SILVOBIOlOGIA

I. CONSIDERAŢIUNI GENERALE. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN SILVICULTURĂ

1.1.Definiţia, obiectul şi scopul silviculturii

Definiţia pădurii

Aşa cum indică şi etimologia cuvântului, silvicultura se ocupă de cultura pădurii. Termenul
românesc s-a format din două cuvinte de origine latină: silva-ae = pădure şi cultură-ae = cultivare.
Noţiunea de pădure derivă din latinescul palus-udis = mlaştină acoperită cu trestie sau teren acoperit
cu arbori. Un sens oarecare asemănător are şi cuvântul forestier care este tot de origine latină. Fondul
forestier cuprinde pădurile, terenurile afectate împăduririi şi cele care servesc nevoile de gospodărire
(terenurile de hrană pentru vănat, terenuri pentru administraţia silvică, drumurile forestiere şi apele din
interiorul pădurilor, pepinierele forestiere, răchităriile, terenurile neproductive din perimetrul
pădurilor).
Ca ştiinţă, în sens restrâns, silvicultura studiază legile şi procesele de viaţă din pădure, şi pe
această bază stabileşte măsurile tehnice capabile să-i sporească productivitatea şi să-i intensifice
funcţiile protectoare. Cu alte cuvinte silvicultura se ocupă cu studiul pădurii ca ecosistem
forestier (structura specifică, legile şi procesele ce-i guvernează existenţa şi-i întreţin dezvoltarea
şi evoluţia) şi cu precizarea tehnicilor şi tehnologiilor specifice de întemeiere, conducere-îngrijire
şi punere în valoare a produselor pădurii cultivate prin aplicarea tratamentelor.
Silvicultura poate fi definită deci ca ştiinţă şi tehnica cunoaşterii, stăpânirii şi dirijării proceselor
care întreţin existenţa şi dezvoltarea pădurii, în vederea intensificării stabilităţii ei bioecologice şi a
funcţiilor productive şi protectoare. În sens larg, silvicultura îmbrăţişată întreg ansamblul de
preocupări privind cunoaşterea pădurii, crearea şi îngrijirea acestea, recoltarea şi valorificarea raţională
a produselor sale, precum şi organizarea şi administrarea întregului proces de gospodărire.

Obiectul şi scopul silviculturii

Obiectul silviculturii ca ştiinţă şi ramură de producţie nu este altul decât pădurea. Aceasta se
află în centrul preocupărilor întregului sector forestier.
Scopul silviculturii este de a pune în valoare la un grad cât mai înalt produsele şi influenţele
binefăcătoare ale pădurii, conform intereselor social-economice, sub presiunea cărora şi în
virtutea cărora a apărut şi sa dezvoltat. Actualmente, silvicultura este tot mai puternic angajată în
găsirea căilor de intensificare şi valorificare raţională şi cu continuitate a producţiei de biomasă şi
bioenergice a fondului nostru forestier, precum şi a rolului său de protecţie asupra mediului
înconjurător şi a calităţii vieţii umane. Pentru aceasta, e necesar studierea temeinică a mecanismelor
bioecologice de care depinde existenţa, organizarea şi funcţionarea pădurii, întrucât numai pe această
bază se poate elabora fundamentele teoretice ale soluţiilor biotehnice în vederea dirijării dezvoltării ei
în conformitate cu scopurile urmărite.
În condiţiile actuale, sarcina primordială a sectorului de cultură este de a contribui la creşterea
stabilităţii ecosistemice şi a resurselor de biomasă (vegetală şi animală) şi bioenergie ale pădurii, la
valorificarea superioară şi raţională a acestor resurse şi în concordanţă cu cerinţele mereu sporite ale
economiei naţionale, precum şi la intensificarea funcţiilor de protecţie pe care pădurea le realizează
prin însăşi prezenţa sa pe un anumit teritoriu.
Silvicultura s-a dezvoltat ca un mijloc indispensabil de cunoaştere, stăpânire şi dirijare a pădurii
cultivate, în scopul realizării obiectivelor de ordin social-economic deliberat stabilite în cadrul unei
anumite politici forestiere. În acelaşi timp, soluţiile tehnice impuse de nevoile social-economice
trebuie continuu armonizate cu imperativele de ordin bioecologic, care sunt adeseori intransigente. De

1
aceea, silvicultura capătă un pronunţat caracter biotehnic şi orice mijloace silvotehnice nu pot fi deplin
asigurate, decât dacă ţin atent seama de particularităţile biologice, ecologice şi tehnico-economice de
care depinde existenţa şi capacitatea productivă şi protectoare a pădurilor.

1.2. Componentele Silviculturii ca ştiinţă

Silvicultura ca ştiinţă este compusă din două părţi constitutive: silvobiologia şi silvotehnica.
Silvobiologia este parte silviculturii care se ocupă de studiile ecosistemului pădure (silvosistem)
sub raport morfologic, fiziologic, evolutiv şi sistemic. În acest context se are în vedere studiul
elementelor constitutive şi modul lor de organizare, ecologia, legile şi procesele ce au loc în viaţa
pădurii şi distribuţia vegetaţiei forestiere pe mari spaţii şi pe unităţi tipologice.
Silvotehnica sau silvicultura aplicată studiază metodele biotehnice folosite la întemeierea,
conducerea-îngrijirea arboretelor şi exploatarea-regenerarea pădurii în conformitate cu natura şi
sarcinile gospodăriei, elaborând fundamentele teoretice ale acestor metode şi tehnicile specifice de
aplicare. Ea include deci studiul măsurilor reclamate de gospodărirea raţională şi multifuncţională a
pădurii cultivate. Cele 2 laturi – silvobiologia şi silvotehnica se împletesc strâns şi se
intercondiţionează, definind caracterul unitar şi complex al silviculturii ca ştiinţă şi ramură de
producţie.

1.3. Raporturile silviculturii cu alte ştiinţe şi ramuri de activitate

Silvicultura nu a apărut şi nu s-a dezvoltat izolat, independent de celelalte ştiinţe. Ea s-a îmbogăţit
continuu asimilând cuceririle dobândite prin dezvoltarea biologiei, ecologiei, geneticii, matematicii,
fizicii, chimiei, economiei şi ştiinţelor reale. De asemenea la dezvoltarea silviculturii au contribuit
metrologia, pedologia ecologia, fiziologia, geobotanica, amenajamentul, exploatarea pădurilor şi
transporturile forestiere.
Astfel, se poate spune, că Silvicultura se fundamentează îndeosebi pe biologie (botanică, zoologie,
microbiologie, fiziologie, genetică), pe ecologie (autoecologie, ecologia populaţiilor, ecologia
comunităţilor şi ecosistemelor, ştiinţa staţiunilor), pe geografie (geomorfologie, geologie, pedologie,
climatologie, hidrologie, landşaftologie, fito-şi zoogeografie, cartografie).
Ştiinţele biologice permit cunoaşterea organismelor componente ale pădurii şi a proceselor ce se
produc în acestea. Ştiinţele ecologice oferă informaţiile necesare asupra populaţiilor şi comunităţilor
pe care acestea le alcătuiesc, precum şi asupra staţiunilor. Ştiinţele geografice dau cunoştinţele
necesare asupra componentelor mediului (relief, rocă, climă, sol), a repartiţiei şi diferenţierii lor, cât şi
distribuţiei organismelor şi a ecosistemelor în spaţiul geografic.
La rândul său, silvicultura vine şi ea în ajutorul acestor discipline şi stă la baza altora, care se
ocupă de latura teoretică, ecologică sau tehnică a silviculturii, cum ar fi protecţia pădurilor,
amenajamentul, economia forestieră, organizarea şi planificarea, dendrometria, împăduririle,
exploatările şi transporturile forestiere, precum şi valorificarea produselor pădurii. Totalitatea acestor
ştiinţe care se intercondiţionează, constituie la un loc, cea ce se înţelege în sens larg prin ştiinţe silvice
sau forestiere şi definesc în ansamblu sensul larg al silviculturii.
Dintre toate ştiinţele silvice şi relaţiile silviculturii cu acestea, trebuie menţionate îndeosebi
relaţiile silviculturii cu amenajarea pădurilor şi exploatările forestiere. Amenajarea pădurii, este
ştiinţa organizării gospodăririi pădurii pentru a asigura îndeplinirea de către aceasta a funcţiilor social-
economice atribuite, creează cadrul în care operează silvicultura. Astfel spus, amenajamentul silvic
ca lucrare tehnico-organizatorică şi economică, ecologic fundamentată, constituie documentul de bază
în gospodărirea pădurilor. Amenajarea pădurii creează cadrul organizatoric prin care ţelurile pot fi
atinse, iar silvicultura în acest cadru stabileşte când, unde şi cum urmează a fi folosite măsurile
indicate şi le aplică efectiv.

2
 În ceea ce priveşte poziţia exploatărilor forestiere, trebuie subliniat un lucru foarte important şi
chiar cardinal, că exploatarea nu este doar o operaţiune de recoltare a lemnului, ci în primul rând o
tehnică de regenerare şi conducere a arboretelor. De aceea, exploatarea trebuie să folosească tehnologii
adecvate acestui scop principal. Eficienţa exploatării trebuie apreciată după calitatea seminţişului şi a
arboretelor parcurse cu tăieri de regenerare şi conducere, şi nu după economiile realizate la doborârea,
scoaterea şi realizarea masei lemnoase.
De asemenea, trebuie de menţionat faptul, că în ştiinţa de domeniu, prin termenul de silvicultură se
denumeşte nu numai ştiinţa şi tehnica regenerării, îngrijirii şi conducerii arboretelor, sau chiar întregul
complex de ştiinţe forestiere, ceea ce se reflectă în denumirea şcolilor şi facultăţilor de specialitate, dar
tot prin acest termen se denumeşte şi ramura de producţie forestieră. Acest termen este adesea utilizat
şi în denumirea ministerelor/departamentelor care administrează pădurea. După părerea noastră,
precum menţionează şi mulţi savanţi de valoare, corect în esenţă, dar şi din punct de vedere
etimologic, folosirea termenului de silvicultură să se aplice doar în cazul ştiinţelor silvice, iar pentru
denumirea ramurii de producţie este mai potrivit termenul de sector, domeniu sau gospodărie
forestieră.
În acelaşi timp, ca ramură economică, silvicultura se găseşte într-o strânsă interdependenţă cu
celelalte ramuri ale economiei naţionale, precum agricultura, praticultura, dar şi industrie.
Silvicultura, agricultura şi praticultura (cultura plantelor furajere) prezintă unele trăsături comune,
dar şi deosebiri.

Din trăsăturile comune fac parte:

 La baza producţiei stau plante capabile de fotosinteză;
 Pe lângă factorii naturali de producţie – clima, solul şi vegetaţia – capacitatea lor bioproductivă
este condiţionată de programul social-economic impus ca mod de gospodărire;
 Plantele reprezintă integral sau parţial atât obiectul şi mijlocul de producţie, cât şi produse
propriu-zis;
 Aceste trei feluri de culturi angajează întinderi foarte mari de teren, neputând fi concentrate pe
spaţii mici ca uzinele;

Din trăsăturile diferite fac parte :

 Ciclul de producţie în silvicultură este cu mult mai mare de decenii, secole, şi numai de 1-2 ani
în celelalte ramuri;
 Cantitatea de muncă prestată la 1ha în silvicultură este mai mică;
 Agricultura nu se poate practica decât în cele mai prielnice staţiuni unde de-a lungul anilor a
crescut pădurea;
 În silvicultură productul principal e lemnul, iar în agricultură fructele şi legumele;
 Şi principala deosebire este, că în silvicultură spre deosebire de agricultură, actul recoltării
trebuie astfel conceput, încât să se păstreze cele mai favorabile condiţii bioecologice de producere a
regenerării pădurii.

III. ROLUL PĂDURILOR ŞI ZONAREA LOR FUNCŢIONALĂ

3.1.Rolul şi importanţa pădurilor sub aspect evolutiv

Pădurile au jucat şi v-or juca de-a lungul anilor un rol de seamă în viaţa planetei noastre, ca şi în
evoluţia şi dezvoltarea societăţii omeneşti, prin produsele şi influenţele lor binefăcătoare.
Pădurea a constituit din totdeauna o sursă de neînlocuit de produse lemnoase şi nelemnoase şi a
exercitat o puternică influenţă în conservarea mediului fizico-şi biogeografiс, ca şi asupra existenţei
social-umane.

3
 Rolul şi importanţa pădurilor, şi deci funcţiile acestora trebuie înţelese în mod evolutiv istoric.
Conceptul despre rolul şi importanţa pădurilor a fost diferit în timp şi spaţiu, în strânsă legătură cu
dezvoltarea inegală a societăţii omeneşti în diferite regiuni geografice. Astfel, în trecutul mai
îndepărtat, importanţa pădurilor deriva din capacitatea lor de a oferi omului primitiv hrană şi adăpost,
mai târziu pentru cantitatea de fructe şi iarbă produsă şi evident pentru cantitatea vânatului adăpostit.
În evoluţia societăţii omeneşti, pădurile reprezentând un obstacol în calea dezvoltării agriculturii şi
păstoritului au fost decimate corespunzător gradului de dezvoltare a acestor ramuri de producţie social-
economică.
Reducerea îngrijorătoare a suprafeţelor acoperite cu păduri, mai ales în anumite zone geografice
(în jurul Mediteranei, China, India, Anglia, America, etc.) a ridicat la importanţa din ce în ce mai mare
conceptul despre rolul şi funcţiile pădurilor. De remarcat însă că, atât în trecut şi probabil în viitor,
rolul şi importanţa pădurilor ne apar diferite de la o regiune la alta, ca rezultat al dezvoltării inegale a
societăţii omeneşti.
Dacă omul nu s-ar fi amestecat în treburile naturii, pe planeta noastră ar fi fost în prezent cu mult
mai multe păduri decât avem astăzi. Omul a schimbat radical înfăţişarea Pământului, distrugând
imense masive forestiere sau prefăcându-le după bunul său plac. La cei mai puternici factori ai
mediului geografic, care secole la rând au lucrat la formarea masivelor forestiere, s-a alăturat factorul
uman. Urmele influenţei lui asupra pădurilor, pot fi găsite în orice colţişor al globului pământesc, în
toate regiunile geografice şi la diferite înălţimi deasupra nivelului mării.
În Europa, pentru care este caracteristică o densitate mare a populaţiei, pădurile au fost strâmtorate
chiar şi în zonele alpine, unde în jurul micilor aşezări răzleţite ale satelor şi oraşelor mai mari s-a
dezvoltat sectorul agricol. Aceasta a adus cu sine lărgirea păşunilor şi creşterea necesităţilor de
materiale forestiere şi de alte produse ale pădurii: lemn, fructe, litieră, humus şi vânat.
În regiunile cu dezvoltare multiseculară şi intensivă a civilizaţiei, urmările atitudinii iresponsabile
ale omului faţă de pădure sunt cu regret deja ireparabile. Astfel, după cum a fost deja menţionat, în
jurul Mării Mediterane pădurile iniţiale de foioase au dispărut în totalitate, nu au rămas decât arbuştii
şi alte specii cu tulpină joasă, care practic nu prezintă nici un interes economic. Dar totuşi, aceste
tufărişuri rămase îndeplinesc o funcţie foarte importantă de protecţie a solului contra eroziunii.

Suprafaţa şi procentul de împădurire a unor continente şi zone geografice

- Fosta URSS - 26% - 1131 mln.ha;

- America de Sud - 22% - 957 mln.ha;
- America de Nord - 16% - 733 mln.ha;
- America Centrală - 2% - 74 mln.ha;
- Africa - 17% - 753 mln.ha;
- Asia - 12% - 520 mln.ha;
- Europa - 3% - 141 mln.ha;
- Australia - 2% - 96 mln. ha:

Pentru asigurarea unui echilibru ecologic adecvat şi a unor condiţii optimale de prosperare a
omenirii pe glob, se consideră necesară următoarea proporţie a biomurilor:
- Păduri - 38%;
- Pustiuri şi gheţari - 28%;
- Savane - 10%;
- Câmpie - 10%;
- Stepă - 7%;
- Tundră - 5%;
- Mlaştine - 2%.

