Sunteți pe pagina 1din 16

UNIVERSITATEA „PETRU MAIOR” TÂRGU-MUREŞ

Facultatea de Ştiinţe şi Litere

ALEXANDRU CEL MARE


(356 î.Hr.- 323 î.Hr.)

Masterand:
Elitele, cultura şi construcţia europeană (anul II)

-ianuarie 2010-
GENIUL LUI ALEXANDRU SAU FRATERNITATEA. EPOPEEA ALEXANDRINĂ

Viaţa lui Alexandru cel Mare constituie o grandioasă pagină în istoria lumii.
Campaniile lui au deschis calea spre ideea unităţii „întregii lumi”, la concepţia unei
societăţi unitare cel puţin sub aspect politic şi cultural. Această idee nu a însemnat
continuarea alteia mai vechi, căci lumea elină a rămas la statul-cetate, polis-ul grec. Pax
macedonica instaurată de îndrăzneţul macedonean avea să uşureze circulaţia bunurilor, a
ideilor şi oamenilor şi să obişnuiască lumea din vremea aceea cu un nou concept, acela de
stat cosmopolit. Există oameni a căror apariţie în istorie pare să rezolve o problemă
insolubilă, oameni care parcă forţează brusc impasul în care mersul evenimentelor dă
impresia că se înfundă în inerţie şi neputinţă, că redeschide drumul barat de dezordine şi
anarhie, anunţând şi deja realizând un viitor nou. Alexandru este, în cel mai înalt grad,
unul dintre aceşti oameni. Poate că tocmai de aceea imaginaţia mitică a poporului grec îi
atribuie faptul de a fi tăiat „nodul gordian”. Simbolic, împlinind profeţia oracolului,
Alexandru a devenit stăpânul Asiei cu un gest de învingător, cu o singură lovitură de
sabie, fără să se mai ostenească să-l desfacă. El a trăit de atunci în perspectiva actului de
la Gordion. Naşterea sa, originea sa prefigurează deja caracterul său, opera sa şi
fulgerătorul său destin. Alexandru s-a născut la sfârşitul lunii iunie a anului 356 î.Hr., în
palatul din capitala Macedoniei, Pella, ca fiu al lui Filip al II-lea şi al unei bacante tebane
numită Olimpia, după care, pentru a-şi construi o ascendentă divină, s-a dat drept urmaş
al lui Hercule. Dupa moartea tatălui său din anul 336 î.Hr., la vârsta de 20 de ani,
Alexandru ajunge pe tron, moştenind stăpânirea asupra Traciei, Macedoniei şi Greciei.
Istoricii din antichitate au acoperit cu vălul unor povestiri fantastice naşterea celui care
pentru un moment va deveni stăpânul lumii pe atunci cunoscute, iar după moartea eroului
nenumărate legende privitoare la isprăvile lui îi vor răspândi pretutindeni numele şi
faima, asemănându-l cu zeii. De altfel, era un fapt obişnuit în antichitate ca „viitorimea”
să aureoleze naşterea şi faptele oamenilor de seamă prin intervenţia miraculoasă a zeilor
atotputernici. Alexandru a moştenit de la părinţii săi toate darurile naturale ale marilor
oameni politici şi ale marilor căpitani, dar ceea ce îl face de necomparat cu marii oameni
din trecut, cu Themistocle, cu Pericles, cu Filip este că aceste daruri ale inteligenţei sunt
polarizate de pasiune, purtate, orientate şi fixate de ea, la polul lor cel mai înalt.
Inteligenţa la fiul Olympiadei nu este numai claritatea, cunoaşterea căilor şi mijloacelor
prin care se va realiza acţiunea proiectată, „ea este căldura, participă la creaţia vitală,
aşa cum face căldura soarelui, dar şi distrugătoare uneori, ca şi ea.” 1
Faimoasa campanie de cucerire pe care a dus-o a facilitat întâlnirea lumii greceşti
cu alte “lumi”. De altfel, ceea ce s-a dus să caute Alexandru în Egipt a fost nu numai
închiderea pentru perşi a oricărei baze navale în Mediterana şi pentru sine titlul de faraon,
ci înainte de toate răspunsul la o întrebare care-l apăsa din copilărie: mama sa nu fusese
oare obsedată fără încetare de prezenţe divine, care îi umpleau visurile şi patul? Al cui fiu
_________________
1
Andre Bonnard- Civilizaţia greacă (vol.III) De la Euripide la Alexandria, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1969-pag. 146

7
este? Aceasta vrea să ştie Alexandru şi pentru aceasta, cu sufletul gata să creadă orice
despre Dumnezeu, întreprinde călătoria în sanctuarul lui Zeus-Ammon. O iniţiativă
stranie şi inexplicabilă, cu multe texte contradictorii; cert este însă că Alexandru a fost
primit de preotul păzitor al sanctuarului cu titlul de “fiu al lui Ammon”. Ce întrebări a
pus, ce răspunsuri a primit nu se ştie, dar revelarea naşterii sale divine, numai
convingerea că nu era fiul lui Filip, ci procreat de zeul însuşi Ammon-Ra i-au dat
încrederea în misiunea pe care o avea în misiunea sa. Fiul lui Zeus ştia acum ce are de
făcut pe pământ. În cursul călătoriei sale la Siouah, mergând de-a lungul ţărmului solidar
al mării, a fixat, lângă un sat de pescari şi în faţa insulei Pharos locul viitoarei capital în
care s-au întâlnit şi amestecat în secolele următoare, viitorul Orientului şi al Occidentului,
Alexandria. Întâlnirea dintre lumea greacă şi lumea indiană este, din punctul de vedere al
istoriei universal, de o extremă importanţă. Este întâlnirea a două dintre cele trei mari
umanisme pe care le-a produs istoria antichităţii: umanismul grec şi umanismul budist.
Evanghelia lui Sakia Mouni începea să se răspândească în India, în momentul în care
Alexandru a apărut aici. Ea răspundea unor tendinţe religioase, prezente în sufletul
hindus. Tendinţa ascetică a budismului se întâlnea cu acel ascetism care, derivat în mod
bizar din Socrate, avea să înflorească în Grecia şi înflorea deja în epoca lui Alexandru, cu
şcoala lui Cynosarges, cu cerşetorii cinici, ca şi cu acei care sa numeau „eroi ai muncii”
cinici. Ea se întâlnea cu ascentinsmul platonician. Alexandru a întâlnit asceţi în India.
Supunând provizoriu regiunea Indului, Alexandru a ajuns la capătul drumului său, dar nu
la capătul drumului pe care îl fixaxe voinţa sa. Luptele din Câmpia Pendjab sub ploile
torenţiale ale musonului l-au determinat pe Alexandru să hotărască retragerea spre patrie;
douăsprezece altare au fost ridicate zeilor Olympului, precum şi o coloană de bronz, pe
care se putea citi: „Aici s-a oprit Alexandru.”2 Reîntors la Babylon, Alexandru îşi
organizează imperiul şi-şi inaugurează propriul stil de guvernare. Revelaţia pe care i-o
făcuse oracolul lui Zeus-Ammon, aceea de a fi rege al Macedoniei, protector al
grecilor, faraon al Egiptului, rege al Asiei, unicul Alexandru al oricărei ţări de pe cele
trei continente care depindea de el îi înflăcărează dorinţa ca prin persoana sa să opereze
contopirea popoarelor pe care le-a cucerit şi care rămân sub dependenţa sa. Vrea ca între
ele să domnească concordia, concordia între greci şi barbari, realizată graţie puterii
personale a prinţului. Apropierea nefirească a unui rege de formaţie greacă de barbari,
cărora le acordă funcţii importante în administraţie sau în armată, indignarea
macedonenilor se transformă în revoltă, ce nasc comploturi şi conspiraţii, care îşi propun
să-l asasineze pe rege. Incertitudinea asupra originii sale a semănat îndoiala în sufletul lui
Alexandru, care a proclamat sus şi tare egalitatea dintre greci şi barbari, prietenia şi
fraternitatea, spre care a năzuit regele. Alexandru a ignorat sfatul pe care i l-a dat
Aristotel într-o scrisoare, acela de „a-i trata pe greci ca un tată, pe barbari ca un stapân,
pe cei dintâi ca pe nişte prieteni şi intimi, şi să-i folosească pe ceilalţi aşa cum se
folosesc animalele şi plantele”3, continuând să susţină că nu există câtuşi de puţin greci
_________________
2
Andre Bonnard- Civilizaţia greacă (vol.III) De la Euripide la Alexandria, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1969-pag. 159
3
Ibidem-pag. 161/162

