1.

Efectuaţi o prezentare amplă a notiunii generale despre atenţie şi funcţiile ei;

Atenţia prezintă în sine un fenomen psihologic, în privinţa căruia până în prezent nu există o
opinie unică. Dintr-o parte, în literatura psihologică se cercetează întrebarea despre existenţa atenţiei ca
fenomen psihic de sine stătător. Astfel, unii autori susţin că atenţia nu poate fi studiată ca fenomen
independent, deoarece ea într-o măsură sau alta se găseşte în oricare alt process psihic.
Alţi cercetători, dimpotrivă, susţin independenţa atenţiei ca proces psihic. Din altă parte, există
divergenţe în faptul, cărei grupe de fenomene psihice trebuie să atribuim atenţia. Unii consideră că
atenţia este un proces psihic cognitiv.
Alţii corelează atenţia cu voinţa şi activitatea omului, bazându-se pe faptul că orice activitate,
inclusiv cognitivă, nu poate fi posibilă fără manifestarea anumitor eforturi volitive.
Atenţia este o stare psihologică, ce caracterizează intensitatea activităţii cognitive şi se
materializează în concentrarea ei pe un sector relativ îngust, (o acţiune, un obiect, un proces, un
fenomen), care devine conştientizabil şi concentrează asupra sa eforturile psihologice şi fizice ale omului
pe parcursul unei anumite perioade de timp.
Atenţia îndeplineşte următoarele funcţii:
1) activează procesele necesare în momentul dat şi le înhibă pe cele, care nu sunt necesare; 2)
contribuie la selectarea bine orientată, organizată a informaţiei, ce vine din sursele solicitate;
3) asigură concentrarea de lungă durată a activismului la unul şi acelaşi obiect.

2. Stabiliți/descrieți felurile și proprietățile atenției;

În studierea clasificării atenţiei este necesar să fie clar determinate criteriile de clasificare
Primul criteriu este bazat pe prezenta sau absenţa scopului şi efortului voluntar, pe baza aceasta
deosebim:
1) atenţie involuntară (lipsesc scopul şi efortul volitiv);
2) atenţie voluntară (sunt prezente atât scopul, cât şi efortul volitiv);
3) atenţie postvoluntară (este prezent scopul, însă efortul se poate micşora sau dispare complet). Al doilea
criteriu se bazează pe orientarea conştiinţei asupra mediului uman extern sau intern, aici
deosebim:
1) atenţie internă;
2) atenţie externă.
Atenţia internă se concentrează, prin dedublare, asupra vieţii interioare, asupra propriilor imagini,
gânduri, sentimente. Este atenţia angrenată în actul de introspecţie.
Atenţia externă este orientarea conştiinţei asupra mediului uman extern, ea este prezentă atunci când
urmărim obiecte, fenomene din mediul ambiant ori mişcările sau acţiunile noastre externe.
formele de bază ale atenţiei
Atenţia involuntară este forma elementară şi naturală a atenţiei umane, care se declanşează şi se
menţine spontan, fără intenţie şi fără vre-un efort voluntar special din partea subiectului. Ea se realizează
pe baza reflexului de orientare, determinat de noutatea stimulilor şi de modificările intempestive în
ambianţa familiară.
Funcţia principală a atenţiei involuntare este cea de explorare – investigare a noului şi imprevizibilului şi
de pregătire a intrării în scenă a atenţiei voluntare, pentru performarea activităţilor adaptive specifice.
Atenţia voluntară este forma superioară şi specific umană de realizare a controlului conştient asupra
evenimentelor din mediul extern şi asupra propriilor acte psihocomportamentale. Ea constă în orientarea
selectivă şi în focalizarea deliberată a focusului conştiinţei asupra unui obiect, sarcini sau activităţi şi în
menţinerea acestei focalizări cât timp este necesar pentru finalizare sau pentru atingerea scopului propus.
Nu se poate vorbi de conectarea acestei forme a atenţiei fără existenţa şi formularea prealabilă a unui
obiectiv sau scop: „vreau să-mi propun să ...”, „vreau să stabilesc ...” etc.
Atenţia voluntară nu se menţine fixată într-un punct; de regulă, ea urmează logica desfăşurării
Atenţia postvoluntară. Pe măsura structurării, consolidării şi automatizării schemelor operatorii ale
proceselor cognitive şi activităţii, efortul voluntar iniţial – necesar concentrării şi stabilităţii atenţiei – se
reduce, coborând sub pragul de conştientizare la nivel optim. Pe lângă factorul consolidare-automatizare
operatorie, trecerea atenţiei voluntare în atenţie postvoluntară este facilitată de factori afectiv-
motivaţionali, care potenţează şi susţin prin energie proprie
desfăşurarea finalistă a comportamentului şi activităţii.
Atenţia postvoluntară este mult mai frecvent întâlnită în activităţile întrinsec motivate decât în cele
bazate pe motivaţie extrinsecă. Ea capătă astfel valenţe atitudinale, fiind corelată şi reflectând selecţiile,
orientările operate de subiect după criteriile sale valorice.
În concluzie, cele trei forme ale atenţiei nu sunt izolate şi independente una de cealaltă, ci alcătuiesc o
unitate dinamică de tip ciclic: atenţie involuntară – atenţie voluntară – atenţie postvoluntară – atenţie
involuntară
3. Descrieţi și caracterizați noţiunea de emoție, sentiment și stare de afect ;
Emoția este definită ca o reacție afectivă de intensitate mijlocie și de durată relativ scurtă, însoțită adesea
de modificări în activitățile organismului, oglindind atitudinea individului față de realitate. Emoția poate
fi clasificată ca un sistem de apărare, întrucât psihologic emoția afectează atenția, capacitatea și viteza de
reacție a individului dar și comportamentul general
Diferența dintre emoție și sentiment : emoțiile sunt reacții biologice la stimuli, în timp
ce sentimentele sunt reacții mentale sau percepții la aceiași stimuli.

Emoțiile și sentimentele din perspectiva psihologiei reprezintă un set de răspunsuri hormonale și

neurochimice care ne predispun să reacționăm într-un anumit mod față de diferiți stimuli externi.

Exemple de emoții:

Bucurie-Expresia dinaintea stimulilor este considerată plăcută. Generează o senzație de plăcere care are o
durată limitată.

Tristeţe-Este reacția organică la pierdere. Poate genera plâns.

Emoția este o stare mentală indusă de unul sau mai mulți stimuli interni sau externi, care determină
modificări corporale chimice, răspunsuri comportamentale și o anumită stare.
Emoția este într-o interdependență permanentă cu starea de spirit, temperamentul, personalitatea,
dispoziția și motivația persoanei respective. Sensul cuvântului emoție în limbajul cotidian este destul de
diferit de cel din discursul academic.

În prezent nu există un consens științific cu privire la o definiție.

