Balneofiziokinetoterapie și recuperare

Anul II - Semestrul I-

Asist. Univ. Drd. Alexandra PRALĂ

LP 3
Conținut
o Tipurile de contracții
 Contracția statică:
 Contracția izometrică
 Contracția dinamică:
 Contracția dinamică izotonică,
 Contracția dinamică pliometrică,
 Contracția dinamică izokinetică
o Tehnicile de stretching

o Tehnicile de transfer
Contracția musculară
Efectuarea unei mișcări presupune existența
unei contracții musculare.
Componenta principală a realizării unei
mișcări este țesutul muscular și propietatea sa
unică între celelalte țesuturi ale organismului
este contracția musculară.
 Contracția musculară reprezintă mecanismul
cel mai important al mișcării în lumea vie.

Este un proces fiziologic complex în

desfășurarea căruia fenomenul mecanic de
modificare a lungimii mușchiului este precedat de
o serie întreagă de alte fenomene mecanice,
termice, electrice, chimice, etc.
Tipuri de contracție musculară
Contracția musculară poate fi:
 statică:
 izometrică
 dinamică:
 izotonică,
 pliometrică,
 izokinetică
Tipuri de contracție musculară
CONTRACȚIA STATICĂ
Contracția izometrică
Contracția izometrică reprezintă o contracție
musculară în care lungimea fibrei musculare rămâne
constantă, în timp ce tensiunea musculară atinge valori
maxime.
Contracția izometrică se realizează fără deplasarea
segmentelor, contra unei rezistențe egale cu forța maximă
a mușchiului respectiv sau când se lucrează contra unei
greutăți mai mari decât forța subiectului, dar imobile.

Contracția izometrică nu produce modificarea

lungimii mușchiului ci doar creșterea tensiunii interne
spre valori maxime.
CONTRACȚIA DINAMICĂ
Contracția izotonică
Contracția izotonică produce deplasarea
segmentelor prin modificarea lungimii mușchiului,
tensiunea musculară fiind constantă (neîntreruptă,
continuă) pe întreg parcursul mișcării.

Contracțiile izotonice se pot efectua fie în

interiorul segmentului de contracție (mobilizând
segmentele la unghiuri pozitive ale mișcării), fie îm
exteriorul segmentului de contracție (mișcarea
efectuându-se șa unghiuri negative).
 În contracția izotonică, modificarea lungimii
muşchiului se poate face în 2 sensuri:
 prin apropierea capetelor sale, deci prin scurtare
(contracție dinamică concentrică)
 prin îndepărtarea capetelor de inserție, deci prin
alungire, (contracție musculară excentrică).

Prin urmare, contracțiile izotonice sunt:

 Contracții izotonice concentrice
 Contracții izotonice excentrice
 Contracția concentrică
Contracția concentrică se produce când agoniştii
înving rezistența externă;
 muşchiul se contractă pentru a învinge o rezistență din
afară,
 mușchiul se scurtează apropiindu-şi atât capetele de
inserție, cât şi segmentele osoase asupra cărora
acționează.

Acest tip de contracție scurtează muşchiul

dezvoltându-i tonusul şi forța.
Prin repetare, mişcările concentrice produc
hipertrofie musculară, urmată de creşterea forței, iar la
nivel articular cresc stabilitatea.
Contracția excentrică
Contracția excentrică - se realizează când agoniştii,
deşi se contractă, sunt învinşi de rezistența externă.
Contracția excentrică se realizează atunci când
muşchiul fiind contractat şi scurtat cedează treptat unei
forțe care-l întinde şi-i îndepărtează atât capetele de
inserție, cât şi segmentele osoase asupra cărora
lucrează muşchiul respectiv.
Prin acțiunea ei dezvoltă elasticitatea şi rezistența
muşchiului.