7
sau barbari „din natură”, naşterea şi sângele neînsemnând nimic, „devenim ceea ce
suntem prin cultură”.4 Alexandru a fost crescut în spiritul acestui înalt umanism grec,
deschis tuturor oamenilor şi fără vreo clauză de segregaţie. Antagonismului greci-barbari
îi răspundea în acţiuni şi în intenţii. Plutarh scria: „Planul lui nu era să cutreiere şi să
pustiască Asia, cum ar face o căpetenie de tâlhari, nici să o devasteze şi jefuiască- jaf şi
pradă de o fericire nesperată- aşa cum de la Hannibal făcuse Italia...aşa era voinţa sa,
de a face pământul locuit, supus aceluiaşi sistem şi pe toţi oamenii cetăţeni ai aceleiaşi
ordini (ai aceluiaşi stat) şi ai aceluiaşi guvernământ... Dacă marele Dumnezeu, care
trimisese sufletul lui Alexandru pe pământ nu l-ar fi rechemat pe neaşteptate la el, poate
că n-ar fi existat decât o singură lege, care ar fi condus toate vieţuitoarele şi toată
această lume ar fi fost guvernată de aceeaşi justiţie, aceeaşi lumină... De aceea, primul
proiect şi plan al expediţiei sale arată că el a avut intenţia de adevărat filozof, care nu
era de a obţine plăceri şi bogăţii abundente, ci de a procura o pace universală,
concordie, unire şi comuniunea tuturor oamenilor vii, unii cu alţii.” 5 În aceeaşi ordine de
idei, Plutarh consemna: „Socotind că a fost trimis din cer ca un comun reformator,
guvernator şi împăciuitor al universului....adunând într-unul totul din toate părţile,
făcându-i pe toţi să bea, ca să spunem aşa, din aceeaşi cupă a prieteniei şi făcând
laolaltă vieţile, obiceiurile, căsătoriile şi modurile de trai, el porunci tuturor oamenilor
vii să considere că pământul locuibil este ţara lor şi că tabăra sa le este castel şi turn,
toţi oamenii de bine- rude unii cu alţii, şi numai cei răi-străini.”6
Astfel, teoriei rasiste devenite tradiţională şi care în sufletul helenic săpa între greci
şi barbari o prăpastie de netrecut, Alexandru, printr-una din cele mai îndrăzneţe şi mai
fecunde pe care le-a cunoscut istoria, îi substituie o noţiune nouă, aceea a umanităţii, în
care discriminarea între oameni, singura care va acţiona de plin drept, va fi aceea dintre
oameni de bine şi oameni de răi. Alexandru nu a fost numai un mare general, un mare om
politic, dar în proiectele sale cele mai profunde, acest mare om de acţiune asculta de
mobiluri, poate chiar romantice; a şterge deosebirile dintre greci şi barbari, visul cel mai
temerar al lui Alexandru, marele principiu pe care, la chemarea acelui zeu care i-a vorbit
în taina unui sanctuar egiptean a încercat să-l facă să slujească unităţii societăţii antice,
lumii „pestriţe” pe care o cucerise. Acţiunea şi gândirea marelui cuceritor ar putea fi
sintetizată în câteva noţiuni simple: Dumnezeu este tatăl oamenilor şi toţi oamenii, fie
greci sau barbari, sunt fraţi. Toate popoarele, cunoscute de Alexandru, ar trebui să fie
aduse să împărtăşească aceleaşi sentimente unele faţă de altele şi să trăiască în armonie.
În sfârşit, toţi oamenii ar trebui, în loc să rămână pasivi şi să nu fie decât supuşi ai
principelui, să participe cu el la administrarea imperiului. Aceste noţiuni şi nuanţele pe
care ele le implică se leagă de marea idee a concordiei, în care se exprimă, de la sfârşitul
antichităţii greceşti, dorinţa cvasiuniversală a oamenilor de a trăi fără războaie. Plutarh
aminteşte de faptul că în Egipt, Alexandru a ascultat pe filozoful Psammmon şi i-a plăcut
_________________
4
Andre Bonnard- Civilizaţia greacă (vol.III) De la Euripide la Alexandria, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1969-pag. 162
5
Ibidem-pag. 163
6
Ibidem-pag. 164

