Sunteți pe pagina 1din 46

PROGRAMA ANALITICĂ

CONłINUTUL TEMATIC AL CURSULUI DE CRIMINALISTICĂ

PARTEA I: FUNDAMENTELE CRIMINALISTICII

Capitolul I: Criminalistica, ştiinŃă judiciară pluridisciplinară

SecŃiunea 1. DefiniŃii. Metode proprii de cercetare. Metode împrumutate de la alte ştiinŃe. SecŃiunea 2. Sistemul Criminalisticii

2.1. Domeniile de activitate ale Criminalisticii

2.2. Legătura Criminalisticii cu alte ştiinŃe

SecŃiunea 3. Scurt istoric al Criminalisticii

3.1. Perioada empirică

3.2. Perioada ştiinŃifică

3.3. Repere moderne

3.4. ApariŃia şi dezvoltarea Criminalisticii în România

Capitolul II: Identificarea criminalistică

SecŃiunea 1. DefiniŃia şi obiectul identificării criminalistice

1.1. Identificarea criminalistică

1.2. Premisele ştiinŃifice ale identificării criminalistice

1.3. Principiile identificării criminalistice

1.4. Etapele identificării criminalistice

SecŃiunea 2. Metodologia identificării criminalistice

2.1. Fundamentul metodologic al identificării criminalistice

2.2 Reguli pentru obŃinerea metodelor de comparaŃie

2.3. Formularea concluziilor

PARTEA a II-a: ELEMENTE DE CRIMINALISTICĂ TEHNICO-ŞTIINłIFICE

Capitolul IV: Elementele fotografiei judiciare

SecŃiunea 1. Scurt istoric

1.1. Însemnătatea fotografiei judiciare

1.2. DefiniŃii

SecŃiunea 2. Clasificarea fotografiei judiciare

2.1. Fotografia judiciară operativă (de fixare)

2.2. Fotografia judiciară de examinare

Capitolul V: Cercetarea criminalistică a urmelor

SecŃiunea 1. DefiniŃia urmei SecŃiunea 2. Clasificarea urmelor

1

Capitolul VI: Urmele de mâini

SecŃiunea 1. Dactiloscopia

1.1. Desenele papilare

1.2. ProprietăŃile desenelor papilare

1.3. Modul de formare a urmelor papilare

1.4. Structura desenelor papilare

1.5. Clasificarea desenelor papilare

SecŃiunea 2. Poroscopia şi cretoscopia

SecŃiunea 3. Procedee de relevare a urmelor latente

3.1. Relevarea prin metode fizice

3.2. Relevarea prin metode chimice

SecŃiunea 4. Fixarea şi ridicarea urmelor de mâini

4.1. Reguli procedurale

4.2. Reguli criminalistice

4.3. Reguli pentru transportarea obiectelor purtătoare de urme

SecŃiunea 5. Regula celor 12 puncte coincidente

Capitolul VII Alte urme umane

SecŃiunea 1. Urmele de picioare

1.1. Clasificarea urmelor de picioare

1.2. Cărarea de paşi

1.3. Fixarea şi ridicarea urmelor de picioare

1.4. Posibilitatea stabilirii înălŃimii prin măsurarea urmelor de picioare

SecŃiunea 2. Urmele de dinŃi SecŃiunea 3. Urmele de buze (amprentele labiale) SecŃiunea 4. Urmele de urechi SecŃiunea 5. Urmele biologice

5.1. Urmele de sânge

5.2. Urmele de salivă

5.3. Urmele de spermă

5.4. Cercetarea firului de păr

SecŃiunea 6. Identificarea genetică

6.1. Avantajele amprentei genetice

6.2. ParticularităŃi ale cercetării locului faptei

6.2.1. Identificarea urmelor biologice

6.2.2. Manipularea probelor

6.2.3. Instrumentele necesare şi acŃiunile pozitive

6.2.4. Colectarea probelor de comparaŃie

Capitolul IX Tehnici de identificare şi înregistrare a persoanelor

SecŃiunea 1. Identificarea persoanelor şi cadavrelor după semnalmentele exterioare

1.1. Realizarea portretului vorbit

1.2. Tehnici de descriere a semnalmentelor statice şi dinamice

1.3. Metode tehnice de realizare a portretului vorbit

1.4. Metode criminalistice de identificare a cadavrelor cu identitate necunoscută

2

SecŃiunea 2. Identificarea persoanelor după voce şi vorbire

2.1.

Fundamentul ştiinŃific al expertizei urmelor sonore ale vocii şi vorbirii

2.3.

Expertiza criminalistică a vocii şi vorbirii

2.4.

Înregistrarea penală

Capitolul X Elemente de balistică judiciară

SecŃiunea 1. Definirea balisticii judiciare SecŃiunea 2. Categorii de arme şi muniŃii SecŃiunea 3. Urmele principale ale împuşcăturii SecŃiunea 4. Urmele secundare SecŃiunea 5. Stabilirea distanŃei şi a direcŃiei de tragere

PARTEA a III-a: CRIMINALISTICA TACTICĂ

Capitolul XII Cercetarea locului faptei

SecŃiunea 1. NoŃiunea, scopul şi importanŃa cercetării locului faptei

1.1. NoŃiunea

1.2. Caracteristicile cercetării locului faptei

1.3. Aspecte de ordin procesual

SecŃiunea 2. Reguli tactice privind pregătirea cercetării locului faptei

2.1. Reguli tactice specifice cercetării locului faptei

2.2. Fazele cercetării locului faptei

2.3. Metode şi utilaje folosite la cercetarea locului faptei

Capitolele XIV şi XV: Tactica ascultării unor categorii de participanŃi în procesul penal

Partea I (Capitolul XIV): Ascultarea martorilor şi părŃii vătămate

SecŃiunea 1. Tactica ascultării martorilor

1.1. Reglementarea procesual-penală

1.2. Psihologia martorilor

1.3. Principalele cauze ale relativităŃii mărturiei

1.4. Reguli tactice aplicate în ascultarea martorilor

1.4.1. Etapa relatării libere

1.4.2. Etapa formulării de întrebări

1.4.3. ProtecŃia martorilor

SecŃiunea 2. Ascultarea martorilor minori şi a altor categorii de martori (vârstnici, martori cu handicap, persoane care nu cunosc limba română)

SecŃiunea 3. Tactica ascultării părŃii vătămate

3.1. Aspecte procesuale

3.2. ParticularităŃi ale percepŃiei

3.3. ParticularităŃile procedeelor tactice de ascultare a persoanei vătămate

3

Partea a II-a (Capitolul XV): Ascultarea învinuitului sau inculpatului

SecŃiunea 4. Tactica ascultării învinuitului sau inculpatului 4.1.Aspecte de drept procesual

4.2

Psihologia învinuitului sau inculpatului

4.3.

Etapele ascultării învinuitului sau inculpatului

4.3.1. Etapa relatării libere

4.3.2. Ascultarea dirijată

SecŃiunea 5. Procedee tactice de ascultare a învinuitului sau inculpatului

5.1. Reguli tactice

5.2. Mijloace tehnico-ştiinŃifice de constatare a compartamentului simulat

Capitolul XVI: Reguli şi procedee tactice în efectuarea unor acte de urmărire penală

SecŃiunea 1. Tactica efectuării confruntării SecŃiunea 2. Tactica efectuării prezentării pentru recunoaştere SecŃiunea 3. Tactica efectuării percheziŃiei şi a ridicării de obiecte şi înscrisuri SecŃiunea 4. Tactica efectuării reconstituirii.

PARTEA a IV-a ELEMENTE DE CRIMINALISTICĂ METODOLOGICĂ

Capitolele XVIII şi XIX: Metodologia investigării omorului, furtului şi tâlhăriei

Partea I (Capitolul XVIII): Metodologia investigării omorului

SecŃiunea 1. Încadrarea juridică a omorului SecŃiunea 2. Probleme specifice pe care le ridică investigarea omorului

SecŃiunea 3. Metodologia recoltării probelor pentru examenul bio-criminalistic

3.1. Agentul vulnerabil incriminant

3.2. Îmbrăcămintea şi tegumentele provenite din cazuri de împuşcare

3.3. Urmele de dinŃi, petele de sânge, firul de păr

SecŃiunea 4. Metodologia recoltării probelor pentru examenul serologic

Partea a II-a (Capitolul XIX): Metodologia investigării infracŃiunilor de furt şi tâlhărie

SecŃiunea 1. ConsideraŃii generale

SecŃiunea 2. Principalele probleme care trebuie clarificate prin investigarea furtului şi tâlhăriei

2.1. Stabilirea locului şi timpului săvârşirii faptei

2.2. Modurile de operare folosite

2.3. Cercetarea făptuitorilor

2.4. Cauze şi împrejurări care favorizează infracŃiunile de furt şi tâlhărie

SecŃiunea 3. ParticularităŃi ale investigării furtului şi tâlhăriei

3.1. Cercetarea locului faptei

3.2. Ascultarea martorilor

3.3. Efectuarea percheziŃiilor

4

BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ

1. Lazăr Cârjan, Curs de Criminalistică, EdiŃia FundaŃiei România de Mâine, Bucureşti, 2006 sau

Compendiu de Criminalistică, EdiŃia a III-a, revăzută, adăugită şi actualizată, Editura FundaŃiei România de Mâine, Bucureşti, 2005.

2. Lazăr Cârjan, Tratat de Criminalistică, Editura Pinguin Book, Publishing House, Bucureşti, 2005.

3. Lazăr Cârjan, Criminalistică şi ştiinŃe de contact - Bibliografie, EdiŃia a II-a revizuită şi adăugită,

Editura Ministerului AdministraŃiei Publice şi Internelor, Bucureşti, 2006.

BIBLIOGRAFIE SUPLIMENTARĂ

1. Institutul de Criminalistică al PoliŃiei Române, coordonator principal Ion Anghelescu, Tratat de

criminalistică, vol. I-V, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1976-1985.

2. Emilian Stancu, Tratat de Criminalistică, EdiŃia a III-a, revăzută şi adăugită, Universul juridic,

Bucureşti, 2004.

3. Camil Suciu, Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972.

4. Ion Mircea , Criminalistică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.

5. Vasile Lăpăduşi, Iancu Ştefan, Dan Voinea, Lazăr Cârjan, Gavril Dorelu łărmureanu, Investigarea

criminalistică a locului faptei, Editura Luceafărul, Bucureşti, 2004. 6. Vasile Lăpăduşi, Gheorghe Popa, Lazăr Cârjan, Iancu Ştefan, Dan Voinea, Gavril Dorelu

łărmureanu, Metode şi tehnici de investigare criminalistică, Editura Luceafărul, Bucureşti, 2006.

7. Nicolae Dan, Ion Anghelescu (coordonatori), DicŃionar de Criminalistică, Editura ŞtiinŃifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1984.

8. Jurgen Thörwald, Un secol de luptă cu delincvenŃa. În româneşte de D. DorobăŃ şi Gh. Scripcaru.

Editura Junimea, Iaşi, 1984.

9. Vasile Bercheşan, Marin Ruiu, Tratat de tehnică criminalistică, Editura Little Star, Bucureşti,

2004.

1 . Obiectivele lecŃiei:

LECłIA I

NOłIUNI INTRODUCTIVE

• EvidenŃierea premiselor constituirii Criminalisticii ca ştiinŃă judiciară cu caracter autonom, unitar şi
EvidenŃierea premiselor constituirii Criminalisticii ca ştiinŃă judiciară cu caracter autonom,
unitar şi pluridisciplinar.
Prezentarea judecătorului de instrucŃie Hans Gross, fondatorul Criminalisticii.
DefiniŃii ale Criminalisticii, de la ştiinŃa stărilor de fapt (Hans Gross) la arta şi tehnica
investigaŃiilor penale (Jean Nepote).
Sistemul
Criminalisticii
în
patru
părŃi
principale.
Necesitatea
studierii
Fundamentelor
Criminalisticii.
Explicarea caracterului pluridisciplinar al Criminalisticii prin legătura cu alte ştiinŃe.
Punerea în relief a metodelor de cercetare şi ale principiilor fundamentale ale Criminalisticii.
Trecerea în revistă a pricipalelor momente din istoria Criminalisticii.

5

2. Concepte cheie

Caracterele Criminalisticii: concepte care definesc rolul şi importanŃa Criminalisticii ca ştiinŃă cu un obiect propriu de cercetare, cu mijloace, metode ştiinŃifice, reguli tehnice, tactice şi metodologice puse în slujba Adevărului.

Fundamentele Criminalisticii: elementele pe care se sprijină Criminalistica intr-un sistem autonom şi unitar.

Metode proprii de cercetare: mijloace, metode, reguli care definesc specificitatea unei ştiinŃe.

Identitate: „stare a unui obiect, desemnat prin două nume diferite, de a fi ceea ce este în acelaşi moment al timpului şi în acelaşi locdin spaŃiu” (DicŃionar enciclopedic, 1999)

Operativitate în Criminalistică: principiu potrivit căruia activităŃile tehnico-tactice şi metodologice trebuie desfăşurate în timp optim, cu maximă eficienŃă, întrucât trecerea timpului îngreunează investigaŃia criminalistică de identificare şi prindere a făptuitorului.

Modificări materiale în mediul înconjurător: urme lăsate de un infractor în scena infracŃiunii independent de voinŃa sa.

ExerciŃii rezolvate

1.

Fondatorul Criminalisticii, Hanns Gross, a definit noua ştiinŃă:

a.

„un ansamblu de procedee aplicabile în cercetarea şi studiul crimei pentru a se ajunge la dovedirea ei”;

b.

„ştiinŃa stărilor de fapt în procesul penal”;

c.

„arta şi tehnica investigaŃiilor penale”.

2.

Care sunt caracterele Criminalisticii?

3.

Care dintre principiile enumerate mai jos nu constituie principii fundamentale ale

Criminalisticii?

a. Principiul prezumŃiei de nevinovăŃie;

b. Principiul delimitării obiectelor identificării criminalistice în obiecte scop al identificării şi obiecte mijloc de identificare;

c. Principiul aflării adevărului;

d. Principiul dinamicităŃii şi interdependenŃei cauzale.

4. Care metode, din cele enumerate mai jos, sunt proprii Criminalisticii:

a. Examinări comparative;

b. Experimente;

c. Elaborarea versiunilor;

d. Examinarea şi interpretarea urmelor.

Răspunsuri: 1.b; 2. judiciar, autonom, unitar, pluridisciplinar; 3.b şi d; 4. a, b, c şi d.

6

Bibiliografie selectivă:

1. Lazăr Cârjan, Compendiu de Criminalistică, EdiŃia a III-a, revizuită adăugită şi actualizată, Editura

FundaŃiei România de Mâine, Bucureşti, 2005.

2. Lazar Cârjan, Tratat de Criminalistică, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2005.

3. Paul Ştefănescu, În slujba vieŃii şi adevărului. Din istoria medicinei legale şi a criminalisticii, vol.

I, Editura Teora, 1998.

4. Emilian Stancu, Tratat de Criminalistică, EdiŃia a III-a revăzută şi adăugită, Universul juridic,

Bucureşti, 2004.

LECłIA a II-a

SCURT ISTORIC AL CRIMINALISTICII

1. Obiectivele lecŃiei:

Prezentarea principalelor momente ale apariŃiei, formării şi dezvoltării Criminalisticii pe Mapamond.

EvidenŃierea deschizătorilor de drumuri în Criminalistică: Alphonse Bertillon, Sir Arthur Conan Doyle, Hans Gross, FraŃii Minovici, R.A. Reiss, Edmond Locard.

Principalele repere ale Dactiloscopiei pe drumul sinuos al impunerii în faŃa Identificării Antropometrice: William Hershell, Sir Francis Galton, Henry Faulds, Juan Vucetici, Edward Henry.

ApariŃia şi dezvoltarea Criminalisticii în România.

FraŃii Mina, Ştefan şi Nicolae Minovici, fondatori ai Criminalisticii româneşti.

Corifeii Şcolii româneşti de Criminalistică: Valentin Sava, Andrei Ionescu, Ioan Bianu, Constantin łurai, Camil Suciu, Ion Anghelescu.

2. Concepte cheie

sistem de identificare inventat de Alphonse Bertillon (1853-

1914) „care constă în măsurarea diferitelor componente ale corpului uman: lungimea unor falange, circumferinŃa corpului, lungimea urechii sau a nasului, înălŃimea frunŃi etc.”

Identificare dactiloscopică: identificarea unei persoane după amprentele digitale, palmare şi plantare.

Identificare antropometrică:

Identificare genetică: metodă indubitabilă de identificare prin determinarea codului genetic pe baza acidului dezoxiribonucleic (ADN) prezent în corpul uman.

ExerciŃii rezolvate:

1. Cine a propus, pentru prima dată în lume, folosirea amprentelor papilare pentru identificarea autorilor:

a. Dr. Henry Faulds;

7

b.

Sir Francis Galton;

c.

William Hershell.

2.

Ce Ńară a introdus, pentru prima dată în lume, sistemul dactiloscopic de identificare a persoanelor:

a.

Anglia;

b.

India;

c.

Argentina.

3.

Cine a introdus dactiloscopia în România:

a.

Dr. Valentin Sava;

b.

Mina Minovici;

c.

Andrei Ionescu.

4.

Cine a tipărit, în 1904, primul manual de medicină legală care constituie, în acelaşi timp, primul

manual românesc de Criminalistică:

a.

Nicolae Minovici;

b.

Mina Minovici;

c.

