4.

Primul an de viaţă
4.1 Dezvoltarea fizică și psihică în primul an de viaţă
4.2 Dezvoltarea abilităților de învățare
4.3 Rolul atașamentului în relația cu copilul
4.4 Rolurile parentale. Importanța climatului familial

La exterior, nou-născuții par a fi lipsiți de apărare. În realitate, ei sunt pregătiți pentru viața în noul mediu.
Mai multe sisteme, respirator, circulator, digestiv, termoregulator, nervos, sunt implicate direct în asigurarea
adaptării la noul mediu. Perioada de nou-născut cuprinde primele două luni de viață.
La început, viața copilului în noul mediu este determinată de unele mecanisme înnăscute. Copilul se naște
cu un anumit bagaj de reflexe necondiționate, înnăscute, care-i asigură adaptarea la noul mediu. Printre acestea
se numără:
Reflexul sugerii apare încă în perioada intrauterină. După naștere, copilul începe a suge orice obiect, care-
i nimerește în guriță.
Reflexul agățării apare încă în perioada intrauterină. Dacă atingem palma copilului, la el apare reacția de
apucare. Curios este faptul că, copilul se agață nu numai cu mânuțele, dar și cu piciorușele.
Reflexul respirator apare la copil fără o pregătire specială și întreține activitatea vitală.
Reflexul respingerii apare la atingerea tălpilor copilului. Dacă-I așe¬zăm pe burtică și punem palma la
tălpile lui, copilul o folosește ca punct de sprijin, pentru a se mișca înainte.
Reflexele atavice/înotului devin evidente atunci când copilul nimerește în apă, unde face mișcări de înot.
Nou-născutul, normal dezvoltat din punct de vedere biologic, are la naștere forma pliată (poziția
embrionară), pielea roșiatică, capul este mare, ocupând ¼ (o pătrime) din lungimea totală a corpului, iar
membrele sunt scurte. La nivelul greutății corporale (3.000-3.500g), în primele 3-5 zile are loc o scădere
fiziologică din greutatea inițială (datorată „stresului” și adaptării organismului la noul mediu de viață) cu 150-
300 g, recuperându-se ulterior în 4-5 zile (dacă nu, copilul este supus intervențiilor medicale specializate).
Tonusul și motricitatea. Până în momentul în care copilul devine capabil să vorbească, motricitatea
reprezintă unul dintre criteriile de cunoaștere și evaluare a dezvoltării psihologice a copilului mic. Inițial,
răsucirea trupului și contracțiile musculare semnalează mai ales un anumit disconfort (foame, durere, frig etc.).
La aproximativ o luna după naștere, se manifestă evident așa numitele mișcări ritmice repetate, care ating
un nivel maxim de manifestare imediat după 6 luni (când copilul începe să se deplaseze singur: se târăște).
Mișcările ritmice reprezintă o punte de creștere între mișcările necoordonate și cele coordonate, reprezentând
un aspect al maturizării fizice mai complex decât comportamentele reflexe amintite anterior.
Frecvent, seriile de mișcări ritmice sunt declanșate de apariția părintelui sau de întreruperea hrănirii.
Astfel, copilul nu mai gesticulează doar în mod reflex, ci pentru a atrage atenția, a exprima emoții: bucuria,
furia, tristețea.
Dezvoltarea motorie este legată de creșterea fizică, mai ales de cea a scheletului care îi vor permite ca
spre sfârșitul primului an de viață să adopte poziția verticală, să își mențină echilibrul și, ulterior să facă primii
pași și să meargă ținut de mână.
Simțurile și dezvoltarea perceptivă
Pentru a se produce senzația este nevoie de acțiunea unor excitanți asupra organelor de simț, a căror
intensitate trebuie să fie mare la copilul mic. Dacă excitațiile sunt slabe nu produc reacții iar daca sunt prea
puternice declanșează reacții de șoc (tresărire, mișcări largi).
Sensibilitatea vizuală
La naștere, capacitatea vizuală a copilului este de 30 de ori mai scăzută decât la adult. Nou-născutul vede
clar ceea ce se află la treizeci de centimetrii de ochii lui. Vor fi necesare între 6-12 luni pentru ca procesele de
maturizare să aducă capacitatea vizuală la un nivel apropiat de cel normal. Nou-născutul fixează cu privirea:
atunci când suge, copilul își fixează mama în ochi. El este atras mai ales de figuri, de ceea ce se mișcă și de
culorile contraste. Privirea este un mod de comunicare precoce între mamă și copil.
