România comunistă

(denumire referitoare la perioada comunistă din istoria României)

România comunistă este o denumire neoficială, folosită cu referire la perioada

comunistă din istoria României (1947-1989), în care țara a fost cunoscută cu denumirile
oficiale de Republica Populară Romînă / Republica Populară Română, respectiv
Republica Socialistă România. În această perioadă, Partidul Comunist Român (care s-a
numit Partidul Muncitoresc Român între 1948-1965) a fost, de facto, partidul politic unic
care a dictat prin guvern viața publică în România.
După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică a făcut presiuni
pentru includerea în guvernele postbelice a unor reprezentanți ai Partidul Comunist din
România, recent reintrat în legalitate (partidul fusese interzis în 1924 pe motivul
acceptării tezei cominterniste „a dreptului popoarelor oprimate din România
imperialistă la autodeterminare până la despărțirea de stat”), în vreme ce liderii
necomuniști erau eliminați în mod constant din viața politică.

Perioada Republicii Populare Române

(1947-1965)
În primii ani de dominație comunistă resursele României au fost exploatate de sovietici
prin intermediul companiilor mixte româno-sovietice SovRom, înființate după încheierea
conflagrației mondiale pentru a gestiona plata uriașei datorii de război către URSS,
stabilită prin Tratatul de Pace de la Paris la suma deloc neglijabilă de 300.000.000 dolari
(la valoarea din 1938, echivalentul a cca. 5 miliarde de dolari la valoarea din 2014).
SovRom-urile nu au fost ceva specific românesc, sovieticii înființând asemenea societăți
mixte în toate țările care trebuiau să le plătească despăgubiri de război (în Finlanda, de
pildă, a fost înființată o societate mixtă pentru producerea construcțiilor de lemn
numită Puutalo Oy). Un mare număr de oameni (estimările variază de la 137 la mai
multe zeci de mii ) au fost închiși din motive politice. Există mărturii despre numeroase
cazuri de abuzuri, asasinate sau torturi aplicate unui mare număr de oameni, în principal
în cazurile oponenților politici. La începutul deceniului al șaptelea (1960 - 1970),
guvernul român a început să treacă la acțiuni pentru creșterea gradului de
independență față de Uniunea Sovietică.
Întemeierea Țării Românești – între
legende și adevăr
„Iar când au fost la cursul anilor de la Adam 6798(1290), fiind în Țara Ungurească un
voievod ce l-au chiemat Radul Negrul Voievod, mare herțeg pre Almaș și pre Făgăraș,
rădicatu-s-au de acolo cu toată casa lui și cu mulțime noroade: rumâni, papistași sași,
de tot feliul de oameni, pogorându-se pre apa Dâmboviții, început-au a face țară
noao.”
Astfel prezintă Letopisețul Cantacuzinesc întemeierea Țării Românești. Care este a
adevărul pe care îl ascunde acest lacunar text?

La 1247, prin Diploma cavalerilor ioaniți , avem atestate cnezatele lui Ioan și Farcaș,
voievodatul lui Litovoi, toate în Oltenia (Țara Severinului) și Seneslau (Muscel).
Starea de dependeță față de Ungaria în care se aflau formațiunile românești,
nemulțumea nobilimea locală.
Dintr-un document maghiar din data de 8 ianuarie 1285 aflăm că Litovoi prin anii
1272-1277 a avut un conflict armat cu Regatul Apostolic al Ungariei.
Voievodul român și-a extins stăpânirea, probabil în restul Olteniei, fapt ce a atras
represalii din partea lui Ladislau al IV-lea.
În cursul luptelor, Litovoi este ucis, iar fratele acestuia, Barbath(Bărbat) este luat
prizonier și se va răscumpăra doar după plata unei sume mari, fapt ce dovedește
prosperitatea voievodatului. Litovoi (nu se știe exact dacă același cu cel din 1247 sau
altul, vreun urmaș), apare drept un conducător suficient de puternic pentru a sfida
unul dintre cele mai puternice state ale vremii.
Împotriva vlahului “necredincios” Ladislau trimite un comandant încercat, pe
magistrul Gheorghe, relevând astfel forța armelor lui Litovoi.
Fapul că românii au acceptat lupta directă cu maghiarii demonstrează un crez politic și
un plan concret de acțiune și anume concentrarea sub puterea sa a unor destul de
întinse teritorii românești.
Cutezătorul Litovoi a plătit însă cu prețul vieții încercarea sa, demonstrând o jertă
întru libertate statală în spațiul medieval românesc.