Andrei Ionescu.

5.

Cine a reuşit, pentru prima dată în lume, identificarea autorilor pe baza amprentelor papilare:

a.

Henry Faulds;

b.

Juan Vucetici;

c.

Sir Francis Galton.

Răspunsuri: 1.c; 2.c; 3.c; 4.a; 5.a.

Bibliografie selectivă:

1. Paul Ştefănescu, În slujba vieŃii şi a adevărului. Din istoria medicinei legale şi a criminalisticii,

Vol. I, Editura Teora, 1998.

2. Jurgen Thörwald, Un secol de luptă cu delincvenŃa. În româneşte de D. DorobăŃ şi Gh. Scripcaru.

Editura Junimea, Iaşi, 1981.

3. Constantin łurai, Enigmele unor amprente, Editura Albatros, Bucureşti, 1984.

4. Lazăr Cârjan, Tratat de Criminalistică, Editura Pinguin Book, 2005.

LECłIA a III-a

IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ

1. Obiectivele lecŃiei:

EvidenŃierea noŃiunii de identitate, ca însuşire a unei persoane, obiect sau fenomen de a-şi manifesta în timp şi în spaŃiu individualitatea.

ÎnŃelegerea rolului identităŃii pentru identificarea criminalistică.

Explicarea scopului final al identificarii în Criminalistică: stabilirea identităŃii sau/şi a neidentităŃii.

8

Formarea deprinderilor practice pentru obŃinerea modelelor de comparaŃie şi parcurgerea metodelor identificării criminalistice.

2. Concepte cheie

Identic: „exact, la fel, perfect asemănător (cu cineva sau ceva);

Identificare: stabilirea identităŃii sau neidentităŃii unei persoane sau a unui obiect sau fenomen.

Obiect material al identificării criminalistice: orice persoană, fiinŃă sau lucru.

Obiecte scop: obiecte ce urmează a fi identificate.

Obiecte mijloc de identificare: obiecte care servesc la identificare.

Examinare comparativă: metoda prin care se obŃine identificarea criminalistică.

ExerciŃii rezolvate:

1.

Care premise, din cele de mai jos, nu sunt specifice identificării criminalistice:

a.

individualitatea

b.

reflectarea

c.

operativitatea

d.

legalitatea

e.

reflectivitatea

2.

Sub ce forme se prezintă reflectările fiinŃelor, obiectelor sau fenomenelor?

3.

Care sunt principiile identificării criminalistice?

4.

Care sunt metodele examinării?

Răspunsuri: 1.c şi d; 2. urme statistice şi dinamice; deprinderi; imagini mentale; imagini vizuale. 3. a. principiul identităŃii; b. principiul delimitării obiectelor identificării criminalistice în obiecte scop al identificării şi obiecte mijloc de identificare; c. principiul stabilităŃii relative a caracteristicilor de identificare; d. pricipiul dinamicităŃii şi interdependenŃei cauzale. 4.a. metoda confruntării; b. metoda juxtapunerii; c. metoda îmbinării sau îmbucşării; d. metoda suprapunerii; e. metoda proiectării

concomitente.

Bibliografie selectivă:

Lucian Ionescu, Dumitru Sandu, Identificarea criminalistică, Editura ŞtiinŃifică, Bucureşti,

1990

Lazăr Cârjan, Tratat de Criminalistică, Editura Pinguin Book, 2005

Emilian Stancu, Tratat de Criminalistică, EdiŃia a III-a revăzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2004.

Vasile Bercheşan, Marin Ruiu, Tratat de tehnică criminalistică, Editura Little Star, Bucureşti,

2004.

9

LECłIA a IV-a

ELEMENTE DE FOTOGRAFIE JUDICIARĂ

1. Obiective:

Prezentarea principalelor momente ale istoricului fotografiei judiciare.

EvidenŃierea rolului şi importanŃei fotografiei judiciare în Criminalistică.

Însuşirea principalelor procedee de realizare a fotografiei judiciare operative (de fixare) în câmpul infracŃional ori pentru fixarea rezultatelor unor activităŃi de urmărire penală (percheziŃie, reconstituire, recunoaştere).

Reliefarea importanŃei fotografiei digitale.

2. Concepte cheie:

Fotografie: tehnica fixării imaginilor pe un strat fotosensibil.

Fotografie judiciară: adaptarea tehnicilor fotografice în Criminalistică.

Fotografie digitală: fotografie realizată cu un aparat clasic, în care lumina este transformată în energie electrică într-un senzor, după care energia electrică este stocată pe un card de memorie. RezoluŃia senzorului este listată în pixeli (puncte de imagine).

ExerciŃii rezolvate:

1.

Creatorul fotografiei judiciare este:

a.

Louis-Jacque Maude Daguerre

b.

Nicéphore Niepce

c.

Alphonse Bertillon.

2.

EnumeraŃi procedeele prin care se realizează fotografia judiciară operativă.

3.

Ce cuprinde fotografia judiciară a locului faptei?

4.

Care este principiul pe care se bazează fotogrammetria?

5.

Fotografia de examinare în radiaŃii vizibile cuprinde:

a. fotografia de ilustrare; b. fotografia de comparare; c. fotografia de umbre; d. fotografia de

examinare în radiaŃii ultraviolete; e. fotografia de examinare în radiaŃii infraroşii; f. fotografia de

reflexe;

g. fotografia de contrast; h. fotografia de separare a culorilor.

Răspunsuri: 1. c; 2. procedeul fotografiei unitare; procedeul fotografierii panoramice; procedeul fotografierii la scară; 3. fotografia de orientare sau de ansamblu; fotografia schiŃă; fotografia obiectelor principale; fotografia de detaliu. 4. principiul stereofotografiei; 5. a, b, c, f, g, h

10

Bibliografie selectivă:

 

Camil Suciu, Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972.

Mircea Novac, Fotografia de la A la Z, Editura Tehnică, 1973.

Emilian Stancu, Tratat de Criminalistică, EdiŃia a III-a, revăzută şi adăugită,Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2004.

Ion Mircea, Criminalistică, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2001.

Vasile Bercheşan, Marin Ruiu, Tratat de tehnică criminalistică, Editura Little Star, Bucureşti,

2004;

Lazăr Cârjan, Tratat de Criminalistică, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2005.

LecŃia a V-a

CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A URMELOR

1. Obiective:

 

Reliefarea semnificaŃiei noŃiunii de urmă în Criminalistică.

Cunoaşterea principalelor categorii de urme pentru formarea deprinderii de a le căuta în scena infracŃiunii

2. Concepte cheie:

 

NoŃiunea de urmă în criminalistică: orice modificare materială produsă de un individ, într-un mediu prin săvârşirea unei infracŃiuni.

Interpretarea criminalistică a urmelor la locul faptei: formularea primelor concluzii cu privire la modificările produse de un infractor şi victimă în câmpul infracŃiunii.

ExerciŃii rezolvate:

1. Clasificarea urmelor după factorul creator.

2. Clasificarea urmelor formă în raport cu procesul de mişcare în care s-au format.

3. Clasificarea urmelor de suprafaŃă.

4. ExemplificaŃi urme deprinderi.

Răspuns: 1. urme ale omului; urme ale animalelor; urme ale plantelor; urme ale obiectelor şi instrumentelor corp delict; urme create de unele fenomene (incendii, explozii, catastrofe etc.). 2. urme statice şi urme dinamice. 3. de stratificare şi de destratificare. 4. scrisul, vocea, mersul, deprinderi manuale.

 

11

Bibliografie selectivă:

1. Gheorghe Păşescu, Interpretarea criminalistică a urmelor la locul faptei, Editura NaŃional,

Bucureşti, 2000.

2. Emilian Stancu, Tratat de Criminalistică, ediŃia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Universul

Juridic, Bucureşti, 2004.

3. Ion Mircea, Criminalistică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.

4. Lazăr Cârjan, Tratat de Criminalistică, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2005

5. Vasile Bercheşan, Marin Ruiu, Tratat de tehnică criminalistică, Editura Little Star, Bucureşti,

2004

1. Obiective:

LECłIA a VI-a

URMELE DE MÂINI

Prezentarea, într-o formă accesibilă, a modului de formare a desenului papilar.

EvidenŃierea importanŃei identificării dactiloscopice în Criminalistică.

Cunoaşterea procedeelor de relevare şi prelevare a urmelor latente.

Reliefarea importanŃei Regulii celor 12 puncte coincindente pentru probaŃiune.

Formarea deprinderilor pentru interpretarea criminalistică a urmelor de mâini descoperite la locul faptei.

2.

DicŃionar de termeni (DicŃionar de Criminalistică, Editura ŞtiinŃifică şi Enciclopedic, Bucureşti, 1984):

Anastomoză - detaliu rar al desenului papilar, care constă dintr-o creastă care face legătură transversală între alte două creste papilare, de unde şi denumirea de podeŃ.

Arc - tip de desen papilar, la care crestele papilare pornesc de la o margine a desenului spre cealaltă, urmând acceaşi direcŃie cu crestele care se află la baza desenului. Cu cât creşte depărtarea faŃă de baza desenului cu atât crestele papilare se curbează cu convexitatea către vârf, fiind asemănătoare arcurilor de cerc. Subtipuri: arc simplu, arc lipit, arc pin.

Amprentare - operaŃiune de obŃinere a amprentelor papilare ale unei persoane ori cadavru uman prin imprimare pe hârtie sau pe un alt suport. Amprentarea se realizează, de obicei, prin folosirea tuşului topografic. Pentru evitarea murdăririi cu tuş a persoanei şi acurateŃea amprentelor sunt utilizate şi alte metode de amprentare ca, de exemplu, amprentarea chimică. Amprentarea trebuie efectuată astfel încât impresiunile obŃinute să fie clare şi să reproducă întocmai şi în întregime desenul degetului sau regiunii papilare care interesează. Tehnica amprentării cadavrelor prezintă unele deosebiri în raport cu tehnica folosită în cazul persoanelor în viaŃă, impuse de intervenŃia unor fenomene ca: rigiditatea cadaverică, deshidratarea, îmbibaŃia hidrică, putrefacŃia ori mumificarea.

Amprenta - urmă lăsată prin presare pe o suprafaŃă. 1. Amprenta digitală, urmă lăsată de sdeget pe o suprafaŃă şi care reproduce forma crestelor şi şanŃurilor de pe faŃa interioară a

12

degetului. 2. Amprenta palmară, urma lăsată de palmă. 3. Amprenta plantară, urma lăsată de talpa piciorului desculŃ. 4. Amprenta papilară, termen generic prin care se defineşte orice urmă care este creată de crestele (papilare) şi şanŃurile ce se găsesc pe faŃa interioară a degetelor, palmei, tălpii piciorului. Amprenta poate fi: a) latentă (invizibilă), când este produsă prin depunerea transpiraŃiei şi grăsimei de pe creastă,; b) vizibilă sau colorată, când este creată prin depunerea unei substanŃe colorate aflată pe creste: praf, murdărie, sânge, vopsea etc.; c) mulată, când a fost creată în adâncime într-o materie plastică de tipul: chit, plastilină, ciocolată, ceară moale, unsoare sau grăsime solidificată ş.a.

Amprenta de comparaŃie - urmă creată experimental pentru a servi la compararea cu cea în litigiu. Amprenta de comparaŃie se obŃine de la fiecare din obiectele sau persoanele bănuite că ar fi putut lăsa urma de litigiu.

Bideltic - tip de desen papilar care are în centru numeroase creste curbe închise ca un oval sau care se continuă în spirale, laŃuri ori alte forme circulare. La două puncte opuse de pe perimetrul regiunii centrale circulare iau naştere două figuri triunghiulare asemănătopare literei greceşti ∆ (delta).

BifurcaŃie - detaliu caracteristic unei creste papilare marcat de despărŃirea acesteia în două ramuri. BifurcaŃia constituie o caracteristică individuală în identificarea dactiloscopică.

Butonieră - detaliu caracteristic pe traseul unei creste a desenului papilar ce ia naştere prin despărŃirea acesteia în două ramuri care, după un drum scurt, se reunesc. Butoniera constituie una din caracteristicile individuale în identificarea dactiloscopică.

Capăt de creastă papilară - locul de unde începe sau se sfârşeşte o creastă papilară, în morfologia unui detaliu papilar. Constituie un detaliu caracteristic în dactiloscopie.

Cartoteca dactiloscopică - sistem de organizare şi clasare manuală a fişelor cu amprente digito-palmare după formule care permit regăsirea sigură şi rapidă a acestora pe baza exeminării urmelor papilare. Sunt cunoscute următoarele tipuri de cartoteci: a) cartoteca dactiloscopică decadactilară, în cadrul căreia amprentele celor zece degete pot fi cartate după

; b)

cartoteca dactiloscopică palmară, care este de natură recentă şi funcŃionează pe baza formulei de clasificare a desenelor palmare şi c) cartoteca dactiloscopică monodactilară organizată pe baza unui complex de formule care permite identificarea făptuitorului după urme lăsate de un singur deget.

Centrul dactilogramei: 1. Unul din punctele pe care se sprijină capetele Liniei lui Galton (delta centrală) de la reticulul lupei dactiloscopice, în vederea codificării unei amprente papilare; 2. Punct situat în mijlocul desenului papilar şi care, în funcŃie de configuraŃia nucleului, se determină astfel: a) la nucleul laŃ simplu: locul unde se termină curbura laŃului cu partea opusă deltei; b) la nucleul liniar: capătul superior al crestei papilare care este mai depărtată de deltă; c) la nucleul laŃ multiliniar: capătul superior al crestei papilare situată la jumătate plus una din totalul crestei (numărul dinspre partea deltei) când sunt cu soŃ şi al crestei din mijloc, când sunt fără soŃ; d) la nucleul laŃuri suprapuse: locul de intersectare a lor; e) la nucleul laŃuri suprapuse liniare: capătul superior al crestei papilare aflat în interiorul laŃului mai depărtat.

Centrul deltic - unul din punctele pe care se sprijină capetele Liniei lui Galton (delta – centrală) de la reticulul lupei dactiloscopice, în vederea codificării unei amprente papilare pentru a fi introdusă în cartotecă. Centrul deltic se determină astfel: la deltele negre, în locul de contact al celor două braŃe; la deltele albe, punctul din spaŃiul triunghiular al deltei situat la distanŃe egale faŃă de cele trei laturi.

Cicatrice - semn rămas după vindecarea unei plăgi pe piele, afectând morfologia desenului

A până la cea deltică de tipul ar fi =
A

1111

1111

B

4444

formule ca cea complet adeltica =

B

4444

papilar. Cicatricea constituie un detaliu caracteristic de identificare a unei amprente papilare.

13

Clasificare dactiloscopică - operaŃie prin care amprentele papilare (digitale, palmare, plantare) sunt ordontate şi grupate după anumite criterii, în diferite clase, toate având la bază numărul şi poziŃia deltelor şi formarea nucleului.

Creasta papilară - proeminenŃă liniară curbă care se găseşte pe faŃa internă a degetelor, palmelor şi tălpilor picioarelor de la om.

Crestoscopie - metodă de examinare microscopică a traseului marginilor unei creste papilare în scopul descoperirii formelor particulare identificatoare.

Dactilogramă - urma desenului papilar, imprimată pe suprafaŃa unui obiect. Dactilograma imprimată voluntar este denumită şi impresiune digitală ori amprentă digitală de comparat. Dactilograma imprimată involuntar cu ocazia comiterii unei fapte penale este denumită şi urmă digitală sau amprentă digitală în litigiu.

Danteliform - subtip de desen papilar în clasificarea dactiloscopică, facând parte din tipul amorf. Subtipul danteliform este format, în total sau în parte, din fragmente de creste papilare, care cad perpendiculare pe şanŃul de flexiune, succedându-se neregulat, uneori intercalate cu sectoare punctiforme, creind aspectul unei dantele.

Delta - detaliu al desenului papilar care descrie o figură triunghiulară ce ia naştere la confluenŃa a trei grupări de creste papilare, fiecare grupare având direcŃia crestelor diferită de celelalte două. Deltele pot fi: a) albe, figuri formate dintr-un spaŃiu triunghiular care ia naştere la confluenŃa a trei grupări de creste (poate fi deschisă, deschisă la două unghiuri, deschisă la un singur unghi şi închisă). b) negre, figuri papilare cu trei braŃe asemănătoare literei majuscule „Y”. (poate fi cu braŃe egale, cu două braŃe egale, cu braŃe inegale şi delta neagră lungă)

Depăşire - detaliu caracteristic al desenului papilar marcat de locul unde sfârşitul unei creste papilare depăşeşte cu 2-3 mm începutul altei creste care îşi are traseul alăturat.

Dermatoglifă - configuraŃie a crestelor papilare transmisă ereditar (asemănătoare, dar nu identice). Dermatoglifele se folosesc în procesul expertizei medico-legale de stabilire a paternităŃii.

Desen papilar - configuraŃie formată de crestele papilare pe suprafaŃa pielii de pe degete, de pe interiorul palmei şi a tălpii piciorului uman.

Detaliu papilar - amănunt al formei unei creste papilare.

Detalii caracteristice ale crestelor papilare - început de creastă, sfârşit de creastă, bifurcaŃie, trifurcaŃie, ramificaŃie, contopire, contopire triplă, fragment de creastă papilară, butonieră, inel, inel punctat, depăşire de creastă, creastă aderentă (cârlig), întrerupere de creastă, punct papilar, grup de creste papilare, triunghiul crestelor papilare, anastomoză, deviere de creste, creste alternative, intersecŃie, reîntoarcere.