După 2 luni și foarte evident după 3 luni, se trece într-o nouă etapă de dezvoltare a percepției vizuale:
cercetarea vizuală devine mai eficientă și devine evident interesul copilului pentru figura umană, acum sunt
recunoscute figurile părinților.
Această evoluție sugerează începutul formării unor reprezentări sau scheme vizuale care permit
recunoașterea unor obiecte familiare și manifestarea de preferințe pentru acestea.
Sensibilitatea auditivă
 Auzul funcționează mai bine începând cu săptămâna a treia de viață, deși se presupune că o anumită formă
de manifestare există și în viața intrauterină. La început, răspunsurile la sunete se manifestă prin tresăriri,
modificarea respirației, modificarea pulsului la fontanelă. La 2-3 luni, copilul începe să reacționeze la sunete
cunoscute, prin întoarcerea capului în direcția sunetului respectiv. Capacitatea de a răspunde stimulărilor sonore
crește odată cu vârsta copilului, astfel încât la naștere acesta reacționează la 50% din stimulări, la 1 lună
reacționează la 60% din stimulări, la 2 luni la 70% din stimulări. Începând din luna a șasea, apare fenomenul de
autoascultare, copilul scoate sunete, se oprește și le ascultă, după care le apreciază prin alte sunete. Tot la 6 luni
se demonstrează semnele sensibilității pentru anumite genuri de muzică.
Comunicarea și limbajul
Comunicarea nonverbală precede comunicarea verbală: în prima parte a vieții reacțiile nonverbale au o
mare importanță, iar mimica, gestica, postura și paralimbajul sunt deosebit de active.
Plânsul. La naștere, plânsul este prima reacție de comunicare a copilului cu lumea, fiind un semnal
important că lucrurile au decurs normal. Mai târziu, plânsul indică o necesitate care nu a fost satisfăcută: foame,
frig, frică, durere.
Copilul mic plânge și atunci când este plictisit sau obosit, când are nevoie să fie mângâiat, sau să își
descarce tensiunea; îi place să aibă companie și plânge când este pus în pat. Există studii care arată că acei
bebeluși care sunt înconjurați cu tandrețe încă din primele zile și sunt repede consolați atunci când plâng, vor fi
mult mai calmi și autonomi în cursul dezvoltării. Cu alte cuvinte, cu cât copilul este lăsat să plângă mai puțin
în primele luni, cu atât mai repede va învăța ca există alte mijloace de comunicare pe care poate să le utilizeze
(privirea, mimica).
Întotdeauna țipetele copilului au un sens: mamele le interpretează diferit în funcția de intensitatea și
frecvența acestora. De exemplu, țipătul poate avea și o funcție de semnalizare: atunci când un bebeluș este trezit
brusc din somn de un zgomot puternic, el începe să plângă pentru a-și preveni mama de un eventual pericol.
Țipetele se pot calma vorbind copilului, plimbându-1 în brațe. Sugarii au nevoie să simtă un anumit contact:
atunci când este luat în brațe, plimbat și liniștit el își va forma un sprijin interior, astfel încât mai târziu va fi
capabil să suporte mai ușor momentele în care este lăsat singur.
Zâmbetul. La trei-patru săptămâni apare zâmbetul, comunicarea cu cei din jur bazându-se pe contactul
vizual. La 2 luni intervin momente în care copilul își întrerupe suptul pentru a zâmbi ca răspuns la discursul
afectiv al mamei. Ulterior, pe la 4-5 luni, copilul înțelege unele aspecte ale comunicării după mimica adultului.
Gestica mâinilor este mai variată după 6-7 luni și dominată de intenții afective (refuz), situații de contact social
(salut). La aceasta se adaugă întinderea mâinilor pentru a fi luat în brațe (solicitare), alte forme de mimică pentru
a exprima stări de disconfort, (agățarea), exprimarea afecțiunii sau a conduitelor de abandon (tăcerea, geamătul,
oftatul, țipatul).
Gânguritul. Cu timpul, comunicarea nonverbală se subordonează comunicării verbale.
Gânguritul constituie forma incipientă a vorbirii. El cuprinde întâi vocale neclare, apoi acestea devin clare
(a, e, i, o, u). După 4 luni se produc articulări de vocale cu consoane și diferențierea lor. De obicei, ultimul care
se poate pronunța este sunetul “R”.
În jurul vârstei de 5 luni gânguritul trece într-o fază superioară: lalațiunea (repetiții de silabe).
Spre sfârșitul lunii a 10-a copilul pronunță primele cuvinte, care joacă acum rol de propoziții (mașina -
bi-bi, pisica este miau, câinele-ham, ham). Pentru copil ele au înțeles de propoziții și-l ajută să-și exprime
dorințele, simpatiile sau antipatiile, plăcerea sau neplăcerea. Practica demonstrează, cu cât activitatea verbală a
copilului, în această perioadă, este mai intensă cu atât este mai mare probabilitatea atingerii unui coeficient de
inteligență mai ridicat.