Prin repetare, contracțiile excentrice produc lucru

muscular rezistent sau negativ; cresc elasticitatea
musculară, iar la nivel articular cresc mobilitatea.
 Dacă luăm în considerare cele 3 tipuri de efort
muscular, generatoare de forță musculară (izometric,
izotonic concentric şi izotonic excentric cu rezistență)
raportul dintre acestea este după cum urmează:
CONTRACȚIA DINAMICĂ
Contracția pliometrică
În contracția pliometrică - capetele musculare
se îndepărtează, după care se apropie într-un
timp foarte scurt.
Pliometria presupune solicitarea unui muşchi
mai întâi printr-o fază excentrică, lăsând apoi să
se desfăşoară faza concentrică ce urmează în
mod natural.
În contracțiile pliometrice se utilizează ceea ce
fiziologii denumesc “ciclul întindere – scurtare”.
 Contracția pliometrică poate fi considerată ca
fiind constituită din 3 elemente:
- fază excentrică;
- un scurt moment de izometrie;
- fază concentrică.
Contracția pliometrică reprezintă cea mai
frecventă formă de contracții în activitatea
sportivă; intervine în sărituri, alergare, flotări etc.
CONTRACȚIA DINAMICĂ
Contracția izokinetică
Contracția izokinetică este o contracție
dinamică în care viteza mişcării este reglată în
aşa fel încât rezistența aplicată mişcării să fie în
raport cu forța aplicată pentru fiecare moment
din amplitudinea unei mişcări.
Pentru o corectă izokinezie trebuie ca
rezistența să varieze în funcție de lungimea
muşchiului, pentru a se solicita aceeaşi forță. Se
realizează cu aparate speciale numite
dinamometre.
Tehnicile de Stretching
Stretchingul constă în întinderea (elongarea)
țesutului moale şi menținerea acestei întinderi o
perioadă de timp.

Stretchingul reprezintă tehnica de bază în

kinetoterapia de recuperare a deficitului de
mobilitate articulară determinată de scurtările
adaptative ale țesutului moale.
Stretchingul
În kinetoterapie, stretchingul se folosește
pentru limitările de mobilitate ce au la bază
afectarea țesuturilor moi.

Limitarea de mobilitate ce are la bază

afectarea țesuturilor moi se numeşte contractură.

Stretchingul propriu-zis începe doar după ce s-a

ajuns la punctul de limitare a amplitudinii de mişcare.
Stretchingul țesutului moale necontractil este pasiv,
mecanic, de lungă durată (20-30 min).
Țesutul moale
Țesutul moale este reprezentat pe de o
parte de:
 muşchi alcătuiți din țesut muscular (ca țesut
contractil prin excelență) şi
 din schelet fibros, necontractil (epimissium,
perimissium, endomissium)
........şi pe de altă parte de structuri necontractile
(piele, capsulă, ligament, tendon).
Contractura
Limitarea de mobilitate ce are la bază
afectarea țesuturilor moi se numeşte
contractură.

Contractura de natură musculară se numeşte

contractură miostatică şi limitarea amplitudinii
de mişcare articulară din cauză musculară,
poate avea ca substrat interesarea numai a
țesutului contractil muscular sau interesarea
concomitentă a țesutului contractil şi a celui
necontractil muscular.
Tipuri de stretching muscular
1. Stretching balistic
2. Stretchingul dinamic
3. Stretchingul activ (sau stato-activ)
4. Stretchingul static, denumit şi pasiv
5. Stretchingul izometric (sau sportiv)
1. Stretching balistic

Se realizează activ, cu utilizarea muşchiului întins

ca pe un resort care va “arunca” corpul (segmentul)
în direcție opusă.

Ex.: exercițiile de flexie-extensie ale trunchiului făcute

în forță, încercând să se treacă brutal peste amplitudinea
maximă pasivă şi cu rapiditate.

Se utilizează mai mult în sport. Practicarea

acestor tehnici s-a redus însă, deoarece întinderea
repetată şi bruscă a muşchilor, prezintă un potențial
pericol în producerea de leziuni.
2. Stretchingul dinamic

Constă în arcuiri ce se realizează prin

mişcări voluntare lente ale segmentului
încercând să se treacă blând peste punctul
maxim al amplitudinii posibile de mişcare.
Se creşte gradat amplitudinea şi viteza. Se
fac 8 – 10 repetiții.
3. Stretchingul activ (sau stato-activ)

Se efectuează prin mişcări voluntare spre

amplitudinea de mişcare maximă posibilă,
poziție în care segmentul este menținut 10 –
15 sec prin contracția izometrică a agoniştilor
fără vreun ajutor exterior.

