Rezumatul cărții: Cum se face o teză de licență

de Umberto Eco.

Redinciuc Radu-Theodor
Capitolul I: Ce este o teză de licență și la ce ajută?

I.1 ,,Cum se face o teză de licență.” de Umberto Eco este un ghid explicativ
adresat stundeților bulversați și dezorientați ce vor sa promoveze o temă de dizertație
și pentru restul cititorilo ce vor să fie la curent cu un anumit tip de gândire și organizare
ce le vor aduce rezultăți in timpul depus scrierii unei teme de licență sau de doctorat.

Primul capitol al carții expune o idee principală ce vizualizeaza motivele

generale pentru scrierea unei teze de licență și la ce ne folosește o astfel de scriere,
capitolul fiind intitulat, ,,Ce este o teză de licență și la ce folosește aceasta.” .

În primul subcapitol este prezentată viața studenților și misiunea acestora de a

scrie o tema de licență in domeniul facultaților alese și problemele de care se lovesc
aceștia cand vine vorba de accesul la informații și promovarea examenelor de licență,
raportand-se la sistemul de invatamant din italia.

Studentul tratează în 100-400 de foi, un subiect referitor la domeniul în care

vrea să-și ia licența. Este prezentat sistemul de învățământ universitar, cu etapele
necesare promovării unei dizertații.

Apoi sunt diferențiate niveluriile de scriere a unei licențe. Aceste niveluri se

diferențiază în funcție de complexitatea de scriere și de informații ce sunt expuse în
tezele de doctorat. Adevărata teză este rezervată unui fel de superlicență, doctoratul,
căruia i se dedică doar cei care vor să se perfecționeze și să se specializeze în
cercetarea științifică. Acest doctorat are doua fome de sigle, PHD, pentru domeniile
umansite și MD în materiile neumaniste. Diferența între licența cerută pentru
promovarea facultatii și PHD este că licența se aproprie de exercițiul profesiunii iar
PHD-ul se aproprie de activitatea academică. O altă diferență intre cele doua tipuri de
scrieri academice, este timpul necer pentru finalizarea lor, o licență de tip PHD poate fi
realizata și la 30-40 de ani pe cand o licență scrisa la 24 de ani nu poate atinge
niciodata nivelul unei licențe de PHD, cu exeptia unor anumiți studenți exceptionali.
Licențele scrise in paralel cu urmarea studiilor, clar nu sunt menite sa ajunga
lucrari de cercetare ci mai mult o teza de compilație. <<Studentul demonstrează doar
că și-a facut, în mod critic, o viziune asupra celei mai mari parți a ,,literaturii” existente
 și că este capabil să expună limpede, căutândsă lege între ele diverse puncte de
vedere, oferind astfel o viziune de ansamblu inteligentă…>>.

I.2 ,,Cine este interesat de acasta carte?”

Cartea este adresată persoanelor ce vor să scrie o temă de licență serioasă, la care
este dispus să lucreze atât timp cât este necesar pentru finalizarea acesteia, evitand plagiatul
și a falsifiării altor teme de dizertație. Volumul se adreseaza persoanelor care au timp sa își
dedice cateva ore pe zi studiului și care vor avea parte de o satisfacție la finalul acestei
calatorii educaționale.

I.3 ,,La ce folosește o teză și după licență?”

Cartea prezintă două moduri de a redacta o teză care să servească și după licență.
Primul mod este de a face din teză doar inceputul unui studiu mai amplu ce poate fi continuat
și după absolvirea facultății. Al doilea mod de scriere este mai mult un exercițiu realizat pentru
o companie sau pentru o agentie de turism, exemplul dat de Umberto Eco, dar respectand
anumite reguli ale unei teze: 1. a identifica o temă precisă; 2. a strânge documente despre
acea temă; 3. a ordona aceste documente; 4. a reexamina la prima mână subiectul în lumina
textelor adunate; 5. a da o formă unitară tuturor reflecțiilor precedente; 6. a face astfel încat
cine cițește să înțeleagă ceea ce s-a spus și să poată, la nevoie, să găsească aceleași surse
spre a lua subiectul pe cont propriu.

