Examinarea

cu lichide penetrante

CURS

Conf. dr. ing. Marinela MARINESCU

 1. PRINCIPIILE ȘI TEORIA
EXAMINĂRII CU LICHIDE
PENETRANTE

2. TENSIUNEA
SUPERFICIALĂ
CURS 2
3. CAPACITATEA DE
UMECTARE

4. FENOMENE CAPILARE
 Cuprins
• PRINCIPIILE ȘI TEORIA EXAMINĂRII CU LICHIDE PENETRANTE

o Generalități. Definiții
• TENSIUNE SUPERFICIALĂ

o Definiții
o Forțele de coeziune
o Metode de determinare a tensiunii superficiale
• CAPACITATEA DE UMECTARE

o Forțe moleculare la contactul solid - lichid

o Unghiul de umectare
• FENOMENE CAPILARE

o Capilaritatea
o Lichide tensioactive
o Legea lui Jurin
o Factori care influențează capilaritatea
1. PRINCIPIILE ȘI TEORIA EXAMINĂRII CU LICHIDE PENETRANTE

1.1. Generalități
Procesul de examinare cu lichide penetrante necesită un lichid care
curge și poate umezi o suprafață.

Capacitatea unui lichid de a acoperi suprafața unei piese și de a intra

în orice deschidere de la suprafață depinde de următorii factori:

1) tensiunea superficială;
2) capacitatea de umezire (umectare);
3) acțiunea capilară.
 2. TENSIUNEA SUPERFICIALĂ
2.1.Definiții
Tensiunea superficială este proprietatea generală a lichidelor de a lua o
formă geometrică de arie minimă în lipsa forțelor externe, datorată acțiunii
forțelor de coeziune dintre moleculele lichidului.
O substanţă lichidă este separată de atmosfera înconjurătoare printr-un strat
superficial.

Fig. 1. Generarea
presiunii interne în
lichide

Strat superficial – strat alcătuit din moleculele situate la o distanță d mai mică
decât raza de acțiune moleculară r.
Presiunea internă – presiunea exercitată de stratul superficial pe unitatea de
suprafaţă a lichidului.
 Pentru apă:
d = 5x10-5 cm
pi = 11x108 N/m2
Valoarea presiunii interne este foarte mare –
consecința: lichidele își păstrează suprafața
către exterior, fără a se dezintegra.

Când molecula se găseşte în apropierea suprafeţei lichidului la o

distanţă mai mică decât raza de acţiune moleculară, sfera de acţiune
moleculară nu se mai găseşte în întregime în interiorul lichidului şi de aceea,
apare o forţă rezultantă (F), care nu mai este nulă, fiind orientată către
interiorul lichidului. Valoarea acestei forţe creşte pe măsură ce molecula se
apropie de suprafaţa fluidului, având valoarea maximă când molecula se
găseşte chiar la suprafaţă.
Prin urmare, tensiunea
Diagrama forţelor ce
superficială se datorează acţionează asupra a
atracției două molecule de
dintre moleculele lichidului lichid.
prin intermediul forțelor
intermoleculare.

În interiorul masei lichidului, fiecare moleculă este atrasă în egală măsură în

toate direcțiile de către moleculele învecinate, în condiții de echilibru
termodinamic, din care cauză rezultanta tuturor forțelor este nulă, în raport
cu centrul de masă al moleculei considerate.
La suprafața lichidului, moleculele sunt atrase înspre interior de alte molecule
aflate în adâncimea lichidului și mai puțin de moleculele din mediul învecinat (fie
el vid, aer sau un alt lichid).
Astfel, toate moleculele de la suprafață sunt supuse unei forțe rezultante de
atracție moleculară îndreptate spre interior, echilibrată în celălalt sens doar
de rezistența la compresie a lichidului, ceea ce înseamnă o forță rezultantă
nulă.
Există, însă, o forță ce determină diminuarea suprafeței libere a lichidului, și în acest sens,
suprafața unui lichid se aseamănă cu o membrană elastică. Din cauza aceasta, sub
acțiunea forțelor moleculare din partea masei de lichid, suprafața liberă a lichidului
tinde să ia forma ce corespunde celei mai mici suprafețe locale.
Din alt punct de vedere, se constată că o moleculă în contact cu o altă moleculă
vecină este într-o stare de energie mai mică decât dacă nu ar fi în contact cu cea
de-a doua moleculă. Moleculele interioare au toate numărul maxim de vecini pe
care îl pot avea. Dar moleculele de la margine au mai puțini vecini decât cele
interioare și deci sunt într-o stare de energie mai mare.