Înțărcarea sau încetarea alăptării se realizează treptat și cu blândețe. Se recomandă ca procesul de
înțărcare să fie realizat înainte de vârsta de 9 luni, în caz contrar se poate ajunge la o fixație a copilului pe mamă,
prin ambivalența de tipul mama-sursă de hrană, mama-sursă de iubire, ceea ce va perturba procesul de
individualizare și dobândirea autonomiei. Este important ca acest moment să nu coincidă cu alte evenimente,
stresante pentru copil: reluarea serviciului de către mamă, mersul la creșă, aducerea unei bone. înțărcarea aspră,
bruscă și brutală îl va frustra pe copil, menținându-1 și ca adult într-un stadiu oral al dezvoltării (își va roade
unghiile, își va suge degetul în momente de stres, ar putea avea un apetit alimentar excesiv, va fi tentat de vicii,
precum fumatul).
Activități de învățare:
1. Realizați un portret al nou născutului;
2. Elaborați un pliant (secvență video, prezentare, etc) pentru părinți în care veți puncta dezvoltarea
simțurilor și dezvoltarea perceptivă în primul an de viață a copilului;
3. Vizualizați și extrageți ideile esențiale din video:
 https://www.youtube.com/watch?v=iBF9GWhK9_0&ab_channel=ElaCr%C4%83ciunOficial
https://www.youtube.com/watch?v=aWVTHLJxGqg&ab_channel=%D0%9C%D0%B0%D0%BC%D0%B
8%D0%BD%D0%B0%D0%A8%D0%BA%D0%BE%D0%BB%D0%B0

4.2 Dezvoltarea abilităților de învățare

Nici o problemă nu a atras mai mult atenția specialiștilor din domeniul psihologiei vârstelor mai mult
decât creșterea abilităților bebelușului în momentul în care se naște.
Pentru a se putea adapta, nou-născuții sunt nevoiți să învețe despre noul lor mediu. Condiționarea clasică
și cea operantă, imitația, obișnuința constituie modalități prin care copilul își dezvoltă anumite abilități de
învățare.
În ceea ce privește învățarea, cercetările arată că, în această perioadă, copiii învață din ceea ce văd, aud,
miros, gustă, ating. Stimularea simțurilor duce la apariția de noi comportamente, iar învățarea ne apare ca un
indicator al adaptării la mediu. Simțurile și abilitățile motorii ale copilului evoluează împreună, determinând o
înțelegere mai amplă a realității. Copiii învață observându-i și imitându-i pe ceilalți. Imitarea este atât de
obișnuită, încât este posibil să nu îi conștientizăm pe deplin importanța.
Foarte rar comportamentele se imită exact. Adoptăm ceea ce vedem la ceilalți, într-un mod creativ.
Comportamentul realizat este un compromis între ceea ce vedem și înțelegem și ceea ce suntem capabili
să facem.
Treptat, abilitățile nou-născutului cresc odată cu vârsta, pe măsură ce se perfecționează și capacitățile de
a procesa informațiile din mediu, abilitățile motorii, cognitive.
Studiile arată că 75% dintre conexiunile neuronale se dezvoltă după naștere pe măsură ce diverși stimuli
acționează asupra nou-născutului. De aceea, experiențele timpurii au un rol extrem de important asupra
dezvoltării cerebrale și asupra perfecționării abilităților.
Sistemul senzorial este principalul mijloc prin care sunt recepționate informațiile din mediul înconjurător.
În mod normal, copiii născuți la termen vin pe lume echipați cu toate sistemele senzoriale funcționale, dar
capacitățile senzoriale nu sunt la același nivel funcțional ca la un om matur.
Metoda de bază utilizată de specialiști pentru a determina capacitățile senzoriale ale bebelușului este aceea
de a produce câteva schimbări în mediul său ambiant și de a vedea ce modificări apar la nivelul
comportamentului și al funcțiilor psihice.
O altă metodă frecvent întâlnită este aceea de a prezenta copilului un stimul până în momentul în care
bebelușul nu îi mai acordă importanță. Acest tip de răspuns din partea sa este cunoscut sub numele de obișnuință.
Apoi, se produc câteva schimbări legate de frecvența sunetului, a limbajului, a elementelor din câmpul vizual
al copilului. În cazul în care copilul ignoră stimulul în ciuda schimbărilor, se poate trage concluzia că
schimbările nu sunt semnificative pentru el, și invers.
