Tema 16. Dreptul succesoral.

Conţinuturi de curs.
16.1. Noţiuni generale privind succesiunea.
16.2. Succesiunea testamentară.
16.3. Succesiunea legală.
Obiective de referinţă: să determine trăsăturile distinctive ale dreptului succesoral; să identifice dreptul
succesoral; să analizeze clasele succesorale; să argumenteze rolul testamentului; să argumenteze rolul rezervei
succesorale şi a succesiunii vacante; să stabilească atribuţiile funcţionarilor publici în valorificarea raporturilor juridice
de succesiune; să aplice normele codului civil la soluţionarea speţelor.
Repere de conţinut.
16.1. Noţiuni generale privind succesiunea.
Prin moştenire sau succesiune se înţelege în sens juridic transmiterea patrimoniului unei persoane fizice
decedate, către una sau mai multe persoane determinate de lege sau de către cel decedat printr-un act special de ultimă
voinţă. Totodată, succesiunea constituie şi unul dintre modurile de dobîndire a dreptului de proprietate sau a altor
drepturi reale. In situaţia cînd defunctul a dispus cu privire la patrimoniul său, precizînd cui şi în ce mărime urmează
a fi împărţit acesta după moartea sa printr-un act de ultimă voinţă numit testament, succesiunea se numeşte
testamentară. Dacă defunctul nu a dispus prin testament de averea sa, bunurile revin potrivit dispozitivelor legale
rudelor sale în ordinea chemării lor la succesiune şi soţului supravieţuitor. Această transmitere patrimonială se numeşte
succesiune legală sau ab intestat (fără de testament). De aici, nu trebuie trasă concluzia că averea defunctului poate
fi transmisă în mod exclusiv numai legal sau numai testamentar: pot fi si cazuri cînd moştenirea se transmite parţial
în temeiul testamentului şi parţial în temeiul legii, sau cînd deşi defunctul a lăsat testament, moştenirea se transmite
potrivit legii. Persoana decedată a cărei avere se transmite pe cale de succesiune se numeşte “de cuius”, prescurtare a
formulei romane “is de cuius succesione agitur” (cel despre a cărui succesiune este vorba). Dacă transmiterea se face
în temeiul unui testament, dispunătorul se numeşte testator, în vreme ce în cazul succesiunii legale, de cuius se mai
numeşte autor sau pur şi simplu, defunct.
Transmiterea moştenirii, indiferent de felul ei, are următoarele patru caractere juridice specifice: 1. Succesiunea
este o transmitere pentru cauză de moarte (mortis causa), deoarece ea nu se produce decît ca o consecinţă a morţii
unei persoane fizice. 2. Succesiunea este o transmitere universală, întrucît are ca obiect patrimoniul defunctului privit
ca o totalitate de drepturi si obligaţii cu valoare economică, deci ca o universalitate juridică. Moştenirea poate privi
patrimoniul defunctului în totalitate sau numai o parte a lui, căci defunctul poate dispune separat de o anumită masă
patrimonială, (cu titlu universal), sau de un anumit bun individual determinat (cu titlu particular). 3. Succesiunea este
o transmitere unitară, în sensul că ea constituie o singură masă de bunuri care se transmite în întregul ei şi după aceleaşi
norme fără deosebire între bunurile succesorale după natura sau originea lor. 4.Succesiunea este o transmitere
indivizibilă în sensul că acceptarea sau renunţarea la moştenire are un caracter indivizibil, neputînd avea ca obiect
numai o parte din moştenire. Altfel spus, nici un mostenitor nu poate accepta numai o parte a moştenirii, spre exemplu
numai activul refuzînd pasivul succesoral.
Pentru ca o persoană să poată moşteni, ea trebuie să întrunească următoarele condiţii: a) să existe la data
deschiderii succesiunii. In mod excepţional are vocaţie succesorală şi copilul născut viu ulterior decesului tatălui său,
cu condiţia ca el sa fi fost conceput în timpul vieţii tatălui. Deoarece această dată nu poate fi stabilită “post factum”
cu exactitate, legiuitorul a instituit prezumţia timpului legal al concepţiei. b) să nu fie nedemnă, adică să nu fi comis
fapte care să-l facă nevrednic de a moşteni. c) să aibă vocaţie (chemare) la succesiune. Pentru aceasta, succesorul
trebuie să fie desemnat de către defunct prin actul său de ultimă voinţă (dacă moştenirea este testamentară), ori să fie
chemat în virtutea calităţii sale succesorale recunoscute de lege.