Pentru ca lichidul să-și minimizeze starea energetică, el trebuie să minimizeze

numărul de molecule de la margine și deci să-și minimizeze aria suprafeței.

Ca rezultat al minimizării ariei, suprafața unui lichid va prelua forma cea mai
uniformă pe care o poate avea (demonstrația matematică a faptului că formele
„uniforme” minimizează aria suprafeței se bazează pe ecuația Euler–Lagrange).
Cum orice curbură a formei suprafeței duce la mărirea ariei, va rezulta și o
energie mai mare. În consecință, suprafața va împinge înapoi înspre orice curbură,
în același fel în care o minge împinsă la deal va împinge înapoi pentru a-și
minimiza energia potențială gravitațională.
Efectele tensiunii superficiale pot fi văzute în cazul apei:

Formarea de picături de apă pe suprafața caroseriei ceruite a unui automobil. Apa are
aderență slabă cu ceara și puternică cu ea însăși, și astfel apa se adună în picături.
Tensiunea superficială le dă o formă cvasisferică, fiindcă sfera are cel mai mic raport
între aria suprafeței și volum.

Tensiunea
superficială Apă formând
a apei ilustrată un bob de rouă
în cazul unei pe o frunză
frunze de
agavă

Plutirea de obiecte mai dense ca apa are loc când obiectul nu se umezește și greutatea
sa este suficient de mică pentru a fi contrabalansată de forțele ce rezultă din tensiunea
superficială.

Separarea uleiului de apă este cauzată de o diferență între tensiunile superficiale ale
lichidelor diferite.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Tensiune_superficial%C4%83
 Tensiunea superficială apare și în alte fenomene comune, mai ales când se
folosesc unele substanțe care o reduc:

Baloanele de săpun au suprafețe foarte mari cu volum foarte mic. Baloanele

de apă pură sunt instabile. Adăugarea de surfactanți, însă, poate avea efect
stabilizator asupra baloanelor (efectul Marangoni). Surfactanții reduc
tensiunea superficială a apei de cel puțin trei ori.

Emulsiile sunt un tip de soluție în care joacă un rol și tensiunea superficială.

Mici fragmente de ulei suspendate în apă pură se adună spontan în mase mult
mai mari. Dar prezența unui surfactant duce la scăderea tensiunii superficiale,
care permite stabilitatea micilor picături de ulei în masa apei (sau viceversa).

https://ro.wikipedia.org/wiki/Tensiune_superficial%C4%83

Un balon de săpun
echilibrează forţele de
tensiune cu presiunea
pneumatică internă.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Tensiune_superficial%C4%83
O monedă de aluminiu
Tensiunea superficială
pluteşte pe o suprafaţă a
împiedică scufundarea
apei la 10 °C.
unei monede: moneda este
Orice greutate suplimentară
în mod cert mai densă ca
ar duce la scufundarea
apa, deci nu poate pluti
monedei.
doar din cauza
flotabilităţii.
Coeficientul de tensiune superficială
Coeficientul de tensiune superficială - mărimea fizică ce caracterizează

tensiunea superficială, notată de regulă cu litera grecească σ. Are dimensiune de

forță pe unitatea de lungime, sau de energie pe unitatea de arie, caracteristică
fiecărei substanțe în condiții fizice date (constantă de material).

𝐹 = 𝜎∙𝑙 (1.1)
unde: F este forța care se exercită pe lungimea unui contur l, din stratul superficial.
Formula coeficientului de tensiune superficială:

𝐹
𝜎= (1.2)
𝑙
În Sistemul Internațional de Măsuri forța se măsoară în N iar lungimea în m, rezultă că
unitatea de măsură pentru coeficientul tensiunii superficiale în SI este:

𝜎 = 𝑁 ∙ 𝑚−1 (1.3)
2.2. Forțele de coeziune

Forțele de coeziune – Între molecule se manifestă forțe de interacțiune

numite forțe intermoleculare. Aceste se exercită pentru distanțe mai mari
de 5x10-6 cm. Dacă moleculele se apropie la distanțe mai mici apar forțele
de respingere.
La interfața lichid – solid se iau în considerare interacțiunile:
Lichid – lichid, caracterizate prin forțe de coeziune Fc
Lichid – solid, caracterizate prin forțe de adeziune Fa
Dacă:

Fa > Fc - lichidul udă vasul

Fa < Fc - lichidul nu udă vasul
Concluzie:

 - unghiul de contact
 - tensiune superficială

SL < SG

Echilibrul tensiunilor superficiale la interfața tiplă L-S-G

Tensiunea superficială – Moleculele aflate la interfața lichid-solid (LS),

respectiv la interfața lichid – gaz (LG) sunt supuse unui câmp de atracție
asimetric, care tinde să micșoreze suprafața limită de separație.