Dezvoltarea limbajului se datorează gânguritului pe care copiii încep să îl reproducă pe la 10-12 săptămâni
de viață. Apoi, micuții cu un auz normal nu numai că gânguresc, dar încep să răspundă la auzul vocii celorlalți.
Ei obișnuiesc să gângurească în prezența mamei și a persoanelor cu care sunt familiarizați.
Copilul duce totul la gură, nas, ochi, urechi. Este modalitatea lui unică de a cunoaște și de a-și integra
lumea. Astfel, în planul perceptiv apar o serie de achiziții. Piaget considera că acesta își construiește activ
percepția asupra lumii în acești primi ani de viață.
Din momentul în care copiii încep să se miște și să răspundă la obiecte și oameni, capacitatea lor de a
comunica cu adulții suferă modificări importante. Acest tip de comportament presupune faptul că bebelușul
verifică reacția celui care îl îngrijește, pentru a vedea cum reacționează la un eveniment neobișnuit. De exemplu,
copiii care încep să meargă pe brânci pot să devină temători dacă observă că mama pare îngrijorată. Dar expresia
feței nu oferă decât o informație elementară pentru comunicare. În timp ce copilul devine capabil să meargă și
să iasă din raza vizuală a mamei, mimica își pierde din puterea de comunicare. În aceste condiții, un nou mijloc
de a comunica cu adultul aflat la distanță devine imperios necesar.
Activități de învățare:
1. Comentați: „Dați-mi o duzină de nou-născuți sănătoși (...) și vă garantez că, dacă iau unul la
întâmplare, il antrenez să devină orice fel de specialist - doctor, avocat, artist, comerciant și chiar
cerșetor și hoț, indiferent de talentele, abilitățile, vocațiile și rasa antecesorilor săi” (Watson, 1930);
2. Cum îi veți răspunde unui părinte îngrijorat de faptul că copilul riscă să se îmbolnăvească dat fiind
faptul că duce totul la gură, nas, ochi, urechi;
3. Formulați 5 recomandări pentru o bună dezvoltare a abilităților de învățare.
4. Comentați video:
 https://www.youtube.com/watch?v=CJ68EaFFAo4&ab_channel=%D0%91%D0%BB%D0%B0%D
0%B3%D0%BE%D1%82%D0%B2%D0%BE%D1%80%D0%B8%D1%82%D0%B5%D0%BB%
D1%8C%D0%BD%D1%8B%D0%B9%D1%84%D0%BE%D0%BD%D0%B4Amway%22%D0%
92%D0%BE%D1%82%D0%B2%D0%B5%D1%82%D0%B5%D0%B7%D0%B0%D0%B1%D1%
83%D0%B4%D1%83%D1%89%D0%B5%D0%B5%22

4.3 Rolul atașamentului în relația cu copilul

John Bowlby, psihiatru și psihanalist britanic, medic pediatru afirmă că nevoia de atașament este înnăscută,
iar formarea atașamentului este definitorie în primii doi ani și jumătate de viață (durată reconsiderată ulterior ca
durând până la cinci-șase ani). Atașamentul este o conexiune psihologică de durată, o relație emoțională bazată
pe intimitate și afecțiune.
Comportamentele de atașament (apropierea și căutarea prezenței celuilalt) ale copilului sunt instinctive și
vor fi activate de orice factor care pare să amenințe proximitatea: separarea, teama, nesiguranța, pierderea.
Bebelușii se nasc cu tendința de a manifesta anumite comportamente menite să îi ajute să obțină atenția și
grija mamei: plânsul, zâmbetul, expresiile faciale.
Rolul lor este să stimuleze grija mamei, iar copilul, încă de la vârste mici învață despre sine, despre lume
și despre relația cu ceilalți folosindu-se de aceste mijloace pe care le are pentru a-și cere și satisface nevoile,
dar, mai ales, în funcție de ce primește de la principala persoană de atașament din viața lui: mama.
Condiția care determină și conturează atașamentul nu este hrana, cum se credea, ci reactivitatea mamei la
nevoile copilului, capacitatea ei de a se conecta la copil într-un mod consecvent, securizant.
Etapele formării atașamentului
După John Bowlby, etapele atașamentului sunt, după cum urmează:
Prima etapă durează de la naștere până la 6 săptămâni și reprezintă perioada de preatașament, în care
copilul își descoperă mama, dar nu face distincția clară între ea și alții. Copilul atrage atenția mamei prin zâmbet,
plâns și contact vizual.