Deviere - detaliu caracteristic al desenului papilar care se formează în locul unde două creste, care vin una în întâmpinarea celeilalte, cu puŃin înainte de a se întâlni se înconvoaie brusc şi se sfârşesc.

Expertiză dactiloscopică - gen al expertizei criminalistice care are ca obiect identificarea criminalistică a persoanei după urmele lăsate de desenele papilare, caracterizate de cele două proprietăŃi esenŃiale: unicitatea (individualitatea) şi fixitatea (stabilitatea).

Extradelic - în afara deltei. Extradelic caracterizează acel desen dactiloscopic în care elementele identificatoare sunt situate în afara perimetrului cuprins între deltă şi nucleu.

Fixitate - calitate a morfologiei desenelor papilare, exprimată prin stabilitate. Desenul papilar al omului se formează definitiv în luna a şasea a vieŃii intra-uterine şi rămâne acelaşi în toate amănuntele morfologiei sale până la moarte, distrugându-l numai putrefacŃia (cercetări recente indică faptul că desenul papilar se formează în luna a patra).

Formula dactiloscopică decadactilară - notarea după un anumit sistem de reguli a simbolurilor care reprezintă tipul, subtipul şi varietatea tuturor desenelor papilare de la cele zece degete ale mâinilor unui individ.

14

Folie adezivă - foaie de material plastic tratată pe o singură faŃă cu un produs lipicios şi acoperită cu o foaie subŃire transparentă de material plastic. Folia adezivă poate fi transparentă, albă sau neagră şi se foloseşte pentru ridicarea directă a urmelor papilare relevate cu prafuri, a oricăror urme create prin stratificare cu substanŃe pulverulente, precum şi pentru ridicarea urmelor materie sub formă de paticule.

Formula dactiloscopică decadactilară cuprinde la rândul ei trei formule: primară, secundară şi suplimentară. Sunt diferite sisteme de a alcătui o formula dactiloscopică decadactilară. Cea mai folosită în România este următoarea: a) formula primară se stabileşte prin scrierea simbolurilor care reprezintă tipul sau subtipul desenului papilar de la fiecare din cele zece dactilograme. Simbolurile stabilite pentru tipuri şi subtipuri sunt următoarele:

Tipul

 

Subtipul

 

Simbolul

Simbolul

   

literal

cifric

Arc

arc simplu

 

A

1

 

arc pin

Ap

1

1

LaŃ

dextrodeltic

 

D

2

 

sinistrodeltic

S

3

Cerc

pentru toate subtipurile

 

B

4

Combinat

trideltic

 

T

5

 

quatrodeltic

Q

6

Amorf

simian şi danteliform nedefinit (inclusiv cel distrus prin cicatrice)

O

0

 

X

x

Formula primară este reprezentatăsub formă de fracŃie, la numărător fiind înscrise simbolurile pentru mâna dreaptă iar la numitor cele pentru mâna stângă, după urmatoarele reguli: primul se scrie simbolul exprimat în litere de la degetul arătător al fiecărei mâini, iar în continuare simbolurile cifrice ale celorlalte degete în ordinea: mare, mijlociu, inelar, mic. Formula primară va avea următorul aspect:

mâna dreaptă

= T 3225

= D 2241

mâna stângă

 

F.p.

F.s.

F.s.

Formula dactiloscopică monodactilară - notarea după un sistem de reguli a simbolurilor care reprezintă tipul, subtipul şi varietatea tuturor desenelor papilare, folosind un număr mai mare de indicatori. Pentru elaborarea formulei dactiloscopice monodactilare se procedează astfel: a) se scrie tipul dextro sau sinistrodeltic prin simbolul corespunzator acestora, D sau S; b) se scrie apoi simbolul ce rezultă din configuraŃia laŃului nucleu al dactilogramei, care este considerat laŃul inferior cu tot ce cuprinde braŃele sale: laŃ simplu (nucleu alb) = 0; laŃ liniar = 1; laŃ biliniar = b; laŃ triliniar = t; laŃ multiliniar = m; laŃ concav = v; laŃuri suprapuse = s; laŃuri suprapuse liniare = sl; laŃuri comune = c; laŃuri comune liniare =cl; laŃuri duble = d; laŃuri duble liniare = dl; laŃ neregulat = e. Pentru punerea formulei, lupa cu reticul cu cercuri concentrice se aşază pe dactilogramă în aşa fel încât punctul gravat în centrul cercului cel mai mic să se suprapună pe partea cea mai înaltă a laŃului care constituie nucleul. Deci din vârful laŃului, în formula dactiloscopica monodactilară se examinează tot ce se află între braŃele

15

laŃului nucleului până la limita celui de-al doilea cerc al reticulului şi se ia în considerare configuraŃia numai până la limită.

Fragment papilar - denumire prescurtată a oricărei urme care reproduce o parte dintr-un desen papilar.

Grup de creste papilare - urmă fragmentară a unui desen papilar care, datorită numărului redus de linii papilare, nu se poate stabili de la ce fel de dactilogramă şi din ce regiune provenie.

Impresiune papilară - impresiune creată de desenul papilar al degetelor, palmelor şi plantelor.

Infradeltic - sub deltă. Prin acest termen se fixează poziŃia generală a unor caracteristici ale unei dactilograme ca fiind situate între deltă şi bază.

Intradeltic - înăuntrul deltei. Prin acest termen se fixează poziŃia generală a unor elemente caracteristice ale unei dactilograme ca fiind situate între deltă şi nucleu.

Început de creastă papilară - locul unde începe o creastă papilară. Pentru a se stabili care este începutul sau sfârşitul unei creste papilare, caracteristicile unei dactilograme se citesc şi se descriu în sensul acelor de ceasornic. Când se examinează un fragment de urmă papilară la care nu este posibilă determinarea nucleului, citirea se face de la stânga la dreapta şi de sus în jos.

Lingură de amprentat - dispozitiv construit dintr-o lama metalică ori din mase plastice, curbat pe forma şi laŃimea unui deget, care foloseşte la amprentarea cadavrelor, deoarece degetele acestora nu pot fi rotite ca la persoanele în viaŃă. În acest scop se dă cu un strat foarte subŃire de tuş pe degetele cadavrului, după care se introduce în „lingură” un cartonaş alb şi se apasă pe deget imprimându-se astfel întregul desen papilar de la o margine la alta.

Linia lui Galton (linia de calcul) - linia care uneşte centrul unei amprente digitale cu centrul deltei. Este trasată pe reticulul lupei dactiloscopice şi serveşte la numărarea crestelor papilare intersectate de aceasta, în scopul clasificării. A fost concepută de Sir Francis Galton, întemeietorul Dactiloscopiei.

Lupa dactiloscopică - lupă special construită pentru examinarea şi stabilirea formulei pentru clasificarea amprentelor digitale. Lupa dactiloscopică este montată pe un stativ de 6-8 centimetri înălŃime, iar la baza stativului se montează un set de reticule: pe primul este marcată linia de calcul, pe altul o grilă şi pe cel de-al treilea cercuri concentrice pentru codificare manuală în vederea introducerii pe calculator.

MalformaŃie papilară - defect congenital al desenului papilar.

Papilă - proeminenŃă conică pe suprafaŃa dermului, străbătută de un canal în vârful căreia se găseşte un por prin care este eliminată transpiraŃia. Papilele dermice sunt înşiruite liniar, un şir de papile dând naştere unei creste papilare.

Polidactilia - anomalie congenitală care constă în existenŃa a mai mult de 5 degete la un membru superior sau inferior al corpului uman.

Polidelic - desen papilar care are mai multe delte. De exemplu: bideltic, trideltic, quatrodeltic, care face parte din tipurile cerc şi combinat.

Poroscopie - partea dactiloscopiei care se ocupă cu examinarea urmelor porilor dintr-o amprentă în scopul identificării. Orificiile porilor au formă, dimensiune şi plasament ca şi detaliile caracteristice de identificare ale crestelor papilare. Examinarea comparativă poroscopică prezintă o completare a punctelor de coincidenŃă indicate la traseul crestelor papilare în cadrul expertizei dactiloscopice.

Pudră relevantă - pulbere extrem de fină, colorată, care aderă foarte uşor la grăsimea şi aminoacizii conŃinute de urmele papilare latente lăsate de făptuitor la locul unei infracŃiuni. Prin pudrarea urmei latente (invizibile) cu o pensulă foarte fină (din păr de coadă de veveriŃă, din puf de gâscă, de struŃ etc.), aceasta se colorează intens, relevându-se conturul crestelor papilare. Pudrele relevante sunt de diverse culori: albe, violete, verzi etc., alegându-se pentru

16

evidenŃierea urmei o culoare care să fie în contrast cu fondul. Dacă fondul este pestriŃ (de exemplu mozaic) se foloseşte pudră fluorescentă care devine vizibilă sub radiaŃii ultraviolete, iar fondul devine întunecat uniform.

Punct papilar - detaliu caracteristic de identificare. Se găseşte, de regulă, între două linii papilare, în centrul unui inel, în centrul unei amprente digitale ori în centrul deltei.

Rachetă - formă a nucleului unui desen papilar tip monodeltic sau bideltic constituit dintr-un laŃ care nu are braŃele libere, ci se unesc continuând într-o singură creastă, întreaga figură luând aspectul unei rachete de tenis.

RamificaŃie - detaliu caracteristic de identificare într-o amprentă papilară. Se formează prin bifurcarea traseului unei creste papilare la care, apoi, după un drum scurt, unul din braŃe se bifurcă din nou ş.a.m.d.

Sfârşit de creastă papilară - locul unde se termină traseul unei creste papilare. Constituie detaliu caracteristic de identificare a unei amprente papilare.

Simbol dactiloscopic - semn convenŃional, literal sau cifric, folosit pentru notarea unor caracteristici ale amprentelor papilare în scopul înscrierii lor în formula dactiloscopică. Vezi şi formula dactiloscopică decadactilară şi formula dactiloscopică monodactilară.

Spirală - formă caracteristică a nucleului unei amprente papilare din tipul cerc (bideltic) care este constituit dintr-o creastă papilară spiralată.

ŞanŃ flexoral - încreŃitură a pielii de pe degete, palmă şi talpa piciorului care se formează în dreptul unei articulaŃii. În expertiza dactiloscopică sunt cunoscute şanŃurile flexorale ale falangetei, falanginei, falangei, ale regiunilor digito-palmară şi hipotenară. Fiecare şanŃ de flexiune la un individ are o formă particulară a grupului de încreŃituri şi constituie puncte de coincidenŃă în expertiza dactiloscopică, având aceeaşi valoare de identificare ca şi detaliile caracteristice ale crestelor papilare.

ŞanŃ papilar - intervalul dintre două creste papilare.

Trideltic - subtip de desen papilar cu trei delte care face parte din tipul combinat.

TrifurcaŃie - creastă papilară care într-un punct se ramifică în trei braŃe. Constituie un detaliu caracteristic de identificare într-o amprentă.

Trusă de relevare a urmelor de metale - valiză în care se găsesc sprayuri cu soluŃii relevante şi o lampă u.v. cu intensitate mare, cu ajutorul căreia se pot pune în evidenŃă urmele lăsate de obiectele metalice pe pielea umană.

Zona bazală - parte a desenului falangetei care se formează din linii drepte sau convexe, situate între desenul central şi cuta interfalangică.

Zona centrală - parte a desenului falangetei, formată din liniile desenului central care se pot prezenta în formă de cercuri, spirale, laturi etc. Se mai numeşte şi zona nucleară şi prezintă cea mai mare importanŃă pentru identificarea dactiloscopică.

Zona marginală - este partea exterioară a desenului falangetei, constând din creste papilare în formă de arc.

ExerciŃii rezolvate:

1. PrecizaŃi dacă este adevărat sau fals următorul enunŃ:

O amprentă digitală găsită pe un obiect face dovada contactului acestei persoane cu

suportul pe care a fost descoperită urma şi constituie, prin ea însăşi, o probă de vinovăŃie.

2. ProprietăŃile desenului papilar:

a) unitatea, imuabilitatea, fixitatea şi inalterabilitatea;

b) imuabilitatea, fixitatea şi ilizibilitatea;

c) unitatea, imobilitatea şi inalterabilitatea

3. Relevarea urmelor papilare nu se face:

17

a) prin prăfuire sau pulverizare cu pulberi de contrast;

b) cu substanŃe fluorescente;

c) prin afumare directă;

d) prin folosirea mulajelor.

4. DesenaŃi cinci detalii ale desenului papilar.

5. Care este numărul minim de detalii caracteristice necesar în România pentru identificarea persoanelor după urmele papilare

a) 10;

b) 16;

c) 12;

d) 8;

persoanelor după urmele papilare a) 10; b) 16; c) 12; d) 8; 4. bifurcaŃie trifurcaŃie anastomoză

4.

după urmele papilare a) 10; b) 16; c) 12; d) 8; 4. bifurcaŃie trifurcaŃie anastomoză reîntoarcere
după urmele papilare a) 10; b) 16; c) 12; d) 8; 4. bifurcaŃie trifurcaŃie anastomoză reîntoarcere

bifurcaŃie

trifurcaŃie

anastomoză

10; b) 16; c) 12; d) 8; 4. bifurcaŃie trifurcaŃie anastomoză reîntoarcere inel Răspuns: 1. fals;

reîntoarcere

10; b) 16; c) 12; d) 8; 4. bifurcaŃie trifurcaŃie anastomoză reîntoarcere inel Răspuns: 1. fals;

inel

Răspuns: 1. fals; 2. a; 3. d; 4; 5. c.

18

Bibliografie selectivă: 1. Gheorghe Păşescu, I.R. Constantin, Secretele amprentelor papilare, Editura NaŃional,

Bibliografie selectivă:

1. Gheorghe Păşescu, I.R. Constantin, Secretele amprentelor papilare, Editura NaŃional, Bucureşti, 1996.

2. Emilian Stancu, Tratat de Criminalistică, ediŃia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2004.

3. Ion Mircea, Criminalistică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.

4. Lazăr Cârjan, Tratat de Criminalistică, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2005

19

1. Obiective:

LECłIA a VII-a

ALTE URME UMANE

Prezentarea principalelor urme umane: urme de picioare; urme de dinŃi; urme de buze; urme de urechi; urme biologice: urme de sânge, urme de salivă, urme de spermă; firul de păr.

ÎnŃelegerea rolului urmelor umane pentru identificarea criminalistică.

Formarea deprinderilor necesare pentru relevare, prelevare, ambalare şi transport.

2. DicŃionar de termeni (DicŃionar de criminalistică, 1984)

Bolile firului de păr: maladii caracteristice părului uman, cu etiologii diferite (boli infecŃioase, ale sistemelor endocrine, micoze, etc) sunt cunoscute atrofia bulbului cu îngustarea rădăcinii, zone din tija părului depigmentate, depuneri şi pătrundere de micelii în structura firului în teacă sau bulb, ca şi malformaŃii ale canalului medular.

Cărare de paşi: un şir de urme consecutive ale tălpii (încălŃăminte) drepte şi stângi, care pot fi create de făptuitor la locul faptei, a căror examinare oferă date despre următoarele elemente ale mersului: a) direcŃia mersului; b) linia mersului; c) lungimea pasului; d) lăŃimea pasului şi e) unghiul de mers.

Expertiza biocriminalistică: expertiză criminalistică având ca obiect examinarea urmelor de natură biologică în scopul realizării identificării criminalistice.

Fir de păr: formaŃiune cornoasă de natură epidermică, care creşte pe anumite regiuni ale corpului uman şi animalelor. Poate constitui urmă materie rămasă în timpul săvârşirii unei infracŃiuni sau având legătură cu aceasta ca urmare a căderii fiziologice sau patalogice, a smulgerii, ruperii, tăierii etc. Prin expertiză se poate stabili dacă este uman sau animal, culoarea, lungimea şi grosimea medie, dacă este vopsit, regiunea corporală din care provine, dacă a fost detaşat prin cădere liberă, smulgere, rupere, tăiere, aproximează vârsta şi sexul persoanei (dacă păstrează teaca epitelială a bulbului), grupa sanguină şi uneori genul de alimentaŃie, masticaŃia sau ocupaŃia persoanei de la care provine.

Lungimea pasului: distanŃa medie măsurată pe cărarea de mers de la marginea urmei tocului (călcâiului) piciorului drept, până la marginea urmei tocului (călcâiului) piciorului stâng.

Salivă: lichid vâscos care conŃine 0,9%, 0,3 % substanŃe anorganice, restul fiind format din elemente celulare degenerate provenite din glande, mucoasa bucală şi limfonodului, o floră microbiană şi substanŃe organice.

Secretor nesecretor: proprietate prezentă la 80% din populaŃie de a poseda în serul sanguin, limfa tisulară, salivă, spermă sau în alte lichide biologice şi Ńesuturi, antigena (aglutinogenă) caracteristică grupei sanguine din care face parte: A, B, AB, O. Caracterul secretor (Se) permite determinarea grupei sanguine din salivă, spermă şi alte produse biologice, precum şi de pe obiecte care au venit în contact cu persoana (mucuri de Ńigări, haine, lenjerie, etc.)

