Viziunea despre lume înfTema romanului este prezentarea problematicii pământului

particularizată în confruntarea devastatoare a lui Ion între două pasiuni puternice

și la fel de îndreptățite: iubirea pentru pământ și iubirea pentru o singură
femeie. Puternic individualizat Ion trăiește apriga dorință de a ieși din cercul
unui destin pe care îl percepe ca străin și nesubstanțial ființei lui. Aceste
pasiuni care, prin legile sociale și morale nu îi mai poate aparține.

În viziunea tradițională a scriitorului asupra lumii, ființa umană trebuie să se

înscrie în limitele unui destin prestabilit, încercarea de a-l depăși având
consecințe tragice.

O primă secvență narativă, semnificativă pentru problematica textului, poate fi

considerată cea a borei duminicale surprinsă în expozițiunea discursului narativ.
Această boră dobândește semnificațiile unui joc al destinului. De pildă, pasiunea
cu care tinerii învârt Someșona reflectă viziunea optimistă pe care omul
tradițional o are asupra existenței. În plus, faptul că Ion alege să o joace pe
Ana, deși o iubește pe Florica, evidențiază tocmai destinul nefast pe care și-l va
alege tânărul: căsătoria cu fata boierului Vasile Baciu.

A doua secvență semnificativă evidențiază prezența factorului irațional și explică

geneza romanului: sărutarea pământului. Stăpân al tuturor pământurilor, Ion se
simte un uriaș la picioarele căruia se zbate un balaur. Îngenuncheat în gestul
mistic al sărutări pământului, Ion simte „fiorul rece”, iar lutul îi „țintuiește”
picioarele și îi îmbracă mâinile cu niște „mănuși de doliu”. În această scenă este
concentrată soarta eroului, prizonier al patimii pentru pământ.

Varietatea și complexitatea conflictelor este o trăsătură fundamentală a speciei

romanului. Conflictul central al acestui roman realist este determinat de lupta
pentru pământ în satul tradițional, ardelenesc în mod special. Drama lui Ion, țăran
sărac, este de a nu putea însemna nimic în ordinea socială și umană a lumii, din
cauza lipsei averii. Calitățile personale nu sunt luate în calcul acestei ierarhii,
de aceea personajul este pus în situația de a alege între iubirea pentru Florica și
pământurile