Etapa următoare durează de la 6 săptămâni la 8 luni, iar copilul știe care este mama, dar nu se întristează
prea tare dacă aceasta pleacă. El dezvoltă încrederea în mamă și știe că se poate baza pe ea. Deja se conturează
mai bine rolul atașamentului.
Abia în a treia etapă care durează de la 6 luni până la 18 luni, se clarifică atașamentul, iar copilul dezvoltă
preferința pentru mamă (sau altă persoană semnificativă și prezentă constant), exprimând anxietatea la separarea
de această persoană – apare protestul.
În faza următoare copilul dezvoltă anxietatea de separare și devine reactiv dacă mama (sau altă persoană
de atașament semnificativă, în caz că este crescut de bunică, spre exemplu) pleacă. Încep să apară probleme în
momentul în care copiii sunt duși la grădiniță.
Etapa a patra este una de parteneriat, în care crește rolul atașamentului, copilul dezvoltând atașament și
față de alte persoane. Este, totodată, perioada în care copilul înțelege că părinții (mama) pleacă, dar se și întorc.
Stilurile de atașament
Mary Ainsworth completează aceste fundamente postulate de Bowlby printr-un experiment numit „The
Strange Situation” (testul Situației Stranii) în cadrul căruia observă comportamentul unui copil în prezența
mamei și a unei persoane străine (se consideră că teama de străini este înnăscută și utilă supraviețuirii).
https://www.youtube.com/watch?v=QTsewNrHUHU&t=134s&ab_channel=thibs44
Întrebările care reies din acest experiment sunt menite să definească rolul atașamentului, dar și stilurile
de atașament, în număr de patru. Pentru a defini stilul de atașament al copilului nostru (stil ce se va regăsi și în
relațiile ulterioare de viață) putem urmări următoarele:
✓ Este copilul anxios atunci când mama sau altă persoană semnificativă nu este prezentă?
✓ Este copilul îngrijorat în preajma străinilor sau se bucură de compania lor?
✓ Este copilul fericit la reîntoarcerea părinților?
✓ Se simte copilul confortabil să exploreze mediul înconjurător și să desfășoare activități pe placul lui în
absența părinților?
Iar cele patru stiluri de atașament pe care ni le formăm încă din copilărie sunt următoarele:
Atașamentul securizant (se consideră că aproximativ 70% dintre copii îl au), cu următoarele
caracteristici: manifestă anxietate de separare, este reticent în prezența străinilor dacă este singur, dar devine
prietenos în prezența mamei, este fericit când mama se întoarce și își vede de propriile activități, căutând mama,
ocazional, cu privirea, pentru a vedea unde este.
 Stilul de atașament anxios vine însoțit de un stres puternic la plecarea mamei, teamă vădită de străini,
supărare manifestă asupra mamei la reîntoarcere, disconfort la orice distanțare de mamă.
Un al treilea stil de atașament este cel evitant în care copilul nu manifestă niciun stres la plecarea mamei,
interacționează fără probleme cu o persoană străină, nu arată un interes mare mamei la reîntoarcerea acesteia și
atât mama cât și o persoană străină pot calma și liniști copilul la fel de ușor.
Cel de-al patrulea și cel mai dificil de corectat stil de atașament este atașamentul dezorganizat. Acesta
presupune relaxare din partea copilului și un sentiment de eliberare atunci când mama este plecată, afecțiune
arătată unei persoane străine, reacții negative sau de teamă la reîntoarcerea mamei, iar o persoană străină are
șanse mai mari să calmeze și să liniștească un astfel de copil decât propria mamă. În acest ultim caz vorbim, de
regulă, de copiii cu părinți abuzivi, fie ei și neglijenți emoțional. Rolul atașamentului este, în acest caz, unul
negativ cu efecte asupra întregii vieți.
În cazul copiiilor anxioși, mamele sunt cele a căror disponibilitate este fluctuantă. Respectiv, o dată sunt
atente la nevoile copiilor și le oferă grijă și atenție, iar alte dăți nu sunt prezente, nici disponibilă. Iar pentru un
copil cu un stil de atașament evitant, mesajul primit de la mamă este că nu are disponibilitate pentru nevoile lui,
motiv pentru care el, pentru a păstra relația cu această mamă, renunță la propria autenticitate, la exprimarea
nevoilor sale.
