VREAU SǍ TRǍIESC PRINTRE STELE – de VICTOR EFTIMIU

Cititi: Povestea nemuritoare a Pomului de Crǎciun, a bradului adus de Moş Crǎciun copiilor.

MicuI cum era, se simIea înǎbuşit, strivit de brazii bǎtrâni şi înalIi, la umbra cǎrora creştea.
Se simIea pierdut în noaptea acelei pǎduri nesfârşite, unde-i fusese ursit sǎ vadǎ lumina zilei
şi ar fi vrut sǎ scape din închisoarea cetinei, sǎ fie stǎpân pe el însuşi, liber, undeva, într-o
împǎrǎIie fermecatǎ.
Într-o bunǎ zi, îşi luǎ inima în dinIi, cum se spune, şi porni din poale spre creastǎ.
Tot urcând coasta, BrǎduleI ajunse la jumǎtatea muntelui, acolo unde se sfârşea pǎmântul
şi începea stânca. Mai sus de-acolo n-ar fi putut sui. Piatra stearpǎ n-ar mai fi avut din ce
sǎ-i hrǎneascǎ rǎdǎcinile, sǎ-i trimeatǎ din adânc sucul humei negre, laptele gras din care se
înfruptǎ copacul şi buruiana.
PuiuIul se desprinse din coroana de brazi ce încununa jumǎtatea de jos a piscului.
Acum creştea singur-singurel, la câIiva paşi mai sus de marginea pǎdurii.
- Ce cauIi tu, mǎi BrǎduleI, ce cauIi tu mai presus de noi? îl întrebǎ, într-o zi, un copac
bǎtrân, un strǎmoş al lui, Moş Brad. Nu Ii-e bine laolaltǎ cu noi? De ce te ridici mereu, parca-
ai vrea s-ajungi în soare şi în lunǎ?
- Vreau sǎ trǎiesc printre stele! M-am sǎturat de pǎdurea întunecatǎ. Vreau sǎ mǎ înfrǎIesc
cu luceferii din slavǎ!
Şi pomuleIul urca mereu şi cu cât urca, se simIea mai singur.
Se mai împrietenea el BrǎduleI cu câte un cerb, cu o cǎprioarǎ, cu un lup sau cu un
mistreI, dar lighioana nu stǎtea prea mult pe stânca pleşuvǎ, fǎrǎ izvoare; îşi lua repede
tǎlpǎşiIa în jos, şi se pierdea în rǎcoarea pǎdurii. Treceau zile şi zile pânǎ sǎ mai vadǎ
copǎcelul Iipenie.
Câte un vultur se mai rotea în albǎstrimea vǎzduhului înalt. Dar era prea sus şi prea
departe.
BrǎduleIul jinduia repeziciunea cu care uriaşa pasǎre strǎbǎtea zǎrile, norocul ce-l avea sǎ
poatǎ zbura unde vrea şi când vrea, sǎ nu fie înlǎnIuitǎ de rǎdǎcini, nemişcatǎ, osânditǎ sǎ
stea în vecii-vecilor în acelaşi loc, cum îi era scris lui.
Tot îşi închipuia bietul de brad cǎ, urcând mereu şi crescând mare, se va desprinde din
obezile care-l Iineau legat de pǎmânt, îşi va schimba soarta de buruianǎ nemişcatǎ şi va
cǎlǎtori în Iara luceferilor. Pe braIe şi în palme — ramurile lui vor purta stele şi steluIe, iar
când le va scutura, va curge din ele rouǎ de lumini şi rǎsfrângeri din bolta fǎrǎ început şi
fǎrǎ de sfârşit.