I.4 ,,Patru reguli clare”

În acest subcapitol subiectul de discutie este studentul, care nu ar trebui sa îsi aleaga
o temă impusa de conducatorul științific, ci doar sa fie zndrumat de acesta. În cazul in care
aceasta problema este evitata și se ajunge la alegerea unei teme, exista 4 reguli de baza:

1. Să răspundă intereselor candidatului

2. Sursele la care se recurge să poată fi ușor de procurat, adică accesibile material
candidatului.
3. Sursele la care apelează să fie usor de folosit, adica accesibile cultural candidatului.
4. Tabloul metodologic al cercetarii să fie accesibil experienței candidatului.
Capitolul II: Alegerea subiectului

II.1 Monografia sau analiza de ansamblu?

Acest subcapitol îndeamă stundeții să nu își aleagă o temă de licență ce se desfășoară

pe o perioada îndelungată sau un subiect foarte vast pentru că aceste teme sunt încărcate de
informații și pot prezenta probleme pana și cercetătorilor experimentați.
Un subiect bine delimitat poate fi studiat în proporții mai mari generând o siguranță a
infoațiilor atunci când stundetul își prezintă tema și va putea răspunde la orice întrebare
adresată de membrii comisiei.

II. 2. Teză istorică sau teză teoretică?

Sunt prezentate diferențele dintre cele două tipuri de teze sau posibilitatea de a avea
ambele tipuri de scrieri.
Teza teoretică are la bază o problemă abstractă, deobicei greu de demontrat: natura
voinței umane, conceptul de libertate, noțiunea de rol social, existența lui Dumnezeu, sunt
unele exemple date de Umberto Eco. Aceste exemple conduc la două soluții; Prima duce la
alcătuirea unei analize definite de ansambluri, iar în a doua candidatul presupune că poate
raspunde la întrebările existențiale, in cateva pagini scrise, acesta fiind un exemplu de teză
ce nu are prea multe șanse de izbândă.
Teza teoretică este cea în care se urmărește cursul natural al evenimentelor și pot fi
integrate idei personale sau comparații între alte idei ale altor autori.

II.4. Cât timp este necesar pentru a face o teză?

Nu mai mult de 3 ani și nu mai puțin de 6 luni. Cei 3 ani sunt suficienți pentru a găsi un
subiect și documentația necesară scrierii unei teme de licență, dacă nu se reușește înseamnă
ca s-au atins cele 3 probleme:
1. S-a ales o temă greșită, peste puterile studentului;
2. Studentul nu se poate hotărâ referitor la subiectul temei, acesta fiind încă într-o călătorie a
evoluției personale.
3. S-a declanșat suprasolicitarea psihică generată de realizarea temei.

Iar 6 luni sunt timpul minim pentru documentația și redactare atunci când studentul nu
are ani in spate de experiență în scrierea temelor de dizertație.
Cerințele tezei de dizertație sunt:

1. Subiectul să fie circumscris

2. Subiectul să fie contemporan
3. Documentele trebuie să fie disponibile într-o arie restrânsă și ușor de consultat
II.5. Este necesară cunoașterea limbilor străine?

Problema principală nu poate fi reprezentată de cunoaștere a limbilor străine în

încercarea de a scrie o teză de licență ci este o oportuitate de a învăța o limbă nouă; desi în
anumite cazuri este bine de citit și de scris tema în limba autorului sau a temei de licență.

Problema principală este alegerea unei teze care să nu implice cunoașterea unor limbi
pe care nu le știu sau nu sunt dispuși sa le învețe.

II.6. Teza ,,științifică” sau teza politică?

După revolta studenţească din 1968, a devenit de-a dreptul contagioasă opinia că n-ar
trebui să se facă teze pe subiecte „culturale" sau livreşti, ci mai curând teze legate de interese
politice şi sociale nemijlocite. Dacă asta este problema, atunci titlul prezentului capitol este
provocator şi înşelător, fiindcă acreditează opinia că o teză „politică" nu ar fi „ştiinţifică". Acum,
în universitate se vorbeşte adesea de ştiinţă, ştiinţificitate, cercetare ştiinţifică, valoare
ştiinţifică a unei lucrări, iar acest termen poate da loc fie la confuzii involuntare, fie la
mistificări, fie la suspiciuni nepermise de îmbălsămare a culturii.