Persoanele cu un atasament securizant se simt demne de a fi iubite, au incredere ceilalti ca sunt iubitori
si are incredere in relatiile pe care le leaga; au o stima de sine crescuta si incredere in fortele proprii; sunt
deschisi la a-si exprima dorintele si sentimentele in mod direct si la a stabili relatii; se pot pune „in papucii
celuilalt" si au abilitatea de a vedea lucrurile si din perspectiva altcuiva, iar atunci cand apar conflicte, ei stiu ca
se vor rezolva. Se bucura de compania celorlalti fara sa ii sufoce si fara sa se „agate" de ei si asadar nu se tem
ca vor fi parasiti. Ei sunt siguri de dragostea partenerului si nu au nevoie de reasigurari permanente. Cand se
simt in disconfort, nu se tem sa comunice acest lucru. Sunt empatici, deschisi catre oameni. Acestia devin adulti
autonomi.
Persoanele cu un atasament anxios au frecvent probleme si conflicte in relatiile cu ceilalti si vor manifesta
comportamente manipulatorii si rautacioase la adresa celor din jur. Nu sunt siguri de dragostea partenerilor si
de aceea cer foarte multe dovezi de afectiune si apropiere de la partener deoarece se tem mereu ca urmeaza sa
fie parasiti, iar ei sunt, de multe ori, perceputi ca fiind sufocanti. Ei sunt foarte gelosi si posesivi, doresc sa
detina controlul relatiei si cauta sa tina partenerul aproape, iar la nevoie pot recurge chiar la constrangeri si
presiuni.
Cei cu un atasament evitant sunt de obicei singuratici, nu au incredere in ceilalti si prefera sa nu depinda
prea mult de ei. Se tem de relatiile stabile, preferand aventurile; de multe ori, ei inselandu-si partenerul. Intr-o
relatie sunt distanti si si se despart frecvent; cauta sa nu se implice emotional si evita sa isi afiseze sentimentele,
ceea ce face ca partenerul sa nu stie exact ce simt acestia.
Cu cei cu atasament dezorganizat este dificil de relationat; ii vad pe ceilalti ca fiindu-le ostili, iar relatiile
impredictibile si amenintatoare. Se poate intampla ca aceste persoane sa fi fost traumatizate, abuzate emotional,
fizic si/sau sexual in copilarie, aceste probleme ramanand nerezolvate in viata de adult; ei se gandesc ca este
doar o chestiune de timp pana cand ceilalti ii vor dezamagi.
Din cele de mai sus reiese, asadar, ca legaturile sanatoase avute in copilarie genereaza adulti sanatosi
emotional, iar legaturile nesigure, perturbate in copilarie pot genera adulti cu probleme de natura emotionala si
relationala. Fiecare parinte isi creste copilul cum se pricepe mai bine, dar uneori se poate intampla ca datorita
unor probleme nerezolvate ale parintilor, ei sa isi sufoce copiii, sa ii supra-protejeze, sa nu ii lase sa se confrunte
cu diverse obstacole si astfel fara sa isi dea seama, sa creasca niste oameni nesiguri, dependenti, si cu o nu prea
buna imagine de sine.
Activități de învățare:
1. Aplicați Metoda celor 5 Why (De ce?) pentru afirmația: formarea atașamentului este definitorie în
primii doi ani de viață a copilului. De ce? 2. Pentru că ... De ce? 3. Pentru că ... De ce? 4. Pentru că ...
De ce? 5. Pentru că ... De ce?;
2. Explicați relația dintre stilul de atașament format cu mama/persoana îngrijitoare și comportamentul
adultului în raport cu iubitul/a.
3. Cum puteți utiliza conținutul dat în dezvoltarea voastră practică.
https://www.youtube.com/watch?v=WjOowWxOXCg&ab_channel=Sprouts

4.4 Rolurile parentale. Importanța climatului familial

 „Intrarea” în rolul parental nu este deloc simplă și lipsită de probleme, nici măcar în cadrul cuplurilor
formate din personalități înalt compatibile sub aspectul concepțiilor, aspirațiilor și trebuințelor reciproc
proiectate. Deși se preia inițial prin imitația modelelor de rol familial cunoscute în familiile din care vin
partenerii, se învață a fi adoptat și se perfectează prin exersarea în propriul model.
Există puține roluri atât de slab definite precum sunt cele parentale. Indivizii sunt prin urmare extrem de
slab pregătiți pentru a le pune în act. Pregătirea pentru rolurile parentale este cel mai adesea informală și
sporadică, iar liniile care ghidează interacțiunile dezirabile părinte-copil și conduita a ceea ce constituie un
“bun părinte” sunt vagi.
