de credit cu scopul de a evalua, administra, superviza,
urmări derularea şi recuperarea creditelor, garanţiilor sau altor instrumente de credit.

Garanţia creditelor

Datorită faptului că instituţiile bancare angajează în acordarea de credite fonduri

care nu le aparţin apare necesitatea utilizării de garanţii.
1. Garanţia personală este angajamentul luat de o terţă persoană de a plăti în
locul debitorului în cazul în care acesta este în incapacitate de plată sau refuză să-şi
onoreze obligaţiile. Garanţia personală poate fi simplă sau solidară. În categoria
garanţiilor personale intră girul şi asigurările.
2. Garanţiile reale sunt: reţinerea, gajul, ipoteca şi privilegiul.
a) Reţinerea asigură creditorului dreptul de a păstra un bun corporal, proprietate a
debitorului atâta timp cât el nu a fost achitat integral, cu condiţia ca bunul să aibă
legătură cu creanţa certă şi exigibilă.

1
Management bancar Conf.univ.dr. Irena Munteanu

b) Gajarea este actul prin care debitorul remite creditorului un bun - gajul.
Operaţiunea poate avea loc cu sau fără deposedare. Ca urmare a operaţiunii de gajare,
creditorul are următoarele drepturi:
 de preferinţă: dreptul de a fi plătit înaintea altora în cazul vânzării bunului ce
reprezintă garanţia;
 de urmărire - în cazul în care se schimbă proprietarul;
 de reţinere: dreptul de a păstra obiectul gajului;
 de vânzare - prin justiţie.
c) Ipoteca este actul prin care debitorul acordă creditorului dreptul asupra unui
imobil, fără deposedare şi cu publicitate. Ipoteca dă creditorului dreptul de preferinţă şi
de urmărire.
d) Privilegiul este dreptul conferit prin lege unor creditori de a avea prioritate în a
fi plătiţi atunci când dispun de o garanţie asupra totalităţii patrimoniului debitorului.
Privilegiul dă dreptul de preferinţă şi de urmărire.
Dobânda este un element important al relaţiei de creditare şi reprezintă preţul
plătit de către debitor pentru utilizarea capitalului. Trebuie precizat că dobânda conţine
pe lângă costul capitalului şi o sumă care să cuantifice riscul de nerembursare asumat
de creditor.
Dobânda poate fi: fixă sau variabilă, simplă sau compusă, nominală sau reală.
Formula ratei dobânzii simple are aplicabilitate şi pe piaţa monetară din
România, tranzacţiile cu titluri eligibile având la bază acest tip de calcul, aşa cum se
poate vedea din cadrul 6.1.

Cadrul 6.1. Emiterea de certificate de depozit de către BNR

Emiterea de certificate de depozit este o tranzacţie efectuată în scopul absorbţiei de
lichidităţi prin care BNR vinde participanţilor eligibili certificate de depozit. Titlurile reprezintă
obligaţii ale băncii centrale faţă de deţinătorii acestor instrumente şi sunt tranzacţionabile.
Certificatele de depozit sunt denominate în moneda naţională şi sunt emise în formă
dematerializată.
Certificatele de depozit sunt emise cu discount, la o valoare inferioară valorii nominale
(valoarea cu discount) şi sunt răscumpărate la scadenţă la valoarea nominală, Diferenţa între
valoarea la care sunt emise şi valoarea nominală reprezintă dobânda plătită la scadentă,
aferentă sumei plătite de deţinător la emisiune.
Rata dobânzii aplicate este rata dobânzii simple, Nr.de zile/360.
Altfel spus diferenţa dintre valoarea nominală şi suma plătită la achiziţionare reprezintă
dobânda sau câştigul obţinut de cumpărător.

Formula dobânzii compuse este utilizată în cazul produselor bancare de tipul

depozite la termen cu capitalizarea dobânzii, pentru calculul ratelor plătite de către
beneficiarii de credite sau în cazul unor instrumente financiare.
Cei mai semnificativi factori care determină nivelul ratei dobânzii sunt: rata
rescontului, nivelul dobânzii de refinanţare, productivitatea capitalului, riscul de
nerambursare, raportul dintre cererea şi oferta de credit, perioada de timp pentru care
se acordă împrumutul.