Emoțiile sunt adesea împletite cu dispoziția, temperamentul, personalitatea, creativitatea. .
În unele teorii, cunoașterea este un aspect important al emoției. Cu toate acestea, alte teorii susțin că
emoția este separată și poate preceda cunoașterea. Experiența conștientă a unei emoții este o prezentare
mentală a acelei emoții dintr-o experiență trecută sau ipotetică, care este legată de o stare de plăcere sau
nemulțumire
Stare de afect este numit procesul emoţional care decurge năvalnic şi vertiginos, însoţit de schimbări şi
acţiuni organice, de cel mai multe ori nesupuse controlului volitiv conştient.Funcţia reglatorie a afectelor
constă în formarea experienţei specifice - urmelor afective,care determină alegerea comportamentului
ulterior referitor la situaţii şi elementele lor, careanterior au provocat afectul. Starea de tensiune în afecte
adesea duce la apariţia senzaţiilor de oboseală şi deprimare

4. Descrieți și aduceți exemple cu privire la proprietățile stărilor afective;

Procesele psihice care sunt generate de relatiile dintre obiect si subiect sub forma de trairi, uneori
atitudinale, poarta denumirea de procese afective.
Proprietatile proceselor affective:
 Polaritatea proceselor affective consta in tendinta acestora de a gravita fie in jurul polului pozitiv , fie in
jurul polului negativ , si aparate ca urmare a satisfacerii sau nesatisfacerii diferentiate a trebuintelor ,
aspiratiilor . De obicei , procesele afective sunt cuplate doua cite doua in perechi cu elemente contrare :
bucurie – tristete , simpatie – antipatie , entuziasm – deprimare , iubire – ura etc . Polaritatea se exprima
incaracterul placut si neplacut al starilor afective .

Intensitatea proceselor affective indica forta , taria , profunzimea de care dispune la momentul dat
trairea afectiva

Durata proceselor affective consta in intinderea, persistentain timp a acestora, indifferent

daca persoana sau obectul care le-a provocat sunt sau nu prezente.
Mobilitatea proceselor affective exprima fie trecerea rapida in interiorul aceleiasi trairi
emotionale de la o faza la alta , fie trecerea de la o stare afectiva la alta .
Expresivitatea proceselor affective consta in capacitatea acestora de a exterioriza , de a putea fi
‘’vazute’’ , ‘’citite’’ , ‘’simtite’’ . Exteriorizarea , manifestaea in afara se realizeaza prin intermediul unor
semne exterioare care poarta denumirea de expresii emotionale .

5. Prezentaţi calitaţile volitive ale personalităţii;

Personalitatea este un concept care cuprinde întreg sistemul atributelor, rolurilor de care dispune o
persoană şi este folosit în psihologie pentru a explica diferenţele esenţiale dintre indivizii umani, sub
aspectul conduitei lor caracteristice şi pentru a descrie aspectele stabile din conduita cuiva.
Fiecare persoană familiară cu mobilizarea voinței, în mod contrar, impotență. Ceea ce se întâmplă este
declinul, slăbirea. Dar omul este capabil să mobilizeze eforturile lor, care să arate tenacitate și
perseverență. Prin urmare, modurile utilizate în mod obișnuit de comportament în timp, poate deveni
obișnuită, merge în calități volitive ale personalității. Ce proprietăți sunt considerate a fi astfel?

Calități volitive ale personalității „capete“ de angajament, prin care se înțelege:

 capacitatea de a stabili obiective noi și clare;

 capacitatea de a planifica și implementa acțiuni care au fost programate.
Perseverenta- este o rezistență la punerea în aplicare a obiectivelor pe termen lung. aceasta va ajuta doar
o persoana care are rezultate pozitive obținute și planificate.

Vointa puternica trasaturi de personalitate include , de asemenea , răbdare și consecvență, care sunt
asociate cu persistenta.  Vointa puternică a persoanei asociată foarte strâns cu inițiativa, realizarea
obiectivului și problemele .

Auto-controlul este:

 capacitatea de a menține claritatea de a gândi, și anume, stai concentrat și atent în timpul lucrului;
 capacitatea de a evita gânduri negative, sub influența interferență, eșecuri și erori;
 posibilitatea de a reînnoi aplicarea de efort, chiar și după orice eșecuri;
 capacitatea de a proprii sentimente, tonul emoțional și emoție când emoție și bucurie, furie și
durere excesivă;
 capacitatea de a controla acțiunile de monitorizare și evaluare.
Pentru fiecare persoană va fi importantă este calitatea ca să determine, care este determinată de
capacitatea de a evalua rapid circumstanțele și să facă soluții raționale și specifice. Dar cel mai important
lucru este acela de a atinge obiectivele.

Disciplina - capacitatea umană de a funcționa în conformitate cu normele, reglementările și

legile.trasaturi puternice vointa de personalitate includ, de asemenea, cele care sunt legate de
comportamentul uman in situatii de orice pericol
Curajul este emoție, experiență emoțională care apare în vremuri de pericol. 

6. Elucidați caracteristicile actului volitiv.

Activitatea voluntară se caracterizează prin două atribute esenţiale:
1. Diferenţierea şi determinarea pregnantă a verigilor componente - motivul, mijlocul şi scopul - cu
posibilitatea transformării, la nevoie, a fiecăruia dintre ele în „obiect” de analiză specială şi de evaluare;
2. Prezenţa condiţionării, atât în declanşarea acţiunii, cât şi în modul de desfăşurare a ei, condiţionare, ce
constă în corelarea şi aprecierea permanentă a raportului dintre dorinţe, scopuri, pe de o parte, şi
posibilităţi (subiective şi obiective), pe de altă parte, între efortul întreprins şi rezultatele înregistrate.
Acțiunile voluntare sau actele pot fi divizate în simple şi complexe. Actele voluntare simple de obicei
constau din două faze - formularea scopului şi realizarea ( executarea) lui
Calităţile voinţei
Principalele criterii după care apreciem voinţa, sunt: 1) forţa; 2) perseverenţa; 3) consecvenţa; 4)
fermitatea; 5) independenţa.
Forța exprimă capacitatea mecanismelor de autoreglare, de a mobiliza şi concentra energia
neuropsihică și musculară în vederea asigurării rezistenței și ripostei necesare la presiunea pulsiunilor
interne sau a situațiilor și stimulilor din afară
Perseverența constă în menținerea efortului voluntar la nivel optim atât timp, cât este necesar pentru
atingerea scopului, în pofida diverselor piedici și dificultăți, ce se pot ivi în cale.
Consecvența se exprimă în stabilitatea scopului şi a liniei de conduită, în concordanța dintre
convingeri şi acțiune, dintre vorbă şi faptă.
Fermitatea reflectă stabilitatea operațional-instrumentală a deciziilor şi hotărârilor luate în diferite
situații, în pofida tentativelor potrivnice ale celor din jur, de a ne determina să revenim asupra lor, spre a
le modifica sau anula.
Independenţa exprimă capacitatea unei persoane de a-şi organiza şi duce viaţa pe cont propriu, pe
baza iniţiativelor, hotărârilor şi scopurilor proprii.
Autoreglajul voluntar și dezvoltarea voinței
Conform Societății Americane de Training și Dezvoltare, următoarele statistici arată probabilitatea
succesului în atingerea unui obiectiv:
- 10% dacă auzi o idee
- 25% dacă decizi în mod conștient să o adopți
- 40% dacă decizi când să începi
- 50% dacă te hotărăști cum sa acționezi în acea direcție - 65% dacă promiți altcuiva că vei face acel lucru
- 95% dacă ai o înțelegere de încurajare reciprocă cu cineva

7.Enumeraţi şi caracterizaţi felurile principale de activitate umană;

Activitatea umană este condiţionată de satisfacerea unor trebuinţe şi necesităţi. Acestea necesităţi
pot fi atît conştiente cît şi inconştiente. . În cadrul acestea el ţşi asigură formarea existenţa şi dezvoltarea
sa.
 Activitatea umană în mare măsură diferă de activitatea animalelor. Ea se formează şi se dezvoltă pe
parcursul existenţei omului sub influenţa educaţiei şi practicii sociale.

Activitatea este determinată nu numai de necesitatea care a provocat-o, ci şi de condiţiile sociale.