20

Sperma: lichid de secreŃie a glandelor sexuale masculine, eliminat din cauze fiziologice sau patologice. ConŃine spermatozoizi, forme imature ale acestora, celule epiteliale din căile spermatice, glande anexă şi uretră, toate incluse într-un lichid vâscos, opalescent neuniform, care are pH-ul 7,2 – 7,8. Se poate găsi amestecată în lichidul vaginal, sau depusă pe diferite suporturi. Constituie urmă criminalistică dacă a avut legătură cu infracŃiunea comisă sau a fost formată în timpul săvârşirii infracŃiunii.

ExerciŃii rezolvate:

1. Cărarea de paşi indică:

a) linia mersului, lungimea pasului, lăŃimea pasului, unghiul de mers, direcŃia de

mişcare;

b) locul pe unde a intrat infractorul în locul comiterii faptei;

c) părăsirea în fugă, de către infractor, a locului faptei;

2. Urmele de urechi nu pot fi:

a) vizibile;

b) latente;

c) statice;

d) dinamice;

e) imuabile.

3. Prin expertiza urmelor de salivă se poate stabili:

a) dacă este de natură umană;

b) vârsta;

c) calitatea de secretor sau nesecretor şi grupa sanguină.

4. Cum este preferabil să se recolteze firele de păr de la persoanele suspecte:

a) prin smulgere;

b) prin pieptănare;

c) prin recoltarea firelor de păr căzute în mod natural.

Răspunsuri: 1. a; 2. e; 3. a şi c; 4. a.

Bibliografie selectivă:

1. Gheorghe Păşescu, Interpretarea criminalistică a urmelor la locul faptei, Editura NaŃional,

1996;

2. Lazăr Cârjan, Tratat de Criminalistică, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2005

3. Ion Mircea, Criminalistică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.

4. Vasile Bercheşan, Marin Ruiu, Tratat de tehnică criminalistică, Editura Little Star, Bucureşti, 2004

21

1. Obiective:

LECłIA a VIII-a

IDENTIFICAREA GENETICĂ

EvidenŃierea avantajelor amprentei genetice pentru identificarea criminalistică.

Prezentarea particularităŃilor cercetării locului faptei pentru recoltarea urmelor biologice care vor fi supuse analizei ADN.

2. DicŃionar de termeni (Mircea Covic , Dragoş Ştefănescu, Ionel Sandovici, Genetica modernă,

Editura Polirom, 2004):

ADN - acidul dezoxiribonucleic deŃine informaŃia genetică pentru structura şi funcŃia organismelor vii, o exprimă prin sinteza unui ARNm şi a unei proteine specificeşi o transmite în succesiunea generaŃiilor de celule şi organisme. ADN este alcătuit din două catene polinucleotidice, spiralizate într-o elice dublă.; ADN formează cromozomii.

ADNc - ADN complementar este o formă de ADN sintetizată de către trascriptaza inversă pe baza unei matriŃe alcătuite din ARNm.

ADNcodant - secvenŃe de ADN care codifică anumite părŃi (domenii) dintr-o proteină; alcătuieşte exonii unei gene.

ADN mitocondrial (ADNmt) - ADN din „cromozomul”circular al mitocondriei. ADNmt se găseşte în celulă în mai multe copii, care sunt transmise de la mamă la toŃi copii săi.

ADN polimerază - enzimă care sintetizează o nouă catenă de ADN folosind ca matriŃă una din catenele vechi de ADN (replicare semiconservativă).

ADN recombinant - o moleculă de ADN care conŃine componente din mai multe molecule parentale (de exemplu, o secvenŃă de ADN uman inserată într-un vector plasmidic sau fagic).

ADN repetitiv - secvenŃe nucleotidice scurte sau foarte scurte, repetate de un număr mare de ori, netranscrise, ADN moderat repetitiv este alcătuit din secvenŃe scurte, de 300-1000 pb, repetate de zeci şi sute de mii de ori şi dispersate în genom; ADN înalt repetitiv este alcătuit din secvenŃe foarte scurte (2-200 pb), repetate în tandem, de milioane de ori.

ADN satelit - fracŃie a ADN-ului care diferă prin compoziŃia în baze de fracŃia majoritară a ADN- ului, formând o bandă distinctă după centrifugarea în gradient de clorură de cesiu; conŃine secvenŃe de ADN înalt repetitiv.

Amprentare genomică - expresia diferită a materialului genetic în funcŃie de sexul părintelui transmiŃător.

Amprentă ADN - model specific de dispunere a unor repetiŃii de secvenŃe scurte de ADN, dispuse în tandem şi hipervariabile; acest model este caracteristic fiecărui individ.

AnticipaŃie - tendinŃa unor boli autozomal dominante de a debuta la o vârstă mai precoce sau a se manifesta într-o formă mai gravă în generaŃii succesive.

ARN - acid nucleic format dintr-o singură catenă polinucleotidică (în care dezoxiriboza este înlocuită cu riboză, iar timina cu uracilul). ARN mesager (ARNm) este matriŃa pe care se sintetizează polipeptidele. ARN de transfer (ARNt) transportă aminoacizii activaŃi în poziŃia corespunzătoare din ARNm. ARN ribozomal (ARNr) este un component al ribozomilor.

22

Fenotip - totalitatea caracterelor morfologice, fiziologicesau biochimice ale unui organism sau celule; realizarea acestor caractere poate fi determinată de constituŃia genetică, de factorii externi sau de combinaŃia lor.

Fuziune centrică: fuziunea centromerelor a doi cromozomi acrocentrici pentru a forma o translocaŃie Robertsoniană.

Fuziune genică: o genă care rezultă din combinaŃia (totală sau parŃială) a două gene diferite.

MalformaŃie congenitală - defect morfologic primar al unui organ sau parte de organ care rezultă printr-un proces intrinsec de dezvoltare anormală şi este prezentă la naştere.

Marker ADN - secvenŃă polimorfică de ADN ce ocupă un anume locus, folosită în cartografierea genică şi diagnosticul molecular indirect.

PCR (Polymerase Chain Reaction) - vezi reacŃia polimerizării în lanŃ.

Polimorfism ADN - variaŃii ereditare în secvenŃa nucleotidelor, de obicei în regiunile necodante.

ReacŃia polimerizării în lanŃ (PCR) - tehnică de amplificare a unei secvenŃe specifice de ADN prin cicluri repetate de sinteză indusă de perechi de primeri cu orientare reciprocă.

Repararea ADN - leziunile de ADN produse prin mecanisme diferite sunt îndepărtate şi reparate printr-un set complex de procese.

Vector - acid nucleic care este capabil de autoreplicarea şi menŃinerea într-o celulă gazdă şi care poate fi utilizat pentru clonarea unei gene sau a unui fragment de ADN.

X Fragil - se referă la cromozomul X care în situsul Xq27 poate prezenta o lacună sau o ruptură atunci când celulele sunt expuse la un antagonist al acidului folic; sindromul X fragil se caracterizează printr-o dismorfie facială caracteristică, retard mental şi macroorhidism.

Zigot - celulă rezultată în urma fertilizării ovulului de către un spermatozoid.

Bibliografie selectivă:

5. Lazăr Cârjan, Tratat de Criminalistică, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2005

6. Dragoş T. Ştefănescu, George Călin, Fulvia C. Ştefănescu, Genetica medicală. Progrese recente, Editura Tehnică, Bucureşti, 1998.

7. Vasile Anăstăsoaie, Ortansa Stoica, Genetica versus bioetică, Editura Polirom, Iaşi, 2002.

8. Ionel Lulu Groza, Francisc Mixich, Identificarea medico-legală prin amprenta genetică (ADN).

LECłIA a IX-a

TEHNICI DE IDENTIFICARE ŞI ÎNREGISTRARE A PERSOANELOR

1. Obiective:

1. Examinarea portretului vorbit ca metodă ştiinŃifică de descriere şi comparare a semnalmentelor exterioare care fac posibilă identificarea unei persoane - descoperită de Alphonse Bertillon (1853-1914).

2. Prezentarea contribuŃiilor româneşti: Mina şi Nicolae Minovici, D. Călinescu, Camil Suciu, Ion Anghelescu, Corneliu Panghe, Eugeniu Mimii Gacea, Emilian Stancu şi alŃii.

23

3. Însuşirea regulilor generale ale metodei portretului vorbit.

4. Formarea deprinderilor pentru descrierea semnalmentelor statice şi dinamice.

5. EvidenŃierea metodelor tehnice de realizare a portretului vorbit, precum şi a metodelor criminalistice de identificare a cadavrelor cu identitate necunoscută.

6. Identificarea persoanelor prin metode biometrice.

2. Cuvinte cheie:

1. Semnalmente anatomice sau statice: talia, constituŃia fizică, trăsăturile feŃei, caracteristicile dinŃilor, părului, pielii.

2. Semnalmente particulare: cicatrici, tatuaje, aluniŃe, negi, semne din naştere ori din accidente, forma deosebită a unor elemente faciale, anomalii etc.

3. AFIS: Automatic Finger-Print Identification - tehnică informatică de identificare pe baza amprentei papilare.

4. ICAM 2001: dispozitiv de identificare bazat pe scanarea retinei.

5. Recunoaşterea irisului: cea mai performantă metodă de identificare bazată pe tehnici fotografice care permit prelucrarea imaginii irisului.

6. Termograma facială: o fotografie a temperaturii feŃei realizată cu un detector sensibil la radiaŃii infraroşii.

3. DicŃionar de termeni (DicŃionar de Criminalistică, Editura ŞtiinŃifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984):

1. Antropometrie - metodă de bază a antropologiei care constă în măsurarea diferitelor componente ale corpului uman: lungimea unor falange, circumferinŃa capului, lungimea urechii sau a nasului, înălşimea frunŃii etc. Se foloseşte pentru determinarea sexului, vârstei, taliei şi a altor caracteristici identificatoare prin măsurători efectuate asupra sistemului osos.

2. Formele capului - semnalmente exprimate prin descrierea liniilor de contur ale capului, din faŃă şi din profil. Privit din faŃă, capul poate fi încadrat în una din următoarele forme:

pătrată, dreptunghiulară, ovală, rotundă şi rombică. Ca particularităŃi pot fi menŃionate asimetriile. Privit din profil capul prezintă următoarele forme de contur: rotund, alungit, Ńuguiat (foarte alungit) şi plat. ParticularităŃi ale conturului pot fi: occipital bombat sau turtit.

3. Fruntea - parte constitutivă a feŃei umane. Unul din elementele portretului vorbit. Fruntea este mărginită la partea superioară de linia de inserŃie a părului iar la cea inferioară de baza arcadelor. După metoda portretului vorbit se descriu următoarele caracteristici ale frunŃii, din faŃă şi din profil: înălŃimea, lăŃimea, înclinarea şi particularităŃi. ÎnălŃimea poate fi:

mare, mijlocie, mică şi este apreciată împărŃindu-se faŃa în trei regiuni: a frunŃii, a nasului şi a bărbiei. În raport cu dimensiunea celorlalte două regiuni se stabileşte valoarea înălŃimii. LăŃimea poate fi: mare, mijlocie, mică; lăŃimea se apreciază în raport cu oasele zigomatice (pomeŃii obrazului). Înclinarea frunŃii este: oblică, verticală şi bombată (proeminentă); aprecierea se face în raport cu planul vertical. ParticularităŃile frunŃii pot fi proeminenŃa boselor, a arcadelor, frunte concavă, frunte convexă şi combinaŃii între aceste particularităŃi (frunte convexă cu arcade proeminente, frunte concavă cu arcade proeminente etc.)

4. Identi-kit - trusă de reconstituire a portretului unei persoane pe baza semnalmentelor

24

descrise de victimă şi de martori. Trusa cuprinde schiŃe ale elementelor faciale desenate pe un material transparent. Elementele faciale ale omului sunt clasate în 12 grupe (păr, frunte, sprâncene, ochi, urechi, nas, buze, bărbie, mustaŃă, barbă, ochelari şi acoperământ pentru cap: pălărie, basc, chipiu etc.), fiecare grupă cuprinzând 50-80 variante ale elementului facial respectiv, totalizându-se în final 600-1000 de fişe transparente cu schiŃe ale elementelor faciale. Trusa cuprinde şi un album tipărit al fiecărui element facial care poartă un număr de cod. Persoana care furnizează datele alege din album elementele corespunzătoare semnalmentelor pe care le-a perceput şi în baza numărului de cod din album se scot fişele transparente care, suprapuse, compun portretul robot al celui în cauză.

5. Modele de voce şi vorbire - probe de voce şi vorbire prelevate de la persoanele suspecte pentru comparaŃie. În procesul prelevării modelelor de voce şi vorbire, organele judiciare trebuie să imprime un text corespunzător celui în litigiu, să folosească acelaşi mijloc de imprimare, acelaşi spaŃiu şi aceleaşi condiŃii de înregistrare.

6. Osteologie judiciară - domeniu al ştiinŃei criminalistice care are ca scop determinarea sexului, vârstei şi apartenenŃei pe baza studiului făcut asupra sistemului osos.

7. Portret-robot - portretul unei persoane realizat pe baza relatărilor victimei ori ale martorilor după metodele foto-robot sau mimicompozitor.

8. Portretul-vorbit - procedeu de identificare criminalistică având la bază descrierea semnalmentelor făptuitorului de către victimă sau martor. În realizarea portretului-vorbit trebuie respectate următoarele principii: a) în desenarea trăsăturilor fizice ale persoanei se vor cuprinde caracteristicile anatomice ale întregii conformaŃii a corpului (capul, umerii, mâinile, trunchiul şi picioarele, elemente caracteristice ale feŃei); b) se vor descrie semnalmentele anatomice (statice)şi semnalmentele funcŃionale (dinamice); c) se vor sublinia acele caracteristici referitoare la variaŃiile morfologice ereditare ori rezultate din unele stări patologice; d) descrierea îmbrăcămintei şi a obiectelor aflate asupra persoanei. Semnalmentele anatomice (statice): sexul, vârsta, înălŃimea, construcŃia corpului (conformaŃia), detalii caracteristice ale figurii umane; Semnalmentele funcŃionale (dinamice): expresia fizionomiei; expresia ochilor, expresia privirii, expresia buzelor, atitudinea, gesticulaŃia, mersul, vocea şi vorbirea, deprinderi în diverse activităŃi; Semne particulare: cicatrice, culoarea pielii, pete, negi, aluniŃe şi alte semne din naştere, încreŃiturile feŃii, tatuajul ş.a.; Îmbrăcămintea şi obiectele purtate: acoperământul capului, hainele, încălŃămintea, pachete, cărŃi, reviste, ziare, serviete, poşete, inele, brăŃări, broşe, ceasuri etc.

9. Reconstituirea fizionomiei după craniu - metodă antropometrică de adăugare , cu ajutorul unor materiale plastice, a Ńesuturilor moi pe un craniu uman în vederea identificării sale. Adăugarea Ńesuturilor moi se face după un sistem de reguli stabilite în urma unor cercetări ştiinŃifice îndelungate, efectuate pe multiple cranii care trebuiau identificate. Pentru realizarea reconstituirii fizionomiei după craniu, se foloseşte un sistem de dispozitive special construite care se găsesc în dotarea laboratoarelor de antropometrie judiciară. Procedeul reconstituirii fizionomiei după craniu este cunoscut sub numele de "metoda Gherasimov".

10. Reconstituirea fizionomiei după urma de muşcătură - metodă folosită în identificarea criminalistică, având ca fundament ştiinŃific relaŃia dintre modelul morfologic al dentiŃiei şi conformaŃia cranio-facială, relaŃie condiŃionată atît genetic cît şi funcŃional. Modelele morfologice ale dentiŃiei sunt în mare măsură specifice tipurilor antropologice geografice.

11. Semnalmente – totalitatea semnelor şi trăsăturilor exterioare statice şi dinamice - funcŃionale – care deosebesc o persoană de alta şi care asigură posibilitatea identificării prin descrierea semnalmentelor, potrivit regulilor metodei portretului-vorbit. Semnalmentele statice se referă la caracteristicile întregului corp (înălŃime, grosime, forma capului şi a feŃei etc., îndeosebi particularităŃi de structură ale feŃei şi urechii drepte). Semnalmentele dinamice-funcŃionale se referă la caracteristicile persoanei care apar în

25

timpul mişcării (Ńinuta corpului, poziŃia capului, mersul, vorbirea, mimica etc.). 12. Talia persoanei – valoare
timpul mişcării (Ńinuta corpului, poziŃia capului, mersul, vorbirea, mimica etc.).
12.
Talia persoanei – valoare metrică a înălŃimii unei persoane măsurată de la planul plantelor
până la planul paralel cu acesta în care este conŃinut vertexul. Talia persoanei prezintă
interes în identificarea criminalistică a făptuitorului şi în interpretarea urmelor în contextul
locului săvârşirii infracŃiunii. Talia persoanei făptuitorului necunoscut poate fi estimată pe
baza urmei de încălŃăminte creată la faŃa locului prin aplicarea relaŃiei:
8.6
T
13.
p =
+ 0.05
30
2
14.
în care T = talia persoanei şi p = mărimea urmei încălŃămintei.
15.
Tatuaj – figură imprimată pe pielea umană care nu se poate şterge. Constituie semnalment
folosit la reconstituirea portretului unei persoane după metoda portretului-vorbit.
4. ExerciŃii rezolvate:
1. În realizarea metodei portretului vorbit nu se Ńine cont de:
1.6.semnalmentele anatomice sau statice;
1.7.semnalmentele funcŃionale sau dinamice;
1.8.semnele particulare;
1.9.amprentele digitale, palmare şi plantare.
2. Semnalmentele statice ale unei persoane sunt:
2.1.talia, constituŃia fizică sau corpolenŃa, aspectul general, forma capului şi a feŃei;
2.2.Ńinuta, mersul, vocea vorbirea;
2.3.talia, obiceiurile, mersul, vorbirea.
3. Semnalmentele dinamice cuprind:
3.1.mersul, privirea, mimica şi pantomima, vorbirea;
3.2.talia, părul, privirea, mimica;
3.3.vocea, vorbirea, obiceiurile, Ńinuta.
4. Cadavrele cu identitate necunoscută pot fi identificate prin:
1. supraproiecŃie;
2. reconstituirea fizionomiei după craniu;
3. metoda antropologică;
4. identificarea odontologică;
5. expertiza fotografica de portret vorbit;
6. portretul vorbit.
Răspuns: 1. d; 2. a; 3. a; 4. a, b, c, d, e.
5. Bibliografie selectivă:
1. Lazăr Cârjan, Tratat de Criminalistică, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2005
2. Emilian Stancu, Tratat de Criminalistică, EdiŃia a III-a revăzută şi adăugită, Universul Juridic,
Bucureşti, 2004.
3. Corneliu Panghe, Constantin Dumitrescu, Portretul vorbit, Institutul de Criminalistică,
Bucureşti, 1974.
26

4. Constantin Dumitrescu, Eugen Mimii Gacea, Elemente de antropologie judiciară, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1993.