Principiile devoluţiunii succesorale legale. Stabilirea exactă a vocaţiunii rudelor de a culege moştenirea ţine
seama de o serie de reguli, numite principiile devoluţiunii succesorale.

16.2. Succesiunea testamentară

Originea testamentului este foarte veche şi cele mai multe din popoarele antichităţii l-au cunoscut. În dreptul
roman importanţa sa este importantă în transmisiunea succesiunii. Din dreptul roman testamentul trece în dreptul
modern. El a suferit o oarecare eclipsă, pe o perioadă destul de lung, în cursul evului mediu, deoarece atît obiceiurile
de origine germanică cît şi principiile dreptului canonic îi erau puţin favorabile. Astfel, începînd din veacul al IX-lea
până în veacul al XIII-lea, testamentul joacă un rol foarte redus în viaţa juridică a popoarelor medievale.
Legea permite persoanelor fizice ca printr-un act juridic numit testament să dispună pentru cauză de moarte.
Dreptul persoanelor de a dispune prin testament nu este nelimitat, astfel că legea stabileşte anumite limite în care
persoana care face testamentul poate să dispună de averea sa pentru cauză de moarte. În interiorul acestor limite există
însă libertate testamentară. Testamentul este un act juridic solemn, revocabil, unilateral de voinţa liber exprimată,
personal, prin care o persoană dispune cu titlu gratuit în favoarea unei altei persoane (legatarul), pentru timpul când
nu va mai fi în viaţă, de tot sau de o parte din avutul pe care-l lasă la moartea sa.
Testamentul este expresia legitimă a voinţei noastre în privinţa celor ce voim să se observe după moartea
noastră.
Din definiţia reprodusă mai sus, rezultă că testamentul prezintă următoarele caracteristici juridice:
a) testamentul este un act juridic, trebuie să îndeplinească cerinţele esenţiale ale oricărui act juridic cerute de
lege, privind valabilitatea voinţei exprimate, capacitatea, cauza şi obiectul, ca şi cerinţele speciale cerute de testament;
 b) testamentul este un act juridic solemn, pentru ca voinţa testatorului să producă efecte juridice, se cere, pe
lângă manifestarea de voinţă, respectarea unor cerinţe de formă, anume de lege, forma fiind considerată o condiţie de
valabilitate, sub sancţiunea nulităţii absolute. Testamentul nu poate deci exprima voinţa sa în mod liber.
c) testamentul este un act juridic esenţialmente revocail. Testatorul cît timp se află în viaţă, poate reveni asupra
manifestării sale de voinţă, revocînd sau modificînd dispoziţiile unui testament anterior. Revocabilitatea este de esenţa
testamentului, în sensul că testatorul nu poate renunţa la acest drept, orice clauză de renunţare la dreptul de revocare
fiind nulă. Acest drept al testatorului este discreţionar şi nesusceptabil de abuz, întrucât îi dă libertatea absolută de a
reveni oricând doreşte asupra testamentului. Testamentul nu devine irevocail decât o dată cu moartea testatorului;
d) testamentul este un act juridic unilateral, adică el este expresia unei singure voinţe, aceea a testatorului şi
această voinţă, exprimată sub forma unui testament, are drept efect să confere singură legatarilor, la moartea
testatorului, un drept asupra bunurilor pe care le-a legat testatorul, în afară de acceptarea legatelor. Este adevărat că
un legat nu are efect real cât timp voinţa legatarului nu intervine pentru a accepta legatul, totuşi dreptul asupra legatului
se naşte în persoana legatarului, la moartea testatorului, în afară de orice manifestare de voinţă a legatarului şi numai
pe baza testamentului. Prin urmare, testamentul există şi are efecte juridice în afară de orice acceptare a legatarului;
e) testamentul este un act juridic personal, unul din puţinele acte pentru care legea nu permite reprezentarea.
Prin urmare, testamentul trebuie să fie făcut de autorul său în persoană şi nu poate fi făcut nici o dată prin mandatar.