Felurile principale ale activităţii umane şi caracteristica lor.

Activitatea omului fiind o activitate conştientă se formează şi se dezvoltă în legătură cu

formarea şi dezvoltarea conştiinţei. Activitatea umană se realizează într-un anumit sistem de relaţii ale
omului cu alţi oameni. În cadrul acesteia se exprimă personalitatea lui. La începutul dezvoltării sale omul
manifestă un comportament impulsiv bazat pe reflexele necondiţionate. Însă pe parcurs sub influenţa
educaţiei şi al altor factori activitatea acestuia din ce în ce mai mult deţine un caracter social. La baza
dezvoltării lui stă însuşirea limbajului.

Astfel putem enumera mai multe tipuri de activităţi:

- jocul;

Jocul il pregateste pe copil pentru un proces de invatare structurat, formal. Prin joc, in perioada timpurie
a copilariei, copilul isi dezvolta si isi intareste abilitatile legate de limbaj.

Jocul pune la dispozitia copilului o multime de oportunitati de comunicare orala. Aceasta dezvoltare

incipienta a limbajului va fi de folos mai tarziu, cand copilul invata sa citeasca si sa scrie

O persoană are nevoie de el, deoarece jocul vă permite să vă relaxați sistemul nervos și să distrageți din
punct de vedere psihologic subiecte serioase. Jocurile contribuie, de asemenea, la dezvoltare: de exemplu,
jocurile active predau dexteritate, iar gândirea intelectuală se dezvoltă. Jocurile computerizate moderne
(acțiune) contribuie la îmbunătățirea concentrației și a atenției.
- instruire;

Instruirea are un obiectiv principal - dobândirea de cunoștințe sau abilități. Acest tip permite unei
persoane să înceapă o muncă mai complexă, ceea ce necesită o pregătire specială. Predarea se desfășoară
așa cum este organizată, atunci când o persoană se duce în mod conștient la școală, intră în universitate,
unde este pregătită de profesioniști și neorganizată, atunci când o persoană cunoaște tipul de experiență în
procesul de lucru. Auto-educația este individualizată într-o categorie separată
- munca.

Munca vizează obținerea de beneficii practice. Pentru muncă aveți nevoie de cunoștințe, abilități și
abilități. Munca moderată are un efect bun asupra stării generale a unei persoane: el se gândește și se
orientează mai repede în noi domenii și, de asemenea, beneficiază de experiență, astfel încât să poată face
ulterior activități mai complexe. Se crede că munca este în mod necesar o activitate conștientă în care
omul interacționează cu lumea din jur. Orice lucrare este utilă și necesită o concentrare asupra rezultatului

8.Elucidați etapele formării deprinderilor;

Automatizare parţială a îndeplinirii şi a reglării mişcărilor la om este denumită prin deprindere.

În cadrul formării unor deprinderi se identifică mai multe trepte:

1. Se schimbă procedeele de îndeplinire a mişcărilor: unele mişcări aparte se contopesc într un

singur act;
 2. Se schimbă procedeele controlului senzorial asupra acţiunilor. Controlul vizual este înlocuit prin
cel muscular;

3. Se schimbă procedeele regulării centrale a acţiunilor. Operaţiile mintale se realizează repede şi

intuitiv.

9.Analizaţi şi evidenţiaţi aspectele esenţiale ce ţin de structura personalitaţii;

Personalitatea are un caracter sintetic şi dinamic, reunind în esenţă interacţiuni actuale şi potenţiale ale
individului uman, într-o structură dinamică proprie, cu sistem deschis.
Sistemul activ al personalităţii grupează următoarele structuri:
- dinamica generală dată de proprietăţi fundamentale ale sistemului nervos (mobilitatea, forţa şi
echilibrul proceseloi de excitaţie şi inhibiţie, care imprimă întregii activităţi psihice o notă
temperamentală distinctă: impresionabilitate, impulsivitate, ritm, tempou, expresivitatea manifestărilor
comportamentale);
- componenta intelectuală a personalităţii care grupează sistemele de informaţii şi modul de prelucrare
a lor, împreună cu structurile cognitive şi cu operaţiile intelectuale ale individului, cu stilul său de
cunoaştere;
- substructura relaţională (de caracter) care reuneşte relaţiile esenţiale ale persoanei atitudinile sale
constante şi selective faţă de activitate - de sine - de cei din jur, faţă de normele sociale şi valorice
morale;
- sistemul de orientare şi proiecţie al personalităţii cuprinde: interesele, preferinţele şi scopurile
individului, concepţia sa despre lume şi viaţă, aspiraţiile şi idealurile formează unitatea dintre trebuinţele
resimţite şi dorinţele individului, aspirațiile proiectate şi posibilit4ăţi, dintre motivaţie şi scopuri, indicînd
asupra gradului de determinare psihosocială a personalităţii sale;
- componenta de realizare efectivă a fiinţei umane o avem în structura capacităţilor a aptitudinilor şi
deprinderilor însuşite;
- constituţia fizică a individului reprezintă baza sa organică, resursele, biologice şi echilibrul hormonal
intern care influenţează comportamentul şi manifestările persoanei
Aceste componente ale personalităţii se întrepătrund și se condiționează reciproc.
Spiritul activ al personalității.
Personalitatea se deosebeşte prin spirit activ, adică prin capacitatea de a influența asupra mediului
оnconjurător. Deoarece omul trăiește în societate, spiritul lui activ se manifestă în cele mai variate forme
ale activității, care are atât un caracter personal, cit și un caracter social. Spiritul activ al omului se
deosebește calitativ de cel al animalelor. Animalele sunt de asemenea active în ceea ce priveşte
dobândirea mijloacelor de existenta, însă spiritul lor activ este condiţionat numai de trebuințe fiziologice
înnăscute nemijlocit asupra obiectelor din lumea înconjurătoare, prin care se satisfac acestea trebuințe.
Spiritul activ al omului este legat nu numai de trebuinţele lui fiziologice, ci și de cele speciale
(comunicare, muncă), care constituie rezultatul dezvoltării istorice îndelungate a societății umane.
10 Explicaţi cum are loc procesul de formare a personalitaţii;

Personalitatea este rezultatul unui lung proces de evoluţie, în care educaţia are un loc
determinant, îndeosebi în ceea ce privește aptitudinilor şi caracterului. De o deosebită importanţă este
definirea principalelor direcții de evoluţie a personalităţii. Evoluţia personalităţii se produce în
următoarele direcții:

• Gradul de dezvoltare a structurii personalităţii.

• Gradul de integrare a structurilor personalităţii.

• Consistenţa personalităţii.

Gradul de dezvoltare a structurilor personalităţii se referă la faptul că fiecare personalitate

integrează mai multe componente psihice: componente motivaţionale, componente motivațional -
afective şi de control, componente cognitive. În procesul dezvoltării personalității se realizează o
progresivă diferenţiere si specializare a acestor substructuri, astfel încît se poate vorbi de mai multe
grade de dezvoltare sub aspect structural .

Gradul de integrare a structurilor perosnalitpății se referă la faptul că diferite componente se pot

echilebra dinamic între ele în diferite modalități, deosebite de la un subiect la altul. În consecință, este
posibil ca unele dintre componente să prevaleze asupra celorlalte, orin în toate să existe un echilibru și o
interacțiune optimă. Alteori, aceste componente pot să se afle în conflict. Subiectul devine contradictoriu
cu el însuși, încetînd să se identifice cu o imagine clară de sine. Devine apatic și lipsit de voință. Semnul
dinstictiv al unui grad de integrare îl reprezintă activismul, tendința subiectului de a se integra în
ambianță prin asimilare și transformare pentru a se autorealiza ca personalitate.