5. Paul Ştefănescu, Lazăr Cârjan, ŞtiinŃă versus crimă, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2001.

LecŃia a X-a

ELEMENTE DE BALISTICĂ JUDICIARĂ

1. Obiective:

Prezentarea definiŃiilor şi clasificării armelor introduse prin Legea nr. 295 din 28 iunie

2004.

Examinarea urmelor principale şi secundare ale împuşcării.

Stabilirea distanŃei şi a direcŃiei de tragere.

Însuşirea regulilor de bază pentru identificarea armei după urmele formate pe glonŃ şi pe tubul cartuşului.

2. DicŃionar de termeni (DicŃionar de Criminalistică, Editura ŞtiinŃifică şi Enciclopedică, Bucureşti,

2004; Legea nr. 295 din 28 iunie 2004):

1. ApartenenŃa la gen a armei de foc – stabilirea tipului, modelului, mărcii şi calibrului armei cu care s-a tras. Unele din caracteristicile care permit determinarea tipului armei cu care s-a tras le pot oferi chiar urmele principale şi secundare ale împuşcăturii, îndeosebi aspectul orificiului de intrare. Urmele lăsate de armă pe glonŃ şi pe tubul de cartuş sunt de natură să indice tipul, modelul şi chiar marca acesteia. În cazul glonŃului, se iau în consideraŃie numărul ghinturilor, lăŃimea câmpului dintre ele, sensul lor de rotire şi unghiul de răsucire (lungimea pasului). La tub pot apare urme de la: marginile încărcătorului, camera cartuşului, ghiara extractoare, ejector, vârful percutorului, capul închizătorului. Determinarea apartenenŃei la gen a armei de foc devine dificilă în situaŃiile când: a) cartuşul în cauză se poate folosi pentru tragerea cu mai multe tipuri şi modele de arme; b) s-a folosit un cartuş necorespunzător ca formă, dimensiune şi calibru pentru arma cu care s-a tras; c) glonŃul sau tubul sunt deformate (fragmentate).

2. Armă – orice dispozitiv a cărui funcŃionare determină aruncarea unuia sau mai multor proiectile, substanŃe explozive, aprinse sau luminoase, amestecuri incendiare ori împrăştierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare.

3. Armă de foc – armă al cărei principiu de funcŃionare are la bază forŃa de expansiune dirijată a gazelor provenite din detonarea unei capse ori prin arderea unei încărcături; sunt asimilate armelor de foc şi ansamblurile, subansamblurile şi dispozitivele care se pot constitui şi pot funcŃiona ca arme de foc.

4. Balistică judiciară – ramură a tehnicii criminalistice, care se ocupă cu examinarea armei de foc, a muniŃiei şi a urmelor împuşcăturii, în scopul identificării armei cu care s-a tras, determinării distanŃei şi a direcŃiei de tragere, stabilirii stării de funcŃionare a armei, vechimea împuşcăturii ş.a. Balistica judiciară elaborează metodele de cercetare pornind de la datele balisticii generale şi a teoriei identificării criminalistice.

5. Calibrul armei de foc – diamterul interior al Ńevii. A) la armele cu ghinturi se determină după distanŃa dintre două câmpuri şi se exprimă în mm. B) la cele de vânătoare, calibrul

27

reprezintă un număr convenŃional, diametrul Ńevii fiind cu atât mai mic, cu cât cifra respectivă este mai mare: 12, 16, 18, 20 etc. Acest mod de determinarea a calibrului propus la începuturile fabricării armelor şi păstrat încă prin tradiŃie – are în vedere încărcătura Ńevii şi anume numărul de alice (cu diametrul egal cu acela al Ńevii) ce se puteau confecŃiona dintr-o livră (433,9 gr) de plumb: 12 alice (bile) indicau calibrul „12”, 16 alice calibrul „16” ş.a.m.d. În realitate, arma de calibrul 12 are diametrul Ńevii de 18,5 mm, iar cea de calibrul 16 are diametrul de 16,8 mm.

6. Capsa cartuşului - componentă a cartuşului destinată aprinderii pulberii, căreia în urma percuŃiei îi transmite un impuls termic. După locul de plasare a capsei cartuşului se disting:

capse cu percuŃie centrală, laterală şi circulară. Capsa cartuşului devine obiect purtător al urmei percutorului care poate furniza date pentru identificarea armei cu care s-a tras.

7. Caracteristici sonore ale armelor de foc – parametri fonoacustici generali şi individuali care permit stabilirea identităŃii armei de foc cu care s-a tras. Prin caracteristici sonore generale se înŃeleg particularităŃile acustice relativ neschimbătoare ale urmelor sonore generate de împuşcătură, armare şi percuŃie, proprii unui grup de arme de foc. Acestea sunt:

a) aspectul general al desenului descris de nucleele sonore majore şi minore; b) aspectul general al desenului descris de diagrama amplitudinii medii de frecvenŃă; c) aspectul general al desenelor din sonogramele de detaliu şi durata în care se înscrie urma sonoră a împuşcăturii, armării sau percuŃiei. Prin caracteristici sonore individuale se înŃeleg particularităŃile acustice relativ neschimbătoare ale urmelor sonore ale împuşcăturii, armării sau percuŃiei, proprii unei singure arme de foc. Acestea sunt: a) nucleele majore (N.M.) – (numărul, forma, intensitatea, durata, continuitatea pe verticală, continuitatea pe orizontală, frecvenŃa, bara care marchează explozia şi pauza dintre nuclee), b) nucleele minore (N.m.) – (numărul, forma, intensitatea, durata, continuitatea liniară pe verticală, frecvenŃa, şi pauza între nuclee), c) amplitudinea medie de frecvenŃă (numărul unghiurilor pozitive, numărul unghiurilor negative şi forma unghiurilor).

8. DistanŃa de tragere – distanŃa de la gura Ńevii armei până la orificiul de intrare a glonŃului sau a alicelor în Ńintă. DistanŃa de tragere se poate stabili până în limitele de 1-1,5 m, când se trage cu glonŃ şi peste aceste limite când se trage cu alice.Tragerea cu Ńeava lipită ori aproape lipită de Ńintă şi tragerea de la mică distanŃă (sub 1 – 1,5 m) este confirmată de factorii suplimentari ai împuşcăturii: a) urmele acŃiunii gazelor care – în raport cu natura Ńintei – lărgesc orificiul de intrare mai mult decât calibrul glonŃului şi produc ruperea (sub formă liniară, de cruce sau stelară), în special a materialelor elastice şi mai ales a Ńesăturilor. Totodată, gazele provoacă arsuri în jurul orificiului de intrare (materialele de culoare deschisă capătă culori de nuanŃe de la galben până la maro închis); b) ampenta gurii Ńevii armii poate să apară uneori pe pielea corpului uman ori pe obiecte cu oarecare consistenŃă şi fără orificiu de intrare puternic deteriorat (rupt, ars etc.); c) urme de afumare rezultate din arderea pulberii. Particulele de fum se depun de formă circulară, cantitatea lor şi dimensiunea urmei fiind direct proporŃionale cu distanŃa de tragere. Gradul de afumare depinde în acelaşi timp de genul armei şi muniŃiei cu care s-a tras, precum şi de condiŃiile tragerii. Activarea urmelor de fum pe obiecte de culoare închisă se face ]n principal cu ajutorul radiaŃiilor infraroşii şi prin examinări fotografice; d) urme de pulbere neagră sau incomplet arsă, se depun circular în jurul orificiului de intrare. Când se trage cu Ńeava lipită, granulele respective pătrund în canalul format de glonŃ sau alice şi nu se mai depun în jurul orificiului de intrare. Cantitatea de pulbere nearsă ce se poate constata pe obiect este cu atât mai redusă cu cât distanŃa de la care s-a tras este mai mare. Pentru depistarea acestui gen de urmă se procedează la examinarea în radiaŃii infraroşii şi Röentgen, precum şi la analize chimice (tratare cu soluŃii de brucină sau difenilamină, cu acid sulfuric ori cu soluŃie alcoolică de acid hidrorubeanic); e) urme de unsoare, provenite din Ńeava armei, care se pot pune în evidenŃă prin examinare în radiaŃii ultraviolete sau prin aplicarea pe orificiul de intrare a unei hârtii de filtru peste care se trece cu un fier de călcat şi f) eventuale urme de

28

metal provenit din interiorul Ńevii armei cu care s-a tras. Acestea se pun în evidenŃă, în principal, prin analiză spectrală de emisie. În cazul armelor de vânătoare, la aprecierea distanŃei de la care s-a tras, se ia în considerare, pe lângă factorii menŃionaŃi, efectul şi zborul burei şi rondelelor, dar mai ales dispersia alicelor.În principiu, raza acesteia este direct proporŃională cu distanŃa de la care se trage. Ea însă este influenŃată de diametrul alicelor, de construcŃia armei la gura Ńevii (Shoke etc.), de încărcătura explozivă, de condiŃiile tragerii etc. Pentru aprecierea distanŃei pe criteriul dispersiei alicelor – de altfel, ca şi în celelalte cazuri – sunt necesare trageri experimentale cu arma corp delict şi muniŃie corespunzătoare.

9. Expertiza balistică – gen al expertizei criminalistice care are ca obiect cercetarea ştiinŃifică a urmelor principale şi secundare rămase pe glonŃ, tubul de cartuş şi Ńintă în scopul stabilirii direcŃiei şi distanŃei de tragere, apartenenŃei la grup a armei şi identificarea acesteia.

10. Ghinturi - canale în formă de spirală tăiate în peretele interior al Ńevii armei de foc, care au scop să imprime glontelui o mişcare de rotaŃie în jurul axei sale (peste 3500 rot/s), pentru a-i păstra stabilitatea în timpul zborului, ceea ce contribuie la mărirea distanŃei de tragere, a forŃei de penetrare a glonŃului şi la precizia de lovire a Ńintei. Canalele sunt de regulă dreptunghiulare, dar pot fi şi trapezoidale.Partea lor adâncă se numeşte fundul ghinturilor, iar marginile se numesc flancurile ghinturilor (primul, care imprimă glonŃului mişcarea giratorie se numeşte flanc de atac, iar cel opus lui, flanc liber). Adâncimea ghintului variază între 0,4

mm şi 0,16 mm. LăŃimea este în funcŃie de numărul ghinturilor (4-6 de obicei) şi de calibrul

armei. Înclinarea – spre dreapta ori spre stânga – este de cca. 6 o . DistanŃa, pe axa canalului Ńevii, pe parcursul careia ghinturile fac o rotire completă se numeşte pasul ghinturilor, care

este în funcŃie de unghiul lor de înclinare.

11. GlonŃ – parte componentă a cartuşului. La armele cu ghinturi, glonŃul poate fi cămăşuit sau plin. Glontele cămăşuit se compune dintr-un miez, de obicei de plumb şi un înveliş mono

sau bimetalic, având menirea de protecŃie contra coroziunii şi de reducere a gradului de

frecare a glonŃului pe Ńeavă. GlonŃul semicămăşuit are numai vârful necămăşuit. GlonŃul plin,

fără înveliş, se confecŃionează din plumb şi se foloseşte de regulă pentru armele de calibru

redus şi cele de vânătoare. GlonŃul se compune din: vârf sau parte ogivală, corpul cilindric de conducere şi partea posterioară care are forma unui trunchi de con. GloanŃele pentru armele de vânătoare – denumite Breneke – se confecŃionează din plumb şi pot fi: cilindrice, cu corp greu şi coadă uşoară, de tip turbină, şi de tip combinat. GlonŃul folosit la armele cu ghinturi devine în timpul tragerii obiect primar care primeşte şi poartă urmele trasate pe corpul său de către plinurile Ńevii. Aceste urme sunt, de regulă, sub formă de striaŃii şi prin comparare permit identificarea armei cu care s-a comis infracŃiunea.

12. Identificarea armei de foc – stabilirea armei cu care s-a tras. Se realizează cu ajutorul urmelor rămase pe glonŃ sau tubul de cartuş ridicate de la locul faptei. Caracteristicile individuale ale părŃilor armei care lasă urme pe cartuş se formează în procesul de fabricaŃie datorită faptului că fiecare piesă se prelucrează separat, precum şi în procesul ei de exploatare, datorită tragerilor repetate şi coroziunii metalului, deteriorărilor întâmplătoare ivite cu ocazia curăŃirii şi manevrării armei, reparării şi înlocuirii pieselor, depunerii unor corpuri străine (praf, nisip, particule detaşate de pe cartuş, strunjiri metalice etc.). Factorii menŃionaŃi particularizează macro şi microrelieful interiorului Ńevii armei şi al celorlalte piese care vin în contact cu cartuşul, creînd urme a căror valoare identificatoare se apreciază în funcŃie de condiŃăiile concrete ale fiecărui caz cercetat. Majoritatea urmelor sunt de natură dinamică, apărând pe glonŃ şi pe tub sub formă de striaŃii (zgârieturi longitudinale şi paralele). Unele din ele sunt urme statice ca, de exemplu, cele create de pereŃii camerei cartuşului şi de capul frontal al închizătorului. Etapele identificarii armei de foc sunt:

examinarea prealabilă a glonŃului sau a tubului de cartuş în litigiu şi a armei bănuite, efectuarea de trageri experimentale cu muniŃie adecvată, analiza detaliată a glonŃului sau tubului ridicate de la locul faptei şi a celor trase experimental, examenul comparativ, aprecierea caracteristicilor constatate şi formularea concluziei. Principalul stadiu în cadrul

29

operaŃiei de identificare îl constituie examenul comparativ. 1. Compararea are loc între urmele de pe glonŃul sau tubul de cartuş ridicate de la locul faptei şi cele trase experimental cu arma în cauză. SuprafaŃa glonŃului se poate înregistra (desfăşura optic) prin fotografiere panoramică, precum şi cu un aparat fotografic special (conversograf) la care mişcarea platanului care susŃine glonŃul este sincronizată cu mişcarea dispozitivului care susŃine pelicula fotografică. Mai eficientă este însă examinarea proiectilelor la microscopul comparator, care oferă posibilitatea observării concomitente – pe porŃiuni – a urmelor şi fixării prin fotografiere a continuităŃii liniare a striaŃiilor. Răspîndire au şi procedeele de rulare a glonŃului: a) în stratul gelatinos a unei pelicule fotografice sau Röentgen (acŃiune mecanică şi termică, când se încălzeşte în prealabil); b) în materiale plastice (ceară, plastilină, metale moi, uşor fuzibile etc.); c) pe o hârtie albă, după ce în prealabil glonŃul a fost acoperit cu un strat de cerneală tipografică (aşa-zisa metodă de cerneluire). Urmele de pe glonŃ se mai pot fixa prin mulaje constituite din pelicule metalice ori gelatinoase (transparente) depuse pe suprafaŃa sa prin galvanoplastie în primul caz şi prin simplă plonjare în soluŃii special preparate (de colodiu, coloxilenă cu alcool, de celuloid cu acetonă etc.) în al doilea caz. Rezultate bune, se pot obŃine, de asemenea, cu ajutorul unui poligraf, care înregistrează prin palpare cu vârful unui ac foarte fin (de diamant) denivelările (striaŃiile)de pe glonŃ şi le transpune în imagini grafice (diagrame) comparabile. Este cunoscută şi metoda mecanică de tăiere şi de întindere în plan orizontal a cămăşii glonŃului (prin topirea în prealabil a miezului) la care se mai apelează doar foarte rar, ea fiind anevoioasă şi deformând în parte striaŃiile. 2. Urmele de pe tubul de cartuş sunt create de: a) fereastra magaziei (încărcătorului); b) partea interioară a închizătorului în momentul preluării şi introducerii cartuşului pe Ńeavă; c) marginea culatei şi pereŃii interiori ai detunătorului; d) partea frontală a închizătorului; e) capul percutorului; f) ghiara extractoare; g) ejector şi h) fereastra cutiei închizătorului. Mai semnificative dintre acestea sunt urmele create pe partea frontală a închizătorului, pe rozetă şi pe capsă, de vârful percutorului în capsă şi de ghiara extractoare pe gulerul de la partea inferioară a tubului de cartuş. Se iau în consideraŃie poziŃia reciprocă a urmelor, configuraŃia şi, în special microrelieful lor. Ca metode predomină cele optice şi fotografice, îndeosebi examinarea microscopică urmată de fixarea imaginilor pe fotografii, care apoi se compară prin juxtapunere, servind astfel ca procedeu de lucru şi ca mijloc de ilustrare a concluziei la care ajunge expertul. Pentru o concluzie de identitate a armei cu care s-a tras, atât în cazul glonŃului, cât şi în cazul tubului de cartuş, caracteristicile comune constatate trebuie să fie suficiente cantitativ şi mai ales calitativ şi să constituie un complex irepetabil la o altă armă. Este necesar ca eventualele deosebiri ce apar să fie explicate. La aprecierea deosebirilor se va Ńine seama de eventualele modificări ale armei şi ale glonŃului sau tubului în intervalul de timp de la comiterea faptei şi până la examinarea lor în laborator, precum şi de condiŃiile diferite de tragere la locul faptei şi cu ocazia efectuării expertizei. 13. MuniŃie – ansamblul format din proiectil şi, după caz, încărcătură de azvârlire, capsa de aprindere, precum şi celelalte elemente de asamblare care îi asigură funcŃionarea şi realizarea scopului urmărit. 14. OperaŃiuni cu arme şi muniŃii – producerea, confecŃionarea, modificarea, prelucrarea, repararea, experimentarea, vânzarea, cumpărarea, închirierea, schimbul, donaŃia, importul, exportul, transportul, tranzitul, transferul, transbordarea, depozitarea, casarea şi distrugerea armelor de foc şi muniŃiilor.

