Ultima noapte de dragoste,intaia noapte de razboi

Caracterizarea personajului

Perioada interbelică este esențială în evoluția romanului românesc, atât prin lărgirea
ariei tematice, prin surprinderea particularităților unor medii sociale variate, cât și
prin diversificarea formulelor narative. Astfel, romanul de inspiraţie rurală își găsește
adepți în Rebreanu (realismul dur, obiectiv) și în Sadoveanu (realismul mitic), iar cel
citadin este ilustrat magistral de G. Călinescu (realismul balzacian), Camil Petrescu și
Hortensia Papadat-Bengescu (proza de analiză psihologică).

Camil Petrescu renunţă la tematica tradiţională şi optează pentru naraţiunea

subiectivă, care, lasând în plan secund fundalul social, aduce în prim-plan
interioritatea, stările lăuntrice, gândurile şi îndoielile, tot materialul imaginaţiei şi al
raţiunii. Acest demers al romancierului este în concordanţă cu mutaţiile petrecute la
începutul secolului al XX-lea în filosofia europeană. În eseul « Noua structură şi opera
lui Marcel Proust », Camil Petrescu îşi exprimă aderenţa la filosofia modernă şi la
romanul proustian.

Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” a apărut în anul 1930 ,
aparţinând literaturii autenticităţii şi ilustrând estetica modernismului.Totodată, este
un roman psihologic, modern de tip subiectiv, deoarece are drept caracteristici:
unicitatea perspectivei narative, conflictul interior, timpul subiectiv ,memoria afectivă
voluntară sau involuntară, narațiunea la persoana I, eul narator aflându-se în centrul
acțiunii, acesta fiind profund implicat în ceea ce povesteşte, propriile trăiri fiind
singurele pe care le cunoaște.

In „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, Camil Petrescu surprinde

drama intelectualului lucid, în raport cu două experiențe capitale ale căutării
absolutului, dragostea și războiul. Sunt,așa cum afuma Nicolae Manolescu: „Două
titluri, două romane cusute în același sac [...] Prima parte e confesiunea pătimașă a
unui bărbat gelos [...] partea a doua a romanului e un adevărat jurnal de front.”

Ștefan Gheorghidiu este personajul principal al romanului, personajul-naraţor care

relatează direct întâmplările prin jurnalul de front, în timp ce, pe plan afectiv, iubirea
sa pentru Ela este prezentată retrospectiv, până aproape de sfârșitul romanului. Cele
două realităţi, cea exterioară şi cea interioară, se însumează, autorul reușind să creeze
un erou cu o personalitate aparte, puternică, dar contradicterie.

Din punct de vedere social, Gheorghidiu este student la filozofie, inteligent, preocupat
de studiu, dar sărac, trăind destul de greu alături de mama și surorile sale dintr-o
pensie rămasă de la tatăl său. El se îndrăgosteste de o colegă de la Litere, care devine
pasiunea vieţii lui si cu care se casatoreste, cuplul traind fericit si modest. Mostenirea
de la unchiul sau, Tache, il plaseaza intr-o lume necunoscuta lui si care, pana la urma,
i se dovedeste a fi ostila, acesta refuzand sa faca parte din inalta societatea a
Bucurestiului, pe care o considera mediocra si plina de superficialitate.Acceasi
mostenirea marcheaza si declinul pe care acesta il sufera in cuplul pe care il formeaza
cu Ela. Pe parcursul romanului, Gheorghidiu este observat si sub titlul de
sublocotenent in cadrul Primului Razboi Mondial,fiind responsabil de plutonul 9 al
avangardei, lucru pe care ar fi putut sa il evite datorita averii de care dispunea.

Statutul sau moral este marcat de inteligenta sa incontestabila, de natura analitică şi

reflexivă, de sensibilitatea exagerată, dar si de modestia, generozitatea si pasiune.
Tocmai modestia si capacitatea de a-si exprima punctul de vedere fara a fi lingusitor ca
ceilalti membri ai familiei, l-au impresionat pe unchiul sau,Tache, care hotaraste sa ii
lase cea mai mare parte din avere.In continuare, acesta isi da seama ca este nepriceput
in afaceri si constient de incapacitatea sa, cedeaza o parte din mostenire celuilat
unchiu, Nae. In final,Gheorghidiu are tarie morala de a se distanta de propriul destin,
de gelozia chinuitoare pe care o simte in relatie cu Ela, considerandu-le inferioare
incercarilor prin care va trece odata inrolat in razboi, motiv pentru care o va parasi.