1
 Stelele, şi ele, n-aveau de lucru: îi clipeau şiret din ochi, îl ademeneau, uneori pǎreau
cǎ se lasǎ pân' la crengi, gata-gata sǎ se înIepe cu acele lui de smarald, pe urmǎ iar se
smuceau, se trǎgeau repede în sus şi se lipeau la locul lor, pe bolta de întuneric albastru.
În nopIile furtunoase, BrǎduleI se uita cum se alungǎ fulgerele în desimea norilor, cum se
scurg şuvoaiele în crǎpǎturile stâncii, cum se clatinǎ culmile copacilor, vânzolite în marile
pustietǎIi ale înǎlIimilor.
Şi tot i se pǎrea cǎ nu se vor opri niciodatǎ vânturile şi trǎznetele.
Zilele de iarnǎ erau când senine, liniştite, luminoase, cu licǎriri de piatrǎ scumpǎ, în
zǎpada proaspǎtǎ cǎzutǎ, când acoperite de fumul crivǎIului, care purta nǎmeIi din munte-
n munte şi rǎsturna copacii bǎtrâni şi putrezi.
„Oare voi îmbǎtrâni, voi putrezi şi eu, mǎ vor trânti vânturile, mǎ vor culca mort, la
marginea codrului, fǎrǎ sǎ mai vǎd vreodatǎ nici pǎmântul, nici cerul? Eu sunt mai sus
decât fraIii mei din pǎdure, sunt singur, fǎrǎ sprijin, descoperit, şi pot fi mai uşor rǎpus. Mult
mai uşor decât alIii, voi cǎdea pradǎ pieirii, eu, cel ce-am nǎzuit s-ajung între stele, sǎ mǎ
lumineze stelele!
Dar n-am sǎ sfârşesc aşa. Nu se poate!"
BrǎduIului îi era tare urât în singurǎtate. Nici oameni, nici sǎlbǎticiuni nu se încumetau
sǎ urce atât de sus. Ce-ar fi cǎutat acolo, în acele pustiuri de piatrǎ?
Într-o zi, un iepure speriat de nişte vânǎtori din vale o luǎ la fugǎ înspǎimântat şi,ca sǎ
scape de ei, Iâşni într-o goanǎ nebunǎ şi ajunse lângǎ BrǎduleI, ascunzându-se sub ramurile
lui cele mai de jos.
- Bine-ai venit, iepuraşule!... Stai cu mine sǎ ne facem prieteni, şi sǎ mai schimbǎm câte o
vorbǎ!
- Bucuros, îi rǎspunse Urechilǎ. Şi rǎmase acolo. Stǎtu el ce stǎtu şi-l apucǎ foamea.
- BrǎduIule, mie-mi place sǎ stau cu tine, dar au cam început sǎ-mi chiorǎie maIele, N-ai
cumva vreo varzǎ pe aici pe aproape, sǎ mi-o dai s-o ronIǎi?
- N-am, iepuraşule dragǎ!... Cum o sǎ creascǎ verze pe piatra asta stearpǎ?...
- Niscaiva lobodǎ, trifoi sau lucernǎ n-am putea gǎsi?
- Unde sǎ le gǎsim, frate Urechilǎ! cǎ nu creşte nimic pe stârpiciunea asta de stâncǎ!
- Mǎcar o gurǎ de apǎ cǎ, uneori, când n-ai încotro, apa îIi astâmpǎrǎ şi foamea...
- Nu e nici un izvor pe-aici pe aproape iepuraşule dragǎ!
- Dar tu cum îIi potoleşti setea, Brǎdişorule?
- Din bunǎtatea ploilor şi-a zǎpezilor ce mi se topesc pe ramuri şi la adun la rǎdǎcinǎ!
- Eu sunt iepure şi n-am rǎdǎcini s-adun zǎpezi în ele! Mi se rupe inima, dar n-am
încotro... Trebuie sǎ plec! Te las cu bine!
2
- Sǎ ne vedem cu bine!
Şi iepuraşul, drept rǎmas bun, dete lǎbuIa cu fiecare ramurǎ a BrǎduleIului şi dus a
fost şi n-a mai venit! Nu dupǎ multǎ vreme, iatǎ o veveriIǎ, rǎtǎcitǎ şi ea pe unde nu prea
umblǎ veveriIele.
- Bine-ai venit, suratǎ Coadǎ-Lungǎ-SǎltǎreaIǎ! o-ntâmpinǎ puiuIul. Mai stai o vreme şi
la mine!
- Bucuroasǎ, îi rǎspunse Coadǎ-Lungǎ-SǎltǎreaIǎ. Dar aş vrea sǎ ştiu: ceva ghindǎ, nuci
ori alune ai în scorburǎ sau prin ramuri?
- Nici prin ramuri, nici în scorburǎ nu Iin aşa ceva! rǎspunse oftând, BrǎduleI. –
Nici mǎcar un strop de apǎ, afarǎ numai când plouǎ!
- Atunci rǎmâi sǎnǎtos, flǎcǎule! zise veveriIa şi o zbughi cât ai clipi din ochi spre poala
muntelui, sǎrind din brad în brad. Noaptea, brǎduleIul se ruga şi de stele sǎ vie pânǎ la
el mǎcar douǎ-trei, sǎ i-se anine de ramuri... stelelor nu le trebuie nici apǎ, nici varzǎ,
nici nuci, nici alune, nici lobodǎ, nici trifoi, nici lucernǎ. Stelele se hrǎnesc cu azur şi
visele oamenilor.
- Suntem prea departe, BrǎduIule! Ca sǎ ajungem pânǎ la tine, ne-ar trebui o veşnicie!
- Nu se va îndura nimeni de mine, niciodatǎ, sǎ-mi Iinǎ tovǎrǎşie; ofta şi suspina
pomişorul crescut între piatrǎ şi pǎdure. Ba da! S-a îndurat de el un moşneag care
venea în zbor din slava cerului, Moş Crǎciun. Trecând pe lângǎ BrǎduleI, îi auzi
suspinele şi se opri.
- Ce-i cu tine, bǎiete, de ce oftezi?
- Sunt singur, nici iepuraşii, nici veveriIele, nici stelele nu au vrut sǎ-mi Iinǎ de urât în
pustietatea asta.
- Dar cu copiii n-ai vrea sǎ te joci?
- M-aş juca, dar copiii sunt departe-departe, nu pot ajunge pânǎ aici, sus în munte, şi
încǎ pe vreme de iarnǎ. Şi-n sinea lui, Moş Crǎciun îşi zicea: „PomuleIul acesta nu e la
fel ca alIii! Ramurile lui, de culoarea argintului, lumineazǎ de parcǎ ar fi fǎcute din
fǎrǎmituri de stele. Se vede cǎ a curs pe el, l-a hrǎnit şi l-a scǎldat lapte de lunǎ... Cetina
care-l îmbracǎ e îmbǎlsǎmatǎ... Nu e fǎcut sǎ stea în arşiIǎ şi-n vifore, sǎrǎcuIul. Mai
bine ar sta cu copiii oamenilor la un loc, lângǎ vatrǎ, sǎ umple odaia şi sǎ facǎ din ea o
sǎrbǎtoare. Ar fi pǎcat sǎ-l las sǎ piarǎ aici, singur-singurel, tarǎ sǎ-i vadǎ şi alIii
frumuseIea".
BrǎduleI era tare bucuros, pricepând gândurile moşneagului!