ExerciŃii rezolvate:

5. PrecizaŃi care urme nu fac parte din categoria urmelor principale ale împuşcăturii:

30

5.1.urme de perforare; 5.2.urme de pătrundere; 5.3.urme de afumare; 5.4.urme de ricoşare.

6. PrecizaŃi care urme fac parte din categoria urmelor secundare ale împuşcăturii:

6.1.rupturi provocate;

6.2.arsuri;

6.3.urme de afumare;

6.4.tatuajul;

6.5.urme de perforare.

7. DirecŃia de tragere se stabileşte prin:

7.1.vizare directă prin intermediul unui tub de hârtie introdus prin ambele orificii; 7.2.unirea urmelor cu o sfoară; 7.3.introducerea unei tije în canalul orb şi vizarea în prelungirea acesteia; 7.4.calcule matematice.

Răspuns: 1. c; 2. a, b, c, d; 3. a, b, c.

Bibliografie selectivă:

6. Vasile Măcelaru, Balistică judiciară, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1972.

7. Lazăr Cârjan, Compendiu de Criminalistică, EdiŃia a III-a revăzută, adăugită şi actualizată, Editura FundaŃia România de Mâine, Bucureşti, 2001.

8. łuŃu Pisleagă, Cristian Apostolescu, Cristian Profirescu, Dumitru Beterez, Daniel Stanciu, Cezar PeŃa, Bazele tragerii cu armamentul. Curs universitar, Editura Ministerului AdministraŃiei şi Internelor, Bucureşti, 2005

AdministraŃiei şi Internelor, Bucureşti, 2005 1. Obiective: LECłIA A XI-A CERCETAREA LOCULUI FAPTEI •

1. Obiective:

LECłIA A XI-A

CERCETAREA LOCULUI FAPTEI

EvidenŃierea importanŃei cercetării locului faptei (scenei infracŃiunii) pentru identificarea făptuitorilor şi probarea activităŃilor infracŃionale ale acestora.

Însuşirea regulilor tactice specifice cercetării locului faptei.

Formarea deprinderilor pentru cercetarea locului faptei în cele două faze: statică şi dinamică.

Prezentarea truselor criminalistice moderne folosite la cercetarea locului faptei.

2. Cuvinte cheie:

Cercetarea locului faptei – activitate procedurală iniŃială sau suplimentară pentru descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor create prin activitatea infracŃională.

Orientarea locului faptei – determinarea coordonatelor locului infacŃiunii din punct de vedere topografic şi criminalistic.

31

Îmrpejurări negative sau controversate – împrejurări create de infractor pentru a deruruta cercetările.

ExerciŃii rezolvate:

1. Cercetarea locului faptei este o activitate:

a. iniŃială;

b. imediată;

c. irepetabilă

2. Măsurile pe care trebuie să le ia cel care ajunge primul la locul faptei:

a. executarea măsurilor fotografice bidimensionale;

b. acordarea primului-ajutor victimelor;

c. înlăturarea curioşilor;

d. protejarea şi conservarea urmelor.

3. Ce activităŃi nu se execută în faza statică a cercetării locului faptei:

a. fotografierea de ansamblu a locului faptei;

b. marcarea câmpului de acces în câmpul infracŃiunii;

c. orientarea locului faptei;

d. descoperire, fixarea şi ridicarea urmelor;

e. folosirea câinelui de urmărire.

4. Ce activităŃi sunt specifice fazei dinamice de cercetare a locului faptei:

a. delimitarea teritorială a zonei cercetate;

b. examinarea minuŃioasă a cadavrului şi a obiectelor purtătoare de urme;

c. clarificarea împrejurărilor negative sau controversate;

5. Ce se înŃelege prin fixarea locului faptei:

a. marcarea urmelor;

b. întocmirea procesului-verbal însoŃit de schiŃe, fotografii, imagini video;

c. conservarea locului faptei;

6. Ce trebuie să se consemneze în procesul-verbal de cercetare a locului faptei:

a. comentarii şi deducŃii ale experŃilor;

b. ora începerii şi ora terminării;

c. persoanele participante;

d. descrierea detaliată a urmelor relevate şi prelevate.

Răspuns: 1. a, b, c; 2. b, c, d; 3. d; 4. b, c; 5. b; 6. b, c, d.

DicŃionar de termeni (DicŃionar de Criminalistică, Editura ŞtiinŃifică şi Enciclopedică, Bucureşti,

1984):

Alibi – proba prin care persoana învinuită sau inculpată de săvârşirea unei infracŃiuni dovedeşte că în momentul comiterii acesteia se afla în alt loc. Cu alte cuvinte, persoana învinuită sau inculpată probează absenŃa dintr-un anumit loc, prin prezenŃa sa în altă parte.

Ambalarea urmelor – operaŃiune de împachetare a urmelor sau obiectelor purtătoare de urme într-un material sau obiect protector (cutie, sticlă, borcan, plic, eprubetă, pungă din material plastic etc.). Ambalajele se etichetează şi se sigilează. Pe etichetă se menŃionează:

a) numărul de ordine; b) ce reprezintă; c) data şi locul ridicării sau recoltării; d) calitatea,

32

numele şi semnătura celui care a efectuat operaŃiunea; e) numele, prenumele şi semnătura martorilor asistenŃi şi f) viza organului de urmărire penală.

Câinele de urmărire – câine dresat în mod special pentru prelucrarea urmei de miros pe baza căreia descoperă autorul infracŃiunii, prin urmărirea acestuia pe drumul parcurs de la locul faptei, cât şi pentru descoperirea unor obiecte abandonate, pierdute ori ascunse de către făptuitor. În scopul valorificării în bune condiŃii a urmelor de miros uman, trebuie luate măsuri de conservare a acestora încă din momentul sosirii la faŃa locului.

Cercetarea la faŃa locului – Activitate de urmărire penală care constă în perceperea nemijlocită a locului săvârşirii infracŃiunii de către organele de urmărire penală sau instanŃele de judecată şi examinarea acestuia pentru descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor infracŃiunii şi a altor mijloace materiale de probă, stabilirea modului cum s-a comis fapta, identificarea făptuitorului şi probarea activităŃii infracŃionale. Un rol deosebit în desfăşurarea acestor activităŃi îl au mijloacele şi metodele criminalistice. Cercetarea la faŃa locului se face prin prezenŃa martorilor asistenŃi afară de cazul când aceasta nu este posibilă.

Conservarea urmelor infracŃiunii – operaŃie care are drept scop păstrarea urmelor infracŃiunii sau a obiectului purtător de urme în starea în care au fost descoperite şi protejarea lor împotriva factorilor distructivi, până la fixarea acestora. Conservarea urmelor infracŃiunii se realizează, în principal, prin: încadrare (însemnarea cu cretă albă sau colorată de jur-împrejurul urmei infracŃiunii); marcare (cu ajutorul plăcuŃelor indicatoare, numerotate, din trusa criminalistică, sau în lipsa acestora cu alte obiecte improvizate de la locul faptei); acoperire (cu diferite obiecte – cutii de tablă sau de carton, bucăŃi de placaj, coli de hârtie, de polietilenă etc. Dacă urma va fi exploatată prin folosirea câinelui de serviciu, se va Ńine seama ca obiectul cu care este acoperită să nu aibă miros de petrol, usturoi, ardei etc. care să afecteze mirosul acesteia); pază (prin instalarea unuia sau mai multor posturi de pază – pentru a asigura locul faptei).

Constatarea tehnico-ştiinŃifică – Activitate de constatare, interpretare şi valorificare ştiinŃifică imediată a urmelor, a mijloacelor materiale de probă şi a împrejurărilor de fapt, în scopul identificării făptuitorului şi a obiectelor folosite pentru săvârşirea infracŃiunii.

Faza dinamică a cercetării la faŃa locului – activitatea de percepere nemijlocită a locului faptei şi de examinare minuŃioasă şi în mişcare a obiectelor şi urmelor (dacă e cazul) prin folosirea mijloacelor tehnice criminalistice adecvate în scopul descoperirii probelor materiale. În această fază se realizează, de regulă, următoarele activităŃi: căutarea în vederea descoperirii urmelor infracŃiunii; fixarea fiecărui obiect şi urmă pentru a se evita substituirea sau confundarea cu altele asemănătoare; ridicarea şi ambalarea obiectelor şi urmelor descoperite în vederea trimiterii la laboratoarele de expertiză criminalistică; trimiterea urgentă a urmelor la cartotecile criminalistice pentru identificarea făptuitorului şi a unor obiecte. În faza dinamică, constatările se notează, ca şi în faza statică în agendă, în vederea întocmirii procesului-verbal, se realizează fotografii de detaliu şi filmare (dacă e cazul) şi se definitivează schiŃa locului faptei.

Faza statică a cercetării la faŃa locului – activitatea de percepere nemijlocită a locului faptei în scopul descoperirii tuturor urmelor infracŃiunii fără a proceda la atingerea sau schimbarea poziŃiei acestora. În situaŃia în care se impune ca un obiect să fie mişcat încă din faza statică, se va face aceasta numai după ce se va fixa poziŃia sa prin notări corespunzătoare în procesul verbal, prin fotografiere şi filmare (dacă e cazul) şi în schiŃa locului faptei. În faza statică se realizează, de regulă, următoarele activităŃi principale:

orientarea de ansamblu asupra locului faptei în vederea determinării acestuia şi a măsurilor imediate şi ulterioare ce se impun în raport cu natura şi locul unde s-a petrecut evenimentul; stabilirea şi marcarea drumului de acces în locul săvârşirii infracŃiunii; sectorizarea locului faptei şi stabilirea ordinei în care se va face cercetarea; examinarea cu

33

prioritate a urmelor şi obiectelor care prezintă un pericol iminent de modificare sau dispariŃie; căutarea, descoprirea şi fixarea prin fotografii şi filmare (după caz) a poziŃiei urmelor şi obiectelor corp delict; interpretarea urmelor; ridicarea fotografică a caracteristicilor de relief ale terenului în vederea efectuării schiŃei locului faptei. În faza statică, toate constatările sunt consemnate în agendă pentru întocmirea procesului-verbal, se realizează fotografii de orientare, schiŃă şi fotografia obiectelor principale şi se pregăteşte efectuarea schiŃei locului faptei prin ridicarea topografică a caracteristicilor de relief ale terenului cercetat.

Fixarea urmelor infracŃiunii – ansamblul activităŃilor procedurale prin care se realizează stabilirea existenŃei în locul săvârşirii infracŃiunii, a urmelor, a obiectelor precum şi a celorlaltor mijloace materiale de probă descoperite la faŃa locului, a poziŃiei acestora în raport cu contextul locului şi poziŃia lor reciprocă, precum şi starea lor. ModalităŃile prin care se realizează fixarea urmelor infracŃiunii sunt: descrierea în procesul verbal de cercetare la faŃa locului şi, după caz, în raportul de constatare tehnico-ştiinŃifică sau medico-legală şi folosirea mijloacelor tehnice (fotografia judiciară, schiŃa, desenul, filmul judiciar, videofonograma şi fonograma judiciară). Fixarea urmelor infracŃiunii se face cu respectarea anumitor reguli generale şi particularităŃi de fixare în raport cu fiecare categorie de urme.

Împrejurări negative (controversate) – situaŃii de fapt care indică lipsa de concordanŃă între anumite urme descoperite şi obiectul sau împrejurările care se presupune că le-a creat. Organul judiciar care efectuează cercetarea la faŃa locului trebuie să lămurească modul în care s-au produs şi pentru aceasta cel mai adesea procedează la efectuarea de experimente judiciare. Atunci când experimentele nu lămuresc pe deplin împrejurările negative, organul judiciar apelează, potrivit legii, la cunoştinŃele unor specialişti sau experŃi.

Primele măsuri pentru cercetarea la faŃa locului – măsurile pe care le ia echipa de cercetare din momentul sesizării şi până la începerea activităŃii de cercetare. Aceste măsuri diferă după natura şi amploarea evenimentului cercetat: a) la primirea sesizării despre eveniment: verificarea sesizării (dacă e cazul), stabilirea locului evenimentului; solicitarea luării unor măsuri de pază a locului faptei (când e posibil); sesizarea organelor competene (când e cazul); formarea echipei de cercetare la faŃa locului; verificarea stării mijloacelor tehnico-criminalistice ce urmează a fi folosite; deplasarea cât mai urgentă la faŃa locului. b) după sosirea la faŃa locului: acordarea primului ajutor victimelor; luarea tuturor măsurilor necesare pentru înlăturarea pericolelor iminente; asiguarea pazei locului faptei sau întărirea pazei (după caz); protejarea obiectelor şi conservarea urmelor; informarea operativă a evenimentului (situaŃiei locului) de cercetat; identificarea persoanelor suspecte de a fi săvârşit fapta şi reŃinerea lor conform legii; urmărirea făptuitorului (dacă e cazul); folosirea câinelui de urmărire (când se impune); asigurarea cu martori asistenŃi; realizarea altor activităŃi ce se impun (sigilarea staŃiilor de comandă, de control, asigurarea scriptelor etc.)

Proces-verbal de cercetare la faŃa locului – înscris procedural încheiat de organele de urmărire penală sau de instanŃele de judecată, în care se consemnează locul unde s-a încheiat, numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie, descrierea amănunŃită a situaŃiei locului săvârşirii infracŃiunii, a tuturor categoriilor de urme, a metodelor şi mijloacelor folosite pentru descoperirea, fixarea, ridicarea şi ambalarea lor, a obiectelor examinate şi a celor ridicate, a poziŃiei şi stării celorlalte mijloace materiale de probă, a urmelor poziŃionate, astfel încât acestea să fie redate cu precizie şi la dimensiunile respective. În toate cazurile, la procesele-verbale de consemnare la faŃa locului se vor anexa schiŃe ale locului faptei, planşe cu fotografii judiciare, filme sau videofonograme

34

judiciare, care vor fi vizate şi despre executarea cărora se va face menŃiune expresă în procesul-verbal.

Relevarea urmelor – operaŃiune criminalistică de punere în evidenŃă a urmelor latente (invizibile) descoperite la locul săvârşirii infracŃiunii. Relevarea urmelor se realizează prin aplicarea mai multor procedee: pudrare-prăfuire; aburire cu vapori de iod sau acid fluorhidric; tratarea cu soluŃie chimică (ninhidrină, roşu de Sudan III, azotat de argint etc.) şi iluminarea dirijată incidentă.

Reluarea cercetării la faŃa locului – continuarea efectuării cercetării locului săvârşirii infracŃiunii de îndată ce au încetat cauzele pentru care cercetarea a fost întreruptă. Întreruperea şi reluarea cercetării la faŃa locului au loc în situaŃii deosebite, de exemplu, când locul săvârşirii infracŃiunii este foarte vast, prezintă unele particularităŃi care impun desfăşurarea activităŃilor într-un interval mare de timp (două sau mai multe zile) ori au survenit impedimente care nu mai permit continuarea cercetării (lăsarea nopŃii când cercetarea trebuie făcută neapărat la lumina zilei; începerea unei ploi torenŃiale; descoperirea anumitor surse de pericol care impun întreruperea cercetării până la îndepărtarea lor etc.). La întreruperea cercetării se iau măsuri de conservare şi protejare a urmelor care nu au fost încă examinate, se procedează la încuierea şi sigilarea locului cercetat atunci când situaŃia permite aceasta şi se asigură paza pe toată durata de timp până la reluare, în aşa fel încât să se evite orice modificare a locului săvârşirii infracŃiunii de către persoane interesate sau în mod întâmplator.

Repetarea cercetării la faŃa locului – efectuarea din nou a cercetării locului săvârşirii infracŃiunii. Această activitate se face de regulă atunci când: prima cercetare criminalistică s-a efectuat necorespunzător sub aspect calitativ; prima cercetare s-a efectuat în condiŃii nefavorabile care au influenŃat direct buna desfăşurare a ei; în raport cu infracŃiunea săvârşită se presupune, în mod logic, că la faŃa locului trebuie să se găsească urme şi alte mijloace materiale de probă a căror prezenŃă nu a fost însă constatată la prima cercetare.