7
foarte mult ideea acestuia, conform căruia toţi oamenii sunt conduşi de Ammon, fiindcă
putinţa stăpânitoare şi conducătoare din fiecare este divină. Alexandru avea o părere a sa:
„Ammon este tatăl tuturor oamenilor, dar că-i recunoaşte de fii doar pe cei mai buni.”
(Plutarh, Vieţi paralele IX-Alexandru şi Cezar, traducere şi note de N.I. Barbu, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1957). Susţinând că Zeus este părintele comun al tuturor oamenilor
şi îndeosebi al oamenilor virtuoşi, pentru prima dată în lumea occidentală, este indirect
exprimată ideea că toţi oamenii sunt fraţi. Gravul diferend pe care l-a avut Alexandru cu
soldaţii macedoneni pe drumul de întoarcere la Opis are un final fericit şi Alexandru
sărbătoreşte reîmpăcarea cu armata sa aducând un serviviu divin zeilor. La marele
banchet au participat 9 000 de persoane de toate naţionalităţile, Alexandru apărând în
această scenă ca împăciuitorul popoarelor. El aduce armonia, pe care a primit-o ca
misiune de la Zeus-Ammon. El le amestecă obiceiurile şi vieţile într-o cupă a prieteniei,
le oferă participarea la putere, face posibilă unirea inimilor şi a gândurilor. O altă scenă
este cea a căsătoriilor de la Susa (februarie, 324 î.Hr.), în care, Alexandru a dorit
„fuziunea” popoarelor antice prin amestecul sângelui sau, cum spune Plutarh, „prin
dragostea legitimă şi căsătorii cinstite, legând cele două naţiuni prin copii legitimi”. Un
adevărat spectacol scena pe care aveau să se desfăşoare căsătoriile a 80 de hetairoi, nobili
macedoneni, cu fiice ale principilor din Orient, uniţi în faţa zeilor, căsătorii înscrise în
registre regale. În afara cortului, alte mese primeau zece mii de ofiţeri, soldaţi şi marinari
cu soţiile lor asiatice. Nu mai erau învingători şi învinşi, ci popoare unite în veselia
jocului, în bucuria artelor, fraternizarea dintre Orient şi Occident, garanţie dată
popoarelor pentru o concordie, o prietenie, pe care Alexandru le voia universale şi
durabile. Ruptura dintre Alexandru şi fostul său dascăl pare să fie rezultatul din acest
refuz al macedoneanului de a admite inegalitatea nativă dintre greci şi barbari. Cu toată
dorinţa lui de a instaura concordia, Alexandru nu ezită să-i pedepsească pe cei care
gândeau altfel decât el, ilustrativ fiind exemplul lui Callishenes, nepotul lui Aristotel,
care urmase expediţia în calitate de istoriograf şi care a fost condamnat fără judecată,
pentru că a afirmat public că grecii nu erau obligaţi să adopte obiceiul prosternării, pe
care, Alexandru, fără să-l impună, căuta să-l obţină de la ei. Contradicţii mult mai mari
pot fi cu uşurinţă sesizate în atitudinea lui Alexandru: omul care ordona jefuirea Thebei şi
Halicarnassului, care execută cu brutalitate pe Parmenion, Philotas, Callisthenes, care
asasinează pe Clitos, toţi nevinovaţi, toţi apropiaţi inimii sale este acelaşi cu cel care
prezidează şi participă la serbările de la Susa, care numeşte pe toţi soldaţii rudele sale,
care respinge sloganul hellenic al superiorităţii grecilor asupra barbarilor, care visează la
prietenia dintre greci şi barbari. Alexandru este un sălbatic şi un adolescent. Mort în plină
tinereţe, a rămas toată viaţa un sălbatic de geniu, îndrăgodtit de umanitate. Aristotel îl
formează şi îl decepţionează, pretinzând să-l închidă în conceptul exclusiv al unicei
civilizaţii greceşti. Alexandru a fost, graţie învăţăturii sale, îndrăgostit de civilizaţia
greacă, dar după Aristotel, războiul, acţiunea de cucerire a lumii sunt acelea care-l
formează. Acţiunea lui începe sub semnul helenismului: uneşte Macedonia şi Grecia,
pentru a răzbuna Grecia. Cu cât se afundă mai mult în lumea barbară, în Egipt mai întâi,
apoi la capătul lumii, cu atât este mai fascinat de măreţia lumii orientale. Încetează de a
mai vorbi ca un grec, dar nu vorbeşte nici ca un barbar. Oamenii pe care îi cunoaşte, cu

7
care se luptă şi pe care îi subjugă îl fascinează, şi astfel, la capătul lumii, indianul Poros
devine prietenul lui. Orgolios, Alexandru este „îmbătat” de propria sa măreţie, pe care o
descoperă în el, pe măsură ce descoperă întinsele spaţii ale lumii. Această dublă măreţie o
resimte ca pe o flacără aprinsă în el; împlinirea misiunii sale îl va face adorat de muritori,
Alexandru năzuieşte spre nemurire, acea a gloriei şi a zeilor. Exemplul lui este urmat de
Zenon, apreciază Aristotel, care susţinea că „toţi oamenii sunt cetăţeni ai lumii. Nu
există decât o singură lume pentru toţi.”Zenon şi-ar dori să vadă oamenii trăind în ea
acelaşi fel de viaţă, „ca o aceeaşi turmă păscând, condusă de acelaşi păstor, pe o păşune
comună” şi de Alexarchos, fondatorul cetăţii din Pamphilia, care visa să vadă pe toţi
oamenii devenind membrii ai cetăţii sale cosmice.
Cert este că, în climatul epocii, o dată cu Alexandru venise timpul când orizonturile
lumii civilizate, ale lumii greceşti, mai ales s-au lărgit brusc. Alexandru a fost cuceritorul
spaţiului şi a comunităţii omeneşti, el a fost reformatorul care a distrus pentru totdeauna
cetatea greacă şi şi-a întins graniţele imperiului până în Egipt şi în Persia, până în Indus şi
Pendjab. A deschis pentru urmaşii săi calea Chinei, încă necunoscută, dar a fost şi cel
dinaintea lui Zenon, Pavel şi Tars, pentru care „în Dumnezeu nu există nicio deosebire
faţă de persoane”7, au urmat apoi apostolii lui Hristos, care anunţau „evanghelia- vestea
bună”, „circumcişilor şi celor necircumcişi, evreilor ca şi grecilor” 8, asemeni lui
Alexandru, care nu mai făcea deosebire între greci şi barbari. Fraternitatea creştină îşi
deschidea porţile. Mult mai târziu, fraternitatea avea să fie unul dintre cuvintele-cheie ale
marii revoluţii franceze (1789). S-a fraternizat mult în acei ani tulburi şi Alexandru poate
fi considerat fruntea acestei linii de luptă, una dintre principalele căi ale civilizaţiei
omeneşti. Prin tot ceea ce reprezintă, Alexandru ne reaminteşte că nu există civilizaţie
durabilă, dacă nu se adresează tuturor.
După Alexandru îşi croieşte drum spre noul concept al statului universal unitar, cel
puţin sub aspect politic şi cultural. Omul se rupe acum de îngrădirile impuse de obştile
orientale şi polisurile greceşti, de izolarea religioasă şi etnică şi încearcă să se angreneze
într-o ordine civilizatorică. De esenţă greacă, noua civilizaţie universală, elenismul,
deschide largi posibilităţi de înflorire a personalităţii în viaţa socială şi eroismului în
istorie. Perspectiva istorică cuprinde acum tot ce este general, tot ce ţine de Oikumena,
adică de lumea cunoscută sau în curs de a fi cunoscută. „Voi deschide pentru toate
seminţiile, drumul către locurile pe care natura le-a ascuns în depărtări”, spunea marele
macedonean. Ştiinţele şi artele se vor dezvolta sub noul implus generator de energii
individuale, iar spiritul de investigaţie va căpăta tot mai mult certitudine şi încredere în
propria-i menire. Faptele lui Alexandru au fascinat lumea încă din timpul vieţii sale.
Povestea lor a dat de pe atunci naştere legendei şi epopeii. Scriitorii greci şi latini i-au
consacrat pagini şi şi lucrări pline de entuziasm şi de admiraţie, iar literatura orientală,
mai receptivă la miraculos, i-a atribuit un rol supranatural. Coranul face din el un
precursor al lui Mahomed, iar poetul persan Nizami îl socoteşte descendent al legendaru-
_________________
7
Andre Bonnard- Civilizaţia greacă (vol.III) De la Euripide la Alexandria, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1969-pag. 172
8
Ibidem-pag. 172