Consistenţa personalităţii unui subiect se referă la stabilitatea liniilor de conduită a subiectului

în decursul timpului. Semnul ei distinctiv îl constituie existenţa unui stil al activităţii subiectului.
Stabilitatea liniilor de conduită înseamnă permanența unor tendințe nu imobilitatea unor scheme de
răspuns.

Fiinţa umană poate fi analizată din perspectiva a două blocuri funcţionale:ca individ şi ca
personalitate.

Blocul funcţional individual este constituit pentru a răspunde necesității biologice a omului de a se
adapta la mediul natural. Pentru a realiza această adaptare sunt suficiente mijloacele de răspuns la
solicitările mediului dobоndite pe cale ereditară. Prezența cadrului social şi includerea fiinţei umane în
anumite raporturi cu componentele acestui mediu social sunt primele condiţii pentru formarea
personalităţii. Relaţiile sale cu mediul natural îi permite să se realizeze în desfăşurarea unei activităţi
transformatoare, creative.

11.Enumeraţi şi descrieţi tipurile de temperament;

Temperamentul este ansamblul unor trăsături care ne caracterizează individualitatea mai ales din punct de
vedere al capacității energetice și al dinamicii comportamentale.

Clasificarea tradițională a temperamentului este legată de cultura, arealul geografic, perioada istorică.
Cele mai cunoscute clasificări ale teperamentelor sunt clasificarea greacă sau chineză;
în Europa este răspândită clasificarea greacă a lui Hipocrat, care are patru grupe mari umorale:
sânge,fiere galbenă , fiere neagră,saliva.
De aici provin cele patru temperamente:
Sangvin, (temperament comparat cu aerul, primăvara, sangele, dopamina, tinerețea,magicianul)
Coleric, (temperament comparat cu focul, vara, bila galbena, testosteronul, seceta,razboinicul)
Melancolic, (temperament comparat cu pamantul, toamna, bila neagra, serotonina,seara, poetul)
Flegmatic, (temperament comparat cu apa, iarna, flegma, estrogenul, noaptea,regele)

În prezent la temperamente se urmăresc patru trăsături de character descrise ca:

activitate ,creativitate,emoționalitate,sociabilitate
La inceputul sec. al XX-lea in Rusia Pavlov a intreprins cercetari minutioase asupra dinamicii activitatii
nervoase superioare (ANS) urmarind trei indicatori: forta, echilibrul si mobilitatea proceselor nervoase
fundamentale excitatia si inhibitia.

In raport cu forta, Pavlov stabileste doua tipuri: puternic si slab.

Mobilitatea proceselor nervoase fundamentale, excitatia si inhibitia exprima dinamica raporturilor dintre
acestea, usurinta cu care se trece dintr-o stare in alta, rapiditatea cuc are se instaleaza unul sau altul dintre
cele doua procese.

Mobilitatea se manifesta mai ales in viteza trecerii de lao activitate la alta, rapiditatea si flexibilitatea
adaptarii la situatii noi. In raport cu acest criteriu, sunt stabilite tipurile: mobil si inert.

Echilibrul exprima raporturile de forta intre excitatie si inhibatie.Daca domina forta excitatorie, atunci
vorbim despre impulsivitate, daca domina forta inhibatorie atunci vorbim despre inhibitie, iar daca forta
celor doua procese este aproximativ egala, vorbim despre echilibru. Pornind de la acest criteriu s-au
stabilit doua tipuri: echilibrat si neechilibrat.

Prin combinarea tipurilor care rezulta din manifestarile de forta, echilibru si mobilitate, I.P. Pavlov
stabileste patru tipuri de ANS carora le-a atasat denumirile din tipologia clasica intrucat a considerat ca
exista o corespondenta acceptabila

Temperament: Sanguinic + + + Coleric + - + Flegmatic + + - Melancolic - - -/+

Coleric Neastîmărat, agitat; Nereţinut, nestăpînit, impulsiv; Nerăbdător; categoric şi direct în relaţiile cu
oamenii; hotărît şi întreprinzător; Încăpăţînat, perseverant, Ingenios, ager, descurcăreţ în discuţii
Predispus spre risc;
Sanguinic Vesel şi jovial, plin de viaţă; Energic şi întreprinzător; Din acei, care deseori nu duc pînă la
sfîrşit lucrul început;Predispus spre supraautoapreciere. Capabil de a înţelege repede şi uşor ceva nou;
Instabil în interese şi înclinaţii; Capabil să vă adaptaţi uşor la diferite împrejurări;

Flegmatic Calm şi imperturbabil ("rece"). Consecvent şi chibzuit în lucru; Precaut şi înţelept;Îngăduitor

(puteţi aştepta); Tăcut şi nu Vă place să trăncăniţi în zădar; Cu vorbire liniştită, cu ritm uniform, monoton,
cu pauze, fără emoţii pronunţate, fară gesturi şi mimică; Reţinut şi răbdător; Capabil să duceţi lucrul
început pînă la sfîrşit;

Melancolic Din cei, care se pierd în împrejurări noi; Din cei, care întîmpină greutăţi în stabilirea
contactului cu oameni necunoscuţi; Neîncrezut în forţele proprii;. Din cei, care suportă uşor singurătatea;.
Închis în sine, nesociabil;Puţin activ şi timid;Supus fară împotrivire; Din cei, care tind spre a fi
compătimiţi şi a fi ajutaţi de cei din jur.

Savantul elvetian C.G. Jung propune abordarea temperamentului in functie de orientarea subiectului
spre lume si spre propria persoana. Cele doua tipuri majore sunt: extravertul si introvertul.

Extravertul este orientat spre exterior, este sociabil, cauta emotiile puternice, isi asuma riscuri, actioneaza
sub imboldul momentului, este impulsiv, ii place schimbarea, este un optimist, ii plac distractiile, sa fie
miscare, sa actioneze, este superficial in sentimentele sale.

Introvertul este linistit, introspectiv, izolat, rezervat, distant, prudent, prefera o viata organizata; isi
controleaza si cenzureaza puternic sentimentele, este rareori agresiv, inclinat sa fie pesimist, foarte stabil
in sentimentele sale.

Cele doua tipuri generale se asociaza cu alte patru tipuri functionale prin raportarea la gandire, sentiment,
senzatie si intuitie.

12. Descrieți însușirile fundamentale ale sistemului nervos central;

La inceputul sec. al XX-lea in Rusia, fiziologul I.P. Pavlov a intreprins cercetari minutioase asupra
dinamicii activitatii nervoase superioare (ANS) urmarind trei indicatori: forta, echilibrul si mobilitatea
proceselor nervoase fundamentale excitatia si inhibitia.

Forta este criteriul principal de caracterizare a tipului ANS. Se exprima prin rezistenta la oboseala
nervoasa, rezistenta la solicitari intense, la factori majori de stres.In raport cu forta, Pavlov stabileste
doua tipuri: puternic si slab.

Mobilitatea proceselor nervoase fundamentale, excitatia si inhibitia exprima dinamica raporturilor

dintre acestea, usurinta cu care se trece dintr-o stare in alta, rapiditatea cuc are se instaleaza unul sau
altul dintre cele doua procese.

Mobilitatea se manifesta mai ales in viteza trecerii de lao activitate la alta, rapiditatea si flexibilitatea
adaptarii la situatii noi. In raport cu acest criteriu, sunt stabilite tipurile: mobil si inert.