După nașterea copilului, în ciuda gratificațiilor pe care le oferă noul-născut, apar dificultăți absolut
normale: inexperimentați, părinții se simt stânjeniți (un trac normal apare în legătură cu redistribuirea rolurilor
în condițiile trecerii de la diada conjugală la triada în care soția devine și mamă, iar soțul și tată), propria
copilărie a părinților revine la suprafață generând sentimente pozitive, negative sau ambigue, care își pun
amprenta asupra relațiilor familiale (amintirile senzoriale cu propria mamă, unele angoase din copilărie,
ambivalența adolescenței etc.) sau dificultățile legate de găsirea propriului loc în constelația familială (femeia
întreține cu copilul o relație fuzională, din care soțul se poate simți, uneori, exclus). De la început, tatăl trebuie
să stabilească interacțiuni cu copilul și să sprijine despriderea mamei de copil, să o ajute în găsirea “bunei
distanțe” față de acesta.
Scopul activităților parentale este acela de a facilita dezvoltarea optimă a copilului, într-un mediu sigur,
aceste activități având mai multe dimensiuni: de îngrijire, de control, de dezvoltare. Pentru realizarea acestui
scop, părinții au nevoie de: cunoștințe (legate de nevoile copiilor și de modul în care acestea pot fi
preîntâmpinate, cum poate fi dezvoltat potențialul copilului etc), motivație (pentru a investi timp și energie),
resurse (materiale și nemateriale) și oportunități.
Alvy propune patru funcții de responsabilități legate de parentalitate:
1. Acoperirea nevoilor de bază ale copiilor (asigurarea resurselor și îngrijirea mediului domestic);
2. Protecția copiilor;
3. Sprijinirea dezvoltării fizice și psihice a copiilor;
4. Reprezentarea intereselor copiilor în comunitate.
Asigurarea resurselor de bază presupune satisfacerea condițiilor ce asigură supravețuirea: hrană,
îmbrăcăminte, locuință, accesul la servicii medicale de bază. Variabilele din mediul familial care pot afecta
modul de realizare al acestei funcții sunt: nivelul de educație și profesia părinților, nivelul veniturilor,
proprietățile și strategiile de consum ale acestora. Uneori, acest ultim aspect devine foarte important, pentru
că familii care au niveluri comparabile ale veniturilor sau statusurilor economice sunt însă foarte diferite din
punct de vedere al competențelor parentale, în special în raport cu această funcție de satisfacere a nevoilor de
bază ale copilului. De asemenea, structura familiei de îngrijire poate afecta calitatea parentală, prin influențarea
nivelurilor veniturilor: prin numărul adulților care sunt aducători de venituri, prin suportul financiar oferit de
părintele absent copiilor rezultați dintr-o căsătorie anterioară, prin gradul de specializare al adulților, care
influențează eficacitatea și disponibilitatea lor pe piața muncii.
Funcția de protecție este legată de responsabilitatea părinților pentru integritatea fizică, psihică, spirituală,
etnică și culturală a copiilor în relațiile lor cu mediul înconjurător, cu persoane, grupuri și instituții. Această
funcție se manifestă prin două tipuri de comportamente: cele de monitorizare parentală sau control parental
(care se referă la supravegherea nutriției, stării de sănătate a copilului, a comportamentelor acestuia în raport
cu o serie de factori de risc, cum ar fi consumul de tutun, de alcool, activitatea sexuală etc) și cele de transmitere
a abilităților de autoprotecție.
Asigurarea suportului pentru dezvoltarea fizică și psihică se referă la promovarea tuturor aspectelor legate
de dezvoltarea copilului, incluzându-le pe cele fizice, emoționale, cognitive, sociale, morale, sexuale,
spirituale, culturale și educaționale. Small și Eastman trec în revistă următoarele competențe parentale, legate
de această responsabilitate: strictețea, atașamentul emoțional și controlul asupra balanței de putere în relația
dintre părinți și copii.
Reprezentarea intereselor copiilor în comunitate se referă la rolul jucat de părinte în interacțiunile dintre
copii și diverse persoane, grupuri, instituții din comunitate mai ales atunci, când vârsta copilului nu îi permite
să se reprezinte singur.
O lungă perioadă de timp societățile au impus ca model universal familia structurată pe instrumental
(masculin)/ expresiv (feminin) astfel că bărbatul asigură existența materială a grupului familial, iar femeia are
obligații, activități gospodărești, creșterea și educarea copiilor. Astfel rolul mamei a devenit o cheie în procesul
de creștere și socializare a copilului, factorul principal ce stă la baza formării intelectuale și emoționale a
acestuia, mama conturând o figură indispensabilă în modelarea destinului copilului său, dezvoltarea
 intelectuală și emoțională, reușita școlară și integrarea în mediul cultural fiind un produs al relației dintre mamă
și fiu.
După 1960 odată cu creșterea accelerată a economiei, femeile se implică mai mult în câmpul muncii. Se
sesizează o corelație între activitatea feminină și asumarea de către bărbați a unor sarcini domestice.