4
 După cum s-a menţionat, pădurile prin întinderea şi dezvoltarea lor, au jucat un inegalabil rol în
formarea, modificarea şi conservarea scoarţei terestre, precum şi în existenţa şi dezvoltarea societăţii
omeneşti. Pe lângă depozitele inestimabile de materie organică vegetală care au contribuit la formarea
zăcămintelor de petrol şi cărbune, ca şi la geneza solurilor forestiere, pădurile au exercitat de-a lungul
timpului şi un rol de seamă geomorfologic, climatic, hidrologic, biotic şi antropeic, influenţând
favorabil culturile agricole şi creşterea vitelor şi având un rol igienic, estetic, social-economic şi politic
de neînlocuit.
Astfel, pădurea contribuie la conservarea formelor de relief şi a mediului ambiant, constituind un
obstacol în producerea examenelor de teren, modificând favorabil climatul din interiorul şi aprecierea
pădurii, exercitând o influenţă deosebită în geneză şi fertilizarea solurilor forestiere, contribuie la
reglarea debitului izvoarelor şi la ameliorarea calităţii apei, favorizează infiltrarea apei în sol şi
menţinerea unui regim favorabil solurilor forestiere.
Pădurea de asemenea îndeplineşte un rol igienic, estetic, recreativ, turistic şi social-politic,
îndeplinind o importanţă funcţie urbanistică, antipoluantă, sanitară şi pesagistică. Pădurea prin aparatul
său foliat, contribuie la purificarea aerului de microbi, praf, gaze toxice şi fum, consumă o mare parte
de bioxid de carbon şi reface stocul de oxigen, iar prin substanţele care le elimină – fitocide – distruge
microorganizmele şi împiedică întinderea unor boli infecţioase.
În procesul de gospodărire a pădurilor este angajată o mare parte a populaţiei, care în felul acesta
îşi asigură modul de existenţă, prin care se manifestă şi rolul social al pădurii. Desigur este cunoscută
şi rolul important al pădurii in istoria şi dezvoltarea poporului român, în asigurarea continuităţii
acestuia. Prin acestea sa manifestat funcţia militară şi politică a pădurii. De remarcat că influenţele
binefăcătoare ale pădurii într-o regiune bogată în pădure poate fi neobservată. Însă după dispariţia
acestea sau reducerea proporţiei suprafeţei păduroase, rolul important pe care aceasta la exercitat în
regiunea respectivă devine foarte evident în cel mai scurt timp. Istoria ne referă numeroase exemple de
acest gen.
Se poate conchide, că pădurile reprezintă nu numai unică sursă de masă lemnoasă, ci şi mijlocul
durabil de protecţie şi conservare a mediului fizic şi biogeografic. De aceea ea trebuie cultivată şi
valorificată raţional, dar şi ocrotită, apărată şi conservată pentru viitorime.

3.2. Produsele pădurii

Astfel, la începutul existenţei sale înainte de apariţia omului, întreaga bioproducţie a pădurii era
folosită pentru sine, prin procese continuu de schimb de substanţă şi energie între producătorii vegetali
pe de o parte, şi consumatori – paraziţi şi reducători (descompunători) pe de altă parte.
De remarcat că, circuitul biomasei în pădurea virgină sa făcut cu imigrare şi emigrare de biomasă,
a unor anumite categorii de plante şi animale, sau de producerea unor calamităţi naturale (incendii,
acoperirea cu larvă vulcanică, etc.). Odată cu apariţia omului, acesta a folosit din ce în ce mai intensiv
anumite produse vegetale şi animale din pădure, scoţând din circuitul unei păduri oarecare, o cantitate
tot mai mare de biomasă vegetală şi animală. În felul acesta, însuşirea pădurii de a produce biomasă
vegetală şi animală necesare menţinerii stabilităţii sale biogeocenotice s-a transformat cu timpul în
funcţie de protecţie.
Biomasa produsă în pădure este foarte diferită cantitativ şi calitativ, fiind dependentă de
particularităţile constitutive a diferitor genuri de pădure, precum şi de nivelul şi intensitatea mediului
de gospodărire. Astfel, produsele pădurii se împart în două categorii: produse lemnoase şi produse
nelemnoase.
Produsele lemnoase sunt reprezentate prin biomasa lemnoasă de arbori şi recoltată după diferite
reguli în procesul de exploatare şi conducere a pădurii. Lemnul recoltat este utilizat după împrejurări,
ca lemn de lucru aproape în toate ramurile economiei naţionale şi ca lemn de foc. Actualmente sunt
cunoscute a peste 5000 întrebuinţări diferite ale lemnului, structura consumului de lemn fiind în
continuu modificare în timp şi spaţiu. În acelaşi timp, interacţiunea dintre consumul tot mai ridicat de

5
lemn, ridică tot mai categoric necesitatea economisirii lemnului în toate ramurile de consum, precum şi
utilizarea completă şi superioară a produselor lemnoase recoltate. Economia de lemn este şi va fi tot
atât de întemeiată ca şi economia de energie.

Volumul anual de masă lemnoasă colectat

Nr Anul Volum Inclusiv
. recoltării total tăieri de produse tăieri de reconstrucţie tăieri de îngrijire
or. principale ecologică şi de conservare şi conducere
1. 2000 359,6 155,5 38,5 165,6
2. 2001 446,0 130,0 116,0 200,0
3. 2002 621,0 130,0 246,0 245,0
4. 2003 621,0 130.0 246,0 245,0
5. 2004 428,0 130,0 146,0 152,0

Produse nelemnoase – sunt reprezentate printr-o gamă de produse vegetale (iarbă, flori, fructe,
coajă, pomi, puieţi, coloranţi, calciu, gutapercă, plante medicinale ciuperci, etc.) şi animale (fauna
cinegetică şi piscicolă specifica pădurilor.) În ultimul timp începe să capete diverse utilizări şi humusul
de pădure ca un îngrăşământ valoros şi ieftin, folosit mai ales în pepinierele silvice, în floricultură şi
spaţii verzi. Aceste produse secundare constituie o sursă importantă de materii prime cu utilizări mereu
intensive în industria alimentară, chimică, farmaceutică, ş.a..

3.3. Zonarea funcţională a pădurilor

În linii mari, pădurile îndeplinesc concomitent o funcţie dublă: funcţiunea de producţie care
decurge din produsele sale valorificate şi funcţiunea de protecţie care are un caracter fizico-şi
biogeografic, precum şi antropogeografic.
Din cele relatate mai sus, rezultă că pădurile îndeplinesc în acelaşi timp, dar în mod diferenţiat,
importante funcţii de producţie şi protecţie. Ca urmare, a devenit necesară, dar şi posibilă
reglementarea prin lege a funcţiilor acestora, atât pentru a se evita unele greşeli cât şi pentru a se
orienta mai judicios gospodărirea fiecărei păduri în conformitate cu sarcinile gospodăriei pădurilor în
fiecare zonă geografică. Conform normelor tehnice pentru amenajarea pădurilor, pădurile se împart în
două grupe:

1. Păduri cu funcţii speciale de protecţie

2. Păduri cu funcţii de producţie şi protecţie

Grupa funcţională Subgrupa funcţională

1. Păduri cu funcţii speciale de 1.1. De protecţie a apelor
protecţie
Procente/ Procente/ 1.2. De protecţie a terenurilor şi solurilor
Suprafaţa Suprafaţa
R. Moldova România 1.3. De protecţie a factorilor climatici şi
industriali dăunători
100 % 22 % 1.4. De recreare
394,5 1393,6 mii 1.5. De interes ştiinţific şi de conservare a
mii ha ha fondului genetic superior
2. Păduri cu funţii de producţie şi 2.1. Păduri destinate pentru producţia de
protecţie biomasă lemnoasă şi de protecţie

6
 R. Moldova România 2.2. Păduri destinate dezvoltării intensive a
vânatului, de producţie a biomasei lemnoase
şi de protecţie
0% 78 %
0 ha 4940,9 mii ha

Pădurile din grupa I sunt destinate pentru protecţia unor obiective de interes economic, social şi
ştiinţific, pentru asigurarea protecţiei mediului ambiant, precum şi pentru producţia de lemn şi alte
produse accesorii. La rândul lor, pădurile din grupa II sunt destinate să producă în principal lemn
pentru industrie şi alte nevoi ale economiei naţionale, să favorizeze cultura intensivă a vânatului şi să
exercite şi funcţii de protecţie. Prin normativele respective se stabileşte criteriile de delimitare şi
încadrare a pădurilor în aceste grupe şi subgrupe funcţionale. Ele au fost luate în considerare în lucrări
de amenajare a pădurilor, şi în acest fel sa ajuns la o sistematizare a pădurilor pe categorii funcţionale
la scara naţională.
Încadrarea într-o anumită grupă, subgrupă şi categorie funcţională a pădurii, fără a nega valoarea
multifuncţională a acestea, scoată în vileag în fiecare caz aproape, care este funcţia principală a pădurii
respective şi care impune de altfel şi un regim de gospodărire diferenţiat.
Dat fiind faptul, că R. Moldova are un grad mic de împădurire (9%), actualmente toate pădurile
republicii sunt încadrate în gripa I funcţională, care prin această încadrare pot contribui mai esenţial la
ameliorarea şi conservarea mediului şi reducerea gradului de poluare a acestuia.

IV. PĂDUREA – COMUNITATE DE VIAŢĂ. FACTORII DE MEDIU ÎN VIAŢA

PĂDURII.

4.1. Pădurea - comunitate de viaţă

Comparativ cu alte sisteme naturale terestre şi acvatice, pădure se impune ca o sursă

bioregenerabilă şi bioprotectoare de maximă complexitate constitutivă şi funcţională şi execută un rol
în continuă creştere asupra mediului înconjurător, ca şi asupra dezvoltării social-economice. Ea se
caracterizează printr-o mare diversitate structurală şi funcţională o remarcabilă stabilitate bioecologică
şi o impunătoare, evoluţie mai întâi sub influenţa factorilor factorilor mediului înconjurător, şi ulterior
sub presiunea dezvoltării social-umane.
În constituirea pădurii participă o mare diversitate de specii vegetale şi animale, care realizează
împreună biocenoză pădurii, precum şi clementele mediului său reprezentate prin factorii climatici,
edafici şi orografici.
Vegetaţia sau fitocenoza forestieră constituie un covor numeros de plante de cele mai diferite
ordine şi dimensiuni, de la arborii cei mai înalţi până la microflora solului, în care arborii prin
dimensiunile lor dau notă distinctivă şi determină proporţiile maxime ale pădurii. Ca regulă, fitocenoza
pădurii este reprezentată printr-un număr de specii care creşte de la arbori la arbuşti, la ierburi şi
microfloră.
Animalele sau zoocenoza forestieră participă şi ele printr-un mare număr de specii, de la mamifere
la microfaună, grupăndu-le în raport cu modul de hrană, fără a mai constitui un covor continuu.
Solul reprezintă o componenţă naturală de bază a pădurii. În el plantele îşi fixează rădăcinele şi
absorb apa şi sărurile minerale necesare fotosintezei. Datorită strânselor interacţiunii dintre biocenoză
şi solul forestier, decurg o serie de particularităţi privind evoluţia genetică a pădurii şi implicit a
solurilor forestiere.
Atmosfera intervine şi ea activ ca subsistem al pădurii, punând la dispoziţia plantelor şi animalelor
elementele indispensabile proceselor vitale: lumină, căldură, apa, bioxidul de arbor, oxigen, etc.
Factorii orografici generând modificări evidente ale regimului climatic locul şi asupra solurilor
forestiere, influenţează existenţa şi funcţionalitatea pădurii.

7
 De remarcat însă, că elementele componente ale pădurii nu acţionează independent, ci sunt grupate
şi acţionează potrivit specificului structural şi functional al pădurii, găsindu-se permanent într-o strînsă
şi durabilă interdependenţă şi avansată concordanţă. Ca urmare a complexităţii pădurii şi
interacţiunilor dintre părţile sale componente, se realizează creşterea integralităţii sale sistematice, care
se reflectă direct în formă şi hobitusul arborilor, în prezenţa, densitatea şi vitalitatea celorlalte
componente ale pădurii, în însuşirile solurilor forestiere. Pădurea astfel capătă o avansată integritate
structurală şi funcţională,este capabilă de autoreglare, autoorganizare şi antoregenerare şi dispune de o
ridicată capacitate contractare a acţiunilor perturbante a factorilor de mediu.
Ca urmare a acestor legături dintre elementele componente,în interiorul pădurii se realizează un
anumit mediu exterior acestea. Mediul intern al pădurii reprezintă atăt o creaţie directă a pădurii căt şi
o condiţie de bază în exitenţa şi dezvoltarea acestea,generănd o serie de adăptări structurale şi
comportamente ale fiecărui organizări şi subsistem component.
De remarcat însă,că nu orice grupare de arbori constitue o pădure. Pentru ca o grupare de arbori să
fie suficienţi de numeroşi, şi să ocupe o suprafaţă suficientă de mare, fiind capabili să realizeze şi să
menţină aşa numita sfere de masiv. Ca urmare a relaţiilor şi proceselor ce au loc la fiecare nivel de
integrare, pădurea trece pe rănd printr-o serie de faze de dezvoltare, iar în interiorul ei apar în plus
procese noi, cu caracter colectiv cum sunt: constituirea stării de masiv, regenerare şi dezvoltarea,
îndreptarea şi elagajul, elimenarea naturală şi succesiunea, etc. Toate aceste procese se desfăşoară după
o dinamică permanent diferită în timp şi spaţiu, fapt ce face pădurea să se prezinte ca complex proces
geografic şi istoric. În felul acesta elementele participante în constituirea pădurii ajung să se integreze
organic indisolubil,realizănd astfel o complexă dar unitară: comunitate de viaţă, biocenoză forestieră,
sau ecosistem forestier. Astfel pădurea poate fi considerată o grupare deasă de arbori, care trăiesc în
strânsă interdependenţă între ei, cu celelalte plante şi animale şi cu condiţiile de mediu,realizănd astfel
o complexă şi unitară comunitate de viaţă, capabilă să îndeplinească o importantă funcţie social-
economică. Datorită naturii şi bogăţiei vegetaţiei dimensiunile considerabile în spaţiul aerian şi edafic
şi longevităţii excepţionale a arborilor, pădurea întruneşte particularităţi şi posedă aptitudini diferite,
dispune, în acelaş timp de o mare capacitate de adaptare, evoluţie şi stabilitate în arealului său
geografic. În aceste condiţii pădurea poate fi asimilată, pe bună dreptate cu un ecosistem, care primeşte
din mediul înconjurător, transformă şi cedează acestuia substanţă şi energie. Ea ne apără ca o
remarcabilă uzină biochimică nepoluantă şi bioregenerabilă, capabilă să producă substanţa şi energie
cu un randament foarte ridicat, folosind ca materii prime energia solară, bioxidul de carbon, apa şi
constituenţi minerali din solul forestier.
În stănsă concordanţă cu factorii mediului botic şi abiotic, ecosistemele forestiere au parcurs un
lung şi variat proces evolutiv de ordin structural şi funcţional, trecând pe rând şi cu ritmuri diferite de
la pădurea virgină, caracterizează prin mecanizme proprii de autoreglare, bioproducţie şi
bioregenerare, la pădurea cultivată, în care mecanizmele ei proprii au fost tot mai evident influenţate
de om, ca intervenind mereu a condiţionat întinderea şi funcţională, stabilitatea bioecologică şi
capacitate sa productivă şi protectoare, în raport cu interesele social-economice şi cu progresul
ştiinţific tehnic înregistrat în diferite regiuni geografice. De remarcat că întrucât ecosistemele forestiere
au fost inegal afectate ca durată şi intensitate de om, în etapa actuală predomină pădurea cultivată,
creşte, condusă şi pusă în valoare de către om potrivit scopurilor fixate, dar se întâlnesc şi pădurii
naturale, influenţate antropogen numai prin produsele recoltate şi chiar unele păduri virgine.