Ladislau al IV-lea
Ceea ce au urzit și au încercat conducătorii din dreapta Oltului pe calea armelor, vor
reuși cei din stânga râului, cu modalități diferite însă.
Pe baza descoperirilor arheologice știm că centrul voievodal de pe Argeșul Superior
era unul dezvoltat.
Pe la 1200 se construiește un lăcaș de închinare de rit bizantin care se adaugă unor
construcții rezidențiale ce existatu de ceva vreme.
Unificarea teritoriului de la sud de Carpați, petrecută într-o obscuritate documentară a
dat naștere unor tradiții istorice endogene (muntenești de coloratură musceleană)
care îl aduc în prim plan pe făuritorul de stat Negru Vodă, numit mai apoi Radu Negru
voievod (această ultimă sintagmă vine de la confuzia târzie între Negru Vodă și Radu I,
1377-1383).
Cronicile ne spun că în 1290- mai degrabă spre 1300- are loc celebra descălecare a
voievodului din Făgăraș.

În mod real, cel care a condus întreaga lume dintre Carpați și Dunăre este Tihomir
(Thocomerius,Thocomer) tatăl lui Basarab I, acela care acoperă la nivel temporar,
finalul veacului al XIII-lea.
Anonimatul în care se află ascensiunea lui Thocomerius poate fi explicat prin
simplitatea actului de constituire a Țării Românești. Fără proclamații festive, fără
scrisori de recunoaștere intrenațională și mai ales, cu certitudine, fără confruntări
armate.

În circumstanțe neștiute, probabil chiar în vatra voievodală de la Argeș, o adunare de

cnezi și voievozi a acceptat consensul constituirii unui singur voievodat, iar cel ales ar
fi putut fi acela este însuși Thocomer (menționat printr-un hazard târziu în 1332).
Este și sensul oglindit de varianta principală a Letopisețului cantacuzinesc, care
vorbește de “lățirea țării” și mai ales de închinarea așa-zișilor “Băsărăbești” din
dreapta Oltului în fața lui Radul Negru voievod.
“Iar când au fost la cursul anilor de la Adam 6798, fiind în Țara Ungurească un voievod
ce l-au chiemat Radul Negrulvoievod, mare herțeg pre Almaș și pre Făgăraș, rădicatu-
s-au de acolo cu toată casa lui și cu mulțime de noroade: rumâni, papistași, sași, de tot
féliul de oameni, pogorându-se pre apa Dâmboviții, început-au a face țară noao. Întâi
au făcut orașul ce-i zic Câmpul Lung.
Acolo au făcut și o bisérică mare și frumoasă și înaltă. De acolo au dăscălecat la Argeș,
și iar au făcut oraș mare și ș-au pus scaunul de domnie, făcând curți de piiatră, și case
domnești și o bisérică mare și frumoasă.Iar noroadele ce pogorâse cu dânsul, unii s-au
dat pre supt podgorie, ajungând până în apa Siretului și până la Brăilă; iar alții s-au tins
în jos, preste tot locul, de au făcut orașă și sate până în marginea Dunării și până în
Olt.
Atunce și Băsărăbeștii cu toată boierimea ce era mai nainte preste Olt s-au sculat cu
toții de au venit la Radulvodă, închinându-se să fie supt porunca lui și numai el să fie
preste toți.
De atunce s-au numit de-i zic Țara Rumânească, iar titulușul domnului s-au făcut
precum arată mai jos: “V Hrista boga blagoveanomu blagocestivomu i Hristo
liubivomu samoderjavnomu, Io Radul Negru voevod bojiiu milosti gospodariu vseia
zemli Ungrovlahiskiia za planinski i ot Almaș i Fagăraș herțegu” .
Acestea să tâlcuiesc pre limba rumânească:
“Întru Hristos Dumnezeul cel bun credincios și cel bun de cinste și cel iubitor de Hristos
și singur biruitor, Io Radul-voievod, cu mila lui Dumnezeu domn a toată Țara
Rumânească dentru Ungurie dăscălecat și de la Almaș și Făgăraș herțeg”.
Acesta iaste titulușul domnilor de atunce, începându-se pân-acum, precum adevărat
să vede că iaste scris la toate hrisoavele țării. Și într-acestași chip tocmitu-ș-au Radul-
vodă țara cu bună pace, că încă nu era de turci împresurată. Și au domnit până la
moarte, îngropându-l la bisérica lui din Argeș. Și au domnit ani 24.”
Nereceptarea formală a apariției unui nou stat pe harta sud-estului Europei are o
explicație simplă. Puterile din zonă- Ungaria, Bulgaria, Serbia, Imperiul Roman de
Răsărit(Bizantin)- se luptau între ele, slăbindu-și atenția pentru teritoriul carpato-
dunărean.
Chiar și Hanatul Hoardei de Aur al lui Nogai slăbește prin moartea puternicului lider în
1299. De la 11 mai 1279 până în 1330 nu mai avem nicio mențiune a unui ban de
Severin ceea ce înseamă că cel puțin o parte a acestei zone stăpânite de maghiari
fusese ocupată de români, poate prin Bărbat sau Tihomir.
În condițiile crizei interne ungare, un “nemulțumit” făgărășan putea trece nestingherit
la sud de Carpați, dând aparența unui “descensus”, descălecat. Factorii ardeleni nu
putut crea domnia a toată Țara Românească, dar i-au grăbit dezvoltarea.

