Poema chiuvetei

Poezia Poema chiuvetei face parte din volumul Totul (1985) şi ilustrează cu fidelitate trăsăturile
poemului postmodern.

Tema este parodierea unor teme, convenţii ale poeziei din trecutul literar, în speţă raportarea făcându-
se la Luceafărulprin ideea iubirii dintre două entităţi incompatibile.

Lirismul este subiectiv, povestitotul, si anume gaura din perdea, se foloseste de pronume si verbe la
persoana I singular.

Titlul  implică trimiterea la odă, specie paşoptistă, clasică, parodiată prin alegerea unui destinatar care
nu reprezintă un erou istoric sau mitologic, o fiinţă divină, un model de măreţie sau un eveniment
istoric, ci desemnează un element derizoriu din existenţa cotidiană, în ciuda tonalităţii aşa-zis laudative.

Prima parte a poeziei este preponderent narativă, prezentând idila imposibilă dintre un obiect
component al recuzitei casnice (chiuveta) şi unul aparţinând planului cosmic (steaua). Primele versuri
expun drama iubirii neîmpărtăşite, iar următoarele reprezintă cele trei chemări ale chiuvetei, adresate
stelei, prin care se parodiază ceremonialul serenadei. Invocaţiile amintesc de cele din poemul
eminescian, dar dacă la poetul romantic schimbarea condiţiei fetei de împărat implica un sens
ascendent, la Cărtărescu este implicată ideea decăderii: steaua va deveni „crăiasă a gândacilor de
bucătărie”.

A doua parte începe cu o exclamaţie retorică („dar, vai!”), anticipând presupusa dramă a neîmplinirii
iubirii. Cuplul incompatibil cunoaşte în acesată secvenţă alte două ipostazeieri: stea-strecurătoare de
supă, gaura din perdea-superba dacie crem. Imposibilitatea iubirii vine însă nu din conştientizarea şi
asumarea diferenţelor ireconciliabile dintre cei doi, ca în „Luceafărul”, câtă vreme steaua face cuplu cu o
entitate din aceeaşi sfera prozaică din care face parte şi chiuveta. Este parodiată condiţia omului de
geniu prin derizoriul aspiraţiilor şi prin simularea unei tonalităţi grave: „într-un târziu chiuveta începu să-
şi pună întrebări cu privire la sensul existenţei şi obiectivitatea ei”, iar finalul aduce nu numai imaginea
cuplului format din elemente de aceeaşi condiţie (chiuveta-muşamaua), ci şi schimbarea persoanei a III-
a cu persoana I, postmodernismul mizând pe tehnica punctelor de vedere trucate.