III. Identificarea surselor

III.1.1 Care sunt sursele unei lucrari științifice

Teza studiaza un obiect, obiect tratat cu ajutorul unor instrumente. Deobicei obiectul
este o carte ce are ca temă principală un subiect strâns legat de teza în cauză iar
instrumentele sunt carțile critice aduse obiectului sau a carții principale.
Diferența dintre surse și literatura critică, literatura critică redă fragmente dun sursele
principale din acest motiv devin surse de mâna a doua. Există anumite cazuri în care cei care
redactează teze de teze de licență uită subiectul principal ales și se axează pe ideile ce reies
din anumite critici. Din acest motiv apar anumite abateri ale temei, moment în care autorul
tezei ar trebui să se găndească la modificarea titlului și să schimbe parțial sau total subiectul.
Sursele de mâna a doua sau instrumentele de literatură critică pot schimba o temă
sauun subiect de teză și pot contura o idee mult mai dezvoltată dacă avem acces la aceste
tipuri de scrieri. În anumite cazuri ele pot deveni obiectul principal al unei scrieri.
În ultima partea a subcapitolului se vorbește despre accesibilitatea surselor și cum să
se aleagă o temă pe baza surselor existente.

III.1.2 Sirsele de primă mână și sursele de mâna a doua

Cărțile ce reprezintă sursa principală sunt cele originale sau edițiile critice ce sunt
recunoscute. Sursele principale sunt carțile ce au în conținutul lor elemente ce fac legatura
sau chiar se pliează pe subiectul ales de către cei ce realizeaza o temă de licență.
Scrierile ce nu reprezintă o sursă sunt:
 -traducerile, ele sunt doar elemente ajutătoare, un mijloc pentru a atinge într-un mod
limitat ceva ce nu se află la îndemâna.
-antologia, aceasta estu un cumul de informații și surse amestecate ce pot fi de ajutor
doar la începutul realizării unei teze dar nu poate reprezenta o sursă, acestea fiind ideli altor
teze cu perspective diferite.
-dările de seama facute de alții, chiar dacă sunt pline de citate ample, nu constituie o
sursă, ele pot fi cel mult surse de mâna a doua.
Sursele de mâna a doua sunt de mai multe tipuri elșe orbitănd in jurul surselor
principale, acestea pot fi critici,publicații, opinii ale altor scriitori, etc.
Se înțelege ca termenii de primă mană si de mâna a doua depinde de unghiul care se
privește teza. Anumite surse de mâna a doua oit fi uneori mai importante într-o teza cu un
titlui ce nu este bine ales.
Un lucru care trebuie evitat este acela de a cita dintr-o sursă de mâna a doua,
prefacâbdu-vă ca a fost citit originalul. Dar trebuie evitată și obsesia de a se găsi informația
sursei de primă mâna.

III.2 Cercetarea bibliografică

III.2.1 Cum să folosiți biblioteca

Întocmirea unei bibliografii se realizează la bibliotecă.Existența cataloagelor simplifică

treaba unui student ce nu știe de unde să pornească, având doar o simplă idee despre ce ar
vrea să scrie în tema lui de licență. Un cercetător bun este capabil să intre într-o bibliotecă
fără a avea nici cea mai mică idee despre un subiect și să iasă de acolo știind ceva mai mult.
Catalogul este facilitatea cea mai importantă dintr-o biblioteca acesta având rolul de a
simplifica cautarea dar și de a ține o evidență a carților și de a face o triere în acele cautari.
Sunt doua tipuri principale de cataloage, primul fiind cataslog de autor unde sunt trecute toate
carțile din bibliotecă, in ordine alfabetică dupa numele autorului. Catalogul de subiecte este
similar doar ca e in ordinea titlurilor carților.
Un personaj important din biblioteca este bibliotecarul care îl poate scuti pe student de
pierdearea timpului în cautarile de surse și completare a bibliografiei.

III.2.2 Cum să abordați bibliografia: fișierul

Bibliografia este prima metodă de triere a caărților de primă mână și de mână a doua
care sunt motorul de pornire a unei teze. Importanța surselor poate fi organizată după o
anumită ierarhie a trimiterilor directe la anumiți autori sau anumite teme.
Consultarea unui număr mare de cărți reprezintă prima etapa de documentație și
crearea unei bibliografii. Unele dintre aceste cărți nici nu pot fi împrumutate din acest motiv
trebuie utilizată o fișă de lectură unde sunt notate detalii despre cărțile dorite iar apoi cautate
în librării sub redactarea unei alte edituri.
Cărțile alese pentru bibliografie nu trebuie citte complet, ci trebuie căutate capitolele
importante și referințele sau trimiterile la alte cărți sau scrieri. După această etapă se poate
folosi metoda încrucișată pentru a stabili importanța scrierilor.
Fișa de lectură este enumerarea carților, necesarea pentru a realiza o temă de
dizertație, fiind o ordonare a informațiilor acestora.
 Instrucțiunile pentru înregistrarea corectă a titlurilor
1. Fișa bibliografică
2. Fișa de lectură
3. Citirea cărților în note de subsol
4. Redactarea bibliografiei finale