Psihologic, Stefan, intelectualul cu o natura dilematica, este insetat de absolut, dar

constiinta sa nu este obsedata de lumea ideilor, ci mai degraba de amanuntele
chinuitoare. Orice aspect al vietii este pus sub lupa analizei si raportat la un nivel
superior. Drama iubirii îl determină să aibă un puternic spirit polemic, mai ales când
constată incompetenţa și banalitatea ideilor despre iubire ale interlocutorilor săi.
Conflictul sau interior este cu atât mai profund, cu cât nu reprezintă numai eșecul
sentimental, ci şi consecinţa unei vanități masculine, a unui orgoliu lezat.Cele doua
experiente pe care protagonistul le considera fundamentale, iubirea si razboiul,
prezinta o largire a eului, a orizontului de cunoastere,acesta cautand sa gaseasca
raspunsurile intrebarilor care ii macina constiinta.

O secventa ilustrativa care evidentiaza orgoliul personajului este excursiei de la

Odobeşti, prilejuită de Sărbătoarea Sfinţilor Constantin şi Elena, întreprinsă la
inițiativa verișoarei Anișoara, o amatoare de distracții mondene. Stefan devine acum
foarte gelos, având reale motive să creadă că soția sa îl înșală, deşi nu recunoaște: „Nu,
n-am fost gelos, deși am suferit atât din cauza iubirii”. În timpul acestei excursii, se
pare că Ela îi acordă o atenție exagerată unui anume domn G. (Grigoriade), „dansator
foarte căutat de femei”, care îi va deveni mai târziu amant soţiei: întârzie la masă, după
care apare însoţită de noul așa-zis prieten, mănâncă din farfuria lui, discută aprins
doar cu acesta şi, ca un compromis făcut de comeseni, lângă Gheorghidiu sunt lăsate
două locuri libere, ca şi cum toţi ar fi înțeles situația jenantă. Frământările interioare
ale lui Gheorghidiu ating cote maxime, „În cele trei zile cât am stat la Odobeşti, am
fost ca și bolnav. [...] Imi descopeream nevasta cu o uimire dureroasă”, dar, orgolios,
încearcă să şi le ascundă cu grijă de teama ridicolului şi nu îi reproșează soției fățiș
nemulțumirile sale: „Mă chinuiam lăuntric ca să par vesel. [...] Și eu mă simţeam
imbecil şi ridicol”. Cu toate acestea, o vecină de la masă sesizează pe chipul său o urmă
de gelozie şi încearcă să îl liniștească,insa acesta orgolios nu isi recunoaste nelininistea
pentru că „așa glumesc femeile”.
O alta secventa ilustrativa pentru orgoliul personajului este evidentiata in capitolul
„Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” care prezintă vizual şi un tablou amplu al
învălmăşelii, exploziilor, imaginilor teribile, groteşti. Omul descoperă panica, lașitatea,
frica,insensibilitatea, dar si sensul solidarităţii, al camaraderie, date de egalitatea în
faţa morţii. Conștient de această experienţă totală pe care o trăieşte, Stefan
Gheorghidiu afirmă: „Numai acolo în fața morţii și a cerului înalt, poți cunoaşte
oamenii”, căci „în faţa morţii și în dragoste, omul apare în autenticitatea lui”. Din
orgoliu, este hotarat sa acumuleze o nouă experiență capitală, o „experienţă
definitivă”,necesară formării personalităţii lui, dar şi din dorinţa de a scăpa de obsesia
geloziei s-a înrolat, mărturisind: „N-aș vrea să existe pe lume o experienţă definitivă de
la care să lipsesc”. El traversează coșmarul morţii și iese îmbogăţit interior,
reconsiderându-și atitudinea față de Ela, față de sine și față de lume. Se rezolvă astfel
conflictele personale: conflictul cu ceilalți, conflictul cu Ela, conflictul cu sine. Fiind
rănit şi spitalizat, Gheorghidiu revine la vatră total schimbat, capabil să renunţe la
fantasmele trecutului: „sunt obosit, mi-e indiferent chiar dacă e nevinovată”.