4.2. Lumina în viaţa pădurii

Energia solară este sursă indispensabilă existenţei vieţii în biosferă. Ea ajunge în biomasa
lemnoasă cu ajutorul plantelor capabile să capteze fluxul energetic cu ajutorul cloroplastului şi
clorofilei. Din cantitatea totală de energie primită, o parte considerabilă se pierde la trecerea prin
atmosfera pământului, astfel în cît la sol ajunge doar 47% din total. Această energie radiantă se
descompune în lumină şi căldură. Lumina este izvor de energie al tuturor proceselor biologice şi sursă

8
energetică indinspesabilă pentru fotosinteza plantelor verzi. Ca factor ecologic, lumina exercită
influenţe hotărâtoare, cu acţiune directă şi indirectă, favorabilă şi nefavorabilă asupra proceselor
bioecologice la toate nivelurile de integrare ale pădurii, dar totodată, în mediul pădurii, lumină
înregistrează evidente modificări cantitative şi calitative.
Este cunoscut faptul că frunzişul reflectă în special radiaţiile infraroşii (până la 70%) şi o parte din
radiaţia verde (12-20%) şi până la 70%, din lumina albastră şi roşie. Intensitatea radiaţiei solare
variază în funcţie de latitudine, altitudine şi orografia terenului, determinând astfel în timp unele
modificări cu caracter adaptiv la plantele verzi şi la asociaţiile forestiere pe ansamblu. Astfel se
cunoaşte că în regiunile mai nordice, speciile forestiere sunt adaptate la perioade mai scurte şi la o
durată a iluminării mai lungă, în timp ce regiunile temperate are loc un proces invers. De aceea, in
cazul transferurilor speciilor de la nord spre sud şi de la altitudini mai mari la mai mici, sunt mai multe
surse de reuşită decât invers. Orografia terenului de asemenea influenţează mult suma radiaţiei solare,
şi deci şi procesele biologice individuale şi colective din pădure. Astfel pe versanţii însoriţi suma
radiaţiei este mai timpurie decât pe versanţi umbriţi. În acelaşi timp, evapotranspiraţia este mai activă,
ca urmare producţia de biomasă poate rămâne inferioară celei realizate pe versanţii nordici, care sunt
mai umbriţi dar şi mai umezi. Situaţia este şi în cazul văilor umbrite.Ca urmare acestor particularităţi,
în anumite situaţii au loc modificări în compoziţia pădurii pe versanţii însoriţi şi umbriţi.
Pentru ca procesul de fotosinteză să aibă loc, este necesar un minium de cantitate de lumină. Cu
cât intensitatea luminoasă creşte, cu atât creşte şi cantitatea fotosintezei. În unele cazuri durata
iluminării diurne poate compensa in anumite limite intensitatea mai scăzută a luminii. Se cunoaşte că
majoritatea speciilor lemnoase fotosintetizează în condiţii de lumină plină, însă în cazul unor specii de
umbră (brad, fag, etc.) intensitatea fotosintezei nu se realizează în condiţiile unei intensităţi luminoase
maxime. Lumina absorbită de plante prin frunze, este folosită pentru fotosinteză în proporţie de 1-2%,
cea mai mare parte se transformă în căldură şi este folosită în procesul transpiraţiei. De asemenea
lumina contribuie şi la formarea clorofilei. Frunzele se aşează pe ramuri foarte variat, astfel ca să
benificieze de cât mai multă lumină, chiar întreaga formă a coroanei ea o astfel de formă ca să poată
primi cât mai multă lumină.
Ca factor ecologic de primă importanţă, lumina influenţează dinamica desfăşurării tuturor
proceselor individuale şi colective din interiorul pădurii: regenerare, creşterea şi dezvoltarea,
îndreptare şi elagarea arborilor, decolorare fenologică, diferenţierea şi eliminarea naturală, succesiunea
speciilor, etajarea arboretului etc. Astfel, coroana arborilor asimilează în timpul fotosintezei CO 2 de 20
ori mai mult decât se elimină în urma transpiraţiei. În acelaşi timp, în stare de desime a pădurii,
coroanele arborilor componenţi primesc cantităţi diferite de lumină, şi prin urmare şi randamentele
fotosintetice vor fi diferite. Arborii, din etajele inferioare realizează un randament tot mai nefavorabil
între asimilaţi şi respiraţi, ajungând la nivelul critic uneori, ce provoacă uscarea şi pierirea. De
asemenea au creştere mai viguroase şi dimensiunile mai mari, arborii ce au acces la o cantitate mai
mare de lumină, adică arborii situaţi în plafonul superior. Lumina influinţează decisiv atât cantitatea
cât şi calitatea producţiei. Ca urmare a afluxului de lumină din coroane, arborii din masiv încep să
fructifice cu 10-20 ani mai târziu şi periodicitatea fructificaţiei este mai îndelungată şi are o intensitate
mai redusă comparativ cu arborii care cresc pe în teren descoperit.
Speciile lemnoase au exigente şi se comportă diferit faţă de lumină. Deşi toate speciile se
consideră ca iubitoare de lumină, s-a constatat că nu toate manifestă aceeaşi rezistenţă la umbrire. În
acest context se pot diferenţia specii de lumină, specii de umbră şi specii cu temperament intermediar,
iar în linii generale plantele se împart în umbrofile (de umbră) şi fotofile (de lumină).

Clasificarea speciilor în raport cu exigenţele faţă de lumină

Specii de Specii de Specii de Specii de
lumină semilumină semiumbră umbră
Larice Pin negru Molid Brad
Pin silvestru Zâmbru Pin strob Tisa

9
 Stejar pufos Stejar Duglas Fag
pedunculat
Mesteacăn Gorun Jugastru
Salcâm Frasin Tei
Plop Ulm de câmp Ulm de munte
tremurător
Plop negru Anin alb Carpen
Plop alb Anin negru Castan
Salcie albă Cireş Paltin de
munte

Este necesar de menţionat de asemenea că, exigenţele speciilor lemnoase faţă de lumină variază în
raport cu vârsta. De exemplu, puieţii de frasin suportă destul de bine umbrirea, pe când arborii maturi
sunt iubitori de lumină. Totodată, s-a constatat, că cu cât condiţiile staţionale sunt mai bune, cu atât
mai bine suportă umbra speciile lemnoase.
Asemenea cum lumina acţionează asupra tuturor proceselor biologice individuale şi colective din
interiorul pădurii, aşa fel şi pădurea exercită modificări esenţiale asupra cantităţii şi calităţii luminii din
interiorul său şi în exteriorul său la o distanţă de 2 ori mai mare decât înălţimea ei medie. În mediul
pădurii, coronamentul acţionează ca un ecran de reflecţie care se interpune în calea radiaţiei cosmice.
Astfel, din intensitatea de lumină ajunsă deasupra pădurii, 20-25% este reflectată în atmosferă, 35-70%
este absorbită, iar 5-40% pătrunde în interiorul său. Sub coronamentul pădurii ajunge doar 0,01
ccal/cm2xmin, în timp ce pe teren deschis ajunge până la 1,5 ccal/cm 2xmin. În acelaşi timp,
coronamentul pădurii absorbind selectiv lumina.
Astfel în zona temperată, datorită variaţiilor termice dintre vară şi iarnă, perioadele de vegetaţie
alternează cu perioadele de repaus vegetativ, durata perioadei de vegetaţie variind în raport cu natura
speciei, expoziţia, latitudinea, altitudinea etc. În zonele ecuatoriale, unde variaţiile sezoniale ale
regiunii termic fiind inexistente sau foarte reduse, procesele fiziologice se desfăşoară fără întrerupere,
iar repausul vegetativ dacă apare, este cauzat de deficitul de umeditate. Chiar, şi în zona temperată, cu
cât temperatura este mai ridicată, cu atât pădurea este populată de un număr mai mare de specii şi cu
cât regimul termic este mai rece, numărul speciilor din pădure este mai mic. Astfel, căldura este
factorul determinant ce limitează răspândirea vegetaţiei sub aspect latitudinal (polar) şi altitudinal
(superior).
Procesele fiziologice la vegetaţia forestieră încep la un prag termic minim de 0-5 0C, şi devin
maxime la un optim de 25-300C, după care scad şi chiar încetează dacă pragul depăşeşte de 40-500C. În
condiţiile noastre se consideră, că pentru pornirea în vegetaţie este nevoie de câteva zile cu temperaturi
de 6-80C. Densitatea creşterii şi dezvoltării sezoniere a vegetaţiei forestiere este în strictă dependenţă
de variaţia sezonială a regimului termic. Astfel, radiaţia excesivă din timpul verii, determină o
intensificare puternică a transpiraţiei şi evaporaţiei, ce conduce uneori la slăbirea ritmului de creştere
curentă, la ofilirea frunzelor şi chiar la uscarea arborilor. În mod obişnuit, arşiţile se asociază cu
secetele şi efectul lor comun este şi păgubitor. De asemenea gerurile excesive de iarnă provoacă
degerarea semănăturilor, iar uneori şi lujerilor a unor specii sensibile (frasin, nuc, oţetar). Îngheţurile
timpurii sunt foarte periculoase provocând îngheţurile lujerilor anuali şi a semănăturilor, iar îngheţurile
târzii provoacă degerarea puieţilor sensibili (fag, brad, etc.), degerarea frunzelor, florilor şi lujerilor noi
formaţi. Ca urmare au de suferit toate procesele fiziologice ce au loc în pădure.
În raport cu exigenţele speciilor faţă de căldură, acestea se împart în trei categorii: exigente
(euterme), mijlociu exigente (mezoterme), şi puţin exigente (oligoterme). Sunt însă specii cu tolerante
termice largi, cum ar fi pin silvestru, frasin, plop alb, etc.

Exigenţele principalelor specii lemnoase faţă de căldură

Specii euterme Specii mezoterme Specii oligoterme

10
 Stejar pufos Gorunul Zâmbrul
Stejar brumăriu Fagul Jneapănul
Salcâmul Bradul Molidul
Oţetarul Paltinul de câmp Larice
Gârniţa Aninul alb Ienupărul
Cerul Teiul pucios Aluniş viridis
Stejarul pedunculat Scoruşul Mesteacănul
Jugastru Ulmul de câmp Plopul tremurător
Nucul Carpenul
Salcie albă

Ca şi în cadrul luminii, pădurea exercită o influenţă puternică asupra regimului termic aerian şi
edafic din mediul său propriu şi determină modificări care se resimt mai moderat decât cel din afară
pădurii. Creându-şi un regim termic mai moderat decât cel din afara, acesta din urmă influenţează
favorabil capacitatea bioproductivă şi bioregeneratoare a pădurii. Se apreciază, că în pădurile foioase,
înainte de înfrunzire poate pătrunde până la 50% din energia radiantă, în timp ce în perioada de
vegetaţie, numai 2-10%. La răşinoase această cantitate variază între 4-8%. Ca rezultat, temperaturile
medii anuale din pădure sunt mai reduse, iar temperaturile extreme sunt mai moderate. Ca, urmare în
interiorul pădurii, temperaturile extreme sunt mul diminuate, şi de aceea, seminţişul instalat sub masiv,
este mai puţin expus exceselor termice, decât în terenurile descoperite. De remarcat însă, că efectul
modelator al pădurii asupra regimului termic intern, variază în funcţie de tipul de structură, vârstă şi
consistenţa pădurii etc. În sol, efectul modelator al vegetaţiei forestiere se face resimţit mai ales în
primii 20-30 cm. Solul pădurii fiind protejat de arboret şi de litieră, se menţine în timpul verii mai rece
ziua, iar în timpul nopţii şi iarna mai cald decât în exterior. Temperatura medie anuală a solului sub
pădure este mai coborâtă cu 1-20C decât pe terenul descoperit. Reglarea regimului de căldură în
atmosferă şi în sol a pădurii ca şi în cazul luminii se poate realizează convenabil prin dirijarea
raporturilor dintre etajele de vegetaţie şi a desimii lui arboretului.

4.3. Umiditatea în viaţa pădurii

Ca şi în cazul căldurii, în funcţionalitatea pădurii interesează atât umeditatea din atmosferă, cât şi
cea din sol. Din cantitatea imensă de apă existentă pe planeta noastră, numai 0,001% este conţinută în
atmosferă şi prezintă interes pentru vegetaţie. Cantitate de precipitaţii ce cade anual pe sol variază de la
100 mm/an în deşerturi, la peste 10000 mm/an în unele regiuni ecuatoriale. La noi, această cantitate
variază între 350-400 în sud şi până la 550 mm/an în nordul republicii. Vegetaţia forestieră foloseşte în
deosebi apa provenită din precipitaţii, dar unele ecosisteme forestiere azonale cum ar fi cele din lunci
(Nistru, Prut şi alte râuri şi lacuri) folosesc şi apa din pânza freatică. Circuitul apei în ecosistemele
forestier este foarte complex şi depinde de regimul de umeditate, de natură şi structura pădurii, de
întregul complex a factorilor ecologici. Apa este un factor determinat în existenţă şi productivitatea
acestea, iar în anumite situaţii poate cauza şi o serie de vătămări, ajungându-se până la calamităţi de
mari proporţii.
În răspândirea sa geografică, pădurea este limitată de două obstacole mari: regimul termic
lotitudinal şi altitudinal şi regimul de umiditate. Toate procesele biologice individuale şi colective,
începând cu formarea embrionului şi germinarea seminţelor, şi până la distribuţia şi evoluţia vegetaţiei
forestiere sunt determinate şi condiţionate de regimul de umeditate din atmosferă şi sol. Apa este
veriga de legătură între sol şi plantă constituind calea prin care sărurile minerale pătrund în corpul
plantei şi se asigură circulaţia substanţelor hrănitoare. Ea, de asemenea, furnizează hidrogenul şi
devine, materie brută indispensabilă în fotosinteza substanţelor organice, întreţine citoplazma, permite
autoreglarea temperaturii organice şi ţesuturilor plantelor, contribuie la migrarea seminţelor şi astfel

11
ajută instalarea pădurii în staţiuni favorabile. În corpul plantelor, apa se găseşte în proporţie de 85-90%
din greutate lor. S-a estimat că 1ha de pădure cu un volum de 500 m 3 ,conţine 20000-40000 kg apă.
Apa consumată de plante este extrasă aproape în exclusivitate din sol, dintre care circa 99,8% este
folosită pentru transpiraţie, şi numai 0,2% în nutriţie. Pădurea consumând cantităţi enorme de apă,
poate exercita un drenaj biologic în staţiuni expuse îmblăştinirii. Consumul de apă este mai ridicat în
fazele de creştere şi dezvoltare activă, atingând apogeul în faza de păris, după care începe să scadă
consumul de apă. Regimul de umeditate depinde de conţinutul de apă în cele trei forme ale sale:
- gazoasă (vapori);
- fluidă (precipitaţii, rouă mare);
- solidă (zăpadă, polei).
Cele mai importante sunt precipitaţiile sub formă de ploaie şi zăpadă. Influenţele umidităţii de
asemenea pot fi şi nefavorabile, în cazul ploilor torenţiale, zăpezilor mari, care de asemenea pot
provoca distrugerea crăcilor şi a arborilor întregi.
În raport cu exigenţele plantelor faţă de regimul de umeditate, speciile forestiere se împart în:
- xerofite (puţin pretenţioase);
- mezofite (mijlociu pretenţioase);
- hidrofite (foarte pretenţioase);
- eurifite (ce suportă amplitudine mare a umedităţii).

Exigenţele plantelor lemnoase principale faţă de umeditate.

Xerofite Mezofite Hidrofite Eurifite
Chiparosul –
Stejar pufos Molidul Mesteacănul
de-baltă
Stejar
Larice Salcia albă Cătina albă
brumăriu
Gârniţă Bradul Aninul negru Ienupărul
Cerul Fagul Aninul alb Pinul silvestru
Salcâmul Gorunul Plopul alb
Plopii
Jugastrul Teiul
euroamericani
Carpenul Plopul negru
Paltinul-de-
câmp
Paltinul-de-
munte

De asemenea şi pădurea generează modificări importante asupra regimului de umiditate

atmosferică şi edafică atât în mediul său propriu, cât şi în exteriorul ei pe o distanţă apreciabilă. Este
cunoscut, că cantitatea de precipitaţii căzute în pădure sau în marginea pădurii este 3-6% mai ridicată
în comparaţie cu terenurile descoperite, determinând de condiţiile fitoclimatice specifice a masivelor
forestiere (cantităţi sporite de vapori de apă în atmosferă, temperatura aerului mai coborâtă etc. Apa
ajunsă în solul pădurii contribuie la menţinerea unui regim de umeditate mai ridicat pe solurile
forestiere şi permite desfăşurarea normală a absorbţiei şi transpiraţiei în pădure. Evaporarea apei de la
suprafaţa solului în pădure este de 2-4 ori mai mică decât pe terenurile descoperite şi nu depăşeşte 3-
10% din suma precipitaţiilor, iar în zona stepei, perdelele de protecţie sau pâlcurile de pădure reţinând
stratul de zăpadă şi reducând intensitatea vântului şi a evaporaţiei, pot determina un regim de umiditate
mai favorabil în solurile agricole din apropiere şi chiar o creştere sensibilă a nivelului apei freatice. Ca
rezultat al influenţei exercitate de pădure asupra umidităţii, ea ajunge să joace un rol inegolabil în
protecţia apelor prin regularizarea debitelor cursurilor de apă, ameliorarea calităţii apei potabile
reducerea proceselor de eroziune, etc. De aici rezultă că funcţia hidrologică a pădurii este inestimabilă.

12
 4.4. Compoziţia aerului şi rolul acestuia în viaţa pădurii

În desfăşurarea proceselor biologice care întreţin existenţa arborilor şi a pădurii, aerul joacă un rol
important atât în atmosferă cât şi în solul pădurii. Din punct de vedere ecologic interesează atât rolul
jucat de compoziţia şi umiditatea aerului, cât şi circulaţia lui (vântul), ca şi influenţa asupra
compoziţiei şi mişcării aerului.
După cum se ştie, aerul atmosferic prezintă o compoziţie relativ constantă şi stabilă. El se
compune din 78% azot, 21% oxigen, circa 1% argon şi gaze rare, 0,03% bioxid de carbon. După
împrejurări se mai adaugă şi cantităţi de praf atmosferic, vapori de apă, gaze industriale, etc.
Stabilitatea acestei compoziţii este determinată de complexitatea proceselor biochimice cu caracter
compensatoare.
În atmosfera pădurii, arborii nu folosesc direct azotul atmosferic ci îl primesc din sol, unde se
găseşte sub formă de compuşi asimilabili. De asemenea, în procesul fotosintezei se consumă cantităţi
foarte mari de bioxid de carbon şi se eliberează cantităţi importante de oxigen. Se estimează, că, la
elaborarea unei tone de biomasă vegetală, pădurea consumă circa 1,8 tone CO 2, şi eliberează consistent
1,3 tone O2. De asemenea, sa constatat că biomasa lemnoasă conţine circa 45-50% carbon, 42%
oxigen, 6,5% hidrogen, 1-2% azot, 0,25% fosfor, 0,25% sulf, etc. Substanţele minerale asimilate din
sol, împreună cu azotul, reprezintă în corpul plantelor 1-3%. Este ştiut că răşinoasele având suprafaţa
asimilatoare mai mare, pot fixa mai mari cantităţi de CO 2, decât foioasele, de exemplu un molidiş
fixarea anual circa 14000 kg CO2 la ha, iar un făget de doar 4800 kg CO 2/ha. În ansamblu, pădurea
contribuie în proporţie de 2/3 la refacerea cantităţii de oxigen din biosferă, iar reducerea suprafeţei
pădurilor de glob, va duce evident la scăderea concentraţiei de oxigen în natură. Se apreciază că 1 ha
de pădure produce de 3 ori mai mult oxigen decât 1 ha de culturi agricole. Cantitatea CO 2 în atmosferă
se reface prin respiraţia animalelor şi plantelor, prin descompunerea resturilor organice, arderi
vulcanice etc.
O cantitate mare de substanţe nocive sunt de asemenea absorbite de plante, care uneori pot duce la
distrugerea acestora, însă influenţind mult asupra calităţii aerului. Rezistenţa plantelor la gaze toxice
variază în limitele naturii şi concentraţiei substanţelor, biologia plantei, regimul climatic, vârsta,
orografia terenului,etc. Printre speciile lemnoase rezistente la substanţe nocive se numără plopii,
sălciile, stejarul, arţarul american, paltinul de munte, mesteacănul, pinul negru, iar dintre cele mai
puţin rezistente se numără molidul, bradul, fagul, frasinul.
În fine, pădurea exercită o influenţă determinată în producţia de oxigen, în consumul de CO 2, în
purificarea aerului, şi deci ameliorarea climei din interiorul său şi zonele periferice, devenind un factor
antipoluant de prim ordin.