Ansamblul forțelor superficiale de atracție moleculară, care se exercită pe

unitatea de lungime a stratului limită, constituie tensiunea superficială.
Coeficientul de tensiune superficială
Coeficientul de tensiune superficială - mărimea fizică ce caracterizează

tensiunea superficială, notată de regulă cu litera grecească σ. Are dimensiune de

forță pe unitatea de lungime, sau de energie pe unitatea de arie, caracteristică
fiecărei substanțe în condiții fizice date (constantă de material).

𝐹 = 𝜎∙𝑙 (1.1)
unde: F este forța care se exercită pe lungimea unui contur l, din stratul superficial.
Formula coeficientului de tensiune superficială:

𝐹
𝜎= (1.2)
𝑙
În Sistemul Internațional de Măsuri forța se măsoară în N iar lungimea în m, rezultă că
unitatea de măsură pentru coeficientul tensiunii superficiale în SI este:

𝜎 = 𝑁 ∙ 𝑚−1 (1.3)
 2.3. Metode de determinare a tensiunii superficiale

Metoda optimă depinde de natura lichidului măsurat, de condițiile în care

se măsoară tensiunea și de stabilitatea suprafeței la deformare.

 Metoda inelului lui Noüy: Metoda tradițională utilizată pentru

măsurarea tensiunii superficiale sau interfaciale. Proprietățile suprafeței
legate de umezire au o influență restrânsă asupra acestei tehnici. Se
măsoară forța maximă exercitată de suprafață asupra inelului.

 O versiune minimizată a metodei Du Noüy utilizează un ac metalic cu

diametru mic în loc de inel, în combinație cu o microbalanță de mare
sensibilitate pentru măsurarea forței maxime. Avantajul acestei metode
este acela că se pot măsura volume foarte mici (până la ordinul zecilor
de microlitri) cu foarte mare precizie, fără a trebui să se efectueze
corecții pentru flotabilitate (pentru un ac cu geometria corectă). În plus,
măsurarea se poate efectua foarte rapid, în aproximativ 20 de secunde.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Tensiune_superficial%C4%83
 Metoda plăcilor lui Wilhelmy: O metodă universală potrivită pentru
măsurarea tensiunii superficiale pe intervale de timp lungi. O placă verticală
de perimetru cunoscut se atașează la o balanță, și se mășoară forța datorată
umezirii.

 Metoda rotației picăturii: Această tehnică este ideală pentru măsurarea

tensiunilor interfaciale mici. Se măsoară diametrul unei picături într-o fază
grea în timp ce ambele se rotesc.

 Metoda lui Jaeger: O tehnică de măsurare pentru determinarea tensiunii

superficiale la durate de rezistență mici ale suprafețelor. Se măsoară
presiunea minimă pe fiecare balon.

 Metoda volumului picăturii: O metodă pentru determinarea tensiunii

interfaciale ca funcție de vârsta interfeței. Un lichid cu o densitate este
pompat într-un al doilea lichid cu o densitate diferită și se măsoară timpul
între formarea picăturilor.
 Metoda picăturii: Prin această tehnică se pot măsura tensiunea superficială și cea
interfacială, chiar la temperaturi și presiuni ridicate. Geometria unei picături se
analizează optic.

Tensiunea superficială poate fi măsurată folosind

metoda picăturilor pe un goniometru.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Tensiune_superficial%C4%83
 Metoda creșterii în tub capilar: Capătul unui tub capilar este scufundat
într-un lichid. Înălțimea până la care urcă lichidul în interiorul tubului
capilar este legată de tensiunea superficială prin ecuația legii lui Jurin.