Tensiunea crescută în timpul contracției

concentrice a agoniştilor şi apoi în timpul
contracției izometrice va induce reflex, prin
“inhibiție reciprocă”, relaxarea antagoniştilor.
4. Stretchingul static, denumit şi pasiv
Este realizat printr-o forță exterioară: alte
părți ale corpului sau propria greutate corporală
(autostretching pasiv), kinetoterapeutul sau cu
ajutorul unui echipament.

Cel mai folosit în kinetoterapie este

stretchingul manual, pasiv, executat lent (pentru
evitarea stretch-reflexului) cu o menținere a
întinderii într-un uşor disconfort timp de l5-60
sec. (durata optimă pare să fie de 30 sec).
5. Stretchingul izometric (sau sportiv)

Bob Anderson, părintele stretchingului

din antrenamentul sportiv, recomandă
următoarea formulă de stretching (valabilă
pentru oricare muşchi):
○ în poziția maximă de întindere pasivă pacientul
face o contracție izometrică a muşchiului întins
(rezistența o poate asigura kinetoterapeutul)
(maxim 6 sec la intensitate maximă); relaxare (3-4
sec); stretching pasiv (20-30 sec), executat la limita
de durere (acea durere “plăcută”, suportabilă).
 În kinetoterapie, rareori se foloseşte stretchingul
activ pur, deoarece este dificil (şi chiar contraindicat)
să se mențină o contracție izometrică a agonistului la
o intensitate eficientă, astfel încât muşchiul
antagonist să poată fi menținut în zona plastică.

Pentru a beneficia însă de avantajele unui

stretching activ, se combină menținerea timp de l0
–20 sec a contracției izometrice (dar nu de
intensitate maximă, pe grupe musculare relativ bine
localizate şi cu atenție la blocarea respirației) a
agonistului, cu un stretching pasiv indus de
kinetoterapeut sau cu un autostretching pasiv
(de preferință din poziții în care se foloseşte
greutatea segmentului sau a subiectului.)
 Factorul de risc major la exercițiile de
stretching îl constituie viteza de execuție a
întinderii.

Trebuie să se acorde o atenție deosebită

articulațiilor imobilizate timp îndelungat (pe de o
parte trebuie avută în vedere posibilitatea unei
refaceri structurale incomplete, pe de altă parte
poate să apară osteoporoza de imobilizare),
articulațiilor edemațiate, inflamate și / sau infectate,
mușchilor contractați pe cale reflexă (a căror
întindere susținută, cu timpul, poate să genereze
leziuni).
Exercițiu:
Care sunt principalele diferențe între:
 Durează aprox 1-2 sec
 Utilizează mișcarea segmentelor
 Crește performanța sportivă
 Crește viteza de execuție a
exercuțiilor
 Se utilizează pentru încălzirea
mușchiilor înaintea unui efort
 Durează aprox 30 sec
 Nu utilizează mișcarea segmentelor
 Poate scădea performanța sportivă
 Crește rezistența musculară
 Determină relaxarea musculară
 Nu include mișcări bruște
 Se utilizează după un efort / un
antrenament
 Indicațiile generale în ceea ce privește
execuția corectă a stretching-ului sunt:
Tehnicile de Transfer
Transferul este procedeul prin care pacientului i se
modifică poziția în spațiu sau se mută de pe o suprafață
pe alta.
În sens mai larg, noțiunea include toate secvențele de
mișcare ce se impun atât înainte, cât și după realizarea
transferului propriu-zis: pretransferul, mobilizarea în pat,
poziționarea în scaunul rulant (postransferul).

