Otilia-caracterizare

Literatura interbelică stă sub semnul a două tendinţe importante: pe de o parte modernismul lovinescian, care susţine
necesitatea sincronizării cu „spiritul veacului, cu modelele occidentale” iar pe de altă parte tradiţionalismul, ca o reacţie firească
de autoapărare şi de conservare a specificului naţional.

George Călinescu este un reprezentant de seamă al perioadei interbelice, el remarcând-se in spațiul cultural românesc prin
activitatea sa critică, eseistică, dar și prin proza(„Cartea nunții”, „Enigma Otiliei”, „Bietul Ioanide”, „Scrinul negru”.)care l-
au consacrat definitiv drept un romancier interbelic de valoare, care a dat „primul nostru roman citadin, nu de tip
analitic, ci clasic, balzacian” (Crohmălniceanu).

Cel mai interesant personaj al romanului, Otilia Mărculescu sparge tiparele clasice şi devine un personaj derutant,
fascinant în imprevizibilitatea atitudinilor şi comportamentului ei, imagine a farmecului feminin adolescentin. Autorul şi-o
revendică drept „eroina sa lirică”, „proiecţia sa în afară” și afirmă: „ Otilia c’est moi,..Otilia este oglinda mea de argint”.
Personaj central (în jurul său se construiește firul epic), eponim, rotund și tridimensional, Otilia Mărculescu impresionează
prin complexitatea sufletului, prin farmec și delicatețe, depășind rigorile încadrării într-o anumită tipologie.
Statutul social al acesteia este incert, ea fiind fata din prima căsătorie a celei de-a doua soții a lui Costache Giurgiuveanu,
acesta amânând adoptarea ei după moartea mamei sale.Deși iubită de moș Costache, de Pascalopol și de Felix, Otilia are un
statut social precar, trăind drama singurătății și a incertitudinii viitorului. Fiind studentă la Conservator, are temperament de
artistă, studiază pianul și alege să citească reviste și cărți franțuzești. Statutul psihologic al tinerei este marcat de faptul că a
rămas orfană, și de viața ei în casa Giurgiuveanu. Aglae o consideră o amenințare în ceea ce privește moștenirea bătrânului, dar
comportamentul frumos al Otiliei rămâne neschimbat față de clanul familiei Tulea. Personalitatea ei este în formare, fiind
sensibilă, imprevizibilă, chiar capricioasăÎşi face din fericirea altora un mod de a fi, nu este capabilă să jignească şi nici să urască.
Pentru cei doi bărbaţi, Felix şi Pascalopol, de altfel polii existenţei ei, Otilia rămâne o enigmă, iar această etichetare îi va profila
statutul psihologic. Statutul moral, oscilația între Felix și Pascalopol, respectiv decizia ei finală sunt discutabile. Otilia îl
iubește pe Felix, dar îl alege pe moșier, motivându-și opțiunea ca pe o dovadă de altruism, deoarece ea pretinde că nu dorește să
stea în calea realizării profesionale a tânărului „o dragoste nepotrivită pentru marele viitor”. Este o fire foarte enigmatică, fapt
susținut atât de Felix, cât și de Pascalopol „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă”.

