Despre mediocritate si alii demoni

Autor: Alex Goldis

Cultura nr.:95 / 2007-10-25 / Sectiunea: Cultura literara :

Optzecismul are o viata de apoi cel putin la fel de interesanta ca

viata propriu-zisa. Si asta, pentru ca raportul dintre cele doua este,
cel mai adesea, disproporiionat. Sa luam cazul prozei. Daca autori
foarte vii in anii ’80 precum Ioan Grosan, Alexandru Vlad, Stefan
Agopian sau Cristian Teodorescu (cu exceptiile Cartarescu si
Craciun) se transforma, dupa Revoluiie, in figuri literare
fantomatice, condamnate de nu la tacere, macar la autopastisa – in
schimb, optzecisti situati la marginea canonului incep sa
cantareasca tot mai greu in escatologia curentului. Si nu ma refer
doar la Petru Cimpoesu, una dintre revelatiile prozei romanesti din
ultima perioada, ci si la Radu Aldulescu, outsiderul absolut, autor
debutat dupa ’90, dar care face parte biologic din generatia lui
Grosan & co.

La aceste doua nume poate fi alaturat, de anul acesta, si Horia Ursu, cu

recentul roman „Asediul Vienei“: intoarcerea sa, dupa aproape 20 de ani de la
debutul in volum propriu („Anotimpurile dupa Zenovie“, 1988) nu e
nicidecum revenirea fantomatica a unui optzecist intarziat, ci o resuscitare in
toata regula.Ratatul-sefRoman de influenta brebaniana, „Asediul Vienei“ e, in
prima instania, o colorata radiografie a provinciei romanesti postdecembriste,
cu stereotipiile ei cele mai fantaste. Si cand spun „steoreotipii fantaste“, nu fac
decat sa aproximez, printr-o sintagma oximoronica, paradoxul unei lumi care-
si extrage intregul farmec nu din absolvirea mediocritatii in numele unor
valori superioare, ci din proliferarea ei fabuloasa. Savantlacul prozei lui Horia
Ursu in asta consta: daca imaginarul periferiei exclude din start caracterele
mari si eroice, autorul nu incearca sa-l falsifice prin mijloacele melodramei
simpatetice, ci apeleaza la o soluiie alternativa, transformandu-si personajele
in antieroi – care, la urma urmei, tot o specie de eroi se cheama ca sunt. Astfel,
pe scara ierarhica a oraselului Apud, oamenii lui Ursu se definesc si se
masoara (daca aveii impresia ca aceasta lume e nivelata si omogena, va
inselati amarnic) conform ratarilor decisive din viata. Cu cat ai ratat mai mult,
cu atat esti un erou mai mare, demn de invidia celorlalii. Nu e de mirare,
astfel, ca singurul locuitor suspect de gentalitate e si ratatul-sef al orasului,
„viitor fost mare regizor de film si viitor fost mare sculptor“. Sau ca latinistului
si filozofului din localitate, „onoarea de a fi figurat candva pe o lista de
asteptare pentru studii in Occident le-a asigurat, inca de la venirea lor in oras
in calitate de refuzati din motive obscure la Catedrele Marilor Universitati la
care aveau dreptul sa aspire, instalarea rapida pe un mic soclu pe care il
purtau cu ei peste tot, cu distinciie si modestie“. In constructia mirificei lumi
rasturnate, prozatorul se dovedeste un maestru al antifrazelor, al aporiilor
logice si al inversiunilor cu talc, care deriva intr-o smintita (dar irezistibila)
filozofie a provinciei. Sloganul acestei lumi pare a fi „Ca sa esuezi in viata, nu e
nevoie sa tii propui lucruri mareie“, dupa cum scandeaza unul dintre
personaje. Chiar si scriitorii talentati din Apud creeaza dupa o logica proprie,
aceea a abs(tin)entei, plecand de la premisa infailibila ca „Daca un roman
neterminat e socotit gental, unul nescris e inca si mai gental“.O reieta la fel de
sigura de transformare a mediocritatii intr-un ethos – fara a comite eroarea de
a iesi din spatiul mental al provinciei prin supralicitare simbolica – consta in
dotarea personajelor cu un bagaj imens de visuri si de aspiratii. Fiecare luzar
din universul lui Horia Ursu isi poarta in spate dublul oniric gental. Intr-un
fel, situatia lui Petru Sendrean e exemplara pentru toii eroii din „Asediul
Vienei“: un ins oarecare in timpul zilei, tanarul asistent devine remarcabil abia
in propriile vise, pe care cu atata acribie le transcrie iubita sa, Iolanda. Sitind
ca in fantasmele noastre nu suntem niciodata mediocri, Horia Ursu a gasit,
prin aceasta dimensiune onirica a provinciei, calea regala de trisare a
banalitatii. Masurati prin potentialul lor fantasmatic, locuitorii din Apud nu
mai sunt doar niste natarai, ci si maestri exemplari ai falimentului, fraieri de
geniu, misionari ai esecului cu „e“ mare. Departe de a fi un spatiu al plictiselii
si al monotoniei, provincia imaginara a lui Horia Ursu e populata de caractere
de neuitat. Nu-i voi meniiona aici decat pe simpaticul Ghereta, postasul