De aici rezultă că testamentul este o tranzacţie personală. Nimeni nu este în drept să întocmească un testament pentru
o altă persoană. Chiar cele mai apropiate persoane nu prezintă în acest caz o excepţie. Mai mult ca atât, chiar la
indicaţia unei persoane nimeni nu este în drept să întocmească pentru ea un testament;
f) testamentul dispune pentru momentul încetării din viaţă. Testamentul este actul de esenţa căruia este faptul
că îşi produce efecte, numai după moartea autorului. Efectele testamentului nu se produc deci în timpul vieţii
testatorului, ci numai după încetarea sa din viaţă. Cât timp trăieste testatorul, el păstrează toate drepturile asupra
bunurilor pe care le-a dispus prin testament, iar legatarul nu dobândeşte asupra bunurilor ce i-au fost legate nici un
drept, înainte de moartea testatorului. Testamentul nu produce decât efecte viitoare;
g) testamentul este un act prin care testatorul dispune de bunurile sale. Testatorul dispune prin testament numai
de bunurile sale personale. Aceste dispoziţii de bunuri se numesc legate.
Potrivit legislaţiei în vigoare, cuprinsul principal al testamentului îl constituie actele de dispoziţii cu titlu
gratuit privitoare la bunurile pe care testatorul le va lăsa la moartea sa, adică legatele.
Legatele pot avea ca obiect tot patrimoniul defunctului, o fracţiune din acesta sau bunuri individualizate.
Testamentul poate cuprinde şi alte dispoziţii de ultimă voinţă: sarcini impuse legatarului, respectiv obligaţii prevăzute
în sarcina legatarului ce micşorează libertăţile testamentare; exheredări, adică înlăturarea de la moştenire. Legea
limitează posibilitatea exheredării, în sensul că moştenitorii rezervatari nu pot fi înlăturaţi cu desăvârşire de la
moştenire; revocarea dispoziţiilor unui testament anterior; recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei; desemnarea
unui executor testamentar, adică a unei persoane care să vegheze la executarea dispoziţiilor testamentare.
Pe de altă parte, voinţa testatorului trebuie să aibă o cauză valabilă şi un obiect care să poată fi materie de
testament. Am arătat că acest act unilateral este esenţialmente revocabil, ceea ce înseamnă, că deşi, testamentul nu
este un simplu proiect ci manifestarea desăvârşită a voinţei testatorului din momentul întocmirii, el trebuie să
corespundă voinţei testatorului în momentul decedării acestuia.
Dispoziţiile Codului civil al Republicii Moldova prevăd, că orice persoană este capabilă de a face testamente,
dacă nu este oprită de lege. Din cele expuse mai sus rezultă, că pentru a fi valabil testamentul trebuie să îndeplinească
condiţii de fond şi de formă. Condiţiile de fond sunt:
- capacitatea de a dispune a testatorului;
- voinţa liberă şi neviciată a testatorului;
- cauza valabilă a actului juridic.
Aşadar, potrivit legii, sunt deplin incapabili de a dispune cu titlu gratuit interzişii judecătoreşti şi minorii sub
16 ani, iar parţial incapabili minorii care au împlinit această vârstă şi interzişii legali. Orice alte persoane sunt
legalmente capabile de a face libertăţi între vii sau din cauză de moarte.
Referindu-ne la incapacitate, se impune a se face o precizare şi anume, la ce etapă se va aprecia capacitatea de
a dispune a testatorului, la data facerii testamentului, la moartea testatorului sau chiar în perioada intermediară.
Testamentul fiind un act juridic, testatorul trebuie să fie capabil la data când îşi declară voinţa, adică la
întocmirea testamentului.
Va fi nul prin, urmare testamentul, făcut de un minor de 16 ani, deşi testatorul a murit după dobândirea
majoratului. Tot astfel va fi nul testamentul făcut în timpul interdicţiei, deşi testatorul a murit după ridicarea acestei
măsuri de ocrotire.
Nu este îndestulător ca voinţa declarată prin actul liber să fie conştientă şi să emane de la o persoană capabilă.
Mai trebuie ca această voinţă să fie valabilă, adică să fie lipsită de vicii. Testamentul va fi anulat, dacă voinţa
dispunătorului a fost viciată prin violenţă, eroare sau dol.
Nerespectarea condiţiilor de formă prevăzute de legislaţia în vigoare, atrage sancţiunea nulităţii absolute.
Legislaţia Republicii Moldova, permite testatorului să aleagă între trei forme de testamente, numite ordinare:
- testamentul olograf;
- testamentul mistic sau secret;
- testamentul autentic.
 În afară de acestea, Codul civil dă posibilitate testatorului, ca în împrejurări deosebite, să poată recurge la unul
din testamentele autentice simplificate, adică testamentele asimilate cu cele autentificate pe cale notarială, stipulate în
art.1459 din Codul civil al Republicii Moldova.
