EVUL MEDIU

1)Autonomii locale și întemeierea statelor medievale românești

2)Instituții centrale în spațiul medieval românesc
3)Relațiile internaționale în Evul Mediu Românesc (14-18)

Întemeierea statelor medievale românești

1.Condițiile apariției statelor medievale românești

Apariția statelor medievale românești a fost un proces îndelungat și complex
ce poate fi sintetizat în expresia „de la sat la stat”.
Astfel, între secolele 3-8 populația de la N de Dunăre a revenit la o străveche
formă de organizare, Obștea Sătească. După secolul al 9-lea, în condițiile ultimelor
migrații, pentru a se apăra mai bine, aceste obști sătești s-au unificat în uniuni de
obști sătești. Ele apar în izvoarele vremii sub diferite denumiri: voievodate, cnezate,
codrii, câmpuri, ocoale etc. Denumite de Nicolae Iorga „Romanii populare”, ele sunt
autonomiile locale ce stau la baza formării statelor medievale românești.
Unificarea lor în stat a fost grăbită și de politica expansionistă a marilor puteri
vecine: Ungaria, Polonia, Imperiul Bizantin.

Caracteristicile autonomiilor locale:

1.La baza formării lor stă obștea sătească.
2.Aveau în frunte conducători cu diferite denumiri (voievozi, cnezi, jupani) ce aveau
atribuții juridice, administrative și militare.

2.Transilvania
Cele mai vechi autonomii locale din spațiul românesc sunt cele din Transilvania.
Ele apar în cea mai veche cronică maghiară, „Gesta Hungarorum” (Faptele Ungurilor),
atribuită de istorici lui Anonymus, notarul regelui Bela al 2-lea sau al 3-lea. Cronica a
fost scrisă în secolul al 12-lea, dar descrie evenimente de la sfârșitul secolului al 9-lea
și anume venirea ungurilor din Asia în Europa, stabilirea lor în Panonia și începutul
cuceririi Transilvaniei. Aici ungurii au intrat în conflict cu 3 voievodate ale lui
Menumorut, Glad și Gelu. Dacă primii doi, după nume, par a fi de origine slavă, lui
Gelu i se arată clar etnia fiind numit „Gelu Românul”.
Pentru secolul al 11-lea un alt izvor maghiar „Legenda Sfântului Gerard”
menționează alte 2 voievodate conduse de Gyula în centrul Transilvaniei și Ahtum în
Banat. Cei 2 au intrat în conflict cu regele maghiar Ștefan I care încerca să le limiteze
autonomia.
Cu scopul dezvoltării economice și a apărării Transilvaniei, maghiarii i-au
colonizat în Transilvania pe secui și sași. Secuii, de origine turcă, au avut în special
misiuni militare, în timp ce sașii, de origine germană, au avut în special sarcini
economice întemeind primele orașe din Transilvania (Sibiu, Brașov, Sighișoara,
Bistrița).
Se consideră că până la începutul secolului 13 ungurii au cucerit Transilvania.
Cu toate transformările demografice, instituționale, confesionale, populația
majoritară, românii, a continuat să trăiască în propriile forme de organizare, sub
forma „țărilor”: Țara Făgărașului, Țara Maramureșului, Țara Bârsei.

3.Țara Românească
Condițiile ce au favorizat apariția primului stat românesc au fost:
a)Interne:
•Creșterea demografică
•Dezvoltarea economică legată mai ales de drumul comercial ce trecea prin spațiul
de la S de Carpați către Marea Neagră
b)Externe:
-Expansiunea maghiară la S de Carpați a fost blocată de marea invazie mongolă din
1241-1242 ce a slăbit foarte mult regatul maghiar.

În acest context are loc afirmarea autonomiilor locale de la S de Carpați. Astfel,

„Diploma Cavalerilor Ioaniți” din 2 iunie 1247 acordată de regele Bela al 4-lea
cavalerilor menționați amintește existența a 5 autonomii locale:
-Țara Severinului
-Voievodatul lui Litovoi
-Cnezatul lui Ioan
-Cnezatul lui Farcaș
-Voievodatul lui Seneslau

Caracteristicile acestor autonomii locale:

1.La baza formării lor stă obștea sătească.
2.Aveau în frunte conducători cu diferite denumiri (voievozi, cnezi, jupani) ce aveau
atribuții juridice, administrative și militare.
3.Cu excepția voievodatului lui Seneslau celelalte se aflau sub dominație maghiară.
4.Diploma oferă informații și despre împărțirea socială, fiind amintiți „mai marii
pământului” (nobilii, boierii) și „rusticii” (țăranii).
5.Aceste autonomii locale aveau și forțe militare întrucât se specifica obligația lor de
a-i ajuta pe ioaniți.
Ulterior, în anii 1277 sau 1279 voievodul Litovoi (nu se știe dacă cel de la 1247
sau un urmaș cu același nume) încearcă să iasă de sub suzeranitatea maghiară, dar
este ucis în luptă. Totodată, fratele său, Bărbat, este luat prizonier, dar se răscumpără
cu o mare sumă de bani și e nevoit să accepte în continuare dominația maghiară.
Următorul moment l-a constituit „descălecatul” (termen folosit de cronicari
pentru a desemna întemeierea unui stat) lui Negru Vodă în jurul anului 1291. El
pleacă din Țara Făgărașului (Transilvania), traversează la S de Carpați și se stabilește
la Câmpulung. El a plecat deoarece regele maghiar Andrei al 3-lea i-a desființat
autonomia Țării Făgărașului. Astfel, sunt puse bazele nucleului în jurul căruia se va
constitui Țara Românească.
Istoria sigură a Țării Românești începe cu Basarab I Întemeietorul (1310-1352).
Acesta a unificat sub conducerea sa autonomiile locale de la S de Carpați în primul
stat medieval românesc. Unificarea autonomiilor locale s-a făcut ori prin forță ori prin
acceptarea de către ceilalți voievozi a supremației lui Basarab.
Noul stat era recunoscut și de către Ungaria, Basarab fiind vasalul regelui Carol
Robert de Anjou așa cum reiese dintr-un document din 1324 în care Basarab este
numit „voievodul nostru transalpin”.
Cu toate acestea, în toamna anului 1330 regele maghiar hotărăște cucerirea
Țării Românești, cauza fiind stăpânirea Banatului de Severin, dar și politica externă a
domnului muntean. Însă, în Bătălia de la Posada (9-12 noiembrie 1330); numele a
fost dat de Nicolae Iorga, locul precis nu se cunoaște; este descrisă în „Cronica Pictată
de la Viena”; Basarab obținea o mare victorie, principala sa consecință fiind obținerea
independenței.
În timpul urmașilor lui Basarab Țara Românească se va consolida. Astfel,
Nicolae Alexandru întemeiază în 1359 prima mitropolie ortodoxă din spațiul
românesc la Curtea de Argeș. Era o măsură prin care respingea pretențiile de
catolicizare ale maghiarilor. În același an el exprima încă o dată statutul de
independență, intitulându-se „domn autocrator” sau „de sine stătător”.
În timpul lui Vlaicu Vodă este înființată a doua mitropolie ortodoxă la Severin în
1370, sunt emise primele monede, iar în 1368 el respinge o nouă încercare a
maghiarilor de a duce sub dominația lor Țara Românească.
4.Moldova
Pentru spațiul de la răsărit de Carpați, documentele vremii menționează
existența mai multor autonomii locale cu diferite denumiri: „codrii” (Codrii Herței,
Codrii Cosminului), „câmpuri” (Câmpul lui Dragoș, Câmpul lui Vlad), „ocoale” și
„cobâle”.
Din secolul 13 teritoriul de la E de Carpați se afla sub dominația tătarilor ce
controlau și importantul drum comercial ce făcea legătura între Marea Neagră și
Europa Centrală. În stăpânirea acestui drum erau interesate atât Polonia cât și
Ungaria. Însă, inițiativa alungării tătarilor va aparține Ungariei.
Astfel, între 1345-1354 regele maghiar Ludovic I de Anjou organizează mai
multe expediții împotriva tătarilor care au drept rezultat înființarea în N Moldovei a
unei mărci de apărare (regiune de graniță militarizată) ce avea capitala la Baia.
Un rol important în cadrul acestor expediții l-a avut voievodul românilor din
Maramureș, Dragoș ce este numit la conducerea mărcii de apărare. Totodată, Dragoș
este considerat de tradiția istorică primul descălecător al Moldovei. El este urmat de
fiul Sas și nepotul Balc în timpul cărora marca de apărare se află în continuare sub
controlul maghiarilor.
Faptul nu convine localnicilor care în 1359 se revoltă. Li se alătură, venind tot
din Maramureș, Bogdan din Cuhea, fost voievod al românilor, recunoscut pentru
relațiile tensionate cu regele maghiar care încercau să-i limiteze autonomia. Bogdan îi
înlătură pe Sas și Balc, fiind considerat al doilea descălecător al Moldovei. Însă, el
este considerat și întemeietorul Moldovei întrucât obține independența noului stat.
Astfel, din cronica lui Ioan de Târnave, secretarul regelui maghiar, aflăm că Ludovic I
de Anjou a organizat prin anii 1364-1365 mai multe expediții împotriva lui Bogdan
care au eșuat.
Sub urmașii lui Bogdan Moldova se va consolida:
Petru I Mușat mută capitala la Suceava, organizează instituțiile statului,
întemeiază mitropolia Moldovei, iar în 1387, pentru a face față pericolului maghiar,
recunoaște suzeranitatea Poloniei inaugurând politica externă a Moldovei pentru
următorii 100 de ani.
În timpul lui Ștefan I Moldova respinge încercarea regelui maghiar Sigismund
de Luxemburg de a aduce Moldova sub controlul Ungariei.
În timpul lui Roman I Moldova atinge întinderea teritorială maximă, acesta
intitulându-se „domn de la munte până la mare”.
5.Dobrogea
Pentru spațiul dintre Dunăre și mare, primele autonomii locale datează din
secolul al 10-lea. Astfel, inscripția în limba slavonă datată în 943 de la Mircea Vodă îl
menționează pe jupan Dimitrie. Din același secol inscripția de la Basarabi îl amintește
pe jupan Gheorge.
În secolul al 11-lea izvorul bizantin „Alexiada” scris de Ana Comnena amintește
pe Tatos, Satza și Seslav de origine pecenegă.
Nucleul statului Dobrogean l-a constituit Țara Cavarnei situată între Mangalia și
Varna și care avea în secolul 14 în frunte pe Balica. Urmașul acestuia, Dobrotici, este
cel care va unifica autonomiile locale întemeind un nou stat căruia îi dă și numele
său, Dobrogea. El este recunoscut despot apoi strateg de către Imperiul Bizantin și se
află în relații cu voievozii Țării Românești.
Este urmat de fiul Ivanko care moare, însă, în luptele cu turcii, moment în care
domnul Țării Românești, Mircea cel Bătrân, intervine și alipește Dobrogea țării sale.
Însă, în 1417 sau 1420 turcii organizează o mare expediție în zona Dunării de Jos ce
are drept rezultat cucerirea Dobrogei pe care o vor deține până în 1878.