2
Management bancar Conf.univ.dr. Irena Munteanu

Categorii de credite

Pentru delimitarea principalelor tipuri de credite se au în vedere următoarele:

persoane creditorului; modalitatea specifică de formare şi utilizare a capitalului
disponibil; persoana debitorului; dimensiunile şi dinamica necesităţilor debitorului şi
modul de folosire a capitalului împrumutat; obiectul creditului; durata de constituire a
capitalului disponibil şi de utilizare de către împrumutaţi.
Printre cele mai importante clasificări ale creditelor bancare se află cea
referitoare la durata de acordare. Din acest punt de vedere distingem:
a) credite pe termen scurt (acordate pe o perioadă mai mică de 1 an);
b) credite pe termen mediu (acordate pentru 1-5 ani)
c) credite pe termen lung (acordate pe o perioadă mai mare de 5 ani)
Din punct de vedere al destinaţiei distingem:
a. credite legate: destinate unei anumite operaţiuni;
b. credite nelegate: destinate nevoilor generale ale beneficiarului.
Pornind de la aceste clasificări distingem diverse caracteristici ale creditelor cum ar fi:
creditul obligatar este de obicei pe termen mediu sau lung, creditul de consum este un
credit nelegat, creditul comercial este un credit pe termen scurt sau creditul de investiţii
este pe termen mediu sau lung. În casetele de mai jos sunt prezentate câteva tipuri de
credite cu specificul lor.

Cadrul 6.2. Creditul comercial

În relaţiile comerciale se practică în mod obişnuit vânzarea mărfurilor pe credit adică
acceptul vânzătorului de a livra marfa şi de a aştepta o perioadă de timp plata acesteia. În
perioada de timp dintre livrare şi plata propriu-zisă între cei doi parteneri se nasc raporturi de
credit şi anume de credit comercial. Prin acest act de credit se îmbină pe de o parte interesul
producătorului de a asigura vânzarea produselor sale şi pe de altă parte interesul
comerciantului lipsit de capital, care doreşte să plătească marfa după vânzarea ei.
Pe măsură ce producţia mărfurilor s-a diversificat şi reţelele de distribuţie s-au lărgit,
proporţiile creditului comercial au crescut.
Creditul comercial reprezintă în gestiunea financiară a beneficiarului o sursă
suplimentară de capital circulant scutindu-l pe acesta de a recurge la alte surse de finanţare
ca de exemplu creditul bancar. În fapt şi producătorul de mărfuri este beneficiarul unui credit
comercial primit de la furnizorii săi.

Cadrul 6.3. Creditul obligatar

Creditul obligatar este o relaţie de credit în care partenerii sunt: pe de o parte
instituţiile statului sau întreprinderi, care în calitate de debitori emit obligaţiuni şi pe de lată
parte creditorii (subscriitori), deţinătorii acestor obligaţiuni. Aceştia din urmă îşi angajează
capitalurile în vederea obţinerii unui venit sigur numit cupon.
Obligaţiunea este înscrisul prin care consemnează raportul de credit, de aceea
creditul se numeşte obligatar.

Cadrul 6.4. Creditul ipotecar

Creditul ipotecar reprezintă o categorie importantă de credit în economia de piaţă,
economie care cultivă dezvoltarea proprietăţii individuale. Creditul ipotecar presupune o
convenţie între creditor şi împrumutat în care se stipulează condiţiile generale de acordare şi
rambursare a creditului, se identifică proprietatea care stă la baza garanţiei şi se precizează
circumstanţele în care debitorul îşi poate pierde dreptul asupra proprietăţii.

3
Management bancar Conf.univ.dr. Irena Munteanu

În cele mai multe cazuri beneficiarii unui împrumut ipotecar aleg ca ratele de
rambursare lunare să fie constante. Rambursările periodice cuprind atât dobânda cât şi
suma cu care se reduce datoria în curs. De regulă în cadrul ratei fixe scade componenta
dobândă şi creşte partea de rambursare propriu zisă. Există şi alte forme de împrumut pe
ipotecă: cu dobânzi variabile sau cu rambursare progresivă.

Managementul portofoliului de credite

Politica bǎncii şi reglementǎrile în vigoare determinǎ managementul portofoliului de