Echilibrul exprima raporturile de forta intre excitatie si inhibatie.Daca domina forta excitatorie, atunci
vorbim despre impulsivitate, daca domina forta inhibatorie atunci vorbim despre inhibitie, iar daca forta
celor doua procese este aproximativ egala, vorbim despre echilibru. Pornind de la acest criteriu s-au
stabilit doua tipuri: echilibrat si neechilibrat.
 Prin combinarea tipurilor care rezulta din manifestarile de forta, echilibru si mobilitate, I.P. Pavlov
stabileste patru tipuri de ANS carora le-a atasat denumirile din tipologia clasica intrucat a considerat ca
exista o corespondenta acceptabila

13. Enumeraţi şi descrieţi componentele în structura caracterului;

Caracterul nu se prezintă ca o mulţime de trăsături, ci ca un sistem bine organizat. S-a convenit

că componentele caracterului să fie devizate în felul următor:

I grupă - trăsături de caracter care prezintă orientarea personalităţii (adică sistemul ei de valori
şi atitudini faţă de realitate);

II grupă - trăsături volitive, care constituie componenta executorie a caracterului. Într-un

caracter integral lipsesc contradicţiile.

Unitatea caracterului: se exprimă prin conduita statornică, profilul moral mereu acelaşi,
neacceptarea compromisurilor morale. De exemplu: Tăunul, personajul din romanul cu acelaşi nume de
E. Voinici.

Expresivitatea caracterului: dezvoltarea uneia sau a cîtorva trăsături, care dau o notă
specifică întregului. De exemplu : Otilia din. „Enigma Otiliei” de G. Călinescu; Ana Carenina, eroina
lui L. Tolstoi; Scarlet O’Hara din ”Pe aripi de vînt” de M. Mitchell. Expresivitatea se opune la ceea ce
este şters, amorf.

Originalitatea: nota distinctivă a persoanei în raport cu alte persoane. Sînt originale caracterele bine
închegate, expresive şi viu definite; care nu au nimic comun cu recurgerea la mijloace ţipătoare,
artificiale pentru a se afirma precum Chiriţa lui V. Alecsandri. Adevărata originalitate presupune
naturaleţea, firescul atitudinilor.

Statornicia: o marcăm dacă atitudinile şi trăsăturile caracteriale au o semnificaţie de o mare valoare

morală. De exemplu: Mircea cel Bătrin „Scrisoarea a IlI-a; bătrînul din „Bătrînul şi marea” de E.
Hemingway.

Plasticitatea relativă: se referă la capacitatea de a înlătura unele trăsături de o însem nătate particulară,
de a restructura unele elemente ale caracterului. Această particularitate estenecesară pentru ca omul să
se adapteze mai bine altor împrejurări, rămînînd fidel aceloraşi principii. Calitatea respectivă asigură
evoluţia. Drept exemplu pot servi muşchetari lui A. Dumas -Atos, Portos, Aramis, DArtagnan, sau
Galileo Galilei, care la momentul oportun acceptă versiunea inchiziţiei, dar peste cîteva clipe rosteşte:
„Şi totuşi, se roteşte...”

Tăria de caracter: se exprimă prin capacitatea omului de a se comporta conform principiilor sale, de a
rămîne pe poziţia sa chiar dacă viaţa îi este ameninţată. De exemplu: Ion, personajul lui L. Rebreanu;
eroul antichităţii Prometeu.

Structura caracterului trebuie analizată în dezvoltare, în funcţie de condiţiile de viaţă şi de educaţie.

 Dinamica caracterului depinde de realitatea înconjurătoare, nu numai de experienţa din trecut, ci şi de
cerinţele înaintate faţă de om în momentul dat.

14. Explicaţi cum are loc procesul de formare și dezvoltare a aptitudinilor;

Aptitudinea este un complex de însușiri psihice și fizice strict individuale, relativ stabile ale persoanei,
care condiționează realizarea cu randament a unei anumite activități.

Pentru evaluare! laturii calitative ne folosim de indicatori precum; gradul de dificultate şi complexitate
a „sarcinii" rezolvate, noutatea şi originalitatea „produsului final", valoarea în sine a „produsului
final" în domeniul dat, procedeul folosit în rezolvarea sarcinii, diversitatea modală a sarcinilor
accesibile rezolvării. Cu cât cele două laturi ale performanței iau valori mai ridicate, cu atât aptitudinea
este mai bine structurată, şi invers. De aici rezultă că orice aptitudine pune în evidență un aspect
absolut şi unul relativ. Termenul de aptitudine îl putem folosi într-o accepţiune lărgită şi într-una
restrânsă. În sens larg el exprimă potenţialul adaptativ general al individului uman, pe baza căruia el
reuşeşte să facă faţă mai mult sau mai puţin bine multitudinii situaţiilor şi solicitărilor externe şi să-şi
satisfacă stările de necesitate. Din acest punct de vedere, se poate afirma că aptitudinea este o
componentă inalienabilă a oricărei structuri normale de personalitate. Aptitudine este aplicabil[ numai
omului şi el desemnează un asemenea potenţial instrumental-adaptativ care permite celui ce-1 posedă
realizarea, într-unui sau în mai multe domenii de activitate recunoscute social, a unor performanţe
superioare mediei comune. Cazul obiectiv în care se validează o aptitudine îl constituie formele
fundamentale de activitate ale omului: jocul, învăţarea şi munca, în cele două variante ale sale - fizică şi
intelectuală, în unitatea celor două verigi - executivă şi creatoare. Aceasta înseamnă că şi pentru
evaluarea veridică a aptitudinilor, metoda cea mai eficientă este analiza produselor activității. Testele
zise de aptitudini nu ne oferă decât „fragmente" mai mult sau mai puţin relevante şi reprezentative din
complexa structură a aptitudinii reale. Aptitudinea este „substratul constituţional al unei capacităţi,
preexistent acesteia . Singură, capacitatea poate face obiectul evaluării, aptitudinea fiind o
virtualitate" . Aptitudinea, fie că este vorba de cea luată în accepţiunea lărgită, fie de cea luată în
accepţiunea restrânsă, se diferenţiază şi se individualizează în concordanţă cu structura obiectivă a
sarcinilor (solicitărilor) şi scopurilor care compun o activitate integrală. De aceea, ea reprezintă o matrice
internă care se „mulează" pe o formă de activitate şi care, la rândul ei, generează o activitate (cum este
cazul aptitudinilor de creaţie). Iar cum activitatea solicită personalitatea ca tot - sub raport instrumental,
performanţial — şi aptitudinea, care stă la baza desfăşurării şi finalizării ei, trebuie să includă toate acele
componente care concură direct sau indirect la obţinerea performanţelor specific

Astfel, noi legăm termenul de aptitudine de o structură complexă, multidimensională, în care

schema structurală a unei aptitudini cuprinde, în principiu, următoarele verigi:

a) veriga informaţională, înţeleasă ca ansamblu organizat de reprezentări, cunoştinţe, idei,

înţelegeri şi interpretări despre domeniul obiectiv al activităţii:

b) veriga procesual-operatorie, ca sistem închegat de operatori şi condiţii logice care se aplică

elementelor informaţionale pentru realizarea modelului intern (mental) al produsului ce se propune a fi
obţinut;

c) veriga executivă, care include acţiuni şi procedee mentale şi motorii de punere în aplicare şi
de finalizare a „proiectului" (modelului);

d) veriga dinamogenă şi de autointărire, reprezentată de motivaţie şi afectivitate;

e) veriga de reglare, în care delimităm două secvenţe: una de selectare şi orientare valorică, în
cadrul căreia rolul principal revine sistemului atitudinal, şi alta de coordonare, optimizare şi
perfecţionare, reprezentată de funcţia evaluativ-criticâ a conştiinţei şi de voinţă, care dă măsura
capacităţii de mobilizare şi perpetuare a efortului pentru surmontarea obstacolelor, dificultăţilor şi
eşecurilor.