 Metoda stalagmometrică: O metodă folosită frecvent în practică, care

foloseşte o consecinţă a fenomenelor superficiale, şi anume formarea
picăturilor care se scurg printr-un orificiu de diametru mic, de exemplu
dintr-o pipetă. Constă în cântărirea și analizarea unei picături de lichid.

 Metoda picăturii legate: O metodă de determinare a tensiunii superficiale

și a densității prin plasarea unei picături pe un substrat și
măsurarea unghiului de contact.

 Metoda cu cerneală de test: O metodă de măsurare a tensiunii superficiale

a substratelor folosind cerneală de test și interpretând reacția cernelii.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Tensiune_superficial%C4%83
 Principalele metode folosite pentru determinarea tensiunii
superficiale

1. Metoda presiunii maxime de formare a bulelor de aer

(metoda Rebinder)

2. Metoda stalagmometrică sau metoda numărării picăturilor

3. Metoda ascensiunii capilare

4. Metoda desprinderii inelului.

 Metoda Rebinder

Se bazează pe relaţia între presiunea maximă P de formare a bulelor de aer

şi raza capilarului de sticlă – r la care se formează bula de aer.
 Metoda stalagmometrică

Metoda se bazează pe determinarea numărului de picături ce

rezultă la scurgerea unui volum dat de lichid prin capătul unui capilar.

Scurgerea unui lichid printr-un tub capilar

se face discontinuu, sub forma de picături,
dacă în afara de gravitație nu mai intervine
și altă forță. Picătura care se formează se
aseamană cu o sferă elastică în care se
acumulează lichid și care, datorită
tensiunii superficiale, rămâne atârnată de
capătul tubului.
Observațiile au aratat ca viteza de scurgere a lichidelor printr-un tub
capilar este invers proporțională cu tensiunea lor superficială.

Forța de tensiune superficială (F) care se exercită pe întreg conturul

orificiului tubului are forma:

F = 2π∙r∙σ (1)
unde: r este raza orificiului iar
σ – coeficientul de tensiune superficială al lichidului din care este
formată picătura.
 Metoda ascensiunii capilare a lichidului
(Metoda ridicării lichidului în tubul capilar)

Atunci când un tub cu un diametru interior mic este introdus într-un

lichid, nivelul lichidului din interiorul tubului poate să se ridice
deasupra, să rămână uniform sau să fie mai mic decât nivelul
lichidului exterior.
Dacă unghiul de contact dintre peretele lichidului și cel al tubului
este mai mic de 90 de grade (lichidul umezește peretele tubului),
lichidul va urca mai mult în tub decât în exterior. Atunci când
unghiul de contact este de 90 de grade sau mai mult (umectarea
este slabă), lichidul nu se va ridica deasupra nivelului exterior și
poate fi chiar apăsat.
 Metoda desprinderii inelului

Se folosesc o plăcuţă şi un inel, suspendate de talerul unei balanţe. Sub

taler se fixează o masă reglabilă pe care se aşează o cuvă transparentă
umplută cu un lichid. Se ridică masa reglabilă până când muchia lamei sau
inelul intră în apă. Pentru a le desprinde se aşează etaloane de masă m pe
talerul opus. Valoarea lor înmulţită cu g reprezintă forţa necesară
desprinderii plăcuţei sau inelului de lichid. Dacă l este lungimea plăcuţei, r
raza inelului, iar σ coeficientul de tensiune superficială:

2σl =mg sau (1)

4πrσ = mg rezultă (2)

σ = mg/2l , în cazul plăcuţei, sau (3)

σ mg/4πr = , în cazul inelului (4)

 3. CAPACITATEA DE UMECTARE

3.1. FORŢE MOLECULARE LA CONTACTUL LICHID – SOLID

Când cele două suprafețe se întâlnesc, ele formează un unghi de contact ,

numit unghi de udare sau umectare care este unghiul pe care tangenta la
suprafața lichidului îl face cu suprafața solidă, și este o măsură a capacității de
udare.

Fig. 2 Echilibrul tensiunilor superficiale la interfața triplă L – S - G

 Fig. 4. Forţele în punctul de contact
pentru:
a. unghi de contact mai mare de 90°
b. unghi de contact mai mic de 90°.

a. b.