7
lui Abraham. Unele scrieri creştine îl privesc ca pe un erou credincios, iar literatura
eroică a Evului Mediu apusean îl aseamănă cu un cavaler, chintesenţa şi prototipul
omului desăvârşit, numindu-l uneori „stăpânitor al lumii.” Artele au găsit, la rândul lor în
faptele memorabile ale lui Alexandru modele vrednice de inspiraţie: sculpturi, ţesături,
mozaicuri, broderii, încrustaţii în lemn, metale, miniaturi pe manuscrise de preţ sau pe
tipărituri au înfăţişat în cele mai felurite şi fabuloase chipuri aventurile unui erou devenit
pentru artist un permanent contemporan. Oamenii politici şi de stat, generali şi
conducători de oşti i-au luat adesea viaţa şi realizările drept pildă şi îndemn.

DIVINIZAREA LUI ALEXANDRU CEL MARE. IMAGINEA CUCERITORULUI


ÎN ORIENT

Pentru vechii greci nu exista o frontieră etanşă între lumea oamenilor şi cea a
zeilor. Eroii lui Homer conversează la modul cel mai familiar cu zeii care nu se dau în
lături de la a lupta în război alături de ei. Muzele, fiicele Memoriei şi ale zeului Apollo,
vorbesc sufletului poetului, savantului şi filosofului. Un daimon îl inspira pe Socrates.
Pentru pitagoricieni şi platonicieni sufletul era conceput ca o bucăţică de divinitate
închisă în închisoarea–mormânt a corpului uman.
Fără a mai vorbi de libaţiile şi sacrificiile pe care fiecare polis le oferea cu
regularitate fondatorilor, poeţilor sau înţelepţilor este bine-cunoscut faptul că un general
învingător, prin urmare salvator şi binefăcător al cetăţii sale, primea un cult, veneraţie şi
semne distinctive, asemenea unui zeu. Orice victorie era o dovadă manifestă, un semn al
favorurilor divine. Putem aminti, cu titlu de exemplu, cazul generalului spartan
Lysandros, căruia insula Samos i-a dedicat un altar şi o statuie de cult în 404 î.Hr. 9 Mai
mult decât atât însuşi Filip al II-lea, tatăl lui Alexandru, puţin timp înainte de a muri a
făcut să defileze, în teatrul din capitala sa, cele douăsprezece statui ale zeilor olimpieni şi
a sa proprie, de aceeaşi măsură, „demnă de un zeu”. Aristotel însuşi, preceptorul lui
Alexandru scria în “Politica”: „Omul superior este ca un zeu între oameni”. 10 Însă
onorurile adresate marilor oameni erau mai mult semnul glorificării, decât semnul unei
divinizări propriu-zise. Alexandru cel Mare a cerut cetăţilor greceşti să-i instituie un
asemenea cult în 324 î.Hr. Circulara sa (diagramma) valorize exemplul lui Herakles,
marele său înaintaş, şi victoriile neîntrerupte până la marginile lumii. Ceea ce este însă
nou şi mai uimitor este că regele Asiei cerea să fie supranumit „fiul lui Amon”, nu „fiul
lui Filip”, şi că cerea de asemenea temple, altare, statui şi sacrificii ca pentru un zeu
invincibil, “theos aniketos”. Se ştie că cele mai multe cetăţi nu au făcut nimic, că
spartanii l-au ironizat, iar atenienii, la propunerea batjocoritoare a lui Demosthenes
(„Daţi-i lui Alexandru titlul de fiu al lui Zeus... sau al lui Poseidon dacă doreşte!”), i-au
_________________
9
Plutarch, Vieţi paralele-Alexandru şi Cezar, traducere şi note de N.I. Barbu, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1957 -pag. 18
10
Aristotel, Politica, ed. cit., 1284 - pag. 185

7
ridicat o statuie şi dedicat un cult public. O generaţie mai târziu lucrurile erau deja
schimbate radical. Dar mumia cuceritorului se odihnea în Egipt, la Alexandria. Aici se
bucura de un triplu cult: pe de o parte din partea locuitorilor oraşului ca erou fondator,
apoi din partea egiptenilor, ca faraon şi fiu al lui Ra, iubit de zei şi în cele din urmă din
partea lui Ptolemeu Soter, a urmaşilor şi fidelilor săi, ca fiu al lui Zeus –Amon. Împărţind
sau nu sanctuarul cu prietenul său Hephaistion şi sanctuarele zeilor dinastici, el are
templele sale, cu un cler, domenii, sacrificii şi sărbători. Ptolemeu I a fost cel care a
instituit Alexandreia, jocuri în onoarea cuceritorului. Trebuie să nu uităm să trecem în
revistă câteva lucruri pentru a vedea pe ce bază s-a răspândit credinţa în divinitatea lui
Alexandru, chiar din timpul existenţei sale. În câteva cuvinte: naşterea este miraculoasă,
aventurile fără asemănare, moartea este o reîntoarcere la un banchet al zeilor. În noaptea
în care s-a născut, de o frumuseţe divină, pentru a rămâne frumos pentru eternitate, din
unirea dintre Olympia, ultima urmaşă a lui Ahile şi Zeus, vulturul zeului suprem a
vegheat pe faţada palatului şi tunetul s-a făcut auzit. Diverse alte semne divine însoţesc
naşterea lui Alexandru, al cărui nume însuşi este un minunat semn al destinului său
miraculos: el va fi „apărătorul, salvatorul şi protectorul oamenilor”. Templul Zeiţei
Artemis din Efes este incendiat, iar macedonenii cunosc numai victorii atunci când
Alexandru se naşte: în Iliria, în peninsula Chalcidiki şi la Olimpiadă. Consultat, Oracolul
din Delphi declară copilul ca fiind invincibil.
După moartea lui Filip, cu pioşenie răzbunată, Alexandru nu încetează să se arate ca
fiind un model de pietate. Sacrifică zilnic zeilor, aşa cum cere ritualul, atât în timp de
pace, cât şi în timp de război. În mod special însă sacrifică „fiilor lui Zeus”cărora le
seamănă: Herakles, Dioscurii, Dionysos. Trebuie amintit că pe toată durata campaniei l-a
însoţit norocul, Fortuna, Tykhe, căci fluviile şi chiar braţele de mare îşi retrag apele atunci
când Alexandru trece, lovituri mortale sunt miraculos evitate, răni vindecate foarte
repede, vise realizate, viziuni inspirate, şi acţiuni extraordinare îndeplinite. Nu este vorba
despre cele patru mari victorii militare ale lui Alexandru. Este mai mult vorba despre o
victorie împotriva elementelor naturii care întrece orice imaginaţie. Alexandru
traversează ape învolburate, deşerturi arzătoare, cucereşte cetăţi invincibile „unde nici
păsările nu pot ajunge” (lat de 70 km).11 Documentele povestesc asediul îndelungat al
cetăţii Tyr. Oraşul era separat de continent de un braţ al Mării Mediterane 12, iar
Alexandru nu dispunea de o flotă pentru a-l cuceri. Însă acest lucru nu l-a oprit: a
construit un dig care să unească cetatea de continent (digul, care a rezistat trecerii
timpului, a transformat astăzi insula într-o peninsulă) şi a transformat o bătălie navală
într-una terestră, cucerind oraşul. Alexandru cucereşte apoi cetatea Aornos ai cărei
locuitori îl strigaseră batjocoritori de pe ziduri, la cererea sa de supunere, că vor capitula
numai dacă Alexandru are soldaţi înaripaţi. Atunci regele a urcat pe stâncă, în timpul
nopţii, pe un drum accesibil numai alpiniştilor, 300 din soldaţii săi. A doua zi aceştia au
fluturat cearceafuri albe în faţa locuitorilor uimiţi ai cetăţii de pe locul mai înalt unde se
____________________
11
Arrianus, Expediţia lui Alexandru cel Mare în Asia, pag. 227-228
12
Arrianus, op. cit., pag. 131