Dacă luăm viaţa omului în ansamblul ei, putem constata că aptitudinea are o istorie, pune în
evidenţă o traiectorie evolutivă, pe care o putem rezuma în trei stadii:

de structurare şi maturizare, de optimum funcţional , de regresie.

Luate în accepţiunea restrânsă, aptitudinile au, în general, o apariţie precoce. Viteza lor de
dezvoltare nu este identică la toţi indivizii.

Ritmul dezvoltării depinde de condiţii multiple: biologice, geografice, sociale. Copiii din
mediul urban au un ritm mai rapid al dezvoltării psihice generale decât cei din mediul rural; copiii din
zona meridională sunt ceva mai precoce decât cei din zona nordică. Pe durata maturităţii, aptitudinea
rămâne la un nivel relativ constant, dacă nu intervin anumite condiţii patologice

15.Elucidați funcțiile pe care le îndeplinește motivul și motivația.

Motivația este o stare de tensiune, care pune organismul în mişcare până când ajunge la reducerea
tensiunii şi regăsirea integrităţii sale.
Motivaţia este totalitatea de mobiluri interne ale comportamentului, fie că sunt înnăscute sau
dobândite, conştientizate sau neconştientizate, simple trebuinţe fiziologice sau idealuri abstracte.
Motivaţia -„cauzalitatea internă” a conduitei umane. o lege generală de organizare şi funcţionare a
întregului sistem psihic uman, ea operând distincţia necesară între plăcut şi neplăcut, între util şi
inutil, între bun şi rău.
Motivaţia este o pârghie importantă în procesul autoreglării individului, o forţă motrică a întregii
sale dezvoltări psihice şi umane.
Motivaţia sensibilizează diferit persoana la influenţele externe, făcând-o mai mult sau mai puţin
permeabilă la ea.
.
Printre funcţiile motivaţiei enumerăm:
I. Funcţia de activare internă difuză şi de semnalizare a unui dezechilibru fiziologic sau
psihologic.
În această fază starea de necesitate apare, dar nu declanşează încă acţiunea. De obicei, această
funcţie este specifică trebuinţelor, ce posedă o dinamică deosebită: debutează cu o alertă internă,
continuă cu o agitaţie crescândă, ajungând chiar la stări de mare încordare internă, pentru a se finaliza
prin satisfacerea lor.
 II. Funcţia de mobil sau de factor declanşator al acţiunilor efective.
Acesta este motivul, definit de psihologul francez H. Pieron drept „mobilul, ce alege dintre
deprinderile existente pe cea, care va fi actualizată”. A identifica un motiv înseamnă a răspunde la
1
întrebarea: de ce? Această funcţie constă în centrarea comportamentului şi activităţii pe un obiect
anume – satisfacerea stării de necesitate individualizate de către motiv.
În virtutea acestei funcţii, derularea proceselor mentale interne este subordonată găsirii mijloacelor
adecvate pentru atingerea scopului.
III. Funcţia de autoreglare a conduitei, prin care se imprimă conduitei un caracter activ şi
selectiv. Eficienţa reglatorie a motivaţiei este dependentă în egală măsură de energizare direcţionare.
Esenţial pentru motivaţie este faptul că ea instigă, impulsionează, declanşează acţiunea, iar
acţiunea, prin intermediul conexiunii inverse, influenţează însăşi baza motivaţională şi dinamica ei.

16.Argumetaţi esenţa motivelor în dezvoltarea şi afirmarea personalitaţii;

Motivul exprimă forma concretă actuală, în care se activează şi se manifestă starea de necesitate.

Când individul îşi dă seama de deficitul de substanţe nutritive din organism şi se orientează spre
înlăturarea lui, trebuinţa s-a transformat deja în motiv. Nu toate motivele sunt însă conştiente. Există
unele motive inconştiente a căror substrat nu este clar delimitat, dar care îndeplinesc un rol important în
activitate.
Motivul asigură efectuarea comportamentelor corespunzătoare de satisfacere.
Există 2 segmente ale motivului: unul energizant şi dinamogen, altul orientativ şi directional.
Motivele sunt extrem de variate:
− individuale şi sociale;
− inferioare şi superioare;
− minore şi majore;
− egoiste şi altruiste.
Ele nu acţionează independent unele de altele, ci interdependent formând, în structura
personalităţii, configuraţii sau constelaţii de motive.
Motivul este factor declanşator al acţiunii, în cadrul căruia este cuprinsă o cerinţă faţă de mediu, o
preferinţă.
Interesele reprezintă orientări selective, relativ stabile şi active spre anumite domenii de activitate.
Tendinţa este expresia orientării. Impulsul orientat spre un anumit obiect, determinat în funcţie de
anumite trebuinţe şi valenţe, devine tendinţă.
Interesele sunt formaţiuni motivaţionale mai complexe decât trebuinţele şi motivele, deoarece
implică organizare, constanţă şi eficienţă.
Există interese generale şi personale, pozitive şi negative, profesionale şi extraprofesionale (de
timp liber).
Cea mai răspândită clasificare a intereselor este cea în funcţie de domeniul de activitate în care se
manifestă (interese tehnice, interese ştiinţifice, interese sportive, interese literar-artistice).
Impulsul constă chiar în apariţia unei excitabilităţi accentuate al unor centre nervoase. Impulsurile sunt
tendinţele, care constau într-o pornire spre mişcare, acţiune.
Datorită impulsului apar trebuinţele. Dacă termenul de trebuinţă indică aspectul de conţinut, apoi
termenul de impuls desemnează aspectul procesual al trebuinţei. Aceşti doi termeni nu pot fi separaţi.
Impulsul se naşte odată cu trebuinţa.
Intenţia poate fi concepută ca punerea în mişcare cu ajutorul sistemului verbal, a unei structuri de
acţiune, care este formată de asemenea cu ajutorul sistemului verbal în conformitate cu cerinţele faţă de
sarcină, de satisfacerea trebuinţelor, de realizarea scopului propus.
Valenţa reprezintă o calitate a obiectelor, prin care se satisfac trebuinţele.
Valenţa poate fi pozitivă, dar şi negativă. Drept exemplu ar putea servi: pedeapsa, mustrarea,
frustrarea, privarea de informaţii. Deci aceste fenomene au o valenţă negativă. O valenţă negativă de
asemenea are şi eşec. După cum e şi firesc omul tinde spre obiective cu valenţă pozitivă.
Dorinţa este o trebuinţă conştientizată. . Dorinţa marchează trecerea de la motive spre scopuri sau
proiecte.
 Scopul este o imagine mintală a rezultatului, a efectului dorit, un gând prezent a ceea ce urmează
să fie realizat în viitor.
Aspiraţia reprezintă năzuinţa spre scopuri, ce depăşeşte condiţiile, la care a ajuns subiectul.
Convingerile sunt idei adânc implantate în structura personalităţii, puternic trăite afectiv, care
„împinge”, impulsionează spre acţiune.
Nu orice idee este o convingere, ci doar cea, care reprezintă pentru individ o valoare, o certitudine
subiectivă, care îl ajută să stabilească ceea ce este valabil, optim, necesar, să distingă între bine şi rău,
frumos şi urât, adevăr şi minciună.
Idealurile reprezintă proiecţii ale individului în sisteme de imagini şi idei, care îi ghidează
întreagă existenţă.
Idealurile reflectă o stare sau o situaţie proiectată în viitor, spre care tinde subiectul în mişcarea
ascendentă de devenire şi de autodesăvârşire
Idealul nu reprezintă o simplă formulă cognitivă de viaţă, preluată necritic din afară, prin imitaţie,
ci este plămădit de individ în funcţie de particularităţile lui proprii. Numai în felul acesta el se
integrează valorilor personalităţii, iar cu timpul devine o valoare personală, reuşind să motiveze
comportamentul.
Cercetările româneşti de psihologie au demonstrat că în structura psihologică a idealului se includ
trei elemente fundamentale:
♦ sensul şi semnificaţia vieţii
♦ scopul vieţii
♦ modelul de viaţă
Idealul ca ceva ce nu există, dar ar putea fi, ca motiv central al existenţei, ca opţiune valorică şi
programativă de viaţă, ca „stea călăuzitoare” reprezintă o adevărată forţă spirituală, decisivă pentru
individ.
Concepţia despre lume şi viaţă constituie o formaţiune motivaţională cognitiv-valorică de maximă
generalitate, ce cuprinde ansamblul părerilor, ideilor, teoriilor despre om, natură, societate.
Între convingeri, idealuri şi concepţia despre lume şi viaţă există o foarte strânsă interdependenţă,
împreună constituind un complex motivaţional de prim ordin al personalităţii.
17.Stabiliţi/descrieți importanţa imaginaţiei şi a creativităţii în viaţa umană;

