A murit Luchi…

S tau cu ochii deschiºi în întuneric. Nu se vede nimic. Parcã am

pe ochi douã cãpãcele negre.
ªi nu se mai face ziuã… Dacã nu se mai face ziuã niciodatã ?…
Oare cum ar fi dacã n-ar mai rãsãri soarele în veci de veci ? Nici
ceasul de dincolo nu se mai aude. Nu s-aude nimic, nu se vede
nimic : ca pe ceia lume…
Mama intrã în odaie în vârful picioarelor. Crede cã dorm. Ridicã
storurile. Afarã parcã-i fum.
– Plouã, mamã ?

134
 – Ce, nu dormi ? Nu, nu plouã… Stai acolo, cã-i devreme.
Bine cã nu plouã ! Mi-ar fi stricat ºorþul de uniformã, pe care nu
l-am îmbrãcat încã. Mi l-a adus asearã madama Janeta, iar Tasia
l-a scuturat bine, l-a stropit ºi l-a mai cãlcat o datã, „cã miroase a
madama Janeta”. E drept cã nu miroase frumos : a gaz, a mucegai
ºi a ceapã prãjitã în untdelemn. Dar mie îmi place sã-mi miroase
rochiile a madama Janeta : se cheamã cã-s noi, chiar dacã-s fãcute,
ca de obicei, din vechi.
Toatã noaptea n-am putut sã dorm din pricina ºorþului. Stã întins
pe spãtarul scaunului, ºi parc-ar fi cineva viu acolo, cineva care o
sã fiu eu, dar încã nu-s…
Când se scoalã Margareta, bodogãnind cã-i prea devreme, sunt
gata de mult. Nuþa a întârziat de la spital anume ca sã mã pieptene.
– Vreau sã te vãd plecând la ºcoalã, ºcolãriþo !
ªi-mi dã ea cafeaua, cã mama n-are vreme : se îmbracã sã meargã
cu mine.
Cafeaua cu lapte nu se duce pe gât. Nu ºtiu ce are. Mã uit
speriatã la cele douã cornuri de lângã farfurioarã. Muºc un colþiºor,
sfãrâmãcios ºi dulce. E bun. Dar gura mi-e uscatã ºi mã înec.
Margareta mã împunge cu cotul :
– Nu poþi ?… Dã-le-ncoace !
ªi le mistuie pe sub masã în buzunãrile ei, în care încap, nu ºtiu
cum, o groazã de lucruri : degetare, radiere, poze, mototoale de aþã,
bucãþele de cretã, acadele, bumbi de tot felul, sâmburi, pietre de
domino ºi numere de loto.
– Ei, gata-i ºcolãriþa noastrã, gata ?…
A venit ºi conu’ Neculai ! Dumnealui nu vine la noi decât la zi
întâi, când aduce chiria. Te pomeneºti cã vine ºi pãrintele Veniamin,
ca la zi-ntâi !
Conu’ Neculai mi-a adus o plumierã cu creioane colorate ºi cu
plumburi de placã. Pe capac, douã rândunele stacojii stau alãturi
pe-un bucheþel de nu-mã-uita. Înãuntru, cutia e cãptuºitã cu sugã-
toare roºie, iar pe dos e scris cu litere de tipar, puþintel tremurate,
Alexandra Casian, clasa întâia primarã.
Mã înroºesc pânã-n ochi de bucurie ºi nu mã pricep ce sã spun.

135
 – Ei, îþi place ? Mi-o fost tare fricã, cã nu þi-a plãcea. Când m-am
dus eu întâi la ºcoalã sã-nvãþ az-buchii, nu mi-o adus nimenea
plumierã cu pozã… Purtam sumãeº ºi opinci ºi mi-o aninat mãmuca,
Dumnezeu s-o ierte, o trãistuþã vãrgatã pe dupã gât. ªi-n trãistuþa
aceea aveam cartea, un pumn de perje ºi doi pãpuºoi copþi, sã-mi
þie de saþ…
– Sã-nveþi… ce, coane Neculai ? se înfige Margareta.
– Az-buchi, Mãrgãrinto. C-aºa se-nvãþa pe-atunci.
– Az-buchi ! se bucurã Margareta. ªi deodatã începe sã-mi cânte,
obraznicã, sãrind într-un picior :

Az-buchi,
Mamã, Luchi,
ª-un pãduche !