7
aflau. Alexandru găsise soldaţi înaripaţi şi cetatea a devenit a sa fără luptă. După victoria
pe apă şi în aer urmează victoria împotriva focului arzător din cer. Alexandru reuşeşte să
traverseze deşertul Gedrosiei, lucru imposibil pentru toţi înaintaşii săi. Drumul expediţiei
lui Alexandru este presărat cu astfel de evenimente extraordinare, dacă nu de-a dreptul
miraculoase, pe care istoricii săi şi urmaşii acestora le povestesc plini de uimire. Astfel,
istoricii de la Calisthenes şi Ptolemeu la Aristobulos şi Plutarh, atribuie reuşitele sale unei
intervenţii divine, unei Providenţe care-i îndrumă paşii: o furtună neaşteptată cade asupra
pelerinilor arşi de soarele deşertului, corbi sau şerpi le arată calea când se rătăcesc: „...
mai întâi a căzut multă apă, iar ploile îndestulătoare trimise de Zeus i-au alungat teama
de sete, apoi, stingând uscăciunea nisipului care era umed şi se-ndesa, făcând aerul bun
de respirat şi mai ales curat. Apoi, când urmele pentru călăuze se şterseseră şi cei care
mergeau se rătăceau şi se-mprăştiau din pricina necunoaşterii locurilor, s-a ivit un stol
de corbi care zburau înaintea lor, călăuzindu-i.”13 Un aspect al autorităţii sale universale
este şi stăpânirea spaţiului de către cuceritor: acest lucru se traduce în ceea ce textele
antice ne spun şi anume că nu există obstacole pe care Alexandru să nu le poată trece –
deşerturi, fluvii, munţi, fortăreţe, nimic nu rezistă dorinţei sale de a merge mai departe.
„De altfel şi norocul, neopunându-se intreprinderilor sale, îl făcea dârz în hotărâri şi
curajul său înălţa dorul de izbândă până la cele mai mari fapte; acest dor de izbândă îi
silea nu numai pe duşmani să i se supună, dar aducea la ascultare şi locuri şi
împrejurări potrivnice”. 14
Această admiraţie pentru Alexandru a moştenit-o Roma, care a făcut din marele
cuceritor un model. În timp ce filosofii şi istoricii latini influenţaţi de doctrina stoică îi
umbreau portretul, nu exista niciun general sau conducător roman până la împăraţii
bizantini care să nu fi căutat să rivalizeze cu el, să-l imite, să-I egaleze faptele. Pompei,
Cezar, Marc Antoniu, Octavian visau să cucerească Asia şi să împingă frontierele
imperiului până la Eufrat. Marc Antoniu, de exemplu, care s-a gândit să se proclame rege
al Orientului, l-a imitat atât de bine pe Alexandru, de la campanii, la petreceri şi beţii,
încât a sfârşit prin a se abandona fiorului dionisiac. Octavian s-a proclamat faraon în
Egipt. Ca şi Alexandru, împăratul unea două lumi, două culturi şi nenumărate organizaţii
politice şi sociale. Începând cu Traian, la începutul secolului al II-lea, secolul lui Pax
romana, împăraţii romani sunt mai puţin interesaţi de imaginea cuceritorului Alexandru,
cât de imaginea şefului de stat, basileus care a fost capabil să înlocuiască conflictele între
minusculele oraşe-state greceşti cu pacea şi concordia între popoare şi să considere
ansamblul lumii ca un organism viu, căruia i-a dat un suflet. Astfel figura lui Alexandru
ajunge deosebit de populară în bazinul mediteranean şi Orientul Apropiat. Legendele care
înconjoară persoana sa se acumulează într-un corpus numit Romanul lui Alexandru, iar
faptele sale de-a lungul secolelor devin din ce în ce mai fantastice şi alegorice.
Popularitatea acestor legende nu scade de-a lungul secolelor şi este adoptată şi de
populaţiile din vecinătatea fostului imperiu. O semnificaţie deosebită o are înglobarea lor
în tradiţiile legendare evreieşti şi creştine. În tradiţia evreiască, Alexandru a fost la
_________________
13
Plutarh, Vieţi paralele- Alexandru şi Cezar (vol IX)- pag. 48
14
Plutarh, op. cit.- pag. 48