Harta teritoriilor ocupate de Hoarda de

Aur
Referindu-se la întemeierea Țării Românești, Iorga spunea: “Într-o lume cu văi, în care
românii trăiseră până acum răzleți, cu toate cuprinderile, mai mult teoretic în țări,
valea Argeșului a ajuns a-și impune voievodul, care acum e domn românesc, cu
tendința de a ocupa tot teritoriul ocupat de neam.”
Deși marele istoric se refera la Basarab I, fiul lui Thocomerius, dacă facem o substituție
simplă, textul se potrivește perfect tatălui.
Astfel, unificarea, împlinită în linii mari către 1300, a pornit dinspre vest, o dată cu
includerea Severinului în componența firească a statului de la sud de Carpați, poate cu
ajutorul lui Bărbat voiveod, printre primii care ar fi acceptat supremația voievodului
de la Argeș.
Se confirmă astfel o componentă a tradiției istorice muntenești. Trecea de la
voievodate și cnezate la Țara Românească s-a făcut în anonimat, nefiind oglindită în
documentele vremii.
Trei decenii vor trece după formarea Țării Românești și noul stat se va impune în
constelația politică din sud-estul Europei.

Negru Voda
Legenda, aşa cum ni s-a păstrat

Legenda despre Negru-Vodă, „întemeietor” al Ţării Româneşti, este similară cu cea a