Bibliografie selectivă:

1. Camil Suciu, Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972.

2. Gheorghe Păşescu, Intrepretarea criminalistică a urmelor la locul faptei, Editura NaŃional, Bucureşti, 2000.

3. Ion Mircea, Criminalistică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.

4. Ion Mircea, Valoarea criminalistică a unor urme la locul faptei, Editura Vasile Goldiş, Arad,

1996.

5. Lazăr Cârjan, Compendiu de criminalistică, Editura FundaŃia România de Mâine, Bucureşti,

2005

35

1. Obiective: LECłIA A XII-A TACTICA ASCULTĂRII UNOR CATEGORII DE PARTICIPANłI ÎN PROCESUL PENAL •

1. Obiective:

LECłIA A XII-A

TACTICA ASCULTĂRII UNOR CATEGORII DE PARTICIPANłI ÎN PROCESUL PENAL

EvidenŃierea psihologiei principalilor participanŃi în procesul penal: martori, persoană vătămată, învinuit sau inculpat.

Însuşirea regulilor tactice aplicate în ascultarea martorilor şi a persoanei vătămate.

Prezentarea procedeelor tactice de ascultare a învinuitului sau inculpatului

Cunoaşterea mijloacelor tehnice de detectare a simulărilor.

DicŃionar de termeni (DicŃionar de Criminalistică, Editura ŞtiinŃică şi Enciclopedică, Bucureşti,

1984):

Aflarea adevărului – regulă de bază a procesului penal, constând în stabilirea adevărului cu privire la existenŃa sau inexistenŃa faptei, cu privire la vinovăŃia sau nevinovăŃia persoanei învinuite sau inculpate, precum şi cu privire la toate împrejurările care servesc

la justa soluŃionare a cauzei.

Aprecierea declaraŃiilor – proces logic de analiză ce are loc în examinarea de către organul de urmărire sau instanŃa de judecată a declaraŃiilor sub aspectul sincerităŃii şi fidelităŃii acestora, pentru a le evalua şi concluziona, pe baza convingerii intime, asupra

valorii lor în contextul celorlalte probe existente în cauză. Aprecirea declaraŃiilor este o operaŃie necesară şi obligatorie şi trebuie făcută, declaraŃiile ca şi celelalte probe neavând

o valoare mai dinainte stabilită.

Consemnarea declaraŃiei – activitate procedurală prin care organul judiciar fixează în scris, într-o declaraŃie menŃiunile făcute de persoana ascultată. Consemnarea declaraŃiei trebuie să se facă în mod constant obiectiv şi să se Ńină seama de particularităŃile de vorbire ale persoanei ascultate, de gradul de pregătire culturală etc. Este interzis să se denatureze pe orice altă cale conŃinutul menŃiunilor persoanei ascultate. În declaraŃie nu se vor consemna concluzii sau păreri ale persoanei ascultate, cuvinte indecente sau prin care s-ar face apologia unor infracŃiuni. La terminarea consemnării, declaraŃia scrisă i se citeşte persoanei ascultate, iar dacă cere i se dă să o citească. Dacă este de acord cu conŃinutul, persoana ascultată va semna pe fiecare pagină şi la sfârşit. DeclaraŃia scrisă este semnată în acelaşi mod şi de organul de cercetare care a efectuat ascultarea precum şi de interpret, în cazul în care este folosit. Dacă persoana ascultată revine asupra vreuneia din declaraŃiile sale, sau cere să i se facă unele completări, precizări sau rectificări la declaraŃia scrisă, acestea se consemnează şi vor fi certificate prin semnătura persoanei respective. Orice alte completări, rectificări sau precizări care schimbă sensul frazei şi sunt făcute fără semnătura persoanei ascultate nu sunt valabile.

DeclaraŃia învinuitului (inculpatului) – menŃiuni făcute în cursul procesului penal de către învinuit (inculpat) care se referă la faptă şi la învinuirea ce i se aduce cum şi la alte elemente de fapt, de natură să servească la aflarea adevărului în cauză. DeclaraŃia individului se consemnează în scris. Potrivit noilor reglementări procesual-penale, învinuitul are dreptul la tăcere.

36

DeclaraŃiile martorilor – menŃiuni ale persoanelor care au cunoştinŃă despre vreo faptă sau împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în cauză, făcute într-un proces penal, în faŃa organului judiciar. DeclaraŃiile martorilor se consemnează în scris.

DeclaraŃia mincinoasă – fapta martorului de a face afirmaŃii mincinoase, ori de a nu spune tot ce ştie cu privire la împrejurările esenŃiale în legătură cu care este ascultat.

DeclaraŃii sincere – declaraŃii făcute de persoanele ascultate fără intenŃia de a denatura ori ascunde cunoştinŃele pe care le au cu privire la împrejurările săvârşirii faptei cercetate. Sinceritatea nu se confundă cu veridicitatea. DeclaraŃia unei persoane poate fi sinceră, dar neveridică, datorită unor carenŃe ale proceselor psihice care concură la formarea mărturiei.

Formarea declaraŃiilor – proces de cunoaştere a lumii înconjurătoare, deosebit de complex, rezultat al activităŃii celor două sisteme: senzorial şi raŃional. Este acceptat că în procesul formării declaraŃiilor se includ trei etape: perceperea, memorarea şi reproducerea (redarea). După Emilio Mira Y Lopez, acest proces ar cuprinde cinci etape, şi anume a) modul în care a fost perceput evenimentul; b) modul în care a fost conservat; c) modul în care persoana este capabilă să îl evoce; d) modul în care vrea să îl exprime; e) modul în care poate să îl exprime.

Întrebări ajutătoare – întrebări care au ca scop să stabilească în memorie, prin asociaŃie, nu prin sugestionarea persoanei ascultate, faptele uitate. În acest scop pot fi prezentate probe materiale, fotografii, planşe, înscrisuri etc.

Întrebări de completare – întrebări prin care se urmăreşte să se stabilească unele fapte şi împrejurări despre care persoana ascultată nu a făcut declaraŃii, dar pe care le cunoaşte şi au importanŃă pentru lămurirea cauzei.

Întrebări de detalii – întrebări prin care se urmăreşte stabilirea în mod concret a unor aspecte ale faptei, precizarea anumitor detalii necesare verificării declaraŃiei persoanei ascultate sau relevarea unor aspecte pe care le-a neglijat cu sau fără intenŃie.

Întrebări de precizare – întrebări formulate pentru ca persoana ascultată să relateze anumite împrejurări cu privire la timpul, locul, modul ş.a. în care s-a săvârşit fapta şi pe care în cursul relatării libere, nu le-a menŃionat.

Întrebări de reamintire – întrebări care se adresează persoanei ascultate în situaŃia în care aceasta, deşi relatează despre o faptă sau împrejurare percepută sau realizată anterior, nu-şi aminteşte pe moment, când anume a avut loc evenimentul în cauză. În asemenea împrejurări va fi întrebată când s-a produs fapta în raport cu unul din momentele mai importante din viaŃa sa (căsătorie, mutarea într-o localitate, absolvirea unei şcoli, participarea la o întrunire etc.)

Întrebări sugestive – întrebări care, indiferent de tip, pot sugera răspunsul dorit. Întrebările sugestive sunt inadmisibile întrucât nu ajută la aflarea adevărului în cauză, ci pot aduce prejudicii bunei desfăşurări a procesului penal. Întrebările sugestive nu trebuie confundate cu cele ajutătoare, ultimele având drept scop să restabilească în memorie, prin asociaŃie, fapte uitate.

Justificarea timpului – procedeu tactic folosit în ascultarea învinuitului sau inculpatului ce nu face declaraŃii cu privire la faptele săvârşite şi care constă în verificare minuŃioasă a modului cum acesta şi-a petrecut vremea înainte, în timpul şi după săvârşirea infracŃiunii, ajungându-se astfel la perioadele de timp pe care nu le poate justifica decât prin arătarea adevărului.

37

ExerciŃii rezolvate:

1)

Care sunt factorii de natură obiectivă care influenŃează mărturia?

a. vizibilitatea;

b. audibilitatea;

c. disimularea infăŃişării (deghizaj);

d. durata percepŃiei.

2) Factori de natură subiectivă care influenŃează mărturia:

a. calitatea organelor de bun-simŃ;

b. personalitatea şi gradul de instruire a martorilor;

c. vârsta, inteligenŃa şi temperamentul;

d. stările de oboseală şi stările afective;

e. tipul percepŃiei (analitic sau sintetic)

f. atenŃia (voluntară şi involuntară).

3) DeclaraŃiile martorilor reflectă realitatea:

a. cu certitudine;

b. cu o marjă de relativitate;

c. cu certitudine şi/sau o puternic deformat.

4) DeclaraŃia învinuitului sau inculpatului are o valoare probantă:

a. superioară altor mijloace de probă;

b. egală cu alte mijloace de probă;

c. specială, deoarece învinuitul sau inculpatul este figura centrală a procesului penal. 5) EnumeraŃi 5 procedee de ascultare a învinuitului sau inculpatului:

Răspuns: 1. a, b, c, d; 2. a, b, c, d, e, f; 3. b; 4. b; 5: a. Procedeul ascultării progesive; b. Procedeul ascultării frontale; c. Tactica ascultării repetate; d. Tactica prezentării de către anchetatori a întregului drum parcurs de către infractor; e. Tactica ascultării încrucişate; f. Tactica ascultării succesive de către două persoane; g. Tactica întâlnirilor surpriză; h. Tactica exploatării complexului de vinovăŃie; i. Tactica exploatării verigii celei mai slabe.

Bibliografie selectivă:

1. Lazăr Cârjan, Compendiu de criminalistică, EdiŃia a IV-a, Editura FundaŃiei România de Mâine, Bucureşti, 2005.

2. Aurel Ciopraga, Criminalistică. Tratat de tactică, Editura Gamma, Iaşi, 1996.

3. Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, EdiŃia a III-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti,

2004.

DicŃionar de termeni (DicŃionar de Criminalistică, Editura ŞtiinŃică şi Enciclopedică, Bucureşti,

1984):

Aflarea adevărului – regulă de bază a procesului penal, constând în stabilirea adevărului cu privire la existenŃa sau inexistenŃa faptei, cu privire la vinovăŃia sau nevinovăŃia persoanei învinuite sau inculpate, precum şi cu privire la toate împrejurările care servesc la justa soluŃionare a cauzei.

38

Aprecierea declaraŃiilor – proces logic de analiză ce are loc în examinarea de către organul de urmărire sau instanŃa de judecată a declaraŃiilor sub aspectul sincerităŃii şi fidelităŃii acestora, pentru a le evalua şi concluziona, pe baza convingerii intime, asupra valorii lor în contextul celorlalte probe existente în cauză. Aprecirea declaraŃiilor este o operaŃie necesară şi obligatorie şi trebuie făcută, declaraŃiile ca şi celelalte probe neavând o valoare mai dinainte stabilită.

Consemnarea declaraŃiei – activitate procedurală prin care organul judiciar fixează în scris, într-o declaraŃie menŃiunile făcute de persoana ascultată. Consemnarea declaraŃiei trebuie să se facă în mod constant obiectiv şi să se Ńină seama de particularităŃile de vorbire ale persoanei ascultate, de gradul de pregătire culturală etc. Este interzis să se denatureze pe orice altă cale conŃinutul menŃiunilor persoanei ascultate. În declaraŃie nu se vor consemna concluzii sau păreri ale persoanei ascultate, cuvinte indecente sau prin care s-ar face apologia unor infracŃiuni. La terminarea consemnării, declaraŃia scrisă i se citeşte persoanei ascultate, iar dacă cere i se dă să o citească. Dacă este de acord cu conŃinutul, persoana ascultată va semna pe fiecare pagină şi la sfârşit. DeclaraŃia scrisă este semnată în acelaşi mod şi de organul de cercetare care a efectuat ascultarea precum şi de interpret, în cazul în care este folosit. Dacă persoana ascultată revine asupra vreuneia din declaraŃiile sale, sau cere să i se facă unele completări, precizări sau rectificări la declaraŃia scrisă, acestea se consemnează şi vor fi certificate prin semnătura persoanei respective. Orice alte completări, rectificări sau precizări care schimbă sensul frazei şi sunt făcute fără semnătura persoanei ascultate nu sunt valabile.

DeclaraŃia învinuitului (inculpatului) – menŃiuni făcute în cursul procesului penal de către învinuit (inculpat) care se referă la faptă şi la învinuirea ce i se aduce cum şi la alte elemente de fapt, de natură să servească la aflarea adevărului în cauză. DeclaraŃia individului se consemnează în scris. Potrivit noilor reglementări procesual-penale, învinuitul are dreptul la tăcere.

DeclaraŃiile martorilor – menŃiuni ale persoanelor care au cunoştinŃă despre vreo faptă sau împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în cauză, făcute într-un proces penal, în faŃa organului judiciar. DeclaraŃiile martorilor se consemnează în scris.

DeclaraŃia mincinoasă – fapta martorului de a face afirmaŃii mincinoase, ori de a nu spune tot ce ştie cu privire la împrejurările esenŃiale în legătură cu care este ascultat.

DeclaraŃii sincere – declaraŃii făcute de persoanele ascultate fără intenŃia de a denatura ori ascunde cunoştinŃele pe care le au cu privire la împrejurările săvârşirii faptei cercetate. Sinceritatea nu se confundă cu veridicitatea. DeclaraŃia unei persoane poate fi sinceră, dar neveridică, datorită unor carenŃe ale proceselor psihice care concură la formarea mărturiei.

Formarea declaraŃiilor – proces de cunoaştere a lumii înconjurătoare, deosebit de complex, rezultat al activităŃii celor două sisteme: senzorial şi raŃional. Este acceptat că în procesul formării declaraŃiilor se includ trei etape: perceperea, memorarea şi reproducerea (redarea). După Emilio Mira Y Lopez, acest proces ar cuprinde cinci etape, şi anume a) modul în care a fost perceput evenimentul; b) modul în care a fost conservat; c) modul în care persoana este capabilă să îl evoce; d) modul în care vrea să îl exprime; e) modul în care poate să îl exprime.

Întrebări ajutătoare – întrebări care au ca scop să stabilească în memorie, prin asociaŃie, nu prin sugestionarea persoanei ascultate, faptele uitate. În acest scop pot fi prezentate probe materiale, fotografii, planşe, înscrisuri etc.

Întrebări de completare – întrebări prin care se urmăreşte să se stabilească unele fapte şi împrejurări despre care persoana ascultată nu a făcut declaraŃii, dar pe care le cunoaşte şi au importanŃă pentru lămurirea cauzei.

39

Întrebări de detalii – întrebări prin care se urmăreşte stabilirea în mod concret a unor aspecte ale faptei, precizarea anumitor detalii necesare verificării declaraŃiei persoanei ascultate sau relevarea unor aspecte pe care le-a neglijat cu sau fără intenŃie.

Întrebări de precizare – întrebări formulate pentru ca persoana ascultată să relateze anumite împrejurări cu privire la timpul, locul, modul ş.a. în care s-a săvârşit fapta şi pe care în cursul relatării libere, nu le-a menŃionat.

Întrebări de reamintire – întrebări care se adresează persoanei ascultate în situaŃia în care aceasta, deşi relatează despre o faptă sau împrejurare percepută sau realizată anterior, nu-şi aminteşte pe moment, când anume a avut loc evenimentul în cauză. În asemenea împrejurări va fi întrebată când s-a produs fapta în raport cu unul din momentele mai importante din viaŃa sa (căsătorie, mutarea într-o localitate, absolvirea unei şcoli, participarea la o întrunire etc.)

Întrebări sugestive – întrebări care, indiferent de tip, pot sugera răspunsul dorit. Întrebările sugestive sunt inadmisibile întrucât nu ajută la aflarea adevărului în cauză, ci pot aduce prejudicii bunei desfăşurări a procesului penal. Întrebările sugestive nu trebuie confundate cu cele ajutătoare, ultimele având drept scop să restabilească în memorie, prin asociaŃie, fapte uitate.

Justificarea timpului – procedeu tactic folosit în ascultarea învinuitului sau inculpatului ce nu face declaraŃii cu privire la faptele săvârşite şi care constă în verificare minuŃioasă a modului cum acesta şi-a petrecut vremea înainte, în timpul şi după săvârşirea infracŃiunii, ajungându-se astfel la perioadele de timp pe care nu le poate justifica decât prin arătarea

adevărului.

ExerciŃii rezolvate:

1. Care sunt factorii de natură obiectivă care influenŃează mărturia?

e.

vizibilitatea;

f.

audibilitatea;

g.

disimularea infăŃişării (deghizaj);

h.

2. Factori de natură subiectivă care influenŃează mărturia:

g.

calitatea organelor de bun-simŃ;

h.

personalitatea şi gradul de instruire a martorilor;

i.

vârsta, inteligenŃa şi temperamentul;

j.

stările de oboseală şi stările afective;

k.

tipul percepŃiei (analitic sau sintetic)

l.

3. DeclaraŃiile martorilor reflectă realitatea:

d. cu certitudine;

e. cu o marjă de relativitate;

f. cu certitudine şi/sau o puternic deformat.

4. DeclaraŃia învinuitului sau inculpatului are o valoare probantă:

d. superioară altor mijloace de probă;

e. egală cu alte mijloace de probă;

f. specială, deoarece învinuitul sau inculpatul este figura centrală a procesului penal.