7
început personaj de satiră, conducătorul superficial şi avid de putere, ignorant al
adevărurilor mai largi. Cu toate acestea, credinţa într-un Dumnezeu atotputernic şi drept
i-a forţat pe interpreţii evrei să înţeleagă şi să explice succesul temporar incontestabil al
lui Alexandru. Un Dumnezeu drept nu ar favoriza în acest fel un conducător nedrept.
Astfel, nevoia teologică împreună cu întâlnirea culturii elenistice a condus spre o
interpretare mai pozitivă a moştenirii lui Alexandru. Acest lucru, în maniera cea mai
neutră era reprezentat de prezentarea lui Alexandru ca arătând respect pentru poporul
evreu şi simbolurile credinţei lor. În cele din urmă s-a ajuns şi la situaţia în care
cuceritorul era prezentat ca acceptând adevărurile esenţiale ale religiei monoteiste.
Popoarele creştine din Orientul Apropiat, moştenitori atât ai culturii elenistice, cât şi ai
tradiţiilor iudaice, au continuat să teologizeze imaginea lui Alexandru, până când acesta
apare în unele legende ca un sfânt. Astfel, legendele creştine îl transformă pe Alexandru
cuceritorul într-un „rege credincios”, considerându-l adept al religiei monoteiste.
Transportată pe calea religiei sau comerţului, povestită de autori populari sau de oameni
de litere care călătoreau prin Imperiul Bizantin şi protectoratele sale, legenda ajunge şi în
centrele arabe de la Mecca şi Medina în epoca naşterii Profetului Mahommed. Astfel, îi
sunt consacrate lui Alexandru, (punct de vedere controversat încă) sub numele de Dhû-l
Qarnain, „cel cu două coarne” versetele din Sura XVIII din Coran. Alexandru,
reprezentat pe numeroase monede începând din secolul al IV-lea î.Hr. până în timpul
conducătorilor arabi, purtând coarnele zeului Amon, devine din fiul acestui zeu
mesagerul divin al Zeului unic. În varianta siriacă a legendei, datând din secolul IV,
Iskander, Alexandru i se adresează astfel părintelui său celest: „Ştiu de ce ai aşezat două
coarne pe capul meu, ca să pot răsturna imperiile lumii” 15; iar Coranul interpretează
astfel misiunea lui Alexandru: a fost trimis pentru a pedepsi nedreptăţile şi a-i apăra pe
cei drepţi. Întreaga surată se încheie prin a arăta soarta celor nedrepţi şi ceea ce
Dumnezeu a pregătit celui supus, moslem poruncilor sale. „Cel cu două coarne” nu este
un zeu sumerian, babilonean, egiptean sau cretan înzestrat cu cele două coarne, simbol al
puterii şi gloriei, şi nu este nici Moise personaj reprezentat cu cele două coarne până la
Michelangelo în celebra sa sculptură. Acesta trebuie să fie cel pe care tradiţia orientală l-a
numit Iskander, Sikander sau Iskedder, cu alte cuvinte Alexandru cel Mare. Dar aici el
este reprezentat, nu ca un personaj istoric, nici măcar ca un profet, nabi, ci mai curând ca
un fel de mesager divin, un înger sau arhanghel al justiţiei divine, un trimis atotputernic
al lui Dumnezeu, ca şi Mihail şi Gavril, în orice caz o fiinţă supraomenească, în afara
timpului şi aproape în afara spaţiului, pentru că trăieşte şi acţionează la marginile lumii şi
dincolo de ele. El este cel care pregăteşte Judecata de Apoi, separând oamenii pioşi de cei
lipsiţi de pietate, cei drepţi de cei nedrepţi, cei supuşi de cei nesupuşi. În esenţă este un
rege justiţiar. Evreilor, creştinilor, păgânilor care-l întrebau care este cel mai mare rege de
pe pământ, Mahommed le răspundea că este apărătorul Credinţei. Astfel imaginea pe care
Orientul i-a păstrat-o lui Alexandru nu este cea a unui mare cuceritor, ci aceea mai
mistică, a unui om al lui Dumnezeu, care, aşa cum o exprimă Coranul, urmează drumul
ce duce la Cer. Din tradiţia orală referitoare la Alexandru, Mohammed nu a reţinut decât
______________
15
Citat de P. Faure, Alexandre, Fayard, 1998, pag. 380

7
câteva fapte. De fapt istoria lui începe acolo unde expediţia macedoneanului se încheie.
Scena este situată la sudul pământului locuit şi pentru a vorbi în termeni de biografie
alexandrină, după înfrângerea regelui Darius. „Noi l-am întărit pe pământ şi i-am dat tot
felul de lucruri”, spune Dumnezeu. Este urmărită varianta ebraică a legendei, versiunea
revăzută şi completată de traducătorii în siriacă. În această variantă, după ce s-a închinat
Dumnezeului unic şi a primit binecuvântarea marelui preot din Ierusalim, regele pleacă
spre vest, apoi traversează Egiptul, şi după multe peripeţii ajunge pe ţărmul mării
occidentale, în Ţara Tenebrelor. Cât priveşte episodul lui Gog şi Magog, episod ce
închide versiunile ebraice şi siriace ale legendei, acesta capătă în Coran o valoare
simbolică. Conform profeţiei lui Ezechiel, cele două nume desemnau popoarele barbare,
feroce şi sângeroase de la nordul Asiei Mici. În legenda siriacă, Alexandru construieşte
un zid de bronz, pentru a împiedica populaţiile sălbatice să atace popoarele civilizate:
astăzi, încă ghizii arată turiştilor ruinele zidului ridicat de Alexandru, Sadd-e-Iskender,
pentru a impiedica invaziile popoarelor nomade din Turkmenistan. Însă în Coran este
vorba despre un zid simbolic. Acesta va reţine puterile Răului până în ziua Judecăţii de
Apoi, ziua în care se va realiza promisiunea de răsplată pentru cei drepţi şi de pedeapsă
pentru necredincioşi. Alexandru, trimis al lui Dumnezeu este artizanul justiţiei divine. În
Surata XVIII numită Surata Peşterii, Alexandru este prezentat drept model a ceea ce un
adevărat credincios trebuie să fie: total supus voinţei lui Dumnezeu, încrezător în
dreptatea Sa, întărit de înţelepciunea Sa, luptând pentru credinţă. Aventurile lui
Alexandru, om al lui Dumnezeu, sunt de ordin spiritual. Războaiele sale nu au fost decât
războaie sfinte, un jihad. Literatura arabă va insista asupra cuceririlor occidentale ale lui
Alexandru, dezvoltând în special o întreagă mitologie alexandrină legată de traversarea
Gibraltarului. Fără îndoială romanul grec al lui Alexandru i-a atribuit acestuia o expediţie
occidental, în cursul căreia a supus Roma. Acest motiv pare a răspunde nu numai unei
nevoi de simetrie, ci şi dorinţei de a arăta caracterul universal al cuceririlor lui Alexandru.
Şi alte detalii ale aventurilor sale au fost dezvoltate de tradiţia literară islamică.
Alexandru întâlneşte copaci vorbitori, tărâmuri acoperite perpetuu de foc sau ceaţă,
creaturi fabuloase,etc. Astfel cuceritorul a fost treptat metamorfozat într-un căutător de
minuni, iar nesfârşita lui călătorie devine o metaforă căutării cunoaşterii. Imaginea
islamică a lui Alexandru este condiţionată, evident, de relatarea coranică, care îi impune
un anumit număr de constrângeri. În primul rând este vorba de a identifica personajul şi
de a-i explica numele. Echivalenţa Dhû-l Qarnain – Alexandru fiul lui Filip este la fel de
des afirmată ca şi contestată. Cât priveşte numele însuşi putem menţiona interpretarea
simbolică care îl leagă pe „cel cu două coarne” de expediţiile făcute de personaj în cele
două extremităţi ale lumii. O altă problemă asupra căreia sursele nu sunt de acord este
aceea de a stabili dacă Dhû-l Qarnain a fost un profet nabi sau nu. Oricare ar fi răspunsul,
este evident considerat un om pios, un musulman. În contrast cu imaginea prezentă mai
sus, unde Alexandru este un rege drept, un binefăcător pentru omenire, în Persia,
imaginea regelui este dimpotrivă aceea a unui Geniu al Răului, încât şi astăzi, în Iran,
regele Alexandru este cunoscut drept Alexandru cel Mic. Pentru vechii perşi, Alexandru
este trimis de Ahriman (Geniul răului), pentru a-i distruge pe oamenii buni şi credincioşi,
pentru a aduce oprimarea, războiul şi distrugerile. Crudul Ahriman îl face pe Iskander să-

