Despre educaţia copiilor în cărţile Vechiului

Testament
7 min read
 October 13, 2011  Editor

 Views Counter: 153
Despre educaţia copiilor în cărţile Vechiului Testament

Autor: Sorin Olariu (Michigan, USA)

Printre multele şi folositoarele învăţături pe care le găsim în Sfânta Scriptură este şi

aceea despre familie ca nucleu al societăţii. Astfel, ni se spune încă de la început, din
Cartea Genezei că familia este un aşezământ rânduit de Dumnezeu şi că datează încă de
la facerea primilor oameni, creaţi în mod special şi binecuvântaţi să fie rodnici, să se
înmulţească şi să umple pământul şi să-l stăpânească. Prin cuvintele: “Creşteţi şi vă
înmulţiţi şi stăpâniţi pământul” (Facere I.28), Întemeietorul însuşi înzestrează familia cu
un caracter sacru. Conştiinţa aceasta s-a păstrat de altfel şi la popoarele păgâne care
socoteau viaţa familială în strânsă legătură cu divinitatea iar ocrotirea acesteia era
încredinţată unei anume zeităţi.
Datorită caracterului ei de celulă socială prin excelenţă, familia a jucat în decursul
timpului un rol dintre cele mai importante în istoria omenirii. Ea a fost dintotdeauna, încă
de pe vremea protopărinţilor noştri Adam şi Eva, o adevărată celulă de regenerare a
societăţii prin naşterea de copii dar şi prin creşterea şi educarea acestora. Tocmai de
aceea Sfânta Scriptură consideră copiii drept un dar de la Dumnezeu şi o binecuvântare
a familiei (Ps. CXXVI, 3) iar lipsa copiilor o pedeapsă divină (Lev. XX, 21, Isaia XLVII, 9).
Cum naşterea copiilor este o binecuvântare dumnezeiască, părinţilor le revine una dintre
cele mai importante sarcini: creşterea şi educarea urmaşilor în conformitate cu poruncile
lui Dumnezeu şi cu idealul societăţii. De aceea în cărţile Vechiului Testament, dar mai
ales în cele didactice, întâlnim îndemnuri şi sfaturi care să conducă la o viaţă de familie
armonioasă sub toate aspectele ei. Acestea sunt adevărate principii care stau la temelia
dezvoltării şi desăvârşirii vieţii familiale.
Cuvântul familie, prin însuşi conţinutul lui, defineşte de fapt cadrul între care se
desfăşoară relaţiile între părinţi şi copii. Dacă este să vorbim întâi despre obligaţiile pe
care le au părinţii faţă de copii, trebuie să începem fireşte cu cea mai importantă dintre
ele, aceea de a le da o educaţie. Se ştie că orice copil are încă de la naştere un complex
de predispoziţii care datorită unor influenţe mai bune sau mai puţin bune din exterior îi
vor forma personalitatea. Aceste influenţe şi predispoziţii pot acţiona în viitor în favoarea
dezvoltării unei personalităţi sănătoase sau în detrimentul acesteia.
Din punct de vedere religios, necesitatea educaţiei rezultă din faptul că omul nu a fost
perfect la crearea lui, ci perfectibil, cu misiunea de a lucra el însuşi cu multă râvnă în
scopul propriei sale perfecţionări. Necesitatea educaţiei s-a afirmat şi mai pregnant în
urma căderii protopărinţilor în păcatul primordial al neascultării. Pierzându-şi în acest fel
ajutorul harului, omul a simţit apoi din plin necesitatea îndreptării vieţii sale spre o altă
stare, mai bună şi mai luminoasă, lucru care nu se poate face decât prin educaţie. În
vederea unei cât mai rodnice activităţi în acest sens, cărţile didactice dar şi întreaga
Sfântă Scriptură în general, ne oferă nenumărate exemple şi sfaturi pentru părinţi în ceea
ce priveşte educaţia copiilor, încât putem spune cu certitudine că această carte este un
adevărat îndreptar, un manual al artei de a-i educa şi a-i creşte pe copii. De altfel, dreptul
şi îndatorirea părinţilor de a-şi educa copiii rezultă din chiar actul naşterii lor, după cum ni
se spune în repetate rânduri în cartea Sirah, pentru ca în Proverbe (XXIX, 15) să se
concluzioneze: “Varga şi certarea aduc înţelepciune, iar tânărul care se lasă în voia
apucăturilor lui, face de ruşine mamei sale.”

