SIMBOLISMUL

George Bacovia, Plumb

Intervalul dintre cele două războaie mondiale se caracterizează, în plan autohton, printr-o
efervescență culturală, grație multitudinii de curente culturale, cenacluri, ideologii literare,
reviste, apărute în acest interval de timp. Simbolismul este unul dintre curentele interbelice care
promovează o nouă viziune asupra poeziei considerată arta de simți. Acest curent literar
ilustrează următoarele trăsături: cultivarea sugestiei și a simbolului, cromatismul, muzicalitatea,
starea de spleen, sinesteziile, corespondențele dintre cadrul exterior, al decorului, și cel interior,
al sentimentelor.
Creația lirică a lui George Bacovia reprezintă în literatura română simbolismul autentic.
Plumb este poezia care deschide volumul de debut cu același titlu, publicat în 1916. Textul are
valoare de artă poetică și este emblematic pentru universul liric al lui George Bacovia.
Poezia Plumb se înscrie în lirica simbolistă prin corespondențele dintre cadrul exterior și
cel interior, muzicalitatea tristă, apăsătoare și monotonă ca rezultat al repetiției simbolului central
,,plumb” și a conjuncției ,,și”, cromatica obsedantă, redusă la o culoare ce sugerează angoasa
existențială.
Textul poetic evidențiază o tematică caracteristică imaginarului poetic simbolist: moartea,
iubirea și condiția artistului care traversează o criză profundă, specifică omului modern. Este
vorba despre o criză a artistului damnat la o existență solitară, societatea însăși fiind imaginată ca
un cavou. Tema poeziei este accentuată de motive și stări sufletești specifice acestui scriitor:
prăbușirea, frigul, singurătatea, somnul, pustiul, apăsarea, vântul, plumbul.
Titlul poeziei este simbolul ,,plumb”, care are drept corespondent în natură metalul, ale
cărui trăsături specifice sugerează stări sufletești, atitudini poetice: greutatea metalului sugerează
apăsarea sufletească, culoarea cenușie – monotonie, iar sonoritatea surdă a cuvântului ( alcătuit
din patru consoane și o singură vocală) sugerează închidere definitivă a spațiului existențial, fără
soluție de ieșire.
Eul liric își face simțită prezența prin folosirea verbelor la persoana I singular
(,,stam”, ,,am început”, ,,să strig”) și adjectivul posesiv ,,(amorul) meu”. Sentimentul dominant
este cel de oboseală și de trecere inevitabilă spre moarte.
Discursul liric este concentrat, textul poetic fiind alcătuit din două catrene care ilustrează
două planuri ale existenței: unul exterior, sugerat de cimitir, cavou, veșmintele funerare și altul
interior sugerat de sentimentul de iubire absent, ceea ce-i provoacă eului liric tristețea, spleenul,
oboseala psihică, spaima.
Incipitul textului poetic (,,Dormeau adânc sicriele de plumb”) este marcat de
imperfectul ,,dormeau” care simbolizează absența trăirilor interioare și încremenirea în moarte.
Strofa întâi exprimă simbolic spațiul închis, sufocant și apăsător în care trăiește poetul.
Acest spațiu poate simboliza societatea înăbușitoare, mediul dezolant sau chiar propriul suflet,
propria viață. Oricare dintre aceste spații este descris prin simboluri din câmpul semantic al
funebrului: ,,sicriele de plumb”, ,,coronele de plumb”, ,,cavou”, ,,funerar vestmânt”. Toate
transmit ca stare iminența morții.
Metafora ,,flori de plumb” sugerează ideea că florile, imagine a vieții și frumuseții,
fiind ,,de plumb”, corespund stărilor de apăsare existențială și impas sufletesc. Singurătatea este
exprimată sugestiv prin sintagma ,,stam singur”, evidențiind pustietatea sufletească. Vântul și
scârțâitul coroanelor accentuează atmosfera deprimantă și nevroza eului liric: ,,Stam singur în
cavou...și era vânt / Și scârțâiau coroanele de plumb.”
Strofa a doua debutează sub semnul tragicului existențial generat de moartea
iubirii: ,,Dormea întors amorul meu de plumb.” Metafora ,,amorul meu de plumb” sugerează
ideea că mineralizarea produsă de efectul toxic al plumbului, a cuprins și lumea interioară. Eul
liric își privește sentimentul ca un spectator : ,,Stam singur lângă mort.” Încercarea de salvare
este iluzorie (,,Și-am început să-l strig”), căci fenomenul morții este ireversibil, fapt sugerat de o
nouă percepție: ,,Era frig”, care amplifică obsesia sfârșitului. Metafora ,,aripile de plumb”
ilustrează ideea că acestea nu conduc către un zbor, ci către o iminentă prăbușire în moarte.
La toate nivelurile textului poetic ( lexical, fonetic, morfosintactic) eul liric exteriorizează
ideea de alunecare spre neant. Verbele la imperfect ( ,,dormeau”, ,,dormea”, ,,stam”) sugerează
persistența atmosferei deprimante. Repetiția conjuncției ,,și” amplifică atmosfera macabră, în
timp ce frecvența consoanelor ,,m”, ,,b”, ,,v”, ,,l”, a diftongului ,,au” și a triftongului ,,eau”
sugerează plânsetul, vaietul.
Poezia este realizată ca un tablou static, cu imagini vizuale preponderente, iar impresia de
coșmar se amplifică prin prezența unor imagini auditive (,,Scârțâiau coroanele de plumb”).
În ceea ce privește prozodia, Plumb are o construcție riguroasă, care sugerează prezența
morții, prin închiderea versurilor cu rimă îmbrățișată și măsură fixă de zece silabe.
În concluzie, poezia Plumb ilustrează câteva dintre aspectele esențiale ale liricii
simboliste, iar autorul conturează o viziune tragică asupra lumii și a vieții; eul liric apare ca un
prizonier al propriilor senzații și percepții, trăind un sfârșit continuu al existenței.