III.2.3 Citirea bibliografică

1. Trebuie scris întregul nume al autorului în citirea bibliografică ca acesta să nu fie

confundat cu un alt scriitor.
2. Niciodată, în bibliografie, nu trebuie pus între ghilimele titlul cărții.
3. Trebuie menționat locul dar și cine a publicat cartea din bibliografiile create
4. Pot exista cazuri în care locul publicarii nu este locul apariției volumului ci locul tiparirii.
5. Trebuie sa fim atenți și la anul publicării deoarece unele volume au scris pe prima
pagină anul aparișiei ultimului volum.

III.2.4 Biblioteca din Alessandria: un experiment

- nu are la dispoziţie o bibliotecă foarte dotată, poate şi fiindcă locuieşte într-un mic
centru ;
-are idei foarte vagi despre ceea ce caută şi nu ştie nici măcar de unde să pornească în
catalogul de subiecte, fiindcă nu a primit instrucţiuni suficiente de la profesor;
-nu se poate deplasa de la o bibliotecă la alta (nu are bani, nu are timp, este bolnav etc.).

Acestea sunt motivele pentru care acest experiment a fost realizat. Pentru stundeții ce
nu au posibilități financiare și care totuși își doresc sa finalizeze studiile.

IV. Planul de lucru și sistemul de fișe

IV.1. Cumprinsul ca ipoteză de lucru.

Primul lucru care trebuie făcut este găsirea titlului, realizarea introducerii și a
cuprinsului. Înainte de redactarea tezei propriu-zise se recomandă redactarea cuprinsului,
care servește drept ipoteză de lucru definind cadrul eneral al tezei.
Planul de lucru începe cu un cuprins provizoriu, sumar fiecare capitol fiind un scur
rezumat la ceea ce se va găsi în capitolul respectiv. Cuprinsul trebuie sa fie o împarțire logica
a tezei în capitole, subcapitole și sub-subcapitole. Pe parcurs cuprinsul provizoriu se va
transforma zn cuprinsul ,,final” pe baza dezvoltarii planului de lucru. În acesta se va lua în
considerare și un titlu care va fi formulat sub forma unei întrebari pe baza careia se vor stabili
etapele de lucru. Introducerea va fi un comentariu analitic al cuprinsului ajutand la ordonarea
ideilor, controlarea devierilor și impulsurilor și va reprezenta ceea ce intentioneaza stundetul
sa facă. Introducerea și coprinsul vor fi rescrise continuu pe masură ce lucrarea de licență
înaintează. Utilizarea mai multor referințe interne ajută la coeziunea întregei teze și își
dovedesc necesitatea mai ales în concluzie.
IV. 2. Fișe și notițe

IV.2.1 Diverse tipuri de fișe: la ce folosesc?

Pe parcursul scrierii bibliografiei studentul trebuie să citească și materialele. Sunt

recomandate sublinierea și scrierea pe margine documentelor abrevierele corespunzătoare
capitolelor planului. La fel, în dreptul capitolelor/subcapitolelor se va scrie abreierea
corespunzătoare documentului/ paginii/ carții; astfel studentul va ști unde să caute infomația
necesară unui anumit capitol.
Este recomandată realizarea de fișe: de idei, tematică, pe autori, cu citate, de lucru
șamd. Fișa de idei poate conține titluri, referințe, orice poate ajuta în procesul creativ. Aceste
fișe nu sunt obligatorii, dar sunt de mare ajutor întrucât ușurează cu mult munca studentului și
reprezintă surse de informație care pot fi ușor acesate.