5. EnumeraŃi 5 procedee de ascultare a învinuitului sau inculpatului:

Răspuns: 1. durata percepŃiei; 2. atenŃia (voluntară sau involuntară); 3. b; 4. b; 5: a. Procedeul

40

ascultării progesive; b. Procedeul ascultării frontale; c. Tactica ascultării repetate; d. Tactica prezentării de către anchetatori a întregului drum parcurs de către infractor; e. Tactica ascultării încrucişate; f. Tactica ascultării succesive de către două persoane; g. Tactica întâlnirilor surpriză; h. Tactica exploatării complexului de vinovăŃie; i. Tactica exploatării verigii celei mai slabe.

Bibliografie selectivă:

1. Lazăr Cârjan, Compendiu de criminalistică, EdiŃia a IV-a, Editura FundaŃiei România de Mâine, Bucureşti, 2005.

2. Aurel Ciopraga, Criminalistică. Tratat de tactică, Editura Gamma, Iaşi, 1996.

3. Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, EdiŃia a III-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, 2004.

LecŃia a XIII-a

REGULI ŞI PROCEDEE TACTICE ÎN EFECTUAREA UNOR ACTE DE URMĂRIRE PENALĂ

Obiective:

Prezentarea principalelor procedee tactice folosite în activitatea de urmărire penală: confruntarea, prezentarea pentru recunoaştere, percheziŃia şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri, reconstituirea.

EvidenŃierea regulilor specifice fiecărui procedeu tactic.

DicŃionar de termeni:

Diagrama poligraf – reprezentare grafică a modificărilor produse în respiraŃie, rezistenŃa electrodermică, în puls sau tensiune ca urmare a instalării stresului emoŃional. Diagrama poligraf cuprinde trei trasee grafice: cel de sus reprezintă respiraŃia, cel de la mijloc rezistenŃa electrodermică (RED) şi cel de jos tensiunea combinată cu pulsul.

Diagrama P S E – reprezentare grafică a modificărilor produse în frecvenŃa tonului fundamental ca urmare a instalării stresului emotional în voce.

Martor – persoană fizică care are cunoştinŃă despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în care scop poate fi chemată în condiŃiile stabilite de lege, de către organul judiciar şi ascutată pentru a spune tot ceea ce ştie.

Martori oculari – persoane care au perceput direct, nemijlocit, fapte sau împrejurări legate de infracŃiune şi infractor. Martorii oculari nu trebuie să fie confundaŃi cu acele persoane care într- un fel sau altul au participat la săvârşirea infracŃiunii. Descoperirea martorilor oculari este o operaŃie necesară, de mare importanŃă şi trebuie făcută cât mai repede, deoarece ajută la aflarea mai operativă a adevărului în cauză.

Memorie – proces psihic de stocare şi destocare a informaŃiei, de acumulare şi utilizare a experienŃei de cunoaştere.

PercepŃia – proces complex – senzorial cu un conŃinut obiectual realizând reflectarea directă şi unitară a ansamblului însuşirilor şi structurii obiectelor şi fenomenelor, în forma imaginilor primare sau a perceptelor. PercepŃia are un rol deosebit în reŃinerea şi relatarea faptelor infracŃionale de către victimă sau martori.

PercheziŃia – cercetare de locuinŃă sau asupra corpului unei persoane, care poate fi dispusă de

41

organul de urmărire penală sau de instanŃa de judecată, atunci când persoana căreia i s-a cerut să predea în interesul stabiliri adevărului, vreun obiect sau vreun înscris tăgăduieşte existenŃa sau deŃinerea acestora.

Prezentarea pentru recunoaştere – activitate procedurală care constă în prezentarea unei persoane, cadavru, obiect ori animal, persoanei care le-a văzut înainte ori în timpul comiterii faptei. Recunoaşterea se poate face şi pe calea prezentării fotografiilor acestora. Prezentarea pentru recunoaştere se facă după o prealabilă pregătire, în prezenŃa martorilor asistenŃi şi numai după ce persoana care urmează să facă recunoaşterea a fost ascultată.

Tactica ascultării martorului – complex de procedee ce se folosesc în funcŃie de psihologia fiecărei persoane ascultate, în strictă conformitate cu legea, potrivit regulilor tacticii criminalistice, în scopul de a obŃine de la aceasta a reproduceri complete cu privire la fapte şi împrejurări care pot servi la aflarea adevărului în cauză.

Tactica efectuării percheziŃiei – totalitatea metodelor şi procedeelor folosite în pregătirea, desfăşurarea şi fixarea rezultatelor percheziŃiei, în conformitate cu legea, cu regulile criminalistice şi Ńinând seama de psihologia persoanei percheziŃionate în scopul descoperirii şi ridicării din anumite locuri sau de la anumite persoanea obiectelor şi înscrisurilor ce au legătură cu cauza şi care sunt necesare pentru stabilirea adevărului în procesul judiciar. Dintre metodele şi procedeele tactice folosite în efectuarea percheziŃiei menŃionăm: observarea percheziŃionatului, examinarea obiectelor şi a persoanelor percheziŃionate cu ajutorul razelor Roentgen, ultraviolete etc., examinarea cu ajutorul metodei comparative, folosirea câinelui de urmărire etc.

Testele poligraf – seturi de întrebări orânduite după reguli stabilite de metodologia poligraf. Acestea sunt: testul de bază, care cuprinde întrebări neutre, întrebări cu încărcătură şi întrebări de control. Testul cu întrebări amestecate, în care aranjamentul întrebărilor va fi modificat faŃă de testele anterioare, şi uneori se va modifica chiar topica în cadrul întrebărilor. Testul de „da” este efectuat prin instructarea subiectului de a spune „da” la toate întrebările care i se pun, inclusiv la cele relevante. Testul complex de culpabilitate constă în pregătirea, punerea întrebării despre un fapt fictiv de natură similar, care apare ca fiind real. Testul vârfului de tensiune constă în punerea unei serii de întrebări din care numai una sau câteva au legătură cu cauza cercetată.

Vocogramă – transcrierea grafică a reprezentării sonore a vocii şi vorbirii. Vocograma poate fi:

în bandă lată, care permite cercetarea, pe verticală, a frecvenŃei formanŃiale şi pe orizontală, a duratei; în bandă îngustă, care permite examinarea notei fundamentale, armonicilor şi frecvenŃei tonului fundamental; în secŃiune, care oferă date despre amplitudinea în funcŃie de frecvenŃă la un moment preselecŃionat; tridimensională (de contur), în care liniile de contur sunt trasate la intervale de 6 dB descriind o reprezentare topografică, care asigură o gamă mai mare a discriminării amplitudinii.

ExerciŃii rezolvate:

1. PercheziŃiile se execută între orele:

a. 6 – 20;

b. 8 – 20;

c. 8 – 22.

2. PrecizaŃi care bunuri din cele care fac obiectul cauzei penale se ridică în mod obligatoriu:

a. obiectele din metale sau pietre preŃioase;

b. mijloace de plată străine, titluri de valori interne;

c. colecŃii de valoare, sume de bani etc.

42

3. Ca şi percheziŃia, ridicarea de obiecte şi înscrisuri are caracterul de procedeu:

a. principal;

b. auxiliar.

4. Confruntarea este o activitate de criminalistică tactică şi de urmărire penală care constă în

ascultarea simultană a două persoane:

a.

b.

care au fost audiate anterior;

între care există contradicŃii şi neclarităŃi.

5.

Nu vor fi reconstituite scenele propriu-zise ale infracŃiunilor sexuale (Da sau Nu) .

Răspuns: 1. a; 2. a, b, c; 3. b; 4. a, b; 5. Nu.

Bibliografie selectivă:

1. Lazăr Cârjan, Compendiu de criminalistică, EdiŃia a IV-a, Editura FundaŃia România de Mâine, Bucureşti, 2005.

2. Aurel Ciopraga, Criminalistică. Tratat de tactică, Editura Gamma, Iaşi, 1996.

3. Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, EdiŃia a IV-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti,

2004.

LECłIA A XIV-A

METODOLOGIA INVESTIGĂRII OMORULUI, FURTULUI ŞI TÂLHĂRIEI

1. Obiective:

Prezentarea aspectelor specifice pe care le prezintă investigarea omorului prin cele 7 întrebări fundamentale: ce?, unde?, când?, cum?, în ce scop?, cu ce mijloace?, cine?

EvidenŃierea principalelor urme biologice şi a metodologiei recoltării acestora pentru examenul serologic.

Reliefarea specificităŃii cercetării locului faptei în cazul infracŃiunilor de omor, furt şi tâlhărie.

2. DicŃionar de termeni (DicŃionar de Criminalistică, Editura ŞtiinŃifică şi Enciclopedică, Bucureşti,

1984):

Grupa sanguină (în expertiza criminalistică) – sistem de clasificare a persoanelor după tipurile de sânge uman, în funcŃie de tipul şi prezenŃa unor aglutinogene (A, B, M, N, Rh etc.) existente pe membrana eritrocitelor şi a aglutininelor (alfa, beta etc.) existente în plasma sanguină. Cel mai important sistem este A, B, O, care cuprinde 4 grupe sanguine: O (I) – eritrocite fără aglutinogen, plasmă cu aglutinine alfa şi beta; A (II) – eritrocite cu aglutinogen A, plasmă cu aglutinină beta; B (III) – eritrocite cu aglutinogen B, plasmă cu aglutinine alfa; AB (IV) – eritrocite cu aglutinogene A şi B, plasma lipsită de aglutinine alfa sau beta. În cazul grupei O (I) se găseşte pe eritrocit un antigen comun (antigen H) evidenŃiabil cu seruri speciale sau cu fitoaglutinine. Legat de sistemul A, B, O, se stabileşte şi caracterul de secretor (Se) sau nesecretor (se) al individului. Prin caracter secretor se înşelege proprietatea indivizilor (80% din populaŃie) de a poseda în serul sanguin, limfă tisulară, salivă, spermă, alte lichide biologice,

43

 

aglutinogenul corespunzător grupei sanguine proprii (A, B, sau AB). Stabilirea grupei sanguine se face cu ajutorul serurilor de testare cunoscute (din grupele A, B, O) care se pun în contact cu eritrocite neidentificate (metoda Beth – Vincent) sau a eritrocitelor test A şi B, în contact cu picături de ser sanguin necunoscut (metoda Simonin). Rezultatele se interpretează în funcŃie de aglutinările care se formează (notate cu +), după tabelul:

În Criminalistică grupa sanguină constituie o caracteristică de grup pe baza căreia se poate forma un cerc de bănuiŃi din care se poate identifica persoana de la care provine urma de sânge sau de lichid biologic dacă individul este „Se”. Unele modificări ale morfofiziologiei normale a sângelui sau ale elementelor componente stabilite prin hematologie constituie caracteristici individuale pe baza cărora se poate identifica persoana de la care a provenit o urmă de sânge.

Odorologie judiciară – domeniu al Criminalisticii care elaborează metodologia de căutare, descoperire şi examinare a urmei de miros lăsate de făptuitor. De obicei, urma de miros este descoperită şi valorificată cu ajutorul câinelui de urmărire. În prezent se experimentează posibilitatea recoltării în recipiente a aerului, din încăperea în care a fost făptuitorul, în vederea examinării prin metoda gazcromatografiei.

Ora decesului – ora când s-a produs decesul. Se poate stabili şi după temperatura corpului pe baza unor calcule matematice, proprii legii răcirii, exprimate printr-o ecuaŃie exponenŃială. De exemplu, cadavrul este găsit într-un mediu la 7,4 O C (T 0 ), iar temperatura rectală (T c ) înainte de deces se presupune a fi fost de 37 O C. Dacă temperatura rectală luată de organul de cercetare în momentul sosirii la faŃa locului (T 1 ) este de 20,7 O C, iar cea luată la interval de 2 ore după prima (T 2 ) este de 17,2 O C, punerea în ecuaŃie se va face astfel:

T

c

T

0

29,6

t =

2log

T

1

T

0

=

2log

13,3

=

2log 29,6

log13,3

h

= 5 14'

log

T

1

T

0

13,3

 

log13,3

log9,8

 

2

1

T

0

9,8

 

Secretor – nesecretor – proprietate prezentă la 80% din populaŃie de a poseda în serul sanguin, limfa tisulară, salivă spermă sau în alte lichide biologice şi Ńesuturi, antigena (aglutinogena) caracteristică grupei sanguine din care face parte, adică A, B sau AB. Caracterul secretor se notează cu Se, cel nesecretor (cei care nu au această proprietate) cu se. Caracterul Se permite determinarea grupei sanguine din urma de salivă, spermă şi alte produse biologice, precum şi de pe obiecte care au venit în contact cu persoana (mucuri deŃigări, haine, lenjerie etc.) Pentru determinare se folosesc metode de aglutinare a aglutininelor alfa, beta sau fitoaglutininelor cu aglutinogenele extrase direct din urme cu ser fiziologic. Pentru evitarea confuziilor este necesar să se execute şi probe martor, extrăgând cu ser fiziologic o parte din suport care nu poartă urme de lichide biologice.

Sânge (urme de sânge) – urmă de Ńesut uman (animal) fluid extravazat dintr-un sector al aparatului cardiovascular, depus pe un suport, în procesul săvârşirii unei infracŃiuni sau care are legătură cu comiterea acesteia. La faŃa locului, urmele de sânge se pot forma: pe corpul sau îmbrăcămintea victimei şi agresorului, pe obiectele găsite la faŃa locului sau folosite de agresor, pe drumul străbătut de persoana care sângerează, prin contact direct, prelingere, îmbibare, stropire, Ńâşnire etc. Aceste urme pot avea forme de mânjituri, picături, dâre, bălŃi, fiind condiŃionate de interacŃiunea următorilor factori: natura şi forma suportului (înălŃimea de cădere, unghiul de înclinaŃie a picăturii pe suport), vechimea urmei, factorii mediului înconjurător, factori de ordin intern (putrefacŃie), mobilitatea persoanei care sângerează şi a suportului (dâre) etc. Descoperirea urmelor se face prin observarea directă cu ochiul liber sau cu ajutorul surselor de iluminare sau radiaŃii U.V. Uneori sunt necesare lupe, microscoape de buzunar etc. Căutarea urmelor se face pe obiectele de îmbrăcăminte (de la exterior în profunzime) pe corpul victimei sau agresorului, la locul unde s-a săvârşit infracŃiunea, pe instrumentele folosite pentru comiterea infracŃiunii. Uneori, urmele de sânge conŃin şi alte urme de materie (fire de păr, de textile, spermă, urme de Ńesături). Interpretarea urmelor de sânge la

 

44

 

faŃa locului poate furniza informaŃii cu privire la: numărul făptuitorilor, contribuŃia lor la producerea leziunilor, profesia făptuitorului, poziŃia victimei faŃă de făptuitor, modul de operare al făptuitorului, timpul scurs de la producerea faptei, informaŃii asupra obiectului cu care s-a produs leziunea prin care s-a scurs sângele, traseul parcurs de persoana care sângerează. Expertiza criminalistică a acestor urme permite evidenŃierea sângelui, stabilirea speciei de la care provine, a caracterului Se sau se, a grupei sanguine căreia aparŃine şi uneori şi a sistemelor de proteine serice (Hp, Gm, M.N. etc.) care pot duce la formarea unui grup restrâns de persoane de la care poate proveni urma. Pentru evidenŃierea sângelui se folosesc reacŃii de orientare (r. cu luminol, r. Adler, Guarino, Kastle-Meyer) şi reacŃii de certitudine (r. Taichmann, Gabriel – Bertrand şi Takayama. Stabilirea speciei de la care provine se face cu ajutorul imunoserurilor (anti H sau anti animal) folosind metodele Uhlenhut Cristovici-Wassermann sau Hartman- Toilliez

3. ExerciŃii rezolvate:

1.

Între acŃiunile de ucidere şi moartea victimei trebuie/nu trebuie să existe o legătură de cauzalitate? (Da

sau Nu).

2. Semnele cadaverice precoce:

 

a. răcirea cadavrului;

b. deshidratarea cadavrului;

c. mumificarea;

d. lignificarea.

3. Semnele cadaverice tardive:

 

a. rigiditatea cadaverică;

b. conservarea artificială a cadavrului;

c. putrefacŃia;

d. autoliza.

4. Moartea s-a produs înainte de spânzurare, deci petele cadaverice se vor situa:

 

a. deasupra laŃului;

b. dedesubtul laŃului;

c. pe spatele cadavrului .

5. Omorul prin otrăviri lente este comis în majoritatea cazurilor de:

 

a. bărbaŃi între 35 şi 60 de ani;

b. femei.

6. Firul de păr se va recolta cu ajutorul unei pensete şi se va introduce în:

 

a. plic;

b. pungă de plastic;

c. eprubetă.

7. PrecizaŃi patru moduri de operare folosite la săvârşirea furtului din locuinŃe.

Răspunsuri: 1. Da; 2. a, b; 3. b, c; 4. b, c; 5. b.; 6. c; 7. a. vanzare de ponturi; b. studiu prelabil; d. pătrunderea în locuinŃe prin diferite pretexte; d. furturi de „bună ziua”; e. furturi prin împrietenire.

 

45

Bibliografie selectivă:

1. Lazăr Cârjan, Tratat de Criminalistică, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2005.

2. Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, EdiŃia a III-a revăzută şi adăugită;

3. Ion Mircea, Criminalistică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.

46