4.5. Vântul în viaţa pădurii

Circulaţia aerului atmosferic influenţează constant şi activ o serie de procese individuale şi
colective din viaţa pădurii. Efectele pot fi favorabile, dar şi în anumite împrejurări, nefavorabile, chiar
catastrofal.
Efectele favorabile sunt aduse de vânturile slabe care contribuie la intensificarea transpiraţiei,
îndepărtând vaporii de apă eliminaţi, şi la menţinerea în coronament a unui regim folositor activ,
reduse în coroanele arborilor mase de aer cu o concentraţie normală în CO 2, contribuie la transportul
poleiului, seminţelor şi în final la regenerarea pădurii. De asemenea, vântul poate avea influenţe şi
vegetaţie, prin uscarea unei părţi a coronamentului dacă este puternic dintr-o direcţie (adeseori acest
lucru se întâmplă cu răşinoasele de la munte) poate duce la un dizichilibru între absorbţie şi
transpiraţie, care are ca efect uscarea frunzelor, coroanelor şi chiar a arborilor întregi. Vânturile
puternice pot duce la uscarea solului, ruperea frunzelor, coroanelor şi a arborilor întregi, iar uneori
după unele vijelii, furtuni, uragane poate duce la distrugerea a unor masive enorme de pădure
(îndeosebi de munte). De asemenea şi pădurea influenţează asupra vitezei vântului, fiind un obstacol
serios, modificând astfel viteza, direcţia şi structura vântului.

13
 4.6. Solul în viaţa pădurii

Ca factor ecologic, solul prezintă o importanţă covârşitoare, influinţând uneori decesiv

potenţialul productiv staţional,în mod favorabil sau nefavorabil, direct sau indirect, prin acţiunea sa
asupra celorlalţi factori ecologici biotici şi abiotici. Solul forestier a evaluat ca rezultat al
interacţiunilor permanente dintre biocenoză forestieră, materialul mineral parental şi microclima
pădurii. Importanţa solul rezidă în aceea, că în el se fixează rădăcinele plantelor, din sol ele absorb apa
şi sărurile minerale necesare în metabolizmul plantei, aici are loc germinare seminţelor şi se desfăşoară
activitatea complexă a microorganizmelor cu toate consecinţele multiple ce reiese din aceasta. Solul
este componentul cel mai stabil al mediului forestier înregistrând şi reflectând evoluţia vegetaţiei
forestiere.
Ca şi rezultatul altor factorii ecologici, există o strânsă legătură între distribuţia zonală a solurilor
şi a cea a vegetaţiei forestiere. Datorită însuşirilor carei definesc fertilitatea, solul forestier joacă un rol
de bază în distribuţia de amănunt a vegetaţiei forestiere pe unităţi tipologice. El este cel ce definesc
potenţialul biologic productiv a pădurii, şi deci condiţionează modul de asociere a speciilor între ele în
acelaşi tip de pădure, precum şi structura, producţia cantitativă şi calitativă a acestea.
Pe solurile forestiere creşterea şi dezvoltarea pădurii decurge în bune condiţii, deasemenea
decurge favorabil şi regenerarea pădurii în aceste condiţii pe soluri tasate,înţelenite,neacrisite, prea
uscate sau îmblăştinite,regenerarea întâmpină diferite dificultăţi, ca şi întregul mers al creşterii şi
dezvoltării. În strânsă legătură cu variaţiile regimului de căldură şi umeditate în solurile forestiere se
ajunge la instalarea brădetelor pe cele cu rezerve mari de umeditate,a ceretelor, stejăretelor de stejar
pufos şi gârniţetelor pe cele compacte cu umeditate insuficientă,a pădurilor amestecate pe solurile cele
mai fertile, ca şi a pădurilor sărăcite în specii pe soluri sărace.
Rolul solului în viaţa pădurii poate fi caracterizat prin indici de bază ce stabilesc calitatea solului
şi anume:
- profunzimea solului- adâncimea solului până la roca mamă
- textura –condiţionează regimul de umeditate, aerisire şi căldură
- structură-cu cât este mai structurat, cu atât este mai afânat, bogat în humus etc.
- troficitatea-troficitate minerală şi azotată.
Speciile forestiere manifestă exigenţe diferite faţă de troficitatea minerală a solului. Ca urmare ele
pot fi grupate în specii exigente (eutrofe), mijlociu exigente (mezotrofe) puţin exigente(oligotrofe) şi
cu mare amplititudine trofică (euritrofe).

Exigenţele plantelor lemnoase faţă de troficitatea solului

Eutrofe Nezotrofe Oligotrofe Euritrofe
Frasinul Fagul Plopul tremurător Cătina albă
Ulmul Gorunul Salcie căprească Măceşul
Teiul Carpenul Molidul
Paltinul Larice Zâmbrul
Arţarul Castanul Ienupărul
Stejarul Nucul Aninul verde
Plopii Cerul Mesteacănul
Aninul negru Pinul silvestru
Bradul Salcâmul

Fertilitatea solului se simte puternic în starea, structura şi funcţionalitatea pădurii. Cu cât

fertilitatea este mai mare, cu atât pădurea este structural mai complexă, vegetează mai activ, are o
productivitate mai ridicată şi se regenerează mai uşor. În acelaşi timp, solul nu poate hotărî de unul
singur existenţa pădurii, nici capacitatea de producţie şi regenerare a acestea. El acţionează

14
concomitent cu ceilalţi factori ecologici ai mediului forestier, iar pădurea reacţionează la acţiunea
însumată a tuturor factorilor ecologici.
De asemenea, şi biocenoză forestieră acţionează direct sau indirect, favorabil sau nefavorabil
structura şi însuşirile solului forestier. Activitatea organizmelor descompunătoare din sol este
hotărâtoare în evoluţia proceselor pedogenetice. Litiera pădurii constitue îngrăşământul natural de
bază, inepuzabil al solului, influenţând activ calitatea humusului.

4.7. Factorii orografici în viaţa pădurii

Factorii orografici oferă o imagine privind localizarea pădurii în spaţiul geografic delimitat de
latitudine, longitudine, altitudine şi formele de relief şi constitue o condiţie de bază ce determină
regimul climatic şi edafic,influenţind direct şi indirect existenţa şi productivitatea biocenozei
forestiere.

4.7.1. Altitudinea

Odată cu creşterea altitudinii, temperatura medie anuală scade, şi se reduce durata sezonului de
vegetaţie, cantitatea de precipitaţii creşte, iar vânturile, insolaţia, evapotranspiraţia se intensifică, ce
compun pădurea se reduce treptat, până când cedează locul rarirştelor, iar apoi vegetaţiei alpine.
Deasemenea, pe măsura creşterii altitudinii, periodicitatea funcţiei la aceeaş specie se măreşte, iar
producerea fazelor fenologice întârzie cu 2-5 zile latitudinea de 100m.

4.7.2.Expoziţia

Expoziţia versanţilor determină variaţii în special ale regimului de căldură şi insolaţie, variaţii ce
se răsfrâng apoi asupra umedităţii şi proceselor de solificare şi deci indirect asupra vegetaţiei
forestiere. Primăvara pe versanţii însoriţi, zăpada se topeşte mai repede şi pădurea mai timpuriu în
vegetaţie, şi ca consecinţă atât regenerarea cât şi creşterea pădurii este mai expusă îngheţurilor
tardive,arşiţile şi secetele de vară. Ca urmare, arealul fiecărei formaţiuni forestiere urcă in altitudine
mai mult pe expoziţiile însorite şi coboară mai mult pe versanţii umbriţi.

4.7.3.Panta

Panta acţionează ca factor ecologic în strânsă corelaţie cu expoziţia şi altitudinea prin intermediul
modificărilor ce au loc în repartiţia energiei radiante, precipitaţiilor, geneză solurilor. Ca regulă, cu cât
panta este mai mare, cu atât influenţa expoziţiei asupra celorlalţi factori climatici şi edafici şi indirect
asupra vegetaţiei forestiere, se intensifică tot mai mult, şi devine mai nefavorabile. Astfel, versanţii în
pantă accentuată primesc mai puţină lumină şi căldură, scurgerile pe suprafaţă se intensifică pe măsura
creşterii pantei, pătrunderea apei în sol. De aici decurg şi unele procese edofice. De aici rezultă că
variaţiile de pantă determină modificarea condiţiilor staţionale, care direct se reflectă apoi asupra
existenţei, creşterii şi productivităţii pădurii.

4.7.4. Configuraţia terenului

Formele de relief, determină modificări în regimul climatic şi edafic, ininfluienţează indirect şi

vegetaţia forestieră. Platourile din regimul montane şi deluroase, fiind caracteristice prin soluri mai
profunde, sunt deci mai favorabile vegetaţiei forestiere. Terasele mai joase cu soluri agricole,
compacte, sunt ocupate de gârneţete şi cerete, văile adânci şi umbrite sunt mai răcoroase şi sunt
populate de specii iubitoare de umeditate şi rezistente la îngheţuri, microdipresiunile şi luncile

15
generează forme staţionale distincte, unde se instalează în regiunile mai înalte păduri de arin sau molid
şi de stejar, plopişuri şi sălcişuri în regiunile mai joase ,la câmpie, depresiunile sunt populate obişnuit
cu plop, iar terenurile cu soluri compacte duc la înlocuirea stejăretelor cu gârneţe şi cerete etc.

4.8. Factorii biotici în viaţa pădurii

În comunitatea de viaţă a pădurii, organizmele vii vegetale şi animale, îşi condiţionează permanent
şi reciproc creşterea şi dezvoltarea lor numerică şi de biomasă, natalitatea,nutriţia, mortalităţilor,
selecţia, evoluţia, succesiunea etc., totodată întrând în relaţii complexe cu factorii abiotici de existenţă.
Aceste relaţii se desfăşoară diferinţial de la o pădure la alta, în funcţie de modul sau de organizare
specifică, însuşirile subsistemelor componente, poziţia lor spaţială în ecosistemul forestier. Ca urmare
la nivelul fiecărei componente a ecosistemului forestier şi între toate acestea se desfăşoară neîntrerupt
o întreagă coplexitate de relaţii de interdependenţă, prin care dealtfel şi se asigură integritatea
sistemului. Subsistemul de ordin superior de integrare însumează interacţiunile subsistemelor de ordin
inferior, adăugând şi unele lăgături şi trăsături noi, totodată întregul ca ecosistem exercită un rol
coordonator şi modelator asupra interacţiunilor la nivele inferioare, ceea ce face ca fiecare subsistem
constitutiv să depindă direct de celelalte elemente ecosistemice.

4.8.1.Factorii biotici vegetali în viaţa pădurii

Ca şi alţi factori biotici, cei vegetali se structurează pe niveluri de vegetaţie distincte, şi anume:
arboret, subarboret, pătura ierbacee, seminţiş şi microfloră. Fiecare din aceste niveluri, dispune
de capacitate bioacumulatoare şi bioregenerativă proprie întrând în relaţii ecologice de interdependenţă
cu celelalte elemente şi cu factori abiotici.

4.8.1.1. Arboretul în viaţa pădurii

Arboretul joacă rolul fundamental în determinarea naturii şi caracterului interacţiunilor din

ecosistemele forestiere, constituind veriga principală de care depinde existenţa, structura şi
funcţionalitatea pădurii. Ca subsistem controlat şi dominant de sistemul pădurii, domină şi controlează
organizarea şi funcţionarea celorlalte etaje de vegetaţie, şi existenţa şi dezvoltarea arborilor cel
compun.
Arboretul contribuie la realizarea a 90-99% din biomasă producătorilor şi prin aceasta demină
existenţa şi productivitatea celorlalte etaje de vegetaţie, influenţând toate celelalte lanturi trofice din
pădure. Reeşind din rolul pe care îl joacă în ecosistemul forestier, el este un indicator sensibil şi
edificator atât a condiţiilor staţionare, cât şi a valorii productive şi funcţionale a pădurii. Odată cu
degradarea integrităţii arboretului, echilibrul celorlalte subsisteme componente este de asemenea
afectat puternic, ceea ce duce la degradarea întregului ecosistem forestier. Restabilirea acestui
echilibru poate avea loc prin măsuri silvotehnice corespunzătoare aplicate cu bună ştiinţă .

4.8.1.2. Subarboretul în viaţa pădurii

Dezvoltarea, densitate numerică şi de biomasă a subarboretului este puternic dependenţă de starea

arboretului în diferite faze de dezvoltare. Aceasta se explică prin faptul, că ocupând o poziţie inferioară
pe plan vertical, subarboretul bineficiază doar de condiţiile lăsate la dispoziţie de arboret şi se constitue
de obicei din specii mai rezistente la umbrire. În pădurile dese şi absolut de arboret de specii de umbră,
subarboretul poate şi să lipsească, instalându-se doar după ce această pădure ajunge la vârsta de
exploatabilitate şi se răreşte. În pădurile constituite din specii de lumină, subarboretul se păstrează cu
continuitate. Subarboretul exercită o seamă de influenţe favorabile asupra pădurii şi anume:
 Protejează şi ameliorează solului de inierbare,înţelenire şi uscarea şi încălzirea exesivă,

16
  Sunt plantele forestiere pe terenurile degradate, contribuind la refacerea solului şi făcând
ulterior posibilă instalarea vegetaţiei arborescente,
 pe terenurile descoperite, în curs de regenerare, diminuiază scurgerile de suprafaţă şi a
eroziunii solului,
 Participă la menţinerea unui mediu mai favorit pentru germinarea seminţelor şi protejarea
plantelor şi puieţilor contra acţiunilor nefavorabile a factorilor climatici,
 Este hrană şi adăpost pentru păsări şi animale de vânat,
 Prezintă o importanţă economică prin produsele sale utilizate în industria alimentară.
Deasemenea, subarboretul poate influenţa şi nefavorabil pădurea, îndeosebi prin împedicarea
regenerării arborilor, prin găzduirea unor ciuperci şi insecte dăunătoare, şi în condiţii extreme consumă
o bună parte din apă şi substanţe minerale din sol, ceea ce poate afecta creşterea şi dezvoltarea
arboretului.

4.8.1.3. Pătura erbacee în viaţa pădurii

Acest etaj este reprezentat prin totalitatea plantelor erboase şi a muşchilor, care este cel mai
aproape de sol şi are o dezvoltare variabilă dependentă totală de etajele superioare (arboret şi
subarboret). El deasemenea poate lipsi în pădurile dese şi umbrite (făgete,molidişuri, brădeţe) şi să
aibă o dezvoltare viguroasă în pădurile cu specii de lumină şi cu o consistenţă slabă. Pătura ierbacee
exercită un rol ecologic important asupra celorlalte etaje de vegetaţie, asupra faunii pădurii şi a
mediului abiotic al acestea. Deasemenea, ea este compusă dintr-un număr mai mare de specii decât
etajele superioare(arboretului şi subarboretului) ce se presiune o intercondiţionare a elementelor
acestui subsistem foarte complexă .
Pătura ierbacee exercită asupra pădurii atât influente pozitive cât şi negative dintre care putem
menţiona:
1. Pozitive
 Contribui la afânarea şi structura orizonturilor superioare de sol prin unele specii cu rădăcini
fasciculate (în snop)
 Prin biomasa să contribuie la sporirea cantităţii de materie organică moartă, care fiind
descompusă ameliorează însuşirile solului.
 Pe versanţi contribuie la reduceri scurgeri şi eroziuni.
 Constitue o hrană pentru vânat şi hrană pentru animale domestice.
 Produsele sale sunt utilizate în industria alimentaţiei şi farmaceutică.
2. Negative:
 Este un element de temut pentru regenerarea pădurii, ineirbând şi înţelenind solul.
 În sezonul de vegetaţie coplesesc puiţii.
 Iarba uscată este o sursă pentru incendii.
 Unele plante ierbacee sunt gazdă unor ciuperci şi insecte dăunătoare.