Dacă un lichid este într-un recipient, atunci în afara interfeței lichid/aer la

suprafața de sus, există și o interfață între lichid și pereții recipientului.
Tensiunea superficială între lichid și aer este de regulă mai mare decât
tensiunea superficială de la contactul cu pereții recipientului. Și acolo unde
se întâlnesc două suprafețe, geometria lor trebuie să fie în așa fel ca toate
forțele să fie în echilibru.
Forțele de tensiune (f) sunt prezentate pentru interfața lichid-aer, interfața lichid-
solid și interfața solid-aer. În exemplul din stânga, diferența dintre tensiunile
superficiale lichid-solid și solid-aer, 𝜎𝑙𝑠 − 𝜎𝑠𝑎 , este mai mică decât tensiunea
superficială lichid-aer, 𝜎𝑙𝑎 , dar totuși pozitivă, și anume:
𝜎𝑙𝑎 > 𝜎𝑙𝑠 − 𝜎𝑠𝑎 > 0 (1.4)
Întrucât forțele sunt direct proporționale cu tensiunile superficiale respective,
avem și:
𝜎𝑙𝑠 − 𝜎𝑠𝑎 = −𝜎𝑙𝑎 ∙ 𝑐𝑜𝑠𝜃 (1.5)
unde:
𝜎𝑙𝑠 este tensiunea superficială lichid-solid,
𝜎𝑙𝑎 este tensiunea superficială lichid-aer,
𝜎𝑠𝑎 este tensiunea superficială solid-aer,
 este unghiul de contact - un menisc concav are unghi de racordare mai  < 90o
iar un menisc convex are unghi de racordare  > 90o .
3.2. UNGHIURI DE UMECTARE

a. b. c.
Fig. 3 Tipuri de lichide funcție de valoarea unghiului de umectare:

a.  > 90o Lichid cu capacitate de umectare foarte mică

b.  = 90o Lichid cu capacitate de umectare mică
c.  < 90o Lichid cu capacitate de umectare bună

Dacă unghiul de contact este zero, lichidul se va "umezi" și se va împrăștia.

Dacă unghiul de contact este de 90 de grade sau mai mult, lichidul nu va
"uda" suprafața și va rămâne ca o picătură sferică.
 4. FENOMENE CAPILARE

4.1. Capilaritatea

Capilaritatea – capacitatea de urcare a

unui lichid într-un spațiu capilar

Înălțimea la care urcă un lichid într-un

vas capilar variază invers proporțional
cu diamentrul tubului.
 Fenomenele capilare sunt determinate de forţele de interacţiune
dintre un lichid şi un corp solid şi conduc la abaterea păturii superficiale
de la forma plană.
Aceste fenomene sunt mai evidente în cazul tuburilor de secţiuni
mici, (cu  < 1mm) , numite capilare.

c.  > 90o
a.  < 90o b.  = 90o
Lichid cu
Lichid cu capilaritate Lichid cu capilaritate
capilaritate scăzută
crescută (crește coloana uniformă (nici nu crește
(scade coloana de
de lichid) nici nu descrește coloana
lichid)
de lichid)

Fig. 5. Formarea meniscului în tuburile capilare

4.2. Lichidele tensioactive
Lichidele tensioactive – lichide cu tensiune superficială mică 𝜎𝑙𝑎 . Au
capacitate mare de umectare și un unghi mic de contact  = (0 ÷10o).

Coeficientul de tensiune superficială depinde de temperatură.

Tendința generală este ca tensiunea superficială să scadă cu creșterea

temperaturii, ajungând la o valoare de 0 la temperatura critică.

Lichid în contact cu Temperatura, Tensiunea superficială,

aerul T [°C]  [N.m-1]

Apă 0 75.64
Apă 25 71.97
Apă 50 67.91
Apă 100 58.85
În funcție de raportul forțelor de adeziune și de coeziune, într-un tub capilar
(cu  < 1mm) poate să apară una din următoarele situații:

• pentru un lichid tensioactiv ( = 0...10o), adeziunea este superioară

propriei coeziuni, lichidul urcă în tubul capilar și formează un menisc
concav (fig 4.a);

• pentru lichidele cu tensiune superficială 𝛔𝐥𝐚 mare, unghiul de

contact este mai mare ( = 90... 170o), iar adeziunea este mai mică
decât coeziunea, lichidul coboară în tubul capilar și se formează un
menisc convex (fig 4.b).
Agenţi tensioactivi

Influenţa unor agenţi tensioactivi asupra coeficientului de tensiune superficială

Dacă se dizolvă o substanţă (solvit) într-un lichid (solvent) coeficientul de tensiune

superficială σ a solventului se poate modifică.