7
i omoare pe guvernatorii provinciilor, să incendieze capitala şi să distrugă sfintele cărţi
ale Legii. Iskander aduce ura şi discordia printre oameni până când el însuşi ajunge în
Infern. Într-o anumită formă, înseamnă totuşi a-l diviniza pe Alexandru, a face din el
încarnarea răului, spiritul Rău în persoană. Perşii îi reproşează că ar fi impus voinţa sa în
locul Ordinii eterne a zeului suprem Ahura-Mazda. El ar fi ars cărţile sfinte şi i-ar fi
omorât pe magii lui Zoroastru. După introducerea islamului în Iran, în 652, starea de
spirit a poeţilor, istoricilor şi savanţilor s-a schimbat, pentru că atât creştinii, cât şi
musulmanii arătau simpatie pentru Alexandru. Se spunea că la Ierusalim, oraşul sfânt,
Alexandru se închinase lui Dumnezeu şi primise binecuvântarea preoţilor. Devine astfel
conducătorul cu „două coarne”, din care diverse dinastii regionale căutau descendenţi.
Firdousi, la sfârşitul secolului al X-lea, în celebra sa operă, Cartea Regilor, Shah Nâmeh
face din Alexandru un fiu al lui Darius (Darab) şi al fiicei lui Filip. Un alt fiu al lui Darius
îi cere lui Alexandru, devenit rege al Macedoniei, să plătească tribut, un tribut promis de
bunicul său. Alexandru refuză şi invadează Persia, acţionând ca în romanul lui Pseudo-
Callisthenes. Deşi se inspiră din alte surse, Firdousi prezintă personalitatea lui Alexandru,
urmărindu-i devenirea psihologică cu o atenţie şi subtilitate caracteristice marilor poeţi.
Astfel, scurta viaţă a lui Alexandru ne apare ca o luptă permanentă între puterea supremă,
totalitate, excepţional şi descoperirea repetată a vulnerabilităţii, între căutarea de bogăţii
exterioare şi naşterea interiorităţii. Dar înainte de a putea accede la propria interioritate,
Alexandru a trebuit să se cunoască pe sine însuşi, să-şi repereze limitele fiinţei sale
vizibile – lucru pe care încearcă să-l facă, atingând limitele lumii. Cunoaşterea pe care
Alexandru o caută cu toată pasiunea, cunoaşterea de sine, cunoaşterea lumii şi a
adevărurilor profunde. Nizami, spre 1180, în Iskander Nâmeh, adaugă misticismului lui
Alexandru tot ceea ce-i inspiră Sura XVIII din Coran. Legenda lui Alexandru ajunge
până în Mongolia pe calea comerţului, diplomaţiei şi prozelitismului religios. În vreme ce
arabii au făcut din el un musulman pios care a mers în pelerinaj la Kaaba, prinţii din
Georgia, Armenia, Turkistan – vechea Sogdiana– Afganistan se glorificau, declarându-şi
descendenţa din Alexandru. O multitudine de oraşe din regiune se pretind a fi fondate de
rege însuşi: Iskanderum în Turcia, Muhammarah în Irak, Merv în Uzbekistan, Khanu şi
Hormuz în Iran, Herat şi Kandahar în Afganistan, Uchh şi Karachi în Pakistan. Locuitorii
lor întreţin legenda regelui justiţiar, protector şi salvator al omenirii, unificator al
Imperiului, chiar dacă Alexandru nu a făcut decât să treacă prin acele locuri.

7
CONCLUZII

„Adesea nu doar cuvântul "ecumenism" ne este străin din punct de vedere


etimologic, ci şi din punct al conţinutului său. Dacă cuvântul ecumenism este o
transliterare aproape exactă a cuvântului grec oikumene, acest termen derivă din oikeo, a
locui, şi la o analiză mai profundă de la oikia, casă. Începând cu secolul al V-lea î.Hr. he
oikumene ghe înseamnă întregul pământ locuit de umanitate sau întreaga umanitate în
opoziţie cu regiunile nelocuite ale pământului. "Ecumene" indică, deci, lumea romanilor
şi a barbarilor. După cuceririle lui Alexandru cel Mare din secolul al IV-lea î. Hr., sensul
cuvântului ecumenism are o limitare, o restrângere a înţelesului său. Prin el se
subînţelegea doar circumscrierea lumii elenizate, de limbă greacă, imperiul lui Alexandru
cel Mare în contrapoziţie cu teritoriile în care nu s-a reuşit să se intre în contact cu
locuitorii. Ca şi concept opus polis-ului, care avea o delimitare spaţială clară, oikumene
începe să indice întreaga lume formată sub influxul culturii elenistice. Termenul şi-a
însuşit, deci, o clară coloratură politică. A fost astfel creată puntea care va permite
transferarea conceptului la imperiul roman, care era în mod uşor identificat cu lumea
civilizată. Ecumene era acum imperiul, iar împăratul îi era stăpânul şi apărătorul.
Iudaismul de limbă greacă nu s-a lăsat influenţat de uzul din lumea romană a acestui
termen. În traducerea greacă a Vechiului Testament, Septuaginta, "ecumene" redă diferite
concepte ebraice luate, în principal, din cadrul lumii, a pământului şi mai ales a ţării
locuite.”

Alexandros III Philippou Makedonon, cunoscut şi sub numele Alexandru Macedon


sau Alexandru cel Mare, a fost cel mai prolific strateg şi conducător militar din istorie.
Macedoneanul a creat un imperiu la care toţi cuceritorii de mai târziu au visat, a construit
punţi între civilizaţii şi a marcat irepetabil istoria omenirii, spectaculoasele sale cuceriri
făcându-i pe greci stăpâni ai Orientului Apropiat şi a unei importante părţi din Asia. La
vârsta de 33 de ani, anul morţii sale, Alexandru era stăpânul celui mai întins imperiu al
Antichităţii, dar şi cel mai efemer, contribuind substanţial la răspândirea culturii elene în
întreaga lume. Personalitate complexă, cu o capacitate de acţiune excepţională şi o vastă
cultură, Alexandru a fost educat de filozoful grec Aristotel, mintea fiindu-i „hrănită” în
copilărie cu operele lui Herodot, ale lui Euripide sau Pindar. De la vârsta de 16 ani
primeşte din partea tatălui său funcţia de regent, iar la 18 ani, în calitate de comandant al
cavaleriei, are o contribuţie hotărâtoare la victoria de la Cheroneea (338 i.Hr.), care i-a
permis lui Filip al II-lea să ia sub controlul său întreaga Grecie. Din primii ani de viaţă i
s-a insuflat credinţa ca ar fi descendentul îndepărtat al zeilor Greciei: din Zeus prin tatăl
său, din Hercules prin mama sa, Olimpia. El însuşi avea convingerea originii şi misiunii
sale divine, ceea ce i-a oferit energia şi forţa necesare campaniilor sale. Primii ani ai
domniei (336– 334 î.Hr.) au fost dedicati pacificării regiunilor din Tracia şi Grecia care,
la moartea lui Filip al II-lea, au hotărât că a venit momentul pentru a-şi recăpăta
independenţa. Din anul 334 î.Hr., Alexandru declanşează campania militară împotriva
Imperiului Persan. Obiectivele acesteia erau de a elibera cetăţile greceşti de pe coasta
Asiei Mici de sub stăpânirea persană şi de a răzbuna suferinţele grecilor din timpul