4.8.1.4. Seminţişul în viaţa pădurii

Rolul ecologic al acestuia reese din faptul că el reprezintă verigă de legătură între generaţiile de
pădure şi prin el se asigură persistenţa (continuitatea) vegetaţiei forestiere într-un anumit spaţiu
geografic. Capacitatea de instalare şi menţinere a seminţişului depinde de fondul genetic al fotosintezei
şi de ceilalţi factori ecologici. Odată instalând, seminţişul pe rând exercită rolul ecologic al pădurii
ierbacee, a subarboretului odată cu închiderea stării de masiv.

4.8.1.5. Microflora solului în viaţa pădurii

17
 Cantitate microorganizmelor vegetale este foarte diversă şi extrem de numeroasă, însă pentru
ecosistemul forestier interesează mai mult microflora care participă la descompunerea materiei
organice moarte în substanţe minerale CO2 şi H2O, contribuind astfel la îmbogăţirea şi continuitatea
lanţurilor trofice humusului forestier. O altă grupă de bacterii şi ciuperci contribui la nutriţia azotată,
sau de a fixa azotul atmosferic şi aprovizionarea cu azot a plantelor lemnoase.
Microflora, împreună cu microfauna sunt primele care ocupă terenurile denundate, pregătind
condiţiile pentru instalarea ulterioară a vegetaţiei ierbacee întâi, iar apoi şi a cea arborescente.
Compoziţia, densitatea, intensitatea şi eficienţa activităţii microflorii în circuitul trofic şi energic,
sunt condiţiile de întregul complex de factori ecologici şi indirect de tehnicile folosite în gospodărirea
pădurii cultivate.

4.8.2. Factorii biotici animali în viaţa pădurii

Zoocenoza forestieră se intercondiţionează cu întregul complex de factori biotici ţi abiotici,

inflienţind direct sau indirect existenţa celorlalte componente ale ecosistemului forestic. Interacţiunile
zoocenozei forestiere se realizează ca relaţii reciproce între diferiţi indivizi, populaţii şi grupe de
animale între ele, între acestea şi fitocenoza forestieră, între acestea şi habitatul forestier.
Rolul ecologic al cenozelor animale decurge din funcţiile pe care le îndeplinesc acestea: de
consumători ierbivori(fitofagi) şi carnivori, precum şi de descompunători. Ca factor ecologic activ,
zoocenoza exercită următoarele influenţe favorabile asupra pădurii:
 Polenizează florile (tei, salcâm, paltin, sorb etc.)
 Diseminează şi împrăştie la mari distanţe fructele şi seminţele forestiere (păsările, veveriţele,
şoaricei etc.)
 Microfauna participă la descompunerea materiei organice moarte, la afânarea şi aerisirea
solului, la formarea humusului forestier.
 Fauna cinegetică şi piscicultura reprezintă marile bogăţii naturale ale pădurii, utilizate de
industria alimentară.
 Participă la reglare numerică a consumatorilor de diferite ranguri, limitând astfel consumul
mare de biomasă vegetală în pădure.

Din influenţele negative putem menţiona:

 Vătămări de proporţii de insecte fitofage.
 Vătămări de animalele mari(roaderea puiţilor, lujerilor, seminţe)
 Păşunatul excesiv a animalelor domestice.

Pădurea, prin ansamblul resurselor sale biotice şi abiotice influenţează şi condiţionează structura şi
funţionalitatea zoocenozei Activitatea zoocenozelor este reglată prin legi biologice proprii, dar poate fi
controlată şi de om prin acţiuni directe asupra populaţiilor respective sau asupra fitocenozei în
ansamblu. Ca regulă, cu atât capacitatea de producţie a pădurii este mai mare, cu atât numărul de specii
şi indivizi a zoocenozei este mai ridicat. Însă existent şi dezvoltarea populaţiilor animale este
condiţionată şi de specializarea lor trofică, precum şi de capacitatea competitivă, de adaptare de
reducere. Astfel animalele monofage sunt legate de arealul speciei din care îşi iau hrana. Răşinoasele
oferă condiţii prielnice pentru vânatul mare: cerbi, urşi, etc., căpriori în cvercinee, cocoşul de munte în
molidişuri, fazani în pădurile de crâng, iepuri în pădurile întrerupte cu pajişti sau culturi agricole.

V. REGENERAREA PĂDURII: CONSIDERAŢII ŞI PARTICULARITĂŢI CU PRIVIRE LA

REGENERAREA GENERATIVĂ ŞI VEGETATIVĂ A PĂDURII

5.1.Regenerarea pădurii – noţiuni generale

18
 Odată cu trecerea arborilor de la existenţa izolată la traiul în comun, pe lângă procesele individuale
fiziologice care cunosc o continuitate cu noi particularităţi impuse de interdependenţa acestora, încep
să se manifeste şi alte procese noi cu caracter populaţional, specific pădurii în ansamblu ei, ca rezultat
al interacţiunii dintre elemente. Aceste procese angajează in desfăşurarea lor continuă întreaga masă de
organizme vii participante, şi în special arboretul, dobândind un pronunţat caracter de mas,
manifestându-se astfel ca procese colective ale pădurii. Desfăşurarea proceselor colective este
susţinută permanent de un ansamblu complex de factori biotici şi abiotici care stau la baza întregii
organizări şi restructurări continue a ecosistemului forestier. În acelaş timp aceste procese nu se petrec
independent, rupte unele de altele, ci sunt legate unul cu altul, pregătind treptat trecerea de la o etapă la
alta. Suita acestor procese începe cu regenerarea şi se continua cu constituirea stării de masiv, care
condiţionând şi dirijând creşterea fiecărui exemplor în parte contribuie la îndepărtarea şi elagarea
tulpinilor, grăbind şi accentuând diferenţierea înălţimilor, la rândul ei diferenţierea stă la baza
eliminării naturale a arborilor, fapt care pregăteşte şi întreţine desfăşurarea succesiunii speciilor între
ele. Ca rezultat al acestor procese se constitue producţia de biomasă lemnoasă a pădurii, se ajunge la o
anumită distribuţie a vegetaţiei forestiere pe mari zone climatice şi se realizează în ansamblu şi
diferenţierea tipurilor de pădure. Fiecare dintre aceste procese colective prezintă un conţinut propriu şi
sunt guvernante de anumite legi specifice, cu o intensitate ritm şi durată, varietate în timp şi spaţiu
diferită. De aceea v-am remarca aceste procese în parte şi v-am începe cu regenerarea pădurii.
Regenerarea pădurii este un proces de reînnoire sau de refacere a unei păduri îmbătrânite,
exploatabile sau distruse din vre-o cauză oarecare, adică în locul fiecărei generaţii vechi de pădure, şi
instalează mereu alta tânără, astfel pădurea păstrând continuitatea şi funcţiile de producţie şi protecţie.
Regenerarea deci se impune ca verigă de legătură între generaţii şi mijlocul permanent şi suficient de
selecţie, asigurând astfel continuitatea pădurii în spaţiu şi timp. Trebuie de menţionat că procesul de
regenerare a arboretului, care se bazează pe capacitatea arborilor existenţi de a produce semânţă sau
lăstari care se poate constitui un nou masiv arborescent, dar se desfăşoară în cadrul de ansamblu al
ecosistemului forestier, în strânsă concordanţă şi interdependenţă cu toţi factorii mediului biotic ai
acestuia, care după împrejurări pot favoriza, îngreuna şi chiar împedica desfăşurarea lui normală. De
remarcat că odată cu regenerarea arboretului, în cadrul ecosistemului forestier are loc concomitent cu
ritmuri şi durate diferite, reproducerea şi celorlalte componente biotice vegetale şi animale (subarboret,
pătură ierbacee).

5.2. Complexul de factorii ce determină desfăşurarea regenerării pădurii

1.Factorii interni, biologici - reprezentaţi prin ansamblu însuşirilor eriditare ale arborilor, care în
anumite condiţii de mediu devin capabil să producă sămânţă sau să dea naştere la lăstari viobili din
care se poate construi un nou arboret.
2. Factori externi, bioecologici ai mediului propriu şi exterior pădurii, de natură climatică,
edafică, orografică, biotică şi antropeică, cu influenţe uneori decesive, directe sau indirecte, favorabile
sau nefavorabile asupra dinamicii de desfăşurare a regenerării în spaţiu şi timp.
Regenerarea pădurilor variază deci în conţinut, sens, intensitate şi durată, prezentând o dinamică
diferită în spaţiu şi timp, dependenţă de natură şi structura fiecărui element component (fitocenoză,
zoocenoză, staţiune) ca şi intervenţiile silvotehnice aplicate. Deci, regenerarea pădurilor, este un
proces complex biologic, cu caracter de masă specific nu numai arborilor consideraţi individuali, ca şi
pădurii în ansamblu ei, cu implicaţii determinate în exercitatea de către acestea a funcţiilor interne de
stabilitate ecosistemică şi a celor externe, de producţie şi protecţie fizică şi socială. Regenerarea
pădurii se poate produce pe cale naturală şi artificială. Regenerarea naturală a pădurii se poate produce
din sămânţă, vegetală şi mixtă.
1. Regenerare naturală prin seminţe (generativă, sexuală).
2. Regenerare vegetativă (nesexsuală) – din lăstarii daţi de pe tulpină, drajonii produşi din
rădăcini sau butaşi de ramuri sau rădăcini.

19
 3. Regenerare mixtă - generativă şi vegetativă.
I. Regenerarea naturală are loc atât în pădurea virgină, cât şi în cea cultivată. În pădurea virgină
aceasta se produce numai pe cale generativă, sub influenţa nemijlocită a factorilor de mediu, fără nici o
intervenţie antropogenă. Regenerarea naturală a pădurii cultivate are loc din seminţe, din lăstari şi
drojoni sau mixt, atât sub influenţa factorilor mediului, cât şi o importantă contribuţie antropogenă. În
acest caz omul stabileşte modalitate de producere a regenerării, fixează ordinea de desfăşurare şi alege
momentul când acesta trebuie declanşată, conduce şi dirijează acest proces prin măsuri
silvotehnice adecvate.
II. Regenerare artificială este specifică numai pădurii cultivate, se poate produce prin seminţe
sau din lăstari, şi se diferenţiază de cea naturală prin aceea ca omul de data aceasta pregăteşte şi
instalează pe suprafaţa de regenerare materialul din care urmează să se întemeeze o nouă pădure,
controlând şi dirijând desfăşurare întregului proces (obiectul împădurii).
III. În practica regenerării pădurii cultivate se recurge în unele cazuri la regenerarea mixtă,
naturală şi artificială, pornindu-se de la principiu ca regenerarea pădurii odată declanşată trebuie să se
desăvârşească cu eforturi cât mai mici, cu efecte cât mai bune şi într-un interval de timp cât mai scurt.
Procesul de regenerare naturală ajunge să se desăvârşească atunci când masa de exemplare instalate
ajung la o independenţă biologică şi constitue o nouă stare de masiv, fiind deci capabilă să înlocuiască
vechea pădure naturală.

5.3. Regenerarea naturală a pădurii din seminţe

Pentru asigurarea regenerării naturale a pădurii, şi deci a arboretului se cer îndeplinite condiţii
indispensabile, şi anume:
1. Să existe suficienţi arbori maturi, capabili să fructifice abundent şi să însemânţeze întreaga
suprafaţă.
2. Solul să prezinte însuşiri bioecologice favorabile germenării seminţelor şi răsărirea
plantelor.
3. Seminţişul în continuare să benifecieze de condiţii necesare pentru creşterea şi dezvoltarea
normală până la constituirea noii păduri tinere.

În procesul desfăşurării regenerare naturală din seminţă se desting trei etape:

 Fructificarea arborilor începe atunci când arborele atinge vârsta de maturitate şi se desăvârşeşte
într-o succesiune de faze care au loc după o dinamică caracteristică naturei speciei, şi condiţiilor
staţionale. Fructificarea arborilor se studiază la obiectul împădurii, de aceea nu ne vom opri pe larg
asupra acestor probleme. Maturitatea arborilor are loc atunci când arborele atinge o înălţime necesară,
pe măsură ce coronamentul arboretului se răreşte şi arbori benificiază de lumină suficientă pentru a
reproduce organe reproductive, flori şi fructe. Vârsta de maturitate se realizează în mod diferit în
dependenţă de specie, însuşirile individuale ale arborelui şi condiţiile de mediu în care cresc si
dezvoltă.
Vârsta la care începe fructificarea şi periodicitatea acestora.
Specia Izolat În masiv Periodic. fruct.
masiv
Salcâm 5-10 10-20 3-4
Pin silvestru 10-20 20-40 2-3
Tei,paltin.frasin 15-25 25-40 3-6
Molid 20-30 40-50 3-4
Brad 40-50 60-70 4-6
Fag 40-60 60-70 4-6
Gorun 45-55 60-70 4-8
Stejar 35-40 50-60 2-3

20
 Carpen 20-30 30-40

Speciile cu seminţe mai uşoare şi exigente faţă de lumină (salcâm, larice, pin, mesteacăn) încep să
fructifice la vârste mai mici decât cele cu seminţă grea şi rezistente la umbrire. La aceeaşi specie,
atitudinea vârstei de maturitate a arborilor diferă de însuşirile eriditare şi poziţia în structura verticală a
arboretului, de provenienţa (sămânţă, vegetativă) de condiţiile staţionale. Astfel, arborii din lăstari
ating vârsta de fructificare mai repede decât cei din seminţă, iar din masivul pădurii încep mai devreme
să fructifice arboretile rărite, şi producţia lor anuală este mai mare. De asemenea, condiţiile staţionale
influenţează direct vârsta, durata periodicitatea şi intensitatea fructificaţiei.
Astfel, în condiţiile staţionale mai călduroase şi uscate de pe versanţii înfloriţi fructificarea începe
mai timpuriu decât arbori din staţiunile mai umede şi răcoroase.
Formarea mugurilor este dependentă de însuşirile eriditare individuale unde mecanizmele
hormonale joacă un rol decesiv dar depinde şi de mersul vremii, de desimea arboretului, gradul de
eliminare a coroanelor arborilor. Diferenţierea mugurilor floriferii are loc in primăvara-vara anului
precedent înfloririi. Epoca înfloririi diferă în funcţie de specie, de condiţiile de mediu, mai ales de
mersul vremii. Astfel, înflorirea la aceeaş specie întârzie cu 4-6 zile, la creşterea altitudinii cu 100 m.
La cele mai multe specii perioada polenizării coincide cu diseminarea polenului şi durează 2-3 zile la
pin şi 2-5 zile la stejar, carpăn, paltin, mesteacăn etc. Diseminarea polenului se face cu ajutorul
vântului sau insectelor (tei, salcâm, paltin, scoruş). Perioada dintre polenizare şi fecundare la speciile
forestiere este de câteva zile la larice, ulm, salcie, plop, până la 4-6 săptămâni la stejar, şi până la 12-14
luni şi chiar mai mult la pin, cer şi ienupăr. Florile nefecundate produc seminţe sterile sau se usucă şi
cad repede după epoca fecundării. Maturitatea seminţelor se consideră realizabilă atunci când
embrionul este complect şi capabil să germineze. Ca regulă, maturaţia şi coacerea fructului se
realizează în anul înflorii, dar la pi silvestru, cer, stejar roşu, are loc în toamna anului al doilea, şi al
treilea la ienupăr. Diseminarea seminţelor are loc la epoci diferite şi este importantă pentru reuşita şi
calitatea regenerării.
Ea are loc la unele specii la scurt timp după maturaţie şi coacere (ulm, plop, salcie, mesteacăn,
castan, fag, stejar, brad) şi întârzie până iarna şi chiar primăvara la molid, pin, larice, frasin, salcâm,
tei, carpen, anin, paltin de minte, etc. Viteza disemnării acestora depinde de greutatea seminţei, forma
acestea şi modul de disemnare ( vânt, insecte, păsări, animale, ape).
Periodicitatea fructificaţiei reprezintă intervalul dintre data fructificaţiei normale în acelaş arboret
şi diferă în funcţie de natura speciei şi condiţiile staţionale. În condiţiile staţionale favorabile
periodicitatea fructificaţiei este mai mică iar cantitatea şi calitatea fructelor şi seminţelor mai ridicată.
Intensitatea fructificaţiei arboretului se expune în producţia de fructe sau seminţe la unitatea de
suprafaţă. Ea depinde de natura speciei, de vârsta şi însuşirile arborilor component, cât şi de condiţiile
staţionale. Într-un an de fructificaţie arborii dintr-un arboret produc cantităţi diferite de fructe şi
seminţe, în funcţie de poziţia care o ocupă în structura arboretului. Cei predominanţi cu o cantitate de
fructe şi seminţe mai ridicată decât cei dominanţi. De asemenea trebuie remarcat faptul că principala
cantitate de fructe şi seminţe se află în treimea superioară a coroanei arboretului care benifeciază de
un oflux mai mare de lumină. De aceea reuşita regenerării naturale este pozitiv influenţată de
intensitatea fructificaţiei şi de repartiţia lor uniformă pe suprafaţa destinsă regenerării. Tot odată
reuşita regenerării naturale depinde şi de calitatea seminţelor, de capacitatea lor de a da naştere la
puieţii viobili. Ca regulă generală, puterea de răsărire a plantelor este inferioară capacităţii de
germinare, întrucât răsărirea depinde atât de capacitatea de germinare cât şi de factorii de mediu care
favorizează (căldurii,apa, aer) .şi cei care împedica (vătămători, inundaţii, îngheţuri, secete, grosimea
straturilor de litieră). Germinarea seminţelor şi răsărirea plantelor este condiţionată de realizarea unor
temperaturi pozitive, umezeală suficientă şi aeraţie corespunzătoare. Toate aceste de regulă sunt
asigurate în mediul intern ale pădurii.
Dezvoltarea seminţişului reprezintă cea dea treia şi ultima fază în desfăşurarea procesului de
regenerare naturală. Această fază cunoaşte două subfaze diferite:

21
  Subfaza de plantulă
 Subfaza de tineret
Prin plantulă se subînţelege seminţişul în dezvoltarea lui din primul an de vegetaţie până la
lemnificarea lui complectă. În această subfază factorii climatici joacă un rol foarte important şi uneori
chiar decesiv(lumină, apă, căldură, etc..)
Subfaza de tineret începe din al doilea an de vegetaţie şi durează până în momentul constituirii
stării de masiv. Pe măsură ce cresc puieţii, creşte şi necesitatea la acestora faţă de factorii
mediului(lumină, căldură, umezeală), de aceea arboretul matur care îndeplinea la început un rol de
protector, devine factor limitativ în dezvoltarea noii generaţii. De aceea, activarea creşterilor puieţilor
se poate realiza numai prin reducerea progresivă a numărului de arbori maturi, până la înlăturarea lor
totală .