Multa vreme imaginatia a fost definita ca un proces de combinare a imaginatiilor, ceea ce se

potriveste numai imaginatiei artistice. Dar procesul creator in stiinta comporta mai multe sinteze in
domeniul ideilor, al abstractiunelor. De imaginatie da dovada si coregraful, ea putandu-se observa
chiar in comportamentul unor sportivi. Incat azi putem defini imaginatia ca fiind acel proces psihic
al carui rezultat il constituie obtinerea unor reactii, fenomene psihice noi pe plan cognitiv,
afectiv sau motor. Deci nu vorbim de imaginatie doar in pictura sau poezie, ci si inmatamatici sau
balet. Chiar si in domeniul afectiv poetii pot aduce un sunet nou. Originalitatea unui poet, sa zicem
Marin Sorescu, nu consta numai in metaforele sale, ci si in modul de a trai diferite situatii si
evenimente. Intr-un fel au trait iubirea poetii romantici si altfel o simte un poet comtemporan. Ei
insufla anumite atitudini care uneori devin o moda. Dar chiar si in domeniul activitatii organizatorice
am putea descifra interventia imaginatie: initiativa constituie o noutate pe planul actiunii. Marii
generali au imaginat ingenioase planuri de lupta, cu careb au castigat victorii rasunatoare. Desi
dezvoltarea imaginatiei la un inalt nivel e caracteristica omului, germenii ei pot fi descoperiti si in
conduita unor animale suprioare. Iataun exemplu, povestit de un scriitor. Avea un caine de rasa, foarte
rasfatat, caruia ii placea sa doarma intrun fotoliu foarte comfortabil. Intr-o zi, venind din alta parte,
catelul constata ca stapanul sau sta asezat tocmai in fotoliul sau preferat. Dupa ce se invarte de cateva
ori nemultumit, se indreapta spre usa de iesire afara si scanceste pentru a I se da drumul. Scriitorul se
scoala si se duce sa o deschida, dar, in acel moment, cainele se repede triumfator si se aseaza la locul
sau preferat. Desigur, acest truc a fost rodul imaginatiei sale, n-avea cum sa fi fost invatat.
Creativitatea este o capacitate mai complexa. Ea face posibila crearea de produse reale sau pur
mintale, constitund un progres in planul social. Componenta principala a creativitatii o constituie
imaginatia, dar creatia de valoare reala mai presupune si o motivatie, dorinta de a realiza ceva nou,
ceva deosebit. Si cum noutatea, azi, nu se obtine cu usurinta, o alta componenta este vointa,
perseverenta in a face numeroase incercari si verificari.
18.Identificaţi şi argumentaţi importanţa factorilor creativitaţii;

Creativitatea, ca rezultanta cristalizată superior a personalitatii, presupune

cooperarea multiplă dintre trei mari categorii de factori: psihologici, biologici si
sociali.

1.Factorii psihologici ai creativitatii evidentiaza plasarea acesteia sub incidenta a

patru categorii de factori:

a)factori intelectuali;

* gandirea divergentă

*gandirea convergenta sau gandirea verticala

b) factori nonintelectuali;

* motivatie, caracter, afectivitate, temperament si factor de stil (rezonanta intima).

c)aptitudini speciale;

d)factori abisali.

2.Dintre factorii biologici cu rezonanta particulara asupra creativitatii, cei mai de

seama sunt: ereditatea, varsta, sexul, sanatatea mentala.

Ereditatea  traseaza limitele maxime pana la care pot evolua potentele native ale
individului, fara a garanta si atingerea lor

3. Factorii sociali - influente, neintentionate sau intentionate, intamplatoare sau

organizate, au o pondere deosebita in creativitate.

Orice creator poarta amprenta epocii sale, a clasei, a familiei, a grupului de munca
si de prieteni din care face parte. Se vorbeste de situatie creativa , dar si
de climat creativ, ce cuprinde totalitatea particularitatilor ambientale, care pot
influenta creativitatea. Dintre acestea, un rol stimulativ asupra creatiei il au:

conditiile socio-economice medii, intre opulenta si saracie;

un grad cat mai inalt de aspiratie si de cultura a grupului;

existenta unor relatii sociale de tip democratic;

prezenta libertatii si securitatii psihologice;

posibilitatea individului de a sesiza 'sensul destinului'.

Dintre factorii sociali, cu rol major in creativitate, alaturi de conditiile socio-

economice si culturale, conditiile educative (familia si scoala) detin o pondere
insemnata.

19.Analizaţi şi descrieţi specificul relatiilor interpersonale în cadrul grupului;