Cazul moleculelor tensioactive - în acest caz forţele de atracţie intermoleculare

între solvent şi solvit sunt inferioare forţelor intermoleculare între moleculele ce
alcătuiesc pelicula superficială, cele ale solvitului vor avea o energie inferioară
moleculelor solventului: σ soluţie < σ solvent.

Aer

Apă
Rezultatul va fi:
- energia de suprafaţă a soluţiei nou formate va fi mai mică decât cea a
solventului pur:

σ soluţie < σ solvent

- energia de menţinere în interiorul soluţiei fiind mai mică pentru moleculele

solvitului, acestea din urmă vor avea tendinţa de a se aduna la suprafaţă,
fenomen care este însă contrabalansat într-o oarecare măsură de agitaţie
moleculară.

Moleculele care scad mult coeficientul de tensiune superficială al solventului

pur, chiar dacă sunt adăugate în doză infirmă, poartă numele de molecule
tensioactive.
Ele sunt formate dintr-un radical hidrofil, situat la o extremitate a unui lanţ
hidrocarbonat, hidrofob.

Hidrofob hidrofil

Structura tip a unei molecule tensioactive

4.3. Legea lui Jurin

Legea lui Jurin - înălțimea h a unei coloane de lichid aflată în echilibru

într-un spațiu capilar cilindric de rază r se determină cu relația:
unde: h - înălțimea coloanei de lichid;
 - masa volumică a lichidului;
g – accelerația gravitațională
𝜎 – coeficientul de tensiune
superficială;
 - unghiul de udare
G – greutatea coloanei de lichid
b – dimensiunea spațiului capilar
Discontinuitățile cu deschidere mică asigură o presiune capilară ridicată, ceea
ce explică marea sensibilitate a metodei de examinare.

Pentru a obține o sensibilitate mare ar trebui să se utilizeze:

- penetranți cu tensiune superficială cât mai mică:   0,1 N/m
- penetranți cu capacitate mare de umectare:   0; cos   1

Atenție !!!! Reușita examinării cu lichide penetrante depinde de valoarea

tensiunii superficiale, care este puternic influențată de temperatură și de
starea de curățenie a suparfeței.
 4. FACTORI CARE INFLUENȚEAZĂ CAPILARITATEA

Pătrunderea lichidului în discontinuitățile fine depinde de:

 Tensiunea superficială a lichidului penetrant;

 Forma discontinuităților;
 Temperatura suprafeței și a lichidului penetrant, care influențează
vâscozitatea și tensiunea superficială;
 Presiunea atmoferică;
 Factorii mecanici: straturile de oxizi care au energie superficială mai mare
decât metalul și micșorează unghiul de contact, favorizând pătrunderea
lichidului;
 Pătrunderea altor lichide în discontinuități, ceea ce produce mărirea
unghiului de umectare, a tensiunii superficiale specifice amestecului
penetrant – lichid parazit, micșorând capilaritatea;
 Praful și particulele coloidale, care măresc unghiul de umectare și scad
capilaritatea;
 Substanțele organice (uleiuri, unsori, vopsele) obturează discontinuitățile,
modifică negativ tensiunea superficială, măresc vâscozitatea penetrantului,
reduc contrastul și afectează negativ procesul de emulsionare, în cazul
folosirii penetranților cu postemulsionare.
 Fig. 5. Felul și poziția discontinuităților materialelor:

 1 și 5 discontinuități deschise, înfundate, cu acces de sus în jos. Pătrunderea

lichidului este favorizată deoarece forțele F și G au același sens;
 2 – discontinuitate deschisă, înfundată cu acces de jos în sus. Pătrunderea
este mai redusă, deoarece cele două forțe au sens opus, însă rămâne destul
de însemnată , ca urmare a marimii forței F;
 3 – discontinuitate străpunsă, cu acces din ambele părți. Pătrundere foarte
bună;
 4 și 6 – discontinuități închise. Pătrundere imposibilă.
 Fisura la rece Porozitate

Fisura la cald
Porozitate accentuata

Fisuri de rectificare Porozitate fina

Fisura adanca
Porozitate foarte fina

Pori Fisuri de coroziune

Fig. 6. Tipuri de indicaţii de defect obţinute la examinarea cu lichide penetrante.

Fig. 7. Discontinuități de suprafață detectabile cu lichide penetrante.