5.4.Regenerarea naturală vegetativă a pădurii

Această metodă de regenerare se bazează pe însuşirile unor specii de a se reface sau reîntineri din
anumite părţi vii ale tulpinii şi rădăcinii. Regenerare naturală se poate realiza pe cale naturală din
lăstari şi drajoni, iar pe cale artificială din butaşi, altoire.
1. Regenerarea naturală vegetativă prin lăstari.
Această metodă se manifestă prin particularităţile unor specii lemnoase de a forma lăstari pe
tăierea tulpinii. Această însuşire este prezentă la majoritatea speciilor foioase şi la tisa de răşinoase.
Lăstari se pot forma din muguri dorminzi (proventivi) numiţi lăstari proventivi; sau din muguri
adventivi (întâmplători) numiţi lăstari adventivi. Lăstarii proventivi sunt mai valoroşi deoarece sunt
mai tineri stadiali, sunt mai bine fixaţi pe cioată şi sunt mai puţin expuşi la putregai. Lăstarii cresc la
început primind ceva brută prin rădăcinile arborelui pe care sau format, dar cu timpul îşi formează
organele radicelare proprii, iar cioate putrezeşte. Capacitatea de lăstărire depinde denatura speciei,
vârsta arborilor şi condiţiile staţionale. Lăstăresc viguros şi pe o perioadă mai lungă – aninul, stejarul,
gorunul, salcia, plopul, teiul, jugastru, carpenul, arbuşti etc. Lăstăresc bine dar numai în tinereţe –
salcâmul, mesteacănul şi fagul. Plopul tremurător lăstăreşte slab şi numai în primii ani. Capacitatea de
lăstărire variază cu vârsta arborilor, adică fiind viguroasă în primii ani. La aceeaşi specie şi vârstă a
arboretului, capacitatea de lăstărire este mai viguroasă în condiţii staţionare mai prielnice şi slăbeşte
pe măsura ce acestea se înrăutăţesc. Lăstarii cresc la început mai bine comparativ cu cei din seminţe
dat fiind faptul că beneficiază de sistemul radicelar a cioatei. Cu timpul însă ritmul creşterii încetinează
şi la vârsta de 12-15 ani, sunt depăşiţi de exemplarele din seminţe, şi rămân inferior în ce priveşte
cantitatea şi calitatea producţiei realizate. Aceşti arbori prezintă la exploatabilitate dimensiuni mai
mici, trunchiuri strâmbe şi curburi la bază, sunt mai frecvenţi atacaţi de putregai(se transmite prin
cioată).
Drajonarea este-proprietatea unor specii foioase de a produce lăstari din muguri adventivi formaţi
pe rădăcini. Aceşti lăstari se formează pe rădăcinile subţiri, laterale, întinse aproape de suprafaţa
solului. Capacitatea de drajonare ca şi cea de lăstărire variază în dependenţă de vârsta, condiţiile
staţionale şi natura speciei. Dintre speciile de la noi drajonează viguros plopul tremurător, salcâmul
oţetarul, teiul, plopul alb,negru. Mai puţin viguros pot drajona în condiţii neprielnice cătina albă, ulmul
de câmp, scumpia. Stimularea capacităţi de drajonare se poate obţine prin mobilizarea superioară a
solului şi rănirea scoarţei rădăcinilor. Regenerarea pădurii prin drajoni este mai sigură decât prin
lăstari, întrucât drajonii se formează atât în anul tăierii tulpinilor, cât şi în anii următori. În schimb nu
numai prezintă curburi la bază, sunt mai puţini expuşi putregaiului, şi realizează un indice de utilizare
superior lăstarilor, dar mai slab în comparaţie cu exemplarele preventive din seminţe.
În concluzie putem spune că regenerarea naturală vegetativă sau din seminţe este reuşită dacă cel
puţin un puiet pe 1 m2 sau 10000 puieţi la 1 ha din speciile incluse în compoziţia ţel.

VI. CONSTITUIREA STĂRII DE MASIV. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA PĂDURILOR.

22
 6.1. Constituirea stării de masiv

Constituirea stării de masiv este procesul bioecologic de apropiere a coroanelor puieţilor şi de

realizare a coronamentului unui arboret nou întemeiat. La realizarea acestui proces participă fazele
anterioare descrise pentru întemeierea unei păduri – fructificarea, diseminarea, răsărirea, creşterea şi
dezvoltarea puieţilor. Constituirea stării de masiv se realizează abia atunci, când formează un
coronament continuu şi un nou mediu propriu de viaţă. Deşi C.S.M. echivalează cu realizarea
consistenţei pline, ea nu se reduce doar la acestora. Odată cu C.S.M. se realizează un salt calitativ
important, prin cea că creşterea şi dezvoltarea fiecărui exemplar este condiţionată şi depinde aici
înainte şi de exemplele vecine. Odată consistenţa starea de masiv, mecanismul bioecologic al pădurii
poate să lucreze în plin pentru realizarea celui mai ridicat potenţial bioproductiv şi bioprotector. Numai
după C.S.M., pădurea în ansamblu ajunge şi ea efectiv în stăpânire un anumit teritoriu şi sa-i imprime
o dinamică adecvată proceselor individuale şi colective specifice ecosistemului forestier( diferenţierea,
creşterea şi dezvoltarea, elagajul, eliminarea, etc.). De aceea, C.S.M. reprezintă condiţia de bază şi
calea indispensabilă pentru punerea în valoare la un grad mai înalt şi cu continuitate a fondului
forestier, a funcţiilor lui productive şi protectoare.
C.S.M depinde de aceleaşi două grupe de cauză:
 Însuşirile genetice al exemplarelor componente şi deci structura genetică a populaţiilor,
 De mediu de viaţă biotic şi abiotic în care îşi duc acestea existenţa.
In cazul arboretului echien, dispariția in masa a arborilor batmani determina întreruperea
temporara a stării de masiv pe suprafețe mari si refacerea ei atunci când semințișul acoperă din nou
toata suprafața. In cazul arboretului plurien, starea de masiv este permanenta deoarece procesul de
formare a semințișului este continuu si se produce pe mici suprafețe, acolo unde dispar arborii foarte
batmani.
In condiții favorabile pentru biocenozele forestiere, adica in climate suficient de calde si de
umede, existenta normala a arborilor este sub forma de masiv. Este adevărat ca in asemenea climate
arborii pot creste si izolat dar aceasta este o exceptie. Pentru ca, asa cum rezulta din teoria genezei
padurii, din cauza producerii unei mari cantitati de samanta, spatiul liber este repede ocupat, in
intregime de semintisuri abundente, sub forma de masiv, care se va mentine apoi de-a lungul vietii
arboretului. Doar in conditii putin favorabile cresterii arborilor, in climate prea reci, prea uscate unde
arborii au longevitate redusa si fructificatie putin abundenta, rară, arborii cresc izolat sau sub forma de
rarişti deci fără a forma un masiv.
Formarea starii de masiv se produce mai repede (in 2-4 ani) la speciile cu crestere rapida la
inceput (salcam, larice, plopi salcii) dar destul de incet (in 7-15 ani) la speciile cu crestere inceata in
primii ani (stejari, fag, brad). In lastarisuri provenite din regenerare vegetativa starea de masiv se
instaleaza repede (2-3 ani).
Rapiditatea formarii starii de masiv depinde si de bonitatea statională: închegarea arboretului se
face mai curand in statiuni de bonitate superioara decat in cele de bonitate inferioara.
Consecințele formarii stării de masiv asupra dezvoltării ulterioare a arborilor şi a arboretului sunt
deosebite.
Prima consecinţa este declanşarea competiţiei între puieţi pentru spațiu si factorii vitali (lumina,
apa, elementele nutritive). Ca rezultat incepe, foarte activ, procesul de eliminare naturala a arborilor
care se va desfasura de-a lungul intregei existente a arboretului. (figura 5.1.).

23
 Figura 5.1.
A doua consecinţa este diferenţierea arborilor de aceeaşi vârsta după înălţime, grosime,
mărimea si forma coroanei. Se naşte astfel o structura caracteristica a arboretului.
A treia consecinţa este elagarea naturala a trunchiului arborilor, adică uscarea si apoi
desprinderea de trunchi a ramurilor inferioare lipsite de lumina. Acest proces deosebeste transant
arborii crescuti in masiv de cei crescuti izolat si are o deosebita importanta din punct de vedere a
calitatii lemnului si a valorii acestuia.
Dar, consecintele formarii starii de masiv a arboretului sunt hotaratoare si pentru formarea
intregii biocenoze, prin selectarea doar a speciilor de plante, animale, microorganisme care pot trai in
mediul special creat in masivul si sub masivul arborilor, dar si pentru formarea biotopului, prin
modificarea radicala a fluxurilor de radiaţie si apa si a circuitelor de elemente chimice in staţiunile
ocupate de pădure.
Constituirea stării de masiv depinde de natura speciilor şi variază în funcţie de condiţiile de mediu,
în care un rol important îl joacă ţi intervenţiile silvotehnice. Astfel, speciile repede crescătoare şi
exigente de lumină, ajung mai devreme să C.S.M. decât cele încet crescătoare şi rezistente la umbrire.
În cadrul regenerării naturale, dacă pe parcurs nu au intervenit factori perturbaţi, C.S.M. se realizează
mai timpuriu decât în regenerarea artificială, întrucât se porneşte în primul caz, cu un număr mai mare
de exemplare. Astfel, lăstărişul de salcâm poate să realizeze S.M.. Chiar în primul an, pe când prin
regenerarea artificială (puieţi prin seminţe) la 4-6 ani. Speciile repede crescătoare C.S.M. în
dependenţă de desimea numerică a exemplelor la 2-4 ani (plopi euroamericani) iar cele încet
crescătoare la 7-15 ani (brad,fag, molid, stejar). De remarcat şi faptul că în pădurile pluriene, vergine
sau grădinărite, C.S.M. odată realizată se menţine permanent şi fără modificări sensibile, prin faptul că
în locul arborilor căzuţi sau extraşi se instalează continuu alte exemplare care complectează S.M. a
pădurii, spre deosebire de arboretele echiene, unde fiecare noua generaţie începută cu C.S.M. se
încheie în final cu destrămarea rapidă a acestea înainte sau concomitent cu instalarea unei noi
generaţii. De aceea în pădurile echiene, silviculturii îi revine sarcina majoră de a conduce regenerarea
naturală a pădurii astfel încât S.M. să se realizeze cât mai devreme din specii şi exemplare viguroase,
iar ulterior, prin întregul complex de măsuri silvotehnice să prevină destrămarea acestea până când să

24
trece la întemeerea unei noi generaţii, dat fiind faptul că întârzierea C.S.M., ca şi destrămarea sa pe
parcursul dezvoltării influenţează negativ producţia şi productivitatea pădurii, ca şi capacitatea acestea
de protecţie hidrologică, antierozională,climatică etc.

6.2. Creşterea pădurii

Creşterea pădurii ca ecosistem se referă la sporirea treptată şi ireversibilă a dimensiunilor şi a

volumului de biomasă lemnoasă al organismelor vii participante la constituirea ei. Adică acest proces
este unul colectiv ce include şi angajează în mod logic întreaga masă de organisme vii vegetale şi
animale, jucând un rol determinat în existenţa, dezvoltării şi producţia fiecărui subsistem component şi
a pădurii în ansamblul ei. În cazul arborilor, creşterea începe din momentul fecundării celulei ou şi are
loc mai întâi pe planta mamă în sămânţă, prin creşterea embrionului. Apoi creşterea se rea odată cu
germinarea seminţei şi răsărirea plantei şi se termină odată cu extragerea sau uscarea arborelui. În
schimb creşterea arboretului se referă la procesul colectiv care începe odată cu C.S.M. şi durează până
când acestea este exploatat sau distrus dintr-o cauză oarecare. Creşterea arboretului depinde de
creşterea arborilor, dar este condiţionată şi influenţată de alta procese colective din ecosistemul
forestier: regenerarea, îndreptarea şi elagarea tulpinilor, diferenţierea şi eliminarea arborilor,
succesiunea speciilor, etc.
Creşterea arborilor şi arboretelor este determinată de asemenea tot de acele două grupe de cauză:
 Însuşirile ereditare ale arborilor şi variabilitate lor individuală.
 Condiţiile staţionale şi factori abiotici.
De aici decurge, că în ecosistemul pădurii creşterea nu rămâne numai un proces fiziologic de nivel
individual, ci se impune şi ca proces complex bioecologic cu caracter de masă specific pădurii ca
ecosistem. Procesul de creştere variază cu natura speciei, vârsta şi starea arboretelor, condiţii staţionale
şi natura intervenţiilor silvotehnice aplicate. Astfel, plopii euroamericani, salcâmul, mesteacănul sunt
specii repede crescătoare, iar molidul, bradul, stejarul, fagul, nucul, sunt specii încet crescătoare. La
aceeaşi specie, arbori crescuţi izolaţi au dimensiuni mai mici decât cei crescuţi în masiv. De
asemenea, în acelaşi masiv arborii din lăstari au ritmuri mai mari în primii 15-20 ani decât cei din
seminţe, iar apoi tabloul se schimbă invers. Creşterea arborilor şi arboretelor prezintă o importanţă
deosebită în studiul pădurii ca ecosistem forestier, precum şi în amenajarea şi gospodărirea pădurilor.
De remarcat faptul că pe lângă acţiunile perturbante şi dereglatoare din viaţa pădurii, creşterea
arborilor şi arboretelor pot fi influenţate pozitiv printr-o seamă de măsuri silvotehnice: alegerea
corespunzătoare a speciilor, dirijarea proporţiei amestecurilor, aplicarea corectă a ciclurilor de
producţie. Creşterea arboretelor este rezultatul unor tendinţe contrare: una de creştere a arborilor
componenţi, alta prin reducerea treptată a numărului de arbori prin procesul de eliminare şi elagare a
celor rămaşi în arboret. Ţinând seama de rapiditatea de creştere a speciilor lemnoase şi de potenţialul
lor productiv speciile se clasifică în repede, mediu şi încet crescătoare, şi respectiv de ridicată, mijlocie
şi inferioară productivitate.