voievodului Dragoş, „descălecătorul” Moldovei. Potrivit tradiţiei populare, păstrată în
Muscel, trăia pe vremea tătarilor, peste munţi, în Ţara Făgăraşului, un român viteaz,
frumos şi înţelept. El a strâns în jurul lui mai mulţi voinici, cărora le-a vorbit despre
suferinţele îndurate de pe urma tătarilor de fraţii lor de dincolo de munţi.
După ce au chibzuit îndelung, ei au hotărât într-un glas să vină în sprijinul acestora; au
trecut munţii şi au ajuns la Câmpulung. Era într-o zi de sărbătoare. Lume multă era
adunată aici. Sosirea lor a produs o mare bucurie şi ei nu s-au mai îndurat să-şi
părăsească fraţii. S-au aşezat la Câmpulung şi s-au pregătit de luptă cu tătarii.
Cu prilejul târgului de Sfânt Ilie, în timp ce, încărcaţi de prăzi, tătarii se veseleau, au
fost atacaţi de Negru-Vodă; mulţi tătari au fost ucişi, iar cei rămaşi în viaţă, alungaţi
din ţară. „Pe urmă, Negru-Vodă a început să aşeze lucrurile în ţară; a făcut cetăţi,
mănăstiri, sate şi oraşe pe la toate poalele munţilor şi pe văile râurilor”.
De numele lui Negru-Vodă, venit din Făgăraş la Câmpulung, tradiţia mai leagă, pe
lângă „întemeierea” ţării, şi eliberarea ei de tătari, mutarea scaunului, precum şi
ridicarea bisericii, a curţilor şi caselor domneşti la Curtea de Argeş. Soţiei sale, de
religie romano-catolică, i se atribuie biserica Sân-Nicoară, pe care ea ar fi clădit-o în
timp ce Negru-Vodă era plecat să alunge pe tătari. La întoarcere, Negru-Vodă ar fi
poruncit ca biserica, ridicata fără ştirea sa, să fie dărâmată.
…Apoi Negru-Vodă a devenit Radu-Vodă
Acestea sunt elementele principale ale tradiţiei „descălecatului” Ţării Româneşti de
către Negru-Vodă. Când, începând cu secolul al XVI-lea, sub influenţa realizărilor
istoriografice din Moldova, s-a trecut la întocmirea cronicii Ţării Româneşti, tradiţiei i
s-au adăugat noi elemente, încercându-se, totodată, unele precizări şi identificări. Ele
însă mai mult au complicat decât au lămurit lucrurile.
Negru-Vodă a fost identificat cu Radu I şi a apărut personajul „Radu-Negru”; ca dată a
„descălecatului” a fost fixat anul 1290; a fost introdusă ideea închinării de bună voie
către Radu-Negru a boierimii oltene în frunte cu Băsărăbeştii, nume prin care se
înţelegeau de fapt boierii Craioveşti („Băsărăbeştii cu toată boierimea ce era mai
nainte preste Olt s-au sculat cu toţii de au venit la Radu-Vodă, închinându-se să fie
supt porunca lui şi numai el să fie preste toţi”).
Ca să se explice prezenţa în vechile oraşe de scaun ale ţării a comunităţilor romano-
catolice şi săseşti, s-a admis, odată cu „descălecatul” lui Radu-Negru, o însemnată
imigraţie de populaţie, românească şi străină, la sud de Carpaţi („Radu-Negru Voievod,
mare herţeg pre Amlaş şi pre Făgăraş, ridicatu-s-au de acolo, cu toată casa lui şi cu
mulţime de noroade”).
Începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea apar atestări documentare care dau
soţiei lui Negru-Vodă numele de Marghita şi-i atribuie ridicarea Cloaşterului (Bărăţia)
de la Câmpulung.

Concluzia care se desprinde din analiza izvoarelor poate fi formulată astfel : ceea ce
tradiţia numeşte „descălecat” nu este altceva decât un curent de emigrare de
populaţie din Transilvania la sud de Carpaţi, care, deşi nu a creat statul Ţara
Românească, a avut un rol însemnat în creşterea potenţialului uman al organizaţiilor
politice româneşti de la sud de Carpaţi, a fost un factor important în unificarea lor.
Negru-Vodă este personificarea legendară a lui Basarab I, în domnia căruia ţara a
cunoscut o perioadă de prosperitate economică, ca urmare a înmulţirii populaţiei şi
dezvoltării vieţii orăşeneşti; s-a înfăptuit unitatea teritorială, a fost dobândită
neatârnarea şi s-au creat bazele politicii externe a Ţării Româneşti.

Basarab I Voievodul Tarii Romanesti (1310 –

1352)
Prin opera înfăptuită, Basarab I poate fi socotit, pe drept cuvânt, „întemeietorul” Ţării
Româneşti, el binemeritând epitetul de „cel Mare”.