IV.2.2 Fișarea surselor primare

Sublinierea marchează interesul studentului față de anumite fragmente din

carte/articol, pentru a fi mai ușor de găsit atunci când acesta se reîntoarce la acea
carte/articol. Se pot utiliza diferite culori pentru diferite subiecte, simplificând și mai mult
muca. Spre exemplu, se poate utiliza culoare roșu pentru informațiile necesare capitolului al
doilea și culoarea albastră pentru informațiile capitolului îintai.
De asemnea, se pot utiliza și abrevieri pentru a marca importanța anumitor fragmente, spre
exemplu:
IMP (pentru un fragment foarte important), CIT/GV (pentru un fragment/ citat ideal unui
anumit capitol) și R (de revazut).

IV.2.3 Fișele de lectură

Fișele de lectură sunt cele în care studentul adună cu precizie referințele bibliografice
cu referire la un document. În această fișă trebuie să se regaseasca toate infomațiile despre
document, fiind o fișă mult mai mare decât fișa bibliografică.
Se pot folosi formate standard, cum ar fi, foaie de caiet sau jumatate de foaie A4; se
recomandă utilizarea unui carto subțire fie pentru îndosariere sau legare.

Fișa de lectură trebuie să conțină: idnicații bibliografice precise (mai amănunțite decât
în fișa bibliografică), informații despre autor, o expunere a documentului citate (din fragmente
pe care studentul le cosideră necesar a fi citate, indicând pagina), comentariile personale ale
studentului (trebuie puse între paranteze pătrate pentru a nu se confunda cu vorbele
autorului) și abrevieri/ culori (trebuie să indice partea curespunzătoare a planului).

V. Redactarea

V.1 Cui ma adresez

Se recomandă definirea termenilor tehnici care vor fi folosiți drept categorii-cheie ale
discursului.
V.2 Cum se vorbește

Studentul nu trebuie să facă fraze lungi, obositoare și greu de înțeles. În schimb,

studentul trebuie să folosească un limbaj critic accesibil tuturor. În redactarea tezei studentul
ar trebui să nu-i fie frică să o ia uneori de la capăt; dacă scrie tot ce îi trece prin cap (dar
numai la prima redactare) va putea alege dintr-o varietate de idei. Când s-a îndepărtat de
centrul subiectului studentul va putea exciza divagațiile și să le pună în notă/ apedince.
Conducătorul științific ar trebui să citească capitolele pe parcursul scrierilor lor inainte ca
studentul să depună lucrarea. Astfel, studentul va putea corecta greșelile din timp.
Nu este necesar ca studentul să înceapă cu primul capitol. Se poate începe cu cel
pentru care este mai documentat sau mai pregatit. Se recomandă folosirea cuprinsului inițial
ca punct de reper și ca rampa de lansare care va ghida studentul de la început.
Punctele de suspensie, de exclamație și ironiile trebuie evitate. Există în schimb
anumite situații când pot fi utilizate. Punctele de suspensie se folosesc numai în corpul unui
citat pentru a arăta părțile omise sau cel mult pentru a marca o înșiruire neîncheiată. Semnul
de exclamație utilizat pentru a amplifica o afirmație, nu-și are locul și este de evitat.
Trebuie folosit un limbaj referențial (toate lucrurile sunt numite cu numele lor obișnuit,
univoc) dar poate fi utilizt pe alocuri și un limbaj figurat (metafore, litote). Termenii noi
introduși în text pentru prima pară vor fi definiți mereu; niciodată nu se va folosi articolul în
fața numelui propriu (Corbusier-ul), nu se vor româniza niciodată numele de botez ale
strainilor (John-Ion, Michael-Mihail).