6.3. Dezvoltarea pădurii

Prin dezvoltarea pădurii se subînţelege schimburile de ordin calitativ marcate de momentele prin
care trece pădurea de-a lungul existenţei sale. În silvicultură se cunosc patru etape de dezvoltare
arborilor:
 Embrională
 Tineretului
 Maturităţii
 Bătrâneţei

25
 1. Etapa embrionară începe cu fecundarea celulei ou, are loc pe planta mamă şi durează pe
parcursul dezvoltării embrionului în sămânţă până sămânţa este capabilă să germineze. Această
perioadă durează la majoritatea speciilor forestiere un sezon de vegetaţie, cu excepţia
cerului,pinului,când durează 2 ani, iar la ienupăr 2 sau chiar 3 ani.
2. Etapa tinereţii începe din momentul germinării seminţei şi răsăririi plantulelor şi se încheie cu
formarea pentru prima dată a organelor de reproducere (flori, fructe). Aceasta perioadă este scurtă şi
diferă în dependenţă de natura speciei, factorii bioecologici, iar în pădurea cultivată şi de intervenţiile
silvotehnice. Această etapă cunoaşte faze de dezvoltare: a) faza de plantulă care durează de la răsărire
până la sfârşitul primului sezon de vegetaţie. b) faza dezvoltării individuale (puieţi, lăstari, drajoni)
începe din al doilea an de viaţă şi durează până la C.S.M.
c) faza dezvoltării în masiv se încheie cu formarea pentru prima dată a mugurilor floriferi.
3. Etapa maturităţii este cea mai lungă şi durează de la trecerea arborilor la fructificaţie, până
când acestea intră într-o avansată stare de decrepitudine (slăbire).
4. Etapa bătrâneţii începe când arborii întră într-o stare de descompunere, atunci când cantitatea
de biomasă acumulată se reduce prin consumul organismelor zoo şi fitofage.
Ritmul de parcurgere a etapelor de dezvoltare a pădurii depinde de natura speciilor componente,
condiţiile staţionare şi intervenţiile silvotehnice aplicate. Ca regulă dinamica parcurgerii etapelor este
mai activă în arboretele constituite din arbori repede crescători decât la cele încet crescătoare.
Intervenţiile silvotehnice condiţionează durata ciclului de dezvoltare şi împreună un ritm sensibil
diferit de parcurgere a etapelor de dezvoltare în pădurea cultivată.
În etapa tinereţii a arboretelor poate apărea pericolul ca unele arborete artificiale, instalate în
staţiuni necorespunzătoare să ajungă într-o criză de adaptare, care ulterior să ducă la uscări masive a
speciilor şi chiar la dispariţia arboretului. În cadrul acestor trei etape de dezvoltare a arboretului se
disting mai multe faze de dezvoltare a acestuia:
 Faza de seminţiş începe din momentul apariţiei în masa plantulelor şi se încheie cu C.S.M. Este
condiţională această fază în mare măsură de mediul impus de terenul descoperit sau de arboretul
matur.
 Faze de desiş – din momentul C.S.M. până la începerea elagajului natural. În această fază are
loc creşterea bruscă în înălţime a arborilor ce duce în multe cazuri la dispariţia subarboretului şi păturii
erbacee.
 Faza de nueliş începe cu elagajul natural al arborilor şi durează până când majoritatea arborilor
ajung la diametrul de 5 cm .
 Faza prăjiniş cuprinde arboretele unde majoritate arborilor sunt cuprinşi în dm de 5-10 cm.
 Faza păriş este ultima fază a etapei tinereţii incluzând dm de 10-20 cm, când începe de regulă
prima fructificaţie şi etapa maturităţii.
 Faza de codrişor este cuprinsă între dm arborilor 21-35 cm. În această perioadă creşte
capacitatea de regenerare din sămânţă şi slăbesc creşterile în înălţime, creşte de asemenea creşterile în
grosime a arborilor. Apare etajul subarboretului şi pătura erbacee poate deveni o frână pentru
regenerare naturală.
 Faza codru mijlociu cuprinde arbori cu dm 35-50 cm şi se încheie de fapt atunci când creşterea
curentă şi medie a arboretului întră în declin, adică se încheie cu trecerea la etapa bătrâneţii.
 Faza codru bătrân este singura fază a etapei bătrâneţii şi se reprezintă prin evidente a arborilor
de slăbire şi uscare.

6.4. Elagajul natural

Elagajul natural este procesul bioecologic de curăţire a tulpinilor de craci, ca urmare a condiţiilor
de trai impuse de starea de desime a pădurii. Elagajul natural de asemenea variază în funcţie de specie,
vârsta şi structura a arboretelor, condiţii staţionale şi modul de gospodărire. Acest proces inexistent la
arbori izolaţi, are loc ca urmare a fluxului de lumină din interiorul arboretului, care devenind

26
insuficient pentru ramurile de la baza coroanei arborilor, face ca acestea să-şi piardă frunzişul, după
care ele se usucă şi cad. În felul acesta tulpinile arborilor se curăţă treptat de un număr de ramuri. După
căderea cracilor, are loc putrezirea ciotului, cicatrizarea rănii şi acoperirea acestea complect în procesul
creşterii în grosime a arborelui. Dinamica acestui proces are loc mai rapid la speciile repede
crescătoare şi mai lentă la încet crescătoare. Elagajul natural contribuie la ameliorarea calităţii
tehnologice arborilor. De asemenea e de menţionat faptul, că în arboretele excesiv de dese, deşi
elagajul natural este mai activ, se ajunge la realizarea unor tulpini lungi şi subţiri, fapt ca arboretul să
fie mai vulnerabil la acţiunile vătămătoare a vântului şi zăpezilor. Tot odată pădurea cultivată rărită
excesiv, pe lângă pierderile de producţie, care se înregistrează, îndepărtarea si elagarea arborilor
decurge mai greu şi deci calitatea masei lemnoase lasă mult de dorit. În acest caz se recomandă
efectuarea elagajului artificial.
Inceperea si intensitatea procesului de elagare depinde de specie. La speciile de lumina incepe
mai repede si este mai mare, la speciile de umbra intarzie si este mai redusa. Intensitatea depinde si de
bonitatea stationala, fiind mai mare in statiuni de bonitate superioara, mai mica in cele cu bonitate
inferioara.
Prin procesele de crestere in inaltime si de elagare coroana arborilor se deplaseaza mereu spre
varf dar la speciile de lumina ramane putin dezvoltata pe inaltime, pe cand la cele de umbra capata
extensiune mai mare. Acest lucru are consecinte asupra acumularii de lemn care depinde de cantitatea
de frunze si deci, si de marimea coroanei.
Elagarea arborilor pe înălţimi cat mai mari ale trunchiului este de interes in silvicultura pentru a
obţine cat mai mult lemn de calitate, fora sau cu puţine noduri.
Dar, in acelaşi timp, silvicultorul are interesul ca profunzimea coroanei şi masa de frunziş să fie
suficientă pentru a întreţine o acumulare ridicată de lemn. Problema care se pune este de a găsi soluţia
optima intre aceste doua tendinţe opuse.

5.3. PROCESUL DE ELIMINARE NATURALA A ARBORILOR IN MASIV

Odata cu formarea starii de masiv, declansarea competitiei intre puietii in crestere, care au nevoie
de mai mult spatiu si resurse abiotice, determina inceperea indelungatului proces de eliminare naturala
a arborilor. Acest proces, foarte intens la inceput, se incetineste cu varsta. Daca initial in semintis pot
exista milioane de puieti, in arboretele bâtlane roman doar 200-400 arbori. Desfăşurarea procesului
este ilustrata prin curba scăderii numărului de arbori cu vârsta.
Tabelul 5.4.
Reducerea numarului de puieti de fag cu varsta in statiune de bonitate superioara - dupa Assmann,
modificat

Vârsta, ani Mulţimea de arbori Diametrul mediu, cm

număr/ha %

1 4300000 100 -

2 3700000 86 -

5 1750000 41 -

10 530000 12 -

27
 20 50000 1 1,5

40 2520 0,06 10,4

60 1205 0,03 17,8

80 665 0,015 24,8

100 450 0,010 32,0

140 185 0,004 479

Este de relevat ca cea mai intensa eliminare este in primii 10 ani cand 88% din puieti dispar.
Dupa 40 de ani se produce injumatatirea numarului de puieti la fiecare 20 de ani.
Intensitatea atat de mare a acestui proces este cauzata de talia mare a arborilor care face ca
spatiul vital minim necesar sa creasca puternic cu varsta, pe masura ce se dezvolta coroana si radacina.
Reducerea numărului de arbori cu vârsta la speciile autohtone si la câteva specii alohtone este
redata in tabelele de producţie romaneşti (Giurgiu si colab. 1972) (figura 5.2.).

Figura 5.2.
Procesul de eliminare naturala depinde de factori interni ai arborilor (zestrea genetica) si de
factori externi (relaţiile biocenotice, complexul de factori stationali, micromozaicul staţional). In
legătura cu acest proces se vorbeşte de un aparent paradox: cu cat staţiunea este de bonitate mai
ridicata, intensitatea eliminării este mai mare. S-ar părea ca in asemenea condiţii favorabile ar putea
coexista un număr mai mare de arbori, dar nu este aşa deoarece, tocmai datorita acestor condiţii,
arborii au coroane si rădăcini mai mari si având nevoie de mai mult spaţiu, eliminarea este mai
puternica. Si acest fenomen este ilustrat de tabelele de producţie in care, la aceeaşi vârsta, numărul de
arbori din arborete de clasa I de producţie este de 2-3 ori mai mic decât in cele de clasa V.
Procesul de eliminare naturala este, in fond, si un proces aspru de selecţie naturală care elimina
exemplarele mai slab dezvoltate, vatamate, genetic mai slab adaptate la mediul abiotic sau la
competiţie. Prin aceasta selecţie populaţia, devine din ce in ce mai bine adaptata la mediul abiotic sau
la competiţie. Este adevarat ca prin selectia naturala nu se selectează în toate cazurile arborii cei mai

28
buni din punct de vedere silvicultural, ci arborii cei mai viguroşi si rezistenţi la impacturi. De aceea,
intervenţia silvicultorului în procesul de eliminare naturala devine necesară pentru a favoriza
supravieţuirea arborilor cu trunchiuri valoroase din punct de vedere economic si crearea de structuri
ale arboretului cat mai favorabile dezvoltarii acestora.
In arboretele pure, eliminarea se produce doar prin competitie intrapopulationala, care este
orientata spre mentinerea si perfectionarea speciei. In arboretele amestecate intervine insa si competitia
intre populatii, care poate fi mai intensa, iar uneori chiar eliminatorie, pentru una din populatii. Astfel
in amestecurile de specii de lumina si de umbra (gorun + fag) sau de specii repede si incet crescatoare
(carpen + stejar pedunculat) este posibila eliminarea unei populaţii. Totusi, asa cum arata situatiile
reale, chiar in asemenea cazuri, exista mecanisme care fac posibila coexistenta populatiilor concurente.
Eliminarea naturala este mai intensa si incepe mai repede la speciile de lumina si la cele repede
crescătoare decât la speciile de umbra si cele încet crescătoare.
Eliminarea naturala se produce si in arboretele pluriene. Dar, spre deosebire de cele echiene in
care numărul arborilor scade puternic cu vârsta, in arboretele pluriene numărul de arbori romane ±
constant. Acest lucru este posibil pentru ca eliminarea se produce simultan la toate vârstele si cu
intensitatea diferite in funcţie de vârstă. Roman la fiecare vârsta numai atâţia arbori cat permite spaţiul
vital restrâns ce revine vârstei respective, astfel ca pe ansamblu numărul de arbori nu se schimba.
Silvicultorul trebuie sa fie bine familiarizat cu felul cum se produce eliminarea naturala in fiecare
populatie ecologica, atat in arborete pure cat si amestecate si in statiuni de bonitate diferita.
Intensitatea interventiilor de conducere a arboretelor, adica eliminare artificiala, trebuie sa fie destul de
apropiata de cea naturala la care populatia este adaptata. Intensităţi mai mici sau mai mari se pot
adopta numai după verificări experimentale si cu anumite riscuri.
5.4. PROCESUL DE DIFERENTIERE A ARBORILOR IN ARBORET
In cadrul unei populaţii, ca si a speciei in general, variabilitatea genetica si fenotipica a
organismelor este apreciabila. Practic, deşi suficient de asemănător pentru a se încadra in specia
respectiva, fiecare organism prezintă anumite particularitatea care îl individualizează. Acestea sunt de
cele mai multe ori, de ordin cantitativ. Si la arborii crescuţi in masiv, se constata aceste deosebiri, încă
din primele faze de dezvoltare. Acestea se concretizează in diferenţierea lor tot mai pronunţata odată
cu înaintarea lor in vârsta.
Diferentierea arborilor se manifesta in primul rand prin caracterele morfologice cantitative:
inaltime, grosime, marimea coroanei, biomasa foliara, ca si prin intensitatea proceselor fiziologice:
asimilatie, dezasimilatie, crestere, inflorire, fructificatie etc. Cauzele sunt unele variaţii din genom,
variaţiile din mediul abiotic, dar si relaţiile biocenotice.
La arbori, de exemplu, este importanta presiunea concurentiala provocata de starea de masiv.
Cea mai evidenta diferentiere a arborilor este cea pe inaltime, corelata insa si cu cea pe grosime
si cea pe marimea si simetria coroanei. Aceasta diferentiere se produce din cauza tendintei de a capta
cat mai multa lumina, intr-un masiv care limitează accesul la acest factor esential pentru viata
plantelor. Arborii care au o predispozitie genetica, care au luat nastere dintr-o samanta mai mare care a
germinat mai repede, intr-un macromediu mai umed sau mai bogat in ioni vor creste mai intens, isi vor
dezvolta mai puternic coroana, vor ajunge deasupra altor arbori. Astfel, in masivul creat de
coronamentul arboretului, se va produce o diferentiere a pozitiei coroanei arborilor, determinata de
diferentele de inaltime. Unii arbori vor avea coroane mari, aproape in intregime deasupra masivului,
altii vor avea coroane mai mici, incadrate jumatate sau mai mult in masiv, altii vor ramane chiar sub
coroanele celorlalti arbori iar coroanele lor vor fi reduse ca marime.

29
 Silvicultorul german Kraft, a evidenţiat aceasta diferenţiere printr-o clasificare poziţionala a
arborilor pe 5 clase (figura 5.3.):
- clasa I - arbori predominanţi cei mai înalţi, cu coroane mari, situate în bună parte deasupra
masivului,
- clasa II - arbori dominanţi, cu înălţimi si coroane ceva mai mici, situate in masiv, dar cu
jumătatea superioară luminată,
- clasa III - arbori codominanţi cu înălţimi si mai reduse si cu coroane mai mici, asimetrice,
înghesuite între cele ale arborilor dominanţi,
- clasa IV - arbori dominaţi, cu înălţimi mici, coroane foarte mici situate sub coroanele celorlalţi
arbori, numai cu vârful in lumina,
- clasa V - arbori deperisanţi cu coroane aflate in întregime sub coroanele celorlalţi arbori, încă
vii dar slab dezvoltaţi (subclasa V a), sau uscaţi (subclasa V b).

Figura 5.3.
Diferenţierea pe inaltime nu are insa caracter definitiv. Arborii, mereu in dezvoltare, pot sa
acceada intr-o clasa superioara, dupa cum pot sa si decada in una inferioara. Aceasta dinamica este mai
bine reflectata in clasificarea elaborata de IUFRO si care şine seama de înălţime, vigoarea de creştere
si tendinţa de modificare a poziţiei in arboret.
Clasificarea este zecimala si are următoarea forma:
Tabelul 5.5.
Clasificarea poziţionala a arborilor IUFRO

Criteriul

30
 Înălţime Cod Vigoare de creştere Cod Poziţie ierarhica Cod

Arbori in 100 Potenţial de creştere 10 1

Tendinţa de avansare
plafonul superior ridicat

Arbori in 200 Potenţial de creştere 20 2

Tendinţa staţionara
plafonul mijlociu normal

Arbori in 300 Potenţial de creştere 30 3

Tendinţa de regresie
plafonul inferior redus

Daca un arbore are codul 123 inseamna ca este in plafonul superior, cu potential de crestere
normal, dar cu tendinta de regresare ierarhica in plafonul inferior.
Diferenţierea arborilor se produce in tinereţe in faza denumita chiar după acest proces (intre 15-
40 de ani in raport cu specia si staţiunea). Dar procesul continuă, cu intensitate mai slaba si la vârste
mai mari când se produc schimbări poziţionale determinate mai ales de potenţialul de creştere,
schimbări in accesul la lumina prin dispariţii de arbori vecini etc.
Pentru silvicultor cunoaşterea diferenţierii poziţionale a arborilor este baza de referinţa pentru
intervenţiile de conducere a arboretelor. De la început, pornind de la aceasta diferenţiere, s-au format
cele doua scoli de conducere a arboretelor:
- şcoala germana, care preconiza extragerea doar a arborilor dominaţi si deperisanţi (cum se
spunea figurat „îngroparea morţilor”)
- şcoala franceza, care preconiza intervenţia în toate plafoanele arboretului. Aceasta concepţie
este si cea actuala.
5.5. PROCESUL DE CRESTERE SI DE ACUMULARE A LEMNULUI IN ARBORET
In arboret, din cauza masivului care conditioneaza o competitie accentuata pentru resursele
nutritive, cresterea fiecarui arbore in parte este mai redusa, dar pe arboret, din cauza numarului mare
de arbori, este totusi ridicata.
In arboret cresterea arborilor capata anumite particularitati. Astfel, cresterea in inaltime este mai
mare decat la arbori izolati din cauza tendintei arborilor de a avea coroana in lumina. In masiv arborii
vor avea deci trunchiuri mai inalte. Coroanele fiind insa mai mici si cantitatea totala de lemn produs
mai redusa, cresterea in diametru nu va fi prea mare.
In arboret creşterea si acumularea de lemn este foarte diferita la arborii din diferite categorii
poziţionale. Cele mai mari creşteri si acumulări de lemn se produc in arborii predominanţi, cele mai
mici in arborii dominaţi. Pe acest fapt se bazează şcoala germana care preconiza ca prin lucrările de
conducere sa fie eliminaţi aceşti arbori.
In arboretele pluriene, in care masivul se creaza in planuri diferite si cantitatea de lumina
disponibila pentru arborii mai inalti este mai mare, de acest plus de lumina se folosesc mai ales arborii
grosi si de grosime mijlocie care ajung la grosimi mai mari decat in arboretele echiene (figura 5.6.).