Clasificarea tipurilor de transfer se face în funcție de

posibilitatea și capacitatea pacientului de a participa la
acțiune, de la dependent (în care practic pacientul nu
participa la transfer), până la independent (în care
terapeutul doar supraveghează și observă transferul) și de
etapa de evoluție a bolii.
 Pregătiri în vederea transferului
Înainte de a începe transferul se va ține cont de
următoarele:
 ce contraindicații de mişcare are pacientul;
 dacă transferul se poate realiza de către o singură
persoană sau este nevoie de ajutor;
 dacă echipamentul din/sau în care pacientul
urmează să fie transferat este în stare de
funcționare şi în poziție blocată;
 care este înălțimea patului / supafeței pe care se
va transfera în raport cu înălțimea scaunului rulant
Tehnicile de Transfer
Tehnicile de transfer descrise îşi propun să
fundamenteze câteva principii de bază, urmând ca
fiecare kinetoterapeut să-şi adapteze tehnica la
nevoile specifice ale bolnavului pe care îl tratează.

Cele mai comune tehnici de transfer sunt:

 pivot ortostatic (transfer prin pivotare din poziție
ortostatică),
 transfer cu ajutorul scândurii de alunecare (scândurii de
transfer);
 pivot flectat (transfer prin pivotare cu genunchii flectați);
 transfer dependent de 2 persoane.

Alegerea uneia sau alteia din tehnicile de transfer va

urmării realizarea transferului în condiții de maximă
securitate atât pentru pacient cât şi pentru terapeut.
Transferul prin pivotare ortostatică
Acest tip de transfer presupune ca pacientul să fie
capabil să ajungă spre/în poziție ortostatică şi să
pivoteze pe unul sau ambele MI. În general se poate
aplica în: hemiplegie / hemipareză; reducerea
generalizată a forței musculare; tulburări de echilibru.
Transferul cu ajutorul scândurii de transfer
Acest transfer se indică pentru acei pacienți
care nu pot încărca MI, dar au o forță şi
rezistență suficientă la nivelul MS:
 amputații ale membrelor inferioare;
 traumatisme vertebromedulare (cu forță a membrelor
superioare suficientă);
 hemiplegii (situații particulare).
Transferul prin pivotare cu genunchii
flectați
Această tehnică de transfer se aplică numai
atunci când pacientul este incapabil să inițieze sau
să mențină poziția ortostatică.
Se preferă menținerea genunchilor flectați pentru a
menține o încărcare egală şi a asigura un suport optim
pentru extremitatea inferioară şi trunchi pentru pivotare.
 Criteriile de selecție a tipului de transfer
sunt următoarele:
 cunoaşterea limitelor fizice ale bolnavului;
 cunoaşterea capacităților de comunicare şi
de înțelegere a instrucțiunilor pe care
pacientul trebuie să le urmeze în cursul
transferului;
 cunoaşterea de către terapeut a mişcărilor
corecte şi a tehnicilor de lifting.
 Există trei tipuri de tehnici pentru transfer în
funcție de capacitatea pacientului de a participa la
acțiune:

1. Transferurile independente

2. Transferurile asistate

3. Transferurile prin liftare

1. Transferul independent
Transferurile independente se realizează de către pacient,
singur, după indicațiile prescrise și după o perioadă de
antrenament
Transferul independent poate fi:
 din scaun rulant în pat şi invers;
 din scaun rulant pe masa,
 salteaua de tratament în sala de kinetoterapie;
 din scaun pe toaletă/vană;
 în bazinul treflă;
 în bazine de reeducare a mersului;
 pe cadru de mers;
 la barele de mers;
 pe cârje de diferite tipuri.
2. Transferul asistat
Transferurile asistate de una sau două persoane,
care ajută (într-un mod anume) pacientul să se
ridice din pat și să se așeze în scaunul rulant, sau
de aici pe alte suprafețe (cadă de baie, saltea etc.)
3. Trasferurile prin liftare
Se utilizeaza instalații mai simple sau mai
complexe pentru ridicarea pacienților și
realizarea lor.

Astfel de transferuri sunt folosite pentru

pacienții care nu au nici un fel de participare la
transfer, invaliditatea lor fiind totală; se
realizeaza în secțiile de hidroterapie când
pacientul este liftat și apoi lăsat în bazin sau
cada de hidrokinetoterapie.
Mulțumesc!