credite. Totuşi sunt câteva direcţii general acceptate în realizarea unei bune politici de
credit. În relaţia de creditare este importantǎ respectarea normelor, dar în acelaşi timp,
conteazǎ capacitatea lucrǎtorului bancar de a identifica situaţiile de excepţie.
Considerentele care formeazǎ temeiul unor politici de creditare sǎnǎtoase sunt:
1) Plafonul total de credit. Limitarea plafonului de credite este exprimatǎ în raport cu
depozitele, capitalul sau activele totale. În stabilirea plafonului se ţine cont de
factorii de mediu cum ar fi: cererea de credite, volatilitatea depozitelor, riscul de
credit.
2) Acoperirea geograficǎ. Extinderea bǎncii poate fi o cauzǎ generatoare de profit,
dar în acelaşi timp de pierdere. Dacǎ produsele bǎncii nu rǎspund cerinţelor
pieţei sau capacitatea de adaptare a managementului nu este rapidǎ, atunci
rezultatele nu vor fi cele dorite. De aceea se impune o limitarare a ariei
geografice în care instituţia de credit acţioneazǎ.
3) Limitarea expunerilor mari. Diversificarea portofoliului de credite este o mǎsurǎ a
reducerii riscului, de aceea bǎncile au restricţii în ceea ce priveşte expunerea
faţǎ de un singur debitor, un grup de clienţi sau un sector de activitate.
4) Tipuri de credite. Distribuţia pe categorii. În politica de creditare existǎ limitǎri în
ceea ce priveşte raportul între creditele de consum, ipotecare în total. De
asemenea, trebuie corelate depozitele pe termene sau valute cu volumul
creditelor acordate pe termene sau monede de contract.
5) Scadenţele. La fel de imporantǎ ca analiza bonitǎţii clientului este stabilirea
scadenţei maxime pentru fiecare tip de credit. Trebuie întocmit un grafic de
rambursare realist, iar scadenţele sǎ fie corelate cu sursele de rambursare, cu
scopul finanţǎrii şi durata de viaţǎ a garanţiilor.
6) Preţul creditului este determinant atât pentru vânzarea produsului cât şi pentru
obţinerea profitului bǎncii. Preţul creditului trebuie sǎ acopere costurile finanţǎrii,
supervizarea creditului, administrarea şi pierderile probabile.

Managementul riscului de credit

Managementul riscului de credit se concentrează pe analiza portofoliului de

credite şi pe modelele de evaluare a bonităţii clienţilor.
Caracteristicile şi calitatea portofoliului de credite al băncii reflectă poziţia pe
piaţă şi strategia adoptată. Se recomandă ca cel puţin 75% din valoarea totală a
creditelor şi 50% din numărul creditelor în valută să aibă scadenţă mai mare de un an.
În analiza portofoliului de credite se evidenţiază următoarele categorii:
 creditele acordate acţionarilor şi părţilor afiliate;

4
Management bancar Conf.univ.dr. Irena Munteanu

 creditele pentru care s-a eşalonat plata dobânzii sau rambursarea creditului sau
pentru care s-au schimbat condiţiile contractuale în ceea ce priveşte dobânda
sau rambursarea creditului;
 creditele pentru care plata dobânzii sau a principalului a întârziat peste 30 zile,
inclusiv pentru cele la care dobânda a fost capitalizată sau refinanţată;
 creditele clasificate ca substandard, îndoielnice sau ca pierdere.
În afara creditelor, cea mai importantă categorie de active generatoare de risc de
credit sunt depozitele interbancare. Această categorie reprezintă un procent
semnificativ din bilanţul băncii, în special în ţările care nu au monedă convertibilă, dar
care permit agenţilor economici şi persoanelor fizice să constituie depozite în valută.
Operaţiunile de garantare sunt asimilate celor de creditare, iar riscul este evaluat
identic. Astfel, revizuirea portofoliului extrabilanţier este similară cu analiza portofoliului
de credite.

Gestiunea portofoliului de credite şi constituirea de provizioane în România

Analiza portofoliului de credite din perspective constituirii de provizioane este o etapă

importantă în gestiunea riscului de credit. În acest scop se clasifică creditele în 5
categorii: standard, în observaţie, substandard, îndoielnic şi pierdere. Clasificarea
creditelor se face ţinând seama simultan de 3 criterii:
1) serviciul datoriei;
2) performanţa financiară a debitorului şi
3) iniţierea de proceduri judiciare.

1) Serviciul datoriei reprezintă de numărul de zile de întârziere la plată faţă de

data scadenţei datoriei. Există 5 intervale în funcţie de care se apreciază serviciul
datoriei: 0-15 zile, 16-30 zile, 31-60 zile, 61-90 zile, minimum 91 de zile.

2) Performanţa financiară reflectă potenţialul economic şi a soliditatea financiară

ale unei entităţi, obţinută în urma analizării unui ansamblu de factori cantitativi şi
calitativi. Instituţiile de credit încadrează debitorii din afara sectorului instituţiilor de credit
în categorii de performanţă financiară, care se notează de la A la E, în ordinea
descrescătoare a calităţii acesteia.