7
războaielor medice. Cucerirea Asiei Mici a fost însoţită de eliberarea de sub stăpânirea
persană a cetăţilor greceşti de aici (Milet, Efes, Halicarnas ş.a.) în care regimurile politice
aristocratice, favorabile supunerii faţă de Persia, au fost înlăturate. În Lydia, Alexandru a
tăiat cu spada celebrul „nod gordian“, alcătuit din fâşii de scoarţa de copac şi care fusese
folosit, potrivit tradiţiei, la jugul carului de război al regelui Gordias. Dezlegarea nodului
prevestea, conform oracolelor, intrarea Asiei în stăpânirea celui ce reuşea această faptă.
În anul următor (333 î.Hr.), Alexandru a trecut la cucerirea regiunilor aflate la sud de
Asia Mică, începând cu Siria. Până în 332 î.Hr., cucereşte Fenicia şi Palestina,
îndreptându-se apoi spre Egipt. Regatul faraonilor intrase sub stăpânirea persană încă din
anul 525 î.Hr. iar acum prezenţa lui Alexandru era un bun prilej de a se elibera de sub
jugul persan, ceea ce a uşurat acţiunea regelui macedonean. Ajuns la Memfis (străvechea
capitală a ţării), se încoronează cu dubla coroana a faraonilor egipteni, aduce jertfe zeilor
Egiptului apoi, în oaza de la Siwah, preoţii îl proclamă fiu al marelui zeu Amon. În
nordul ţării, la vărsarea Nilului în Marea Mediterană, în faţa insulei Pharos, întemeiază
celebrul oraş Alexandria. Dintre cele 34 de oraşe pe care, potrivit tradiţiei istorice, le-a
întemeiat pe cuprinsul imperiului său şi care-i poartă numele, Alexandria din Egipt a avut
cel mai măreţ destin, devenind nu numai cel mai mare port al Mediteranei de răsărit, dar
şi cel mai mare centru cultural şi ştiinţific al Antichităţii. După aproape 13 ani de domnie,
Alexandru a murit la Babilon, în 323 î.Hr., cel mai probabil în urma unui acces de
malarie. „Celui mai demn”, în aceşti termeni şi-a desemnat Alexandru succesorul pe
patul de moarte. Fiecare din generalii săi putea crede că acest calificativ se referea la el,
lucru cu certitudine demonstrat, pentru că imediat, imperiul s-a împărţit în regiuni rivale
conduse de "diadohi" sau "succesori" care, după ce s-au sfâşiat timp de patruzeci de ani
(323-281), şi-au împărţit, în cele din urmă, imperiul său în trei părţi: Macedonia revenea
antigonizilor, Egiptul, lagizilor, iar Asia Mică, seleucizilor, dar limba şi cultura greacă s-
au păstrat doar în oraşele fostului imperiu. Imperiul lui Alexandru Macedon nu a
supravieţuit morţii creatorului său; a fost împărţit în multe state (regate elenistice)
conduse de generalii săi, aflaţi într-o continuă luptă între ei şi pentru împărţirea
domeniilor macedonene. În urma războaielor, s-au consolidat trei regate mai puternice: al
Siriei guvernat de dinastia Seleucizilor, al Egiptului sub dinastia Ptolemeilor şi al
Macedoniei conduse de dinastia Antipatrizilor. În schimb, ceea ce i-a supravieţuit a fost
proiectul unui stat universal, fondat pe un bogat patrimoniu cultural şi menit să
răspândească fericirea popoarelor. Pe plan cultural, visul său s-a realizat: arta şi
cunoştinţele grecilor s-au răspândit mult în Asia şi Egipt. Amestecate cu elementele
culturale autohtone, ele au dat naştere unei noi civilizaţii înfloritoare, cea elenistică,
adăpostită în marile oraşe create de Alexandru pe tot întinsul marelui său imperiu.
Cultura greacă (elenă) domina spiritul oamenilor, de aceea perioada ce a urmat cuceririlor
lui Alexandru şi până la formarea Imperiului Roman (secolul I î.Hr.) poartă denumirea de
epocă elenistică.
Fascinanta personalitate a lui Alexandru, plăsmuită din trăsături dintre cele mai
contradictorii, i-a preocupat pe toţi cei care, din antichitate şi până astăzi au încercat să
descifreze resorturile acestui uluitor destin: barbar aspru şi rezistent, dar în egală măsură
grec rafinat, voinţă de fier neabătută, temperament vulcanic, pasionat, capabil de

7
nebănuita tandreţe, minte visătoare, dar acţiune lucidă şi pragmatică, imaginaţie
înflăcărata, dar decizii ghidate de cea mai rece raţiune de stat, inegalabil geniu strategic şi
tactic în pregătirea confruntărilor, anihilat de angajarea iraţională în lupta prin care
pierdea complet controlul asupra conducerii ulterioare a bătăliei, curaj nebun,
generozitate extravagantă, prietenie copleşitoare şi izbucniri nestăpânite, duse până la
crimă, spirit enciclopedic şi raţionalist, capabil să urmeze drumurile dictate de raţiune,
dar şi pe cele ale iluminărilor, viziunilor abisale şi mistice.

Personaj misterios şi sacru, un fel de idol pentru generaţii de-a rândul, care şi-au
construit propriile idei despre erou şi misiunea sa, Alexandru cel Mare a intrat în legendă
încă din timpul vieţii şi nu a mai părăsit-o niciodată.

7
Bibliografie

*Andre Bonnard- Civilizaţia greacă (vol.III)-De la Euripide la Alexandria, Editura Ştiinţifică,


Bucureşti, 1969

*Aristotel, Politica, Editura Antet, Bucureşti,1962

*Plutarh, Vieţi paralele- Alexandru şi Cezar- vol. IX (traducere şi note de N.I. Barbu), Editura
Ştiinţifică, Bucureşti,1957
*Arrianus, Expediţia lui Alexandru cel Mare în Asia, IV

**Credinţa noastră, viaţa noastră- revistă electronică greco-catolică (editorial:


Ecumenismul între etimologie şi viaţă-septembrie 2007, autor: Mărcuş Andrei)

S-ar putea să vă placă și