Faţă de Dumnezeu şi faţă de societate părinţii au o dublă datorie, constând în asigurarea

tuturor condiţiilor materiale şi în îngrijirea permanentă pentru formarea şi dezvoltarea
copiilor, deoarece personalitatea nu se dobândeşte doar pe cale ereditară, ci este
rezultatul unei îndelungi activităţi susţinute într-un mod organizat de către educatori. Cea
mai importantă îndatorire a părinţilor în educarea copiilor este cultivarea spirituală a lor,
fiindcă, după cum ni se spune în Proverbe (III, 14-15), “dobândirea înţelepciunii e mai
scumpă decât argintul şi preţul ei e mai mare decât al celui mai curat aur. Ea este mai
preţioasă decât pietrele scumpe.” Cine nesocoteşte această datorie nu numai că îşi
neglijează copiii, ci săvârşeşte o mare nedreptate faţă de societatea în care trăieşte. De
aceea Sfânta Scriptură îi dezaprobă şi îi condamnă pe aceşti aşa-zişi părinţi: “Ruşine
tatălui este fiul neînvăţat iar fiica spre scădere s-a născut” (Sirah, XXII, 3).
În esenţă, rolul educaţiei după cărţile didactice este următorul: plecând de la învăţătura
că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, cu scopul de a ajunge la semănarea cu El,
rezultă că Omul trebuie să depună un efort susţinut pentru atingerea acestui ţel, iar lucrul
acesta nu se poate obţine decât prin educaţie. Cărţile didactice cuprind numeroase reguli
de conduită şi recomandă părinţilor să cultive la copii virtutea dreptăţii şi ideea de pace,
ca pe nişte condiţii esenţiale ale existenţei. Cultivându-le celor mici ideea de pace,
automat se va dezvolta la ei şi sentimentul iubirii faţă de semeni. Tot în cadrul educaţiei
moral-sociale părinţii sunt datori a sădi în sufletul copiilor şi ideea de muncă,
încredinţându-i prin diferite exemple că munca este singurul mijloc pentru agonisirea
celor trebuincioase existenţei dar şi pentru propăşirea şi desăvârşirea lor. Îndemnul la
muncă se găseşte în cărţile didactice aproape la fiecare pas, iar starea de lenevie care
duce la degradarea fiinţei umane, la deşertăciune şi desconsiderare este combătută cu
tărie: „Du-te la furnică, leneşule şi vezi munca ei şi prinde minte!…” sau: „Mergi la albină şi
vezi cât este de harnică şi ce lucrare iscusită desăvârşeşte..”. (Proverbe XXII, 27).
O altă latură a educaţiei moral-sociale este şi aceea de cultivare la tânara generaţie a
sentimentului de dragoste şi respect faţă de colectivitate, copiii trebuind să realizeze de
mici că viaţa în comun este o formă superioară de convieţuire iar aceasta nu trebuie
înţeleasă ca haos, ci ca ordine, muncă în comun şi disciplină.

Virtutea cumpătării este de asemenea recomandată în cărţile didactice ale Sfântei

Scripturi, mai ales prin combaterea lăcomiei care îl poate duce pe om la degradare şi la
pierderea demnităţii. Totodată, copiii trebuie sfătuiţi să nu facă apel la mânie şi la
răzbunare când cineva îi nemulţumeşte deoarece acestea sunt doar nişte manifestări
nesănătoase care dovedesc lipsa minţii şi a educaţiei.
Dar toate aceste sfaturi pentru o bună creştere a copiilor nu valorează nimic dacă ele nu
sunt însoţite şi de exemplele proprii ale părinţilor. În primul rând copilul nu trebuie să
observe niciun fel de discordanţă între cuvântul şi fapta celui care îl educă, altfel spusele
părinţilor nu vor avea nicio influenţă asupra sa. În al doilea rând părinţii trebuie să fie
consecvenţi şi să îşi supravegheze atent şi continuu copiii pentru că „fiul slobod se face
obraznic”, după cum ne spune cartea Sirah (XXX, 8).
De remarcat că în cărţile didactice nu ne sunt relevate doar datoriile părinţilor faţă de
copiii, ci şi datoriile copiilor faţă de părinţi. Astfel, părinţii trebuie să se bucure de cea mai
înaltă preţuire din partea copiilor tocmai pentru strădania plină de jertfă pe care ei au
depus-o şi pentru marea răspundere pe care o au privind educaţia acestora. Cel mai de
seamă sentiment pe care copiii trebuie să îl nutrească faţă de părinţii lor este
sentimentul iubirii, sentiment care se poate exprima prin ascultare, cinstire şi ajutorare la
bătrâneţe.

 În Creştinism, raportul dintre copii şi părinţi are ca temelie Vechiul Testament. După cum
în cadrul Bisericii se urmăreşte curăţirea de păcate şi sfinţirea credincioşilor prin
învăţătură, prin rugăciune şi prin Sfintele Taine, tot aşa şi în cadrul familiei, care este
chipul Bisericii, părinţii au datoria de a-i apăra pe copiii lor de toate relele aduse de păcat,
lucru ce se poate realiza numai printr-o educaţie religios-morală şi socială sănătoasă.
Mântuitorul însuşi a iubit copiii şi i-a numit „moştenitori ai Împărăţiei lui Dumnezeu”
(Matei XIX, 14).
Se poate spune, concluzionând, că principiile pedagogice pe care le întâlnim citind cărţile
didactice ale Vechiului Testament au avut şi au în continuare o valoare deosebită în
procesul de educaţie a tinerei generaţii la toate popoarele creştine. O bună dovadă a
însemnătăţii acestor principii dar şi a aprecierii de care se bucură ele la creştinii
ortodocşi români este citirea în Postul Mare a paremiilor care conţin texte din cărţile
didactice dar şi trecerea acestor precepte moral-educative în conştiinţa milenară a
poporului nostru prin intermmediul proverbelor şi zicătorilor.