Cauzele de ineficacitate a testamentelor sau a dispoziţiilor testamentare sunt de mai multe feluri. Ele se pot
grupa în următoarele trei categorii: nulitatea; revocarea; caducitatea.

16.3. Succesiunea legală

Moştenirea legală, adică trecerea patrimoniului defunctului către persoanele menţionate în lege, se aplică în
cazul în care: a) cel ce a lăsat moştenirea nu a lăsat nici un testament; b) a fost declarată nulitatea testamentului; c)
succesorul testamentar este codecedat sau comorient cu testatorul;d) succesorul testamentar este nedemn.
În cazul succesiunii legale, moştenitori cu drept de cotă egală sînt: a) de clasa I – descendenţii (fiii şi fiicele
celui ce a lăsat moştenirea, la fel şi cei născuţi vii după decesul lui, precum şi cei înfiaţi), soţul supravieţuitor şi
ascendenţii privilegiaţi (părinţii, înfietorii) celui ce a lăsat moştenirea; b) de clasa a II-a – colateralii privilegiaţi (fraţii
şi surorile) şi ascendenţii ordinari (bunicii, atît din partea tatălui, cît şi din partea mamei) ai celui ce a lăsat moştenirea;
c) de clasa a III-a – colateralii ordinari (unchii şi mătuşile) ai celui ce a lăsat moştenirea.
Ascendenţii ordinari culeg moştenirea în ordinea proximităţii (apropierii) gradului de rudenie cu cel ce a lăsat
moştenirea, respectiv bunicii îi înlătură pe străbunici etc., indiferent de sex şi linie. În cazul moştenirii descendenţilor
şi colateralilor se aplică reprezentarea: a) descendenţilor – la infinit; b) colateralilor – pînă la gradul al IV-lea de
rudenie inclusiv (colaterali privilegiaţi – nepoţi de la frate şi soră, strănepoţi de la frate şi soră; colaterali ordinari –
veri primari). Părinţii naturali ai celui adoptat şi celelalte rude ale lui de sînge pe linie ascendentă, precum şi surorile
şi fraţii lui de sînge, nu moştenesc după moartea celui adoptat sau a descendenţilor lui.
Moştenitorii de clasă posterioară sînt chemaţi la succesiune legală numai dacă lipsesc moştenitori din clasele
precedente sau dacă aceştia nu acceptă ori refuză succesiunea. Ei sînt chemaţi la succesiune şi în cazul în care toţi
moştenitorii de clasele precedente au fost decăzuţi din dreptul la succesiune.
Prin hotărîre judecătorească, un soţ poate fi privat de dreptul la succesiune legală dacă se confirmă că de facto
căsătoria cu cel ce a lăsat moştenirea a încetat cu 3 ani înainte de deschiderea succesiunii şi soţii au locuit separat.
Soţul supravieţuitor pierde dreptul la succesiune dacă au existat motive pentru declararea nulităţii căsătoriei şi
testatorul a intentat în acest sens o acţiune în instanţă de judecată. Succesorii de clasa I inapţi pentru muncă au
dreptul de a moşteni, independent de conţinutul testamentului, cel puţin o doime cotă-parte din cota ce s-ar fi cuvenit
fiecăruia în caz de succesiune legală (rezervă succesorală). La determinarea cotei din rezerva succesorală pentru
fiecare moştenitor rezervatar, se iau în considerare toţi moştenitorii legali chemaţi la succesiune dacă nu ar fi existat
testamentul. Moştenitorii testamentari nu se iau în considerare dacă ei nu sînt moştenitori legali.
Dacă moştenitorul rezervatar este în acelaşi timp şi legatar, va putea pretinde la rezervă dacă renunţă la legat.
În caz contrar, el pierde dreptul la cota din rezerva succesorală în mărimea legatului.
Dacă testamentul nu se referă la întregul patrimoniu succesoral, rezerva succesorală se separă în primul rînd
din averea netestată, iar în cazul insuficienţei acesteia, rezerva se completează din averea testată.
Dacă succesorului rezervatar i se testează avere în mărime mai mică de jumătate din cota pe care ar fi primit-
o în caz de succesiune legală, el poate cere partea cu care cota primită conform testamentului este mai mică de jumătate
din cota pe care ar fi primit-o în baza moştenirii legale.
Moştenitorul rezervatar poate renunţa la cota ce i se cuvine din rezerva succesorală fără a indica în a cui
favoare renunţă. Faptul acesta nu atrage majorarea cotei din rezerva succesorală pentru alţi moştenitori. Cota lui
trece la moştenitorii testamentari proporţional cotei testate lor. Acceptarea cotei din rezerva succesorală sau
renunţarea la ea se face în termenul stabilit pentru opţiune succesorală.