Evaluarea performanţei financiare a unui debitor, persoană fizică, se realizează

potrivit criteriilor stabilite de instituţiile de credit prin norme interne, pornindu-se de la
procedura de clasificare a clientelei pe categorii de risc de nerambursare, elaborată de
acestea.
Evaluarea performanţei financiare a unui debitor, persoană juridică, din afara
sectorului instituţiilor de credit se realizează potrivit normelor interne ale instituţiilor de
credit, pe bază de punctaj atribuit unor factori cantitativi şi calitativi.
Factorii cantitativi se referă în principal la următorii indicatori, acolo unde aceştia
pot fi determinaţi: lichiditate, solvabilitate, profitabilitate şi risc, inclusiv riscul valutar.
Factorii calitativi se referă cel puţin la aspecte legate de modul de administrare a
entităţii analizate, de calitatea acţionariatului, de garanţiile primite (altele decât cele care
sunt acceptate la diminuarea expunerii faţă de debitor), de condiţiile de piaţă în care
aceasta îşi desfăşoară activitatea.
În cazul în care instituţiile de credit se găsesc în imposibilitate de a evalua
performanţa financiară a unui debitor, persoană juridică, din afara sectorului instituţiilor
de credit, aceasta se încadrează direct în categoria E.
5
Management bancar Conf.univ.dr. Irena Munteanu

3) Iniţierea de proceduri judiciare arată faptul că au fost luate cel puţin una
dintre următoarele măsuri luate în scopul recuperării creanţelor:
 darea de către instanţă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului;
 declanşarea procedurii de executare silită faţă de persoanele fizice sau juridice.
Se aplică acelaşi regim şi pentru învestirea cu formulă executorie a contractelor
de credit, contractelor de garanţie şi a hotărârilor judecătoreşti definitive ce dispun
asupra contractelor de credit, precum şi asupra contractelor de garanţie, dacă este
cazul, sau asupra contractelor de plasament.
La constituirea provizioanelor este luată în considerare şi expunerea debitorului
la riscul valutar.
Un debitor, persoană fizică este expus la riscul valutar dacă nu generează fluxuri
de numerar nete pozitive în valuta de exprimare a creditului, care să permită
rambursarea la termen a fiecărei rate de credit (principal şi dobândă). Fluxurile de
numerar se ajustează în funcţie de gradul de certitudine şi de caracterul de permanenţă
al acestora.
Practic gestiunea creditelor este legată direct de clasificarea creditelor în vederea
constituirii de provizioane. În acest scop se parcurg următoarele etape:

I) Clasificarea creditelor şi/ sau a plasamentelor în cele 5 categorii, ţinând

seama simultan de criteriile prezentate şi în conformitate cu tabelul 1.A.
Din combinarea celor trei criterii rezultă clasificarea creditelor conform principiului
declasării prin contaminare. Conform acestui principiu, creditele acordate unui debitor
şi/sau plasamentele constituite la acesta se încadrează într-o singură categorie de
clasificare, respectiv prin luarea în considerare a celei mai slabe dintre categoriile
individuale de clasificare.

Sursa:BNR- Regulament 5/2012 publicat în MO nr179/2012

6
Management bancar Conf.univ.dr. Irena Munteanu

II) Determinarea necesarului de provizioane specifice de risc de credit

În această etapă se pot diminua expunerile în cazul creditelor garantate în conformitate
cu reglementările în vigoare.1

În scopul determinării valorii cu care se diminuează efectiv sumele reprezentând

expuneri din credite/plasamente, sumele înregistrate în contabilitate, aferente garanţiilor
eligibile, se ajustează prin aplicarea de coeficienţi, cu valoarea cuprinsă între 0 şi 1,
rezultatul urmând a fi limitat la nivelul sumelor garantate.
După determinarea valorii se trece la aplicarea coeficientului de provizionare asupra
expunerilor prelucrate anterior şi care fac obiectul constituirii de provizioane specifice de
risc de credit. (tabel 2).

III) Constituirea provizioanelor specifice de risc de credit se referă la crearea

acestora şi se realizează prin includerea pe cheltuieli a sumei reprezentând nivelul
necesarului de provizioane specifice de risc de credit.

Chiar dacă inovatia financiară a divesificat produsele bancare, activitatea de

creditare, detine o pondere importantă în cadrul operaţiunii băncilor comerciale în
general si a celor din Romania in special. De aceea se poate spune ca un management
eficient al creditelor este cheia indeplinirii obiectivelor delimitate in cadrul politicii bancii.

1
Regulament BNR nr. 5/2012 publicat în MO nr179/2012

7
Management bancar Conf.univ.dr. Irena Munteanu

Cadrul 6.1. Creditul si riscul de credit

(Extras din Raport asupra stabilităţii financiare 2011 (BNR), pag.40)