3
 „Te pomeneşti cǎ m-o lua de aici şi m-o duce cu el, sǎ vǎd şi altǎ lume, şi din acea
lume sǎ pornesc în alta, şi apoi în alta şi, la urmǎ, s-ajung în împǎrǎIia stelelor!"
Voia puiuIului se împlini.
Moş Crǎciun îl urcǎ pe umeri şi coborî cu el pe pǎmânt... Era o zi plinǎ de soare şi
soarele aprindea mǎrgele de argint în zǎpada proaspǎt ninsǎ.
- Moşule, nu ai vrea sǎ ne dai nouǎ brǎduleIul acesta? îl îmbiarǎ pe Moş Crǎciun câIiva
drumeIi...
- Ca sǎ-l puneIi pe foc?
- Se poate aşa ceva? Asemenea minune e de pus pe foc? Dimpotrivǎ. Vrem sǎ-l
împodobim cu jucǎrii, cu lumânǎrele, cu nuci poleite şi cu lanIuri de hârtie, cu mingi de Iiplǎ,
cu pǎpuşi, cu iepuraşi de turtǎ dulce, cu ursuleIi de puf, sǎ se bucure copilaşii noştri, sǎ
batǎ din palme, sǎ cânte şi sǎ joace sǎ se aprindǎ şi sǎ scapere râuri de scântei, sǎ
aducem veselie şi voie bunǎ fetiIelor şi bǎieIaşilor noştri, sǎ ne veselim şi noi cu ei odatǎ.
Haide, moşule, îndurǎ-te şi dǎruieşte-ne nouǎ pomuleIul acesta, cǎ avem copii silitori şi
ascultǎtori.
Moş Crǎciun le-a dǎruit brǎduIul.
Visul copǎcelului din munIi se împlinise.
N-a mai fost singur. Puiul cetinei se înfrǎIea acum cu puii de om şi se bucura laolaltǎ în
caldul adǎpost, departe de urletele lupilor şi de buciumele crivǎIului.
Şi, de atunci, în fiecare sfârşit de an, a început sǎ se aprindǎ pe la mai toate casele
pomul de iarnǎ, greu de-atâtea daruri, cu sute şi cu sute de lumini, plin de stele care scapǎrǎ
focuri mici, scânteietoare de azur şi de aur, la fel cu cele din vǎzduhul nopIii, stele care aduc
cerul pe pǎmânt.

(Basme, poveşti, povestiri, Editura Minerva, 1982, Bucureşti.)

RE†INE†I:

• în Vreau sǎ trǎiesc printre stele scriitorul povesteşte o întâmplare deosebitǎ a pomului de Crǎciun, a bradului adus
de Moş-Crǎciun. Micu†ul brǎdule† dorea sǎ trǎiascǎ la luminǎ, printre stele.
Brǎdule†ul se împrieteneşte, în singurǎtatea lui, cu un iepuraş, dar iepuraşului fǎcându-i-se foame şi sete a plecat
Iǎsând brǎdu†ul tot singur. A venit apoi o veveri†ǎ, pe care a numit-o Coadǎ-Lungǎ, dar şi aceasta a plecat în cǎutarea
apei..
Moş Crǎciun l-a luat şi l-a dus la copiii care l-au împodobit, şi brǎdu†ul era bucuros c ǎ nu mai era singur.

• Realiza†i şi voi o poveste despre bradul vostru de Crǎciun.

De la Andra Parascǎ ci Evelin FrǎEilǎ – Constania

Şcoala nr. 29,

CONSTANŢA Pentru toii elevii de

clasa a II-a –

Sǎrbǎtori Fericite!

4
www.scrib.com postat in data de 11 Decembrie 2011 - nu am gasit decat ceva audio pana la aceasta data pe net.