Relația interpersonală desemnează orice legătură între persoane sub forma percepției, înțelegerii,
preferării unei persoane de către alta. Reprezintă acțiunea unei persoane asupra altei persoane și influența
inversă, pe care o suportă ea din partea acesteia. Relațiile interpersonale apar și se dezvoltă în procesul
comunicării. Necesitatea de comunicare este baza internă a relațiilor interpersonale. Interacțiunile
dintre membrii grupului pot fi de două feluri: cu caracter nemijlocit și cu caracter mijlocit. :_ de
simpatie și antipatie; unii sînt activi în comunicare, alții sînt izolați; unii pot fi ușor influențați de alte
persoane, alții sînt rezistenți la aceste influențe etc. In cazul cînd interacțiunile au un caracter mijlocit,
relațiile dintre membrii grupului sînt mijlocite de valorile, sarcinile, scopurile, acceptate de grup, Acest
tip de interacțiuni este specific pentru colective. În grupurile unde lipsesc ori sînt slab evidențiate
scopurile, sarcinile, valorile acceptate de către toți membrii, predomină relații cu caracter nemijlocit.
În funcție de caracterul relațiilor interpersonale, există o ierarhie a grupurilor:
1. Grupul difuz, unde relațiile interpersonale există, dar nu sînt mijlocite de conținutul activității de grup.
2. Asociația, unde relațiile interpersonale sînt mijlocite prin ceva care este important pentru fiecare
membru și prin conținutul activității de grup.
3. Corporația, unde relațiile interpersonale sînt mijlocite de ceva, ce este important pentru personalitate,
dar este asocial prin conținutul activității de grup.
4. Colectivul, unde relațiile interpersonale sînt mijlocite prin ceva important pen personalitate, dar care
are valoare socială prin conținutul activității de grup.
Parametrii, care caracterizează relațiile interpersonale nemijlocite sînt: compatibilitatea și
incompatibilitatea membrilor in cadrul grupului, conformismul și nonconformismul. Compatibilitatea
este îmbinarea optimă a capacităților oamenilor în procesul comunicării» care contribuie la îndeplinirea
cu succes a acțiunilor comune
Exista cîteva tipuri de compatibiliate: fizică, psihofiziologică, social-psihologica și morala.
Compatibilitatea fizică rezida în îmbinarea armonioasă a calităților fizice ale persoanelor, care
alcătuiesc grupul. De exemplu, la unele tipuri de sport sprotivii se aleg pe categorii de I1 greutate.
La baza compatibilității psihofiziologice stau trăsăturile temperamentale.
Compatibilitatea psihologică presupune îmbinarea armonioasă a trăsăturilor de caracter. Relațiile
interpersonale se stabilesc mai repede și sînt măi trainice la persoanele cu trăsături de caracter care se
completează una pe alta. De exemplu: unul este mai hotărît, altul — mai liniștit. Compatibilitatea
morală presupune îmbinarea valorilor, intereselor, gusturilor, tradițiilor membrilor grupului.
Incompatibiliatea în grup poate fi determinată de deosebiri dintre calitățile fizice, trăsăturile
temperamentale, trăsăturile de_caracter, intereesele, valorile, gusturile membrilor. Conformismul și
nonconformismul. Cei care se conformează o fac mai ales din două motive:
1) unii au încrederea că majoritatea membrilor grupului dau într-adevăr răspunsuri corecte;
2) alții pentru că nu vor sa se diferențieze

20.Descrieți esența, indiciile și evoluția unui „conflict”.

Conflictul reprezintă o parte destul de importantă a vieţii noastre , încât, ar fi greu de imaginat o
persoană care nu a fost implicată niciodată într-un anumit conflict.
• Indiferent unde lucrăm , avem ceva în comun cu toţi ceilalţi angajaţi; lucrăm cu oamenii, iar a lucra cu
oamenii înseamnă a ne confrunta în mod inevitabil cu conflictul;
• Trăim şi muncim într-o lume care impune limite asupra resurselor noastre; sunt numeroase exemple în
care conflictele se datorează resursele limitate şi constrângerilor organizatorice.

Conflctul este un proces organizaţional inerent. Deci, nu există organizaţie perfectă, deoarece, nu există
relaţii fără dificultăţi, iar relaţiile cu angajaţii din cadrul organizaţiilor nu fac excepţie de la regulă.
Oricât de solide ar fi raporturile de principiu între angajat angajator, întotdeauna există posibilitatea sau
riscul unor greşeli şi neînţelegeri de ambele părţi.

Există câteva motive principale care predispun la conflict :

• existenţa unui dualism în relaţiile oamenilor cu semenii lor;

• responsabilitatea în numeroase situatii constă în a conduce „întregul” ;

• Unii mereu vor avea păreri diferite asupra modului de realizare a subiectului;

Prin urmare termenul de conflict este folosit pentru a descrie:

• stări conflictuale (criza de resurse);

• stări afective ale indivizilor (ostilitata, frustrare, frământare, nelinişte);

• stări cognitive (conştientizarea situaţiilor conflictuale);

• stări comportamentale

Conflictul este o trăsătură a naturii inegale a vieţii organizaţionale.

Cauzele care contribuie la declanşarea conflictelor dintre grupuri:

1. Comunicarea defectuoasă. Oferirea unor informaţii incomplete, insuficiente sau utilizarea

neadevărată a canalelor informaţionale

2. Delimitarea confuză a obiectivelor. Delimitarea confuză a obiectilor la nivel de compartiment,

mai ales în cazul în care acestea sunt ca autagonice, poate constitui o sursă de conflict.

3. Existenţa unor scopuri diferite. Grupurile tind să devină specializate şi deferenţiate ca scopuri
obiective şi personale, fapt ce duce la conflicte de interese sau de priorităţi, chiar şi atunci când
urmăresc ralizarea aceloraşi scopuri organizaţionale.

4. Sistemul de valori la care se raportează grupurile şi modul cum încearcă să-şi impună
proprile raţionamente. În astfel de situaţi persoana care intervine pentru soluţionarea
diferendului încearcă, de regulă, să-şi atragă în profit cât mai mare din înclinarea balanţei spre
cel mai puternic sau în profit cât mai mare din înclinarea balanţei spre cel mai puternic sau spre
cel ce i-ar putea servi interesele.

5. Stilurile manageriale şi ambiguităţile organizaţilnale. Unii manageri au tendinţa de a alimenta

conflictele tocmai pentru a-şi consolida poziţiile lor în cadrul organizaţiei. Este cunoscut că
dacă grupul condus este fragmentat în mai multe subgrupuri care au interese diferite, ele sunt
uşor de manipulat.

6. Dependenţa de resurse cu volumum limitat. Cazul unor resurse limitate la nivelul organizaţiei.

7. Dependenţa departamentală reciprocă. Conflictul este de neevitat atunci când două sau mai
multe compartimente ale unui organizaţii depind unele de altele.

8. Nemulţămirea faţă de statutul profesional. Şansele mai mari pe care le au unele grupuri de a
 avea un statut social considerat de unii mai onorabili, constituie o cauză de conflict structural.
Se evidenţiază trei iluzii care constituie un obstacol în rezolvarea problemei din conflict:

▪ Iluzia “Omului rău”. Data find fatal că noi ne simţim că avem dreptate, iar oponentul nostru
nu, el apare în faţa noastră ca o persoană în care se concentrază toate calităţile negative.

▪ Iluzia „Pietrei discordiei”. Perceperea incorectă a realităţii, atunci când principiile

oponenţilor par aşa de incompatibile, iar problema aşa de dificilă îcât este imposibilă
rezolvarea ei.

▪ Iluzia „Posibilităţii de a câştiga pe contul pierderii părţii oponente”. Într-un conflict

întotdeauna se pare că doar o singură parte să aibă dreptate şi doar numai una poate să obţină
totul.

E necesar de menţionat că în orice sferă de relaţii dociale omului, după cum menţionează sociologii ,îi
sunt caracteristice o serie de reflexuri.

Reflexul „ignorării problemei”: relaţiile întreţin mai departe , însă problema nu se discută, pentru a nu
înrăutăţi situaţia – aceasta la fel , nu rezolvă coflictul , ce pe viitor va influenţa ,relaţiile existente.

1.2.Abordări privind conflictul. Deşi literatura de specialitate prezintă numeroase puncte de vedere
privind natura sau definirea conflictui, afirmîndu-se chiar că există un „conflict” în ceea ce priveşte rolul
conflictului în grupuri şi organizaţii, în cele din urmă s-au conturat următoarele abordări privind
conflictul în cadrul organizaţii:

− Abodarea tradiţională.

− Abordarea relaţiilor umane.

− Abordarea interacţionistă.