V.3 Citatele

V.3.1 Cănd și cum se citează: 10 reguli

Există două modalități de a cita: Citarea unui text pentru susținerea propriei interpretări
și citarea unui text asupra căruia studentl se oprește din punct de vedere interpretativ.
Regula 1. ,, Fragmentele obiect de analiză interpretativă să aibă o marime rezonabilă”
Regula 2. ,, Textele din literatura critică sunt citate numai când autoritatea lor se
coroborează cu/ori confirmă afirmația noastră.”
Dacă textul citat depășește jumătate de pagină se recomandă redactarea in extenso în
apendice iar ulterior să se citeze în cursul capitolului respectiv doar fragmente scurte.
Studentul trebuie să fie sigur că citatul trransmite ceva nou sau confirmă ceea ce a afirmat
anterior.
Regula 3. ,, Citatul presupune să se împartășească idea autorului citat, exceptând
cazul când fragmentul este precedat și urmat de expresii critice”
Regule 4. ,,Din orice citat trebuie să reiasă limpede autorul și sursa tipărită ori sub
formă de manuscris.”. Se poate face astfel:
- prin trimitere la notă daca este vorba de un autor menționat pentru prima dată
- prin numele autorului și data publicării, amblele între paranteze la finalul citatului
- printr-o paranteză ce conține numarul paginii, atunci când capitolul/teza tratează despre
aceeași operă a aceluiași autor
 Regula 5. ,,Citarea surselor primare se face referindu-ne la ediția critcă sau la ediția
cea mai acreditată”
Regula 6. ,,Atunci când se studiază un autor strain citatele trebuie să fie în limba
originală, recomandabil să adăugați în paranteză/ notă traducerea”
Regula 7. ,,Trimitearea la autor și la operă trebuie să fie clară”
Regula 8. ,,Atunci când un citat nu depășește două-trei rânduri, se poate introduce în
cadrul unui paragraf între ghilimele. Atunci când este mai lung trebuie să fie retras cu un
spațiu înăuntrul paginii.”
Regula 9. ,,Citatele trebuie să fie fidele, iar atunci când sunt eliminate parți din text să
se marccheze acest lucru.”. Când studentul dorește să facă comentarii personale, este
necesar să le pună în paranteze pătrate.
Regula 10. ,,A cita este ca și cum ai depune marturie într-un proces.” Referința trebuie
să fie exactă, nu se citează fară a se menționa autorul, cartea, pagina și referința să poată fi
accesată și verifactă de orice cititor al tezei.

V.3.2 Citat, parafrază și plagiat

Citatul este ușor de recunoscut; se asociază cu ghilimelele. Parafraza presupune

utilizarea altor cuvinte sau o altă ordine a cuvintelor pentru a transmite același mesaj cu cel
inițial. Plagiatul reprezintă o utilizare mot-a-mot a aceleași fraze fără să fie menționată sursa,
deci o însușire personală a frazei.
Cum iși poate da seama cineva că este parafrază și nu este plagiat: parafraza este fie
mai scurtă, fie mai lungă decât originalul sau când se poate parafraza textul fara a-l avea în
față.

V.4 Notele de subsol

V.4.1 La ce folosesc notele

Rolul notelor de subsol:

- arată afirmații din text
- oferă amploare afirmațiilor facute în text
- traduc citate
- indică sursele citatelor
- trimiteri externe și interne
- introuc un citat de întarire a ideilor
- adaugă alte indicații bibliografice despre un anumit subiect

V.5 Avertismente, capcane, uzanțe

Avertismente, capcane, uznațe sunt:

- studentul nu trebuie să ofere referințe/ definiții/ surse pentru termeni universali
- studentul nu trebuie să atribuie autorului o idee pe care el o reia drept ideea altcuiva
- studetul nu va aduga/ elimina anumite note doar pentru a rotungi numaratoarea; uneori se
va întampla ca studentul să fie nevoit să renunțe la o notă greșită/ să adauge o notă omisă
astfel stricându-se numaratoarea. Pentru a se evita astfel de greșeli când se va scoate o note
se va adauga alta.
- studentul trebuie să ofere informații exacte despre anumite ediții critice, revizuiri șamd.
- trebuie să se hotărască cum compune adjectivul din numele proprii străine (Voltairian/
Volterian, etc.).
- pot fi adăugate la final/ începutul tezei mulțumiri când altcineva în afară de conducatorul
științific a ajutat la realizarea tezei (sfaturi, carți, orice alt sprijin).

VI. Concluzii

,,A face o teză înseamnă să te distrezi iar teza este asemenea porcului nu irosește
nimic.’’
Important este sa faci lucrurile cu plăcere din acest motiv subiectul ales ar trebui să fie
unul important pentru persona ce se apuca de scris teza, un subiect care reprezintă o parte
din cel ce îl redactează.
Trebuie privită aceasta teză ca pe o provocare personală de la care nu trebuie să
existe abateri și să existe răspunsuri la toate întrebarile celor în cauză.
Dacă teza s-a realizat cu placere este posibil ca studentul sau scriitorul acelei teze să
își descopere o vocație și să continuie acest drum. Satisfacția finală să nu fie atât de intensă
precum perioada în care aceasta este scrisă.
,,O teză bine făcută este un produs din care nu se aruncă nimic.’’.