Semnificative pentru tema si viziune sunt elemntele de limbaj si structura precum

titlul si modalitatile de caracterizare.

Textul narativ este structurat în două părți precizate în titlu, care indică temele
romanului şi, în același timp, cele două experienţe fundamentale de , cunoaștere trăite
de protagonist: dragostea și războiul. Dacă prima parte , reprezintă rememorarea
iubirii matrimoniale eșuate dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela, partea a doua, construită
sub forma jurnalului de campanie al lui Gheorghidiu, urmărește experienţa de pe
front, în timpul Primului Război Mondial.

Titlul amplu al romanului ar putea sugera rătăcirea tânărului Ștefan Gheorghidiu prin
„noaptea” incertitudinilor fără răspuns, legate de iubire. leșirea din „noaptea dragostei”
se face prin intrarea in „noaptea războiului”. Războiul are 0 functie şi îi deschide o altă
perspectivă asupra vieţii,astfel incat prin aceasta experiența purificatoare,
protagonistul isi poate reconsidera atitudinea faţă de Ela, față de sine și de „tot
trecutul”.

Dintre modalităţile de caracterizare directă a personajului, în acest roman subiectiv,

de analiză, scris la persoana I, este folosită adesea autocaracterizarea, pentru portretul
fizic, moral sau psihologic („Eram alb ca un om fără globule roşii” „Eram înalt şi
elegant...“; „Lipsit de orice talent, în lumea asta muritoare, fără să cred în Dumnezeu,
nu m-aş fi putut realiza — şi am încercat-o — decât într-o dragoste absolută“).

Pentru observarea propriilor trăiri scriitorul utilizează tehnici moderne ale analizei
psihologice precum: introspecţia, autoanaliza lucidă („Evident, mă întreb uneori dacă
nu-mi fac sigur această suferință. “, „Nu, n-am fost nicio secundă gelos, deși am suferit
din cauza iubirii.“), monologul interior, cu notarea stărilor fiziologice și a senzațiilor
organice („Mi-era pielea uscată, capul dur şi gol să poți lovi cu ciocanul în el, parcă tot
gâtul plin de câlți.“, notează la Odobeşti, sau „Nu pot gândi nimic. Creierul parcă mi s-
a zemuit, nervii, de atâta încordare, s-au rupt ca nişte sfori putrede“, în scena salvei de
obuze), fluxul conștiinței.
Caracterizarea directă de către alte personaje este realizată rar, prin intermediul
replicilor scurte, precum aceea a lui Nae Gheorghidiu, „N-ai spirit practic...“, ori aceea
pe care i-o adresează Ela lui Ștefan când soţul îi p ușează comportamentul ei din
timpul excursiei de la Odobeşti: „Eşti de sensibilitate imposibilă.“

Dintre modalităţile de caracterizare indirectă a personajului, portretul lui Gheorghidiu

se desprinde din fapte, gânduri, limbaj, gesturi, atitudini și din relațiile cu celelalte
personaje. Ilustrative pentru idealismul său, pentru credinţa în absolutul şi unicitatea
iubirii, sunt replicile ocazionate de discuția de la popotă, din primul capitol: „Orice
iubire e ca un monoideism, voluntar început, patologic pe urmă. “, „...acei care se
iubesc au drept de viață şi de moarte, unul asupra celuilalt“. De aceea, dezamăgirea
provocată de prăbuşirea relaţiei de cuplu, ca urmare a posibilului adulter al Elei, este
depăşită atât de dificil. Și în raport cu celelalte personaje, Ștefan își dovedeşte
superioritatea morală; el respinge orgolios „valorile“ unei societăți meschine: abilitățile
specifice unui dansator monden ca domnul G., unui arivist şi politician veros ca Nae
Gheorghidiu, unui avar ca unchiul Tache sau ale unui multimilionar analfabet ca
Tănase Vasilescu Lumânărarul.

„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război“ este un roman modern,

psihologic, de tip subiectiv, reprezentativ pentru o nouă viziune autentică și
demitizată asupra războiului. Prin Ştefan Gheorghidiu, personajul-narator, scriitorul
impune în literatura română o nouă tipologie: intelectualul inadaptat, ce aspiră spre
absolut.