Privarea de dreptul la cotă din rezerva succesorală poate avea loc dacă există circumstanţe care au drept rezultat
decăderea din dreptul la moştenire în genere. Privarea de dreptul la cotă din rezerva succesorală poate fi efectuată de
testator încă în timpul vieţii lui prin adresare în instanţă de judecată. Hotărîrea pronunţată de instanţa de judecată
despre privarea de dreptul la cotă din rezerva succesorală se aplică din momentul deschiderii moştenirii. Aceeaşi
regulă acţionează şi în cazul în care testatorul s-a adresat în instanţă de judecată, iar hotărîrea a fost pronunţată după
decesul lui.
Cota din rezerva succesorală a moştenitorului privat de dreptul la ea trece la moştenitorii testamentari.
Patrimoniul succesoral trece în proprietatea statului în baza dreptului de moştenire asupra unui patrimoniu
vacant dacă nu există nici succesori testamentari, nici legali sau dacă nici unul din succesori nu a acceptat succesiunea,
sau dacă toţi succesorii sînt privaţi de dreptul la succesiune. Statul intră în posesiunea patrimoniului succesoral prin
eliberarea unui certificat de succesiune vacantă. Ordinea moştenirii şi evidenţa patrimoniului succesoral vacant,
precum şi transmiterea acestuia în proprietatea statului, se stabilesc prin lege.
Succesiunea este acceptată de succesor indiferent de faptul dacă este testamentar sau succesor legal.
Succesiunea se consideră acceptată cînd moştenitorul depune la notarul de la locul deschiderii succesiunii o declaraţie
de acceptare a succesiunii sau intră în posesiunea patrimoniului succesoral.
Dacă succesorul a intrat în posesiunea unei părţi din patrimoniu, se consideră că a acceptat întregul patrimoniu,
oriunde s-ar afla şi din ce ar consta.
Termenul de acceptare a succesiunii este de 6 luni de la data deschiderii ei. Dacă dreptul de a accepta
succesiunea apare în cazul în care ceilalţi moştenitori nu o acceptă, ea trebuie acceptată în partea rămasă din termenul
stabilit pentru acceptare. Dacă această parte este mai mică de 3 luni, ea se prelungeşte pînă la 3 luni.
 Conţinutul seminarului
Tema 16. Dreptul succesoral.
16.1. Noţiuni generale privind succesiunea.
16.2. Succesiunea testamentară.
16.3. Succesiunea legală.
Sarcini de evaluare/autoevaluare
Definiţi noţiunea de succesiune.
Indicaţi clasele de moştenitori.
Numiţi formele succesiunii.
Determinaţi condiţiile succesiunii testamentare.
Caracterizaţi testamentul ca act juridic.
Analizaţi formele de testament.
Indicaţi condiţiile survenirii succesiunii legale.
Argumentaţi importanţa rezervei succesorale.
Argumentaţi rolul succesiunii vacante.

Sarcini pentru lucrul individual

Întocmiţi trei forme de testament.
Depistaţi în practica judiciară hotărîri judecătoreşti ce au ca obiect raporturi juridice de succesiune.
Referat: Competenţa autorităţilor administraţiei publice locale în domeniul succesiunii.
BIBLIOGRAFIE
Acte normative:
Constituţia Republicii Moldova din 29.07.1994 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 1 din
12.08.1994
Codul civil al Republicii Moldova. // Monitorul oficial nr. 82-86/661 din 22.06.02.
Legea cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public nr. 158 din 04.07.2008 // Monitorul Oficial
al Republicii Moldova nr. 230232, art. 840 din 23.12.2008
Literatura recomandată:
Drept civil. V.I. Persoana fizică şi persoana juridică. Chişinău. 2005.
Deak Francisc. Tratat de drepr succesoral. Ediţia a II-a actualizată şi copmpletastă. Universul Juridic.
Bucureşti. 2002.
Drept civil. Drept succesoral. Dreptul funciar. Dreptul muncii. Dreptul familiei. Suporturi de curs. Cartea III.
Chişinău. 2008.
Turianu Corneliu. Succesiunile şi partajul succesoral. Culegere de practică judiciară. Editura C.H. Beck.
Bucureşti, 2007.
Vădeanu Florin. Transmisiunea moştenirii. Wolters Kluwer. Bucureşti, 2010.