O trăsătură esențială a Otiliei, dincolo de imprevizibilitatea sugerată de titlul romanului, este grija față de ceilalți,
caracterul empatic.
O secvență semnificativă pentru ilustrarea acestei trăsături este aceea a sosirii lui Felix Sima în casa unchiului său,
Costache Giurgiuveanu. După intrarea lui Felix în clădire, alertat de sonerie se iveşte un bătrân despre care adolescentul crede a
fi unchiul său dar care răspunde confuz şi bâlbâit prin „Nu-nu-nu ştiu.. nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc…”. Scena intrării lui
Felix în casa lui moş Costache va marca începutul relaţiei. În contextul în care moşul îi închisese uşa în nas spunând
că nu locuieşte nimeni acolo, Felix este debusolat, iar intervenţia Otiliei este salvatoare. Foarte empatică și atentă la
nevoile celolalți, fata îl conduce în interior şi îl prezintă lui Pascalopol, Aglaei Tulea, sora lui Costache Giurgiuveanu şi fiicei
acesteia, Aurelia Tulea. Ignorat de musafiri şi gazde, care se preocupau de jocul lor de table, în jurul unei mese luminate de
lampa cu petrol, Felix simte că poate avea încredere doar în Otilia; Ea îl introduce în casa în care va sta o bună bucată de
timp, îl va prezenta celorlalţi şi îl va asigura că îi va pregăti o cameră. Fata îl copleşeşte însă cu gesturi mai curând
materne, care, venite pe fondul labilităţii afective a tânărului orfan de mamă, determină un ataşament puternic şi
involuntar.
 Grija fata de ceilalti reiese si din ultima întâlnire dintre Felix şi Otilia, înaintea plecării ei din ţară împreună
cu Pascalopol. Scena este esenţială pentru ilustrarea concepţiei diferite despre viaţă şi despre iubire a celor doi ti -
neri.Otilia concepe iubirea în felul aventuros al artistului, cu dăruire şi libertate totale, în timp ce Felix are despre dra-
goste păreri romantice, el fiind gata să aştepte oricât în virtutea promisiunii că, la un moment dat, se va căsători cu
Otilia.In timp ce Felix consideră că trebuie să îi fie leal, iar lealitatea nu se poate dovedi decât prin căsătorie , Otilia
vede căsătoria ca pe o îngrădire a libertății lor. Simte din discuțiile pe care le are cu Felix că acesta nu ar fi dispus să
lase totul pentru o iubire pasională. Decide să îi arate că pot fi împreună și fără a se căsători iar în ultima noapte
petrecută în casa lui moș Costache , Otilia doarme în patul lui Felix în timp ce acestea preferă canapeaua de lângă
sobă.Contradicţiile Otiliei îl derutează pe Felix, un tânăr lipsit de experienţa vieţii. Ea intelege ca in timp , iubirea lor
ar fi devenit o piedica in calea ascensiunii lui Felix; de aceea, cu empatia care o caracterizeaza decide sa plece cu
Pascalopol si sa ii redea libertatea, explicandu-i aceasta decizie printr-o carte postală: ”Cine a fost in stare de atata
stapanire, e capabil sa invinga si o dragoste nepotrivita pentru marele lui viitor.Otilia"

Relevante pentru caracterizarea personajului feminin sunt și elemente de conținut precum modalitățile de
caracterizare și titlul.

Portretul fetei este alcătuit dintr-o însumare de contraste, fiindcă Otilia reprezintă un amestec de copilărie și feminitate, de
naivitate și maturitate, o fire complexă, enigmatică. Trăsăturile îi sunt surprinse atât prin intermediul caracterizării directe
(realizată de către narator, de către alte personaje și autocaracterizare), cât și al celei indirecte (atitudini, fapte, relațiile cu
celelalte personaje).
Naratorul îi schițează în mod direct portretul fizic: „fata părea să aibă 18-19 ani”, avea „fața măslinie cu nasul mic și
ochii foarte albaștri”, „trupul subțiratic, cu oase de ogar”, capul „prelung și tânăr, încărcat cu bucle, căzând până pe umeri.
Autocaracterizarea îi completează portretul Otiliei: își cunoaște foarte bine soarta de ființă tolerată, obligată să-și rezolve
singură problemele vieții și are capacitatea de a-și analiza lucid semtimentele (fapt ce reliefează modernitatea personajului) „ Noi
fetele, Felix, suntem mediocre, și singurul meu merit e că îmi dau seama de asta ”. Personalitatea Otiliei este evidențiată prin
reflectarea ei în conștiința celorlalte personaje, ca și cum ar fi văzută în mai multe oglinzi paralele, prin tehnica reflectării
poliedrice/pluriperspectivismul Astfel, moș Costache o consideră fată cuminte și iubitoare, „fe-fetița” lui, pe care o
protejează, deși nu are forța de a o înfia. Aurica o invidiază, considerând-o o rivală în alegerea bărbaților: „E o șireată,
caută numai bărbați în vârstă, bogați”. Cel mai violent o sancționează Titi: „Otilia e o târfă care a dormit cu Felix și
acum doarme cu Pascalopol”. Stănică vede în Otilia o „fată faină, deșteaptă”, colegii lui Felix o consideră „cea mai
elegantă conservatoare”, iar Aglae o detestă, folosind apelative precum „dezmățată”, „stricată”. Complexitatea
personajului se dezvăluie și prin caracterizarea indirectă. Otilia pare singura ființă care trăiește cu adevărat în acest roman, prin
firea sa imprevizibilă, spontană.

Relevante pentru statutul acestui personaj și în directă conexiune cu temele sunt cele două titluri ale romanului: „Părinții
Otiliei” (ales de autor) și „Enigma Otiliei” (cel pentru care a optat editorul).Titlul inițial, „Părinții Otiliei”, schimbat de editor
din motive comerciale, subliniază tema balzaciană a paternității, în timp ce titlul „Enigma Otiliei” trimite către misterul
feminității, Otilia reprezentând o „enigmă” atât pentru personajele romanului (după cum mărturisesc Felix și Pascalopol), cât și
pentru lector.

În concluzie, misterul personajului feminin este dat de trăsăturile ei contradictorii și este susținut prin procedeele moderne
de caracterizare.Prin Otilia, Călinescu realizează unul dintre cele mai fascinante chipuri feminine din literatura română.