Nici azi, când mã duc ºi eu la ºcoalã, nu-mi dã pace ! ªi încã de

faþã cu conu’ Neculai…
Noroc cã tocmai atunci a ieºit din casã tata. A auzit, dar n-a zis
nimic. A coborât doar sprânceana ºi numaidecât Margareta ºi-a
gãsit nu ºtiu ce de lucru pe sub cerdac.
Mama ºi-a pus rochia cu care se duce la cucoane ºi pãlãria
cea nouã, în culoarea ºerbetului de cireºe, numai cât un cuib de
rândunicã.
– Gata, Luchi ?
Tata se pleacã ºi mã sãrutã pe frunte, mãrunþel ºi des, cum
sãrutã el.
– Hm… te duci ºi tu… te duci ºi tu…
ªi se uitã în altã parte.
Conu’ Neculai îmi netezeºte pãrul cu mânuþa lui uscatã ºi nu zice
nimic. Iar Nuþa îmi potriveºte guleraºul numai c-o mânã : pe cea-
laltã o þine la spate. Am înþeles. Are sã arunce dupã mine cu o felie
de pâine proaspãtã, ca sã-mi fie cu noroc. Mã bucur pentru Cotarla :
îi merge-n plin de dimineaþã, azi…
Coborâm scãrile, mama ºi cu mine, cu oarecare solemnitate. De
sub cerdac, Margareta îmi suflã din treacãt :
– Az-buchi, noroc Luchi !

136
 Tasia vine în urmã cu geanta. O þine departe de trup, c-un fel
de respect parcã, altfel decât cum þine coºul când aduce din piaþã.
ªi-n geantã sunã dulce din plumburi ºi din creioane plumiera de la
conu’ Neculai…
Întorc capul ºi mã uit în urmã.
Tata, conu’ Neculai ºi Nuþa mã petrec cu ochii, parc-aº pleca la
drum lung, de unde cine ºtie dacã mã mai întorc. De sub cerdac,
Margareta îmi face niºte semne pe care nu le înþeleg. ªi-n portiþa
rãmasã deschisã, aºezatã cuminte pe coadã, stã Cotarla ºi dã din
cap. Pe ea o înþeleg, îmi spune, în legea ei :
– Lasã, Luchi, cã trece ºi asta…

Am rãmas singurã între fete.

– Sunt colegele tale, Luchi. Vezi sã te împrieteneºti cu ele, mi-a
spus mama când a plecat.
Tare-s multe !
Cum sã mã împrietenesc cu toate ?
Una lungã, cu ºorþul pânã-n cãlcâie, cântã nu ºtiu ce ºi altele râd
împrejurul ei. Nu s-a pieptãnat de-o sãptãmânã ºi mereu îºi trece
degetele arãtãtoare, când de la o mânã, când de la cealaltã, pe
sub nas.
Cum sã mã împrietenesc eu cu asta ?
– Sã nu te pui cu Zamft, cã are insecte ! îmi spune una bãlaie ºi
îndesatã, cu cozile lãsate slobod pe umeri.
Parcã eu ºtiu care-i Zamft, sã nu „mã pun” cu ea !
Alta, mãrunþicã ºi ºtirbã, îºi suflã întruna nasul într-o batistã
roºie. Plânge-aãa, fãrã glas ºi fãrã lacrimi, numai cu nasul, de când
a lãsat-o mama ei.
Eu nu plâng, cu toate cã nu mi-e îndemânã. Stau, cum stau cele
mai multe, stingherã ºi tãcutã, puþin speriatã.
– Cine era cucoana ceea frumoasã cu care-ai venit ? mã întrebã
o fetiþã firavã ºi dulce, cu moþ alb în creºtet.
– Mama, rãspund bucuroasã.
Îmi creºte inima ºi dintr-o datã mi-e dragã fetiþa asta albã,
coborâtã parcã din cãrþile cu poze.

137
 – Mama mea nu-i frumoasã ca a ta… Doamna noastrã-i frumoasã,
da-i a dracului. Are doi copii, un bãiat º-o fatã. Bãiatul mã bate el
pe mine, da’ pe fatã o bat eu… Pe tine cum te cheamã ? Pe mine,
Lilica. Fetiþa cea cu moþ negru e prietena mea. O cheamã Martica.
I-a murit o sorã ºi de-aceea-i în doliu. Mai are trei surori º-un frate,
unul gras. Îl ºtii ? Mata ai fraþi ? Eu îs singurã… Unde stai ? Eu
stau la ºcoala de bãieþi. Vrei sã vii la mine sã ne jucãm ? Vine ºi
Martica ºi am o mulþime de jucãrii. Ne face mama ceai ºi ne dã
mandarine. Îþi plac mandarinele ?
Nici nu-ncerc sã-i rãspund. N-am când. Mã ameþeºte vorba ei,
dar îmi place. Se cheamã cã am ºi eu o prietenã ºi încã pe cea mai
frumuºicã dintre fete.
Un clopoþel a început sã se smuceascã deasupra uºii, speriat.
Parcã vrea sã-ºi rupã frânghiuþa ºi s-o ia la fugã.
Intrãm în clasã.
Pupitrul e înalt. Mã ridic în vârful picioarelor, mã sprijin în coate
ºi abia izbutesc sã mã aºez, strâmb, pe-o margine de bancã. Fetele
se foiesc o vreme, pe urmã se astâmpãrã. E aºa de liniºte, cã se
aude cum îºi strigã Hunã, pe stradã, covrigeii lui sãraþi…
– Casian Alexandra !
E numele meu. ªtiu. Dar nu rãspund. Pe mine nu mã strigã
nimeni aºa. Toatã lumea mã strigã Luchi…
Îmi vine-a râde. Aºa-i de caraghios sã te strige cineva Casian
Alexandra ! Ca ºi cum ar striga-o tata pe mama, în loc de Catia,
Casian Ecaterina !
Doamna se uitã la mine ºi râde.
Are-un dinte de aur, drept în faþã.
– Cu mata vorbesc, fetiþo… Cum te cheamã ?
Am uitat cã banca e înaltã ºi cad de sus, bocãnind, în picioare.
Simt în jurul meu râsul stãpânit al clasei. Aºa râde Margareta, pe
muþeºte, când aºteaptã sã spun eu o prostie.
– Cum îþi zice mama acasã ? stãruie doamna tot blând, dar c-un
fel de nerãbdare parcã.
– Luchi ! sare de lângã mine, rãpezind înainte douã degete ascu-
þite, una bondoacã ºi zburlitã, c-un ochi strâmb. Luchi, ca la cãþei !
Asta-i Pandele, repetenta clasei.

138
 Toate fetele se uitã la mine. Încã nu râd, dar ochii lor împung
ºi dor. ªi dintr-o datã mi-e ruºine de numele meu, mi-e ruºine de
mine, mi-e ruºine de tot.
– Nu-i adevãrat ! Acasã, mama îmi zice… îmi zice Casian Alexandra !
rãspund repede, ca sã se isprãveascã odatã, uitându-mã urât spre
zburlitã.
S-a isprãvit. Nu mã mai întreabã nimeni nimic. Mã aºez în locul
meu ºi mã uit la mine, la fetiþa asta nouã pe care-o cheamã Casian
Alexandra ºi pe care parcã n-o cunosc.
Casian Alexandra are ºorþ negru, de sub care nu i se mai vãd
genunchii, ciorapi lungi, prinºi cu gumã de pieptãraº, ºi guler de
pichet alb, care-o supãrã puþin, cum o supãrã ºi cozile împletite
prea strâns, care-i trag ochii spre tâmple ca la chinezoaice. Stã
cuminte cu mâinile pe pupitru ºi i-e ruºine cã o cheamã Luchi, ca
pe cãþei…
Dar nu-i adevãrat. N-o cheamã Luchi. Luchi nu mai este. A
rãmas pe undeva pe-acasã, poate în lãdiþa din cãmarã, printre
resturile de jucãrii pe care nu le mai ºtie ce-au fost ºi care nu mai
au nume.
Luchi era micã, Luchi era proastã, Luchi era caraghioasã.
Luchi era fericitã…
Lui Casian Alexandra i-e milã de Luchi. I-e milã ca de pãpuºa
moartã cãreia i-a cules ochii verzi ºi reci de pe covor, într-o dimi-
neaþã de Crãciun, demult…
Mã uit la turnul bisericii, pãtrat ºi greu. Douã ciori încearcã sã
se aºeze alãturi pe spiþele crucii. Dar vârful le umflã penele ºi le
suflã jos.
Le vãd întâi limpede, pe urmã cenuºiu, ca printr-o ploaie mãruntã
ºi deasã. Liniile se strâmbã. Turnul stã acum hâit, crucea s-a întors
ca semnul înmulþirii. Cum sã nu cadã ciorile, sãracele ?
Ceva fierbinte îmi frige obrajii reci. ªi doar nu plâng.
– Ce ai, Casian ? Þi-e rãu ?
– Nu, doamnã…
Nu i-e rãu lui Casian. Îi vine sã plângã în gura mare ºi nu poate.
Dacã doamna ar fi întrebat-o :

140
 – Ce ai, Luchi ?
Poate cã ar plânge. ªi ar fi bine…
Dar Luchi nu mai este nicãieri. Luchi a murit. În locul ei, o
ºcolãriþã cuminte clipeºte mãrunþel ºi-ºi înghite lacrimile care au,
pentru întâia oarã, un gust de cenuºã…
A murit Luchi…

141