orasului, vesnic inselat de nevasta cu consimiamantul sau, al carui vis suprem
e sa duca, intr-unul dintre sutele de plicuri zilnice, macar un mesaj esential.
Pe Coriolan Moduna, tip de activist de partid sensibil, care lacrima cand se
canta Internationala, devenit acum un decrepit ce traieste picotind si revazand
in memorie sutele de filme pe care le-a proiectat in calitate de angajat la
„Directia regionala a cinematografiei“. Pe ungurul Húsvágó Tamás Hunor,
macelar domnesc, care taia porcii ca un artist, aflat acum in pragul unei
retrageri triumfale. Pe proprietarul de pravalie Ignat P. Brandusa, un mic Gigi
Becali de Apud, caruia Horia Ursu ii dedica un splendid poem de „admiratie“
infiorata: „Unul ca el te poate fura si sa ramai totusi cu portmoneul plin, te
poate viola si sa ramai virgina, sa te stranga de gat si sa poii canta apoi arii din
opere, sa te ingroape de viu si tu sa zburzi prin parcuri, lanuri de grau ori de
floarea-soarelui, sa te pangareasca si apoi sa te purifice. Era o suma de
paradoxuri si un izvor de miracole. Era barbatul ideal, iniepenit deocamdata
in usa casei cu palaria unei ciuperci albe si gigantice in braie, pe care o tinea
lipita de el ca pe un colet preiios pentru un destinatar necunoscut“.Provincia
RomaniaSenzatia de aer sarbatoresc al provinciei provine si din plasarea
intregii aciiuni in cele trei zile de dinaintea Anului Nou. Punctul culminant al
romanului e fara indoiala „Revelionul cu vanzare“, eveniment care, strangand
toate firele narative, acumuleaza, in acelasi timp, tensiunile, aspiratiile si
visurile neimplinite ale personajelor. Printr-un exerctiiu de rara virtuozitate
epica, petrecerea de Revelion se transforma, pe rand, intr-o licitatie (doamna
Alieta Ster, gazda absenta, isi scoate tablourile la vanzare pentru o
inmormantare decenta), intr-un vernisaj nocturn, intr-un prohod sau intr-un
teatru comic-grotesc, care anuleaza complet distinctia dintre realitate si
ficiiune. De altfel, romanul lui Horia Ursu nu e doar o ficiiune despre
potentialul idilic al provinciei, ci si o subtila istorie ieroglifica a Romaniei
postrevoluiionare. Si nu ma refer doar la asteptarea contra cronometru a
Revelionului care sa puna capat „permanentei tranzitii“, ci si la o tema mult
mai grava, tratata parodic cel mai adesea, aceea a emigratiei. Titlul romanului
se dovedeste inselator, caci „asediul Vienei“ e o metafora nu a potentialului de
cuceritori a romanilor, ci a „evadarii“ din Romania. Simptomatica e istoria
unui grup de turisti romani care „uita“ sa se mai intoarca in iara, trimtiandu-i
lui Moduna, organizatorul excursiei, telegrame de tipul: „Dragul meu, orice
roman care ajunge la Paris se crede un Ovidiu intors din exil de la Pontul
Euxin“. In ciuda atmosferei provinciale, „Asediul Vienei“ nu e un roman al
provinciei, ci un roman despre posibilitatile (si esecurile) acesteia de raportare
la centru. Daca unii prefera sa atace centrul frontal, cei mai mulii opteaza
pentru solutia inversa: aducerea lui in propria casa, prin... montarea unei
antene parabolice. Civilizatorul absolut al acestei lumi este Flavius-Tiberius
Moduna, omul care a vazut lumea larga si se intoarce in Apud pentru a-si
deschide o afacere cu parabolice. Din pacate, misionarul modern e mazilit nu
numai de foriele malefice ale capitalismului incipient (Brandusa-Becali
planuieste sa-si deschida firma de cablu), ci si de tradtiionalismul brutal –
bietul Moduna e rapus, intr-o scena comic-tragica, de proprietarul nervos al
unui porc naravas de Craciun. Romanul capata un final melodramatic, de
tragedie mimata, fals moralizatoare: provincia mai are de asteptat pana la
castigarea razboiului decisiv cu istoria mare. Singurul lucru care i se poate
reprosa lui Horia Ursu e minuiiozitatea aproape maniacala cu care-si
construieste scenele mai ales in prima parte a romanului (inceput din 1993!).
Prizonier al unui „complex al prozei scurte“, scriitorul tinde sa conceapa
fiecare fragment ca pe un cadru autonom, fapt care da un aspect fragmentat
unei naratiuni suficient de imaginative incat sa nu mai apeleze la astfel de
experimentalisme. Semn ca prozatorul nu poate fi invins decat, eventual, de
propria inteligenta... In rest, nimic de reprosat. Mitologie fabuloasa a
periferiei in general, dar si parabola tragi-comica despre Romania
postrevoluiionara proaspat redescoperita ca provincie a Europei, „Asediul
Vienei“ nu e doar unul dintre romanele redutabile ale anului, ci o carte care il
consacra pe Horia Ursu drept unul dintre cei mai puternici prozatori actuali.