31
 Figura 5.4.
Pentru a determina indicii dimensionali si productivitatea de lemn a arboretului denumit in
silvicultura creştere, se executa doua inventarieri a arborilor din arboret la un anumit interval de timp
(5 sau 10 ani), se calculează înălţimile si diametrele medii pe elemente de arboret, iar suprafaţa de
baza si volumul si pe elemente de arboret si pe arboret in ansamblu.
Din diferenţele ce se constata la dimensiuni si la volume intre cea de a doua si prima inventariere
rezulta creşterile înregistrate in perioada respectiva.
In silvicultura se vorbeşte de creşterea curentă produsa intr-un an si de creştere medie ce rezulta
din împărţirea creşterii pe un interval de timp la numărul de ani din acea perioada (figura 5.7.).

Figura 5.5.
Se vorbeşte de asemenea de producţia şi productivitatea arboretului total când se iau in
considerare toţi arborii, inclusiv cei ce s-au eliminat natural sau au fost extraşi de silvicultor prin

32
lucrări de conducere si producţia şi productivitatea arboretului principal, când se iau in considerare
numai arborii ramaşi după extrageri.
Pe baza înălţimii şi diametrului mediu se poate determina arborele mediu pe fiecare element de
arboret care are si suprafaţa de bază si volumul mediu pe acel element.

VII. SUCCESIUNEA VEGETAŢIEI FORESTIERE

Prin S.V. se înţelege procesul de modificare sau înlocuirea în timp a compoziţiei covorului vegetal
de pe o anumită suprafaţă de teren, ca rezultat al eliminării şi înlocuirii speciilor între ele S.V. poate
avea loc fie prin înlocuirea unor asociaţii cu altele. Cauzele S.V. sunt legate de însuşirile ereditare ale
speciile concurente (vitalitatea, comportarea faţă de lumină, rapiditatea de creştere, longevitatea,
capacitatea de regenerare,etc..) şi de factorii externi, reprezentativi prin factorii de mediu biotic şi
abiotic. Producerea S.V. este legată de dinamica schimbării condiţiilor de mediu, şi de evoluţia
regimului vegetal şi animal. Acest proces are loc fără întrerupere şi continuă şi în prezent, provocând
schimbări şi restructurări ale vegetaţiei forestiere. În producere S. se pot remarca mai multa faze şi
anume:
 Denudarea teritoriilor provocate de alunecări, incendii, eroziuni etc.
 Migraţia plantelor erbacee sau lemnoase şi ocuparea teritoriului,
 Colonizarea propriu-zisă a teritoriilor de noile specii migratoare şi evoluţiile lor,
 Competiţia dintre speciile imigrante şi vechi,
 Stabilirea noilor specii, consolidarea lor,
 Regresiunea, când speciile din vechea asociaţie încep să nu mai poată depăşi presiunea
competitivă a altor imigranţi, şi prin urmare începe o nouă succesiune. Dinamica procesului S.V. în
păduri prezintă însemnate diferenţieri ca ritm, durată şi sens.
De fiecare dată din ansamblu factorilor bioecologici care provoacă S.V., unul se impune ca
principal, de aceea se poate vorbi de succesiuni climatice, edafice, orografice, antropogene etc. După
ritm S.V. poate fi rapide sau lente, în dependenţă de durată.
Ca sensul succesiunii se are în vedere direcţia S, pe seama sau favoarea cărei specii sau asociaţii.
Se va rezolva. În acest caz specialistul poate şi să determine direcţia şi ritmul procesului. Fără
intervenţia omului S. are loc în strânsă concordanţă cu factorii mediului care generează şi
condiţionarea dinamică acestuia. Pentru petrecerea S. sensul dorit sunt recomandate o seamă de măsuri
silvo-tehnice de dirijare a succesiunii:
 Executarea unor tăieri pregătitoare anterior celor de exploatare-regenerare, prin care se extrag
speciile nedorite viitoarei generaţii.
 Corelarea tăierilor de regenerare cu mersul fructificaţiei speciei promovate.
 Introducerea cu avans de mai mulţi ani a unor specii valoroase, încet crescătoare sau
pretenţioase faţă de lumină pentru a permite menţinerea lor în amestec cu alte specii avantajate prin
particularităţile lor bioecologice.
Realizarea de la bun început a unor asocieri de specii cât mai corespunzătoare şi a amestecurilor
grupate.
 Aplicarea corectă şi la timp a întregului sistem de operaţiuni culturale .
 Eliminarea speciilor invadate de o valoare economică redusă, dar de o ridicată capacitate
competitivă.
 Luarea de măsuri eficiente contra incendiilor rupturilor şi doborâturilor de vânt şi zăpadă,
atacuri de insecte şi ciuperci etc.
Pentru a întreţine o gospodărire ştiinţifică a pădurilor este necesară să se stabilească corect
sensurile în care sar putea produce o succesiune , să se aleagă sensul dorit pentru desfăşurarea acestuia

33
în funcţie de sensurile fixate, precum şi cele mai eficiente cât de desfăşurare a succesiunii în fiecare
din etapele şi fazele sale.
5.7. MODIFICAREA FORMEI TRUNCHIULUI ARBORILOR IN ARBORET
Forma trunchiului arborilor este rezultatul combinat al cresterii in inaltime si grosime, destul de
inegale, atat in timp cat si pe diferitele zone ale trunchiului.
Trunchiul arborilor are forma de paraboloid, diferit insa pe specii. In acest paraboloid sunt doua
zone de crestere in grosime mai accentuate: la baza trunchiului şi sub coroana, ca zone de rezistenţă
sporite. Ultima zona se deplasează in sus odată cu coroana, astfel ca forma trunchiului, în masiv,
căpăta o cilindricitate din ce in ce mai pronunţata fata de arborele izolat, la care forma trunchiului este
conica.
In general, prin creşteri compensatorii, în diferite zone ale trunchiului, solicitate mecanic din
diferite cauze, există tendinţa permanenta de a crea forma trunchiului cea mai rezistentă la impacturi,
care este cea conic-cilindrica. In situaţii de impact continuu, de exemplu de vânt, forma trunchiului se
adaptează solicitărilor mecanice respective si poate fi ovalizată.

VIII. DISTRIBUŢIA VEGETAŢIEI FORESTIERE PE GLOB ŞI ÎN REPUBLICA MOLDOVA

8.1. Distribuţia vegetaţiei forestiere pe glob

Zonalitatea vegetaţiei forestiere din zonalitatea vegetaţiei în ansamblu sau se ocupă cu sistematica
pădurii. ea a constituit un obiectiv de îndelungate cercetări fito- şi biogeografie, geobotanice, dar şi
silvobiologice. Distribuţia V.F. pe glob sa realizat în strânsă legătură cu variaţia condiţiilor staţionare,
între care condiţiile climaterice joacă un rol principal, dar la care se adaugă însuşirile bioecologice ale
speciilor. La scara planetei, condiţiile climaterice şi în special căldura şi umiditatea variază cu
altitudinea şi latitudinea, ca şi îndepărtarea faţă de mări şi oceane. Distribuţia V.F. pe glob a constituit
obiectul a numeroase studii începând din a doua jumătate a secolului trecut şi a mai multe sisteme de
clasificare a vegetaţiei pe glob. Astfel se cunosc clasificările lui Kopen ((1887) se disting 6
zone) ,E.Rubel ((1930) în trei mari grupe). Noi vom discuta clasificarea propusă de FAO(Organizaţia
Naţiilor Unite pentru alimentaţie şi agricultură 1956). Ea este preluată în majoritate cărţilor româneşti
de specialitate.

Păduri tropicale

Păduri tropicale ocupă suprafeţe imense, peste jumătate din suprafaţa totală a F.F. Mondial. Ele
sunt răspândite în Africa Centrală şi Occidentală, în America de Centrală şi de Sud, În zona
Pacificului, în Asia şi Nordul Australiei. Aceste păduri prezintă o mare diversitate constitutivă şi
productivă. Ele sau constituit în condiţiile unui regim de umiditate bogat în precipitaţii. În această zonă
se diferenţiază mai multe grupe de păduri:
 Păduri umede veşnice verzi au o mare răspândire în pădurile tropicale din America, Asia şi
Africa.
Ecologic se întind într-un climat cald între20-280 şi precipitaţii care depăşesc 2000 mm/an.
Solurile sunt puţin variate, cu culoare galbenă sau roşu aprins, acide dar sunt bogat în humus datorită
descompunerilor active. Impresionează numărul de specii( în unele locuri ajung până la 20 specii la 1
ha),dispunerea lor este în 2-5 etaje arborescente. Arborii ating înălţimi de 60-70 m cu tulpini puternic
izolate şi rădăcini de regulă superficiale.
 Păduri umede cu frunze căzătoare-se întâlnesc în regiunile tropicale caracteristice prin
precipitaţii

34
 peste1250L/m2 temperaturi 22-270C. Ele de asemenea se răspândesc larg în Asia, Africa şi
America Centrală. Sunt păduri dense bogate în specii. Aici întră şi pădurile savane umede şi uscate din
America Centrală şi de Sud.
 Păduri xerofite cu frunze căzătoare –sunt caracteristice regiunilor tropicale foarte calde (21-
320 C)
şi aride (precipitaţii sub1250 L/m 2 şi sezon uscat de 6-11 luni). Sunt păduri cu o structură mai
simplă, monoetajată cu înălţimi ce nu depăşesc 25 m, constituite dintr-un număr mai mic de specii,
caduce, lipsite de liane. Se întâlnesc pe suprafeţe mari în Asia Africa şi America Centrală şi de Sud,
dar multe din ele au fost depresate şi înlocuite prin culturi agricole. Ca productivitate sunt superioare
celorlalte păduri tropicale.
 Păduri de mangrave-frecvente în staţiuni periodic inundate de maree, lagune estuare şi delte, a
şi în cele din golfurile adăpostite. Au un areal discontinuu din Africa orientală până în Australia şi
Coastele Americii, până în Africa occidentală, în sudul Japoniei, insulele Bermude şi Florida, în
America de Nord. Sunt păduri permanent verzi, impenetrabile, cu înălţimi peste 30 m şi prezintă
adaptări specifice zonelor de inundaţie(rădăcini aeriene în foră de arc). Prezintă o importanţă
economică ridicată.
 Păduri de Bambus-se întind pretutindeni în zonele tropicele în condiţiile climaterice diverse
din
Asia de sud-est şi Centrală. Sunt Consist. Din numeroase specii de Bambus, cu o ridicată
capacitate de regenerare vegetativă. Nu depăşesc înălţimi 20-30 m, sunt specii repede crescătoare sunt
utilizate foarte mult în economie.
 Pădurile de Răşinoase-sunt considerate ca nişte prelungiri din zona temperată în zonele
montane pădurilor tropicale, dar coboară uneori până la nivelul mării. Au o uniformitate structurală,
reprezentând adeseori arborete pure, valoroase prin lemnul produs. Predomină speciile din genul
pinus, realizează înălţimi până la 40-55 m.

Păduri de tip mediteranian

Pădurile din această zonă ocupă ţinuturile subtropicale din jurul mediteranei caracterizată prin
veri călduroase şi uscate (22-280C în luna iulie şi precipitaţii 2-23 L/m 2) şi ierni dulci şi umede (5-120C
şi precipitaţii 500-700 L/m2). De remarcat că astfel de păduri sunt răspândite şi în Africa de Sud,
America şi Australia. Aceste păduri sunt constituite din specii nerafile cu frunze mici, rigide, aspre
uneori conţinând uleiuri aromate, larg folosite în industria alimentară ţi farmaceutică. Sub influenţa
antropogenă aceste păduri au fost tăiate, degradate, în multe cazuri transformându-se în rarişti şi
tufărişuri. Din această grupă sunt valoroase pădurile de Eucalip din Australia.

Păduri umede şi herofile din zona climatului temporal cald

Aceste păduri se întind în regiunile muntoase din America de Sud, Asia, zona Pacificului, sud-est
SUA., şi ţinuturile din America de Nord. Pădurile din această grupă prezintă caractere intermediare
între pădurile tropicale şi estivale. Sunt păduri de foioase, în care predomină speciile din genul
Araucaria, dar în Asia apar amestecuri de foioase şi răşinoase cu nuanţe subtropicale.

Păduri de foioase şi răşinoase din zona climatului temperat

Aceste păduri sunt caracterizate printr-un climat cu veri călduroase şi suficient de umede, care
permit o activitate vegetativă intensivă ce alternează cu repausul vegetativ din timpul iernii. Arealul
acestor păduri este cuprins între paralele 30-600 latitudine nordică în Europa, Asia, America de Nord şi
de Sud (Patogonia). Pădurile sunt constituite predominant din specii foioase cu frunze codice,

35
înfrunzite vara, la care se asociază şi specii de răşinoase cu frunze persistente. Sunt păduri cu o
structură simplă, nono-sau fictojate, mai sărace dar de o productivitate superioară.

Păduri răşinoase din zona climatului rece

Sunt răspândite exclusiv în zona emisferei nordice cu climat rece, cu ierni aspre şi veri scurte, dar
suficiente de calde şi umede, asigurând buna creştere a răşinoaselor din genul Pinus, Picea, Larix,
Abies, Pseodosuga, Thuga, Sequaia, etc. Se caracterizează printr-un număr mic de specii, formând
adesea arborete pure, de productivitate şi valoare economică ridicată.

8.2. Distribuţia vegetaţiei forestiere în Republica Moldova

În funcţie de condiţiile staţionale în Republica Moldova se disting trei zone fitogeografice

principale:
1. Zona forestieră
2. Zona silvostepă
3. Zona de stepă (Craveinc E.P.)

Arealul acestor zone corespunde cu limitele zonelor natural geografice.

1. Zona forestieră.
Cuprinde relieful înalt din partea de nord şi centrală a R.M.,amplasat între cele două silvostepe (a
Bălţilor şi de Sud) fiind determinată altitudinile. În limitele acestei zone se disting două subzone:
 Subzona stejăreto-şleauri de nord. Cuprinde tipuri de pădure cu specii de bază stejar şi gorun
în amestec cu tei, carpen, frasin, cireş, paltin, etc. situate de-a lungul Prutului şi Nistrului. Aceste
păduri se includ în G.S.S. Edineţ, Glodeni, Soroca, Rîbniţa, şi o parte în Ungheni. Cel mai răspândit
tip de pădure este stejarul cu cireş, staţiuni cu soluri reavene, după care urmează amestecul stejăreto-
gorunete în amestec cu tei, frasin, paltin etc.
 Subzona stejăretelor din podişul Central(Codrii) . Se situează în partea cea mai înaltă a
podişului, unde sunt concentrate principalele masive forestiere a R. Moldova. Cuprinde pădurile Î.S.S.
Călăraşi, Orhei, Străşeni, Hânceşti, Teleneşti şi Nisporeni, Rezervaţiile Naturale „Codrii” şi „Plaiul
Fagului”. Cele mai răspândite sunt arboretele de stejar în amestec cu gorun şi carpen(55%), de
asemenea sunt întâlnite stejăret cu frasin, tei,paltin. De asemenea se întâlnesc arborete de gorun cu
scumpie în staţiuni mai uscate. În zona de sud-vest a Codrilor predomină făgete cu carpen.
Subarboretul este reprezentat prin corn, alun, scumpie, clocotici, etc.
2. Zona silvostepă.
Cuprinde părţi din nordul şi sudul Republicii. În componenţa arboretelor întră un număr mic de
specii, printre care, stejarul, stejarul pufos, salcâmul, frasinul. Această zonă include două subzone :
––––––––subzona cu păduri de stejar(nordice),
––––––––subzona pădurilor de stejar herotermi.
 Subzona cu păduri de stejar(nordică, Bălţi).- Ocupă partea centrală a zonei şi cuprinde
arboretele artificiale ale Î.S.S. Bălţi. În componenţa arboretelor predomină stejarul (37%) şi salcâmul
(29%), există plantaţii de nuc, mesteacăn, frasin. Subarboretul este reprezentat prin scumpie, lemnn
cânesc, sânger, arţar tătăresc. Arboretele sunt amplasate pe versanţii cu cernoziomuri tipice, mediu şi
puternic erodate, pe sărături şi alunecări de teren.
 Subzona pădurilor de stejari herotermi. Se întinde spre sud de Codrii, ocupând periferiile
ramificaţiilor deluroase ale podişului central şi colinele Tigeciului. Pădurile nu sunt amplasate uniform
şi s includ în Î.S.S. Chişinău, Tighina, Cimişlia şi o parte din Iargara. Sunt reprezentate stejăretele de
pe soluri uscate şi foarte uscate de stejar pufos în amestec cu ulm de câmp şi arţar tătăresc.
Subarboretul este compus din scumpie, sânger, porumbar, vişin sălbatic, caragană. Pe alocuri formează
tufărişuri.

36
 2. Zona de stepă.
Este răspândită prin arborete artificiale de stejari herotermi (Bugeacul). Plantaţiile sunt realizate pe
pante abrupte, distrus de eroziune, şi alunecări de teren. Întră în special pădurile Î. S. S. Cahul şi o
parte a Î.s.Iargara. În prezent arboretele sunt constituite 755 din salcâm, care în majoritatea cazurilor
sunt peste vârsta de exploatabilitate. Pe viitor vor avea nevoie de reconstrucţii fiind substituite de
arborete de stejar pufos în amestec cu Mărul şi Părul sălbatic. Subarboretul nu formează un strat
cenuşiu şi este alcătuit din scumpie, arţar tătăresc, sânger, migdal pitic, porumbar, etc.

37