Participarea masculină în îngrijirea și educația copiilor este mai mare în cazul în care statutul socio-ocupațional
al femeii este mai înalt, însă în toate categoriile sociale mamele indică o implicare mult mai mare față de tați.
Rolurile educative parentale se prezintă sub trei aspecte:
1. Al reglării directe a comportamentului copilului, unde tații revin de două ori mai puțin decât
mamele, iar intervenția lor este normativă;
2. Al comunicării (schimb de informații confidente), unde copiii comunică mai mult cu mamele, iar
carențele în cuminicării cu tatăl sunt compensate printr-o comunicare mai intensă cu mama;
3. Al cooperării, participarea la activități comune. Deși activitățile sunt frecvente dintre părinți și copii,
tatăl este mai puțin prezent decât mama.

Mediul familial constituie cadrul în care se petrece socializarea primară a copilului, contextul în care
acesta are experiența contactului cu anumite norme, valori și modele pe care va încerca să le înțeleagă, să și le
apropie și să le interiorizeze.
Cadrul familial este, în realitate, un microunivers care îi asigură un climat protector și afectiv, sprijin și
căldură sufletească, condiții esențiale pentru o relaționare viitoare optimă. Uneori însă apare tendința părinților
de hiperprotecție, izolându-1 pe copil de tot ceea ce ar putea părea dăunător. Însă familia, prin iubirea și
devotamentul părinților, reprezintă primul cadru de modelare și educare a copilului. În zilele noastre, tații sunt
mai interesați și mai implicați în creșterea copilului decât generațiile trecute, existând chiar și o conștiință
paternă și un atașament patern. Dacă mamele sunt mai degrabă preocupate de îngrijirea copilului, taților le
revine sarcina jocului.
Trebuie să ținem cont că dezvoltarea copilului este influențată de experiența subiectivă a părinților.
Aceștia au tendința de a privi copilul în funcție de propriile nevoi, valori, dorințe și experiențe. Părinții greșesc
adesea prin transmiterea unor scenarii parentale, prin tendința de a-i împovăra pe copii cu așteptările și
speranțele proprii, cu rănile personale, cu decepțiile din viața de cuplu, cu toate neîmplinirile, descurajările,
depersonalizările lor.
Odată cu creșterea copilului, iubirea pe care părintele i-o comunică prin căldură și încredere, facilitează
dezvoltarea stimei de sine. Iubirea, considerată a fi suportul parental al dezvoltării copilului, îi sugerează
copilului că este o persoană bine valorizată. În răspuns, copilul poate dori mai mult să se identifice cu părinții,
să răspundă expectanțelor acestora, să-și interiorizeze atitudinile și valorile lor, să accepte în mai mare măsură
îndrumarea parentală.
Copii care primesc suficientă iubire parentală au șanse mai mari de a fi competenți social, grație legăturii
continue și echilibrate dintre părinți și copii, grație evoluției acestora din urmă spre autonomie. Atunci când
această bază securizantă a iubirii îi lipsește copilului, există șanse mai mari ca el să sufere sentimente de
abandon, ostilitate, agresiune și diminuarea încrederii în sine, de incapacitatea oferirii răspunsului emoțional
adecvat și de relații perturbate cu co-vârstnicii.
Activități de învățare:
1. Aplicați Metoda 6 W pentru rolurile parentale. Răspundeți la următoarele întrebări: Wer/Cine?
Was/Ce? Warum/De ce? Wie/Cum? Wann/Când? Wozu/în ce scop?;
2. Formulați 5 argumente pentru a demonstra importanța acestui subiect;
3. Faceți o retrospectivă a propriilor părinți cu referire la realizarea rolului parental în raport cu dvs.

Surse:
Golu, Florinda. Manual de psihologia dezvoltării: o abordare psihodinamică. lași: Polirom, 2015. ISBN print: 978-973-46-
5627-1 pp 84-87; 64-67
Turliuc N. Psihologia cuplului șl a familiei Curs Universitar, Iași UAIC pp 62-71
Vrânceanu Maria (coord.) Dezvoltarea copilului mic suport de curs teoretic și ghid practic. Chișinău 2018 pp.15- 17 În:
https://mecc.gov.md/sites/default/files/modulul_i._dezvoltarea_copilului.pdf
https://www.umfcv.ro/files/c/u/Curs%203%20-%20%20Psihologia%20dezvoltarii.pdf
https://smartliving.ro/rolul-atasamentului-in-reltaia-cu-copiii-de-ce-este-esential/
https://www.la-psiholog.ro/info/ce-este-atasamentul-si-cum-ne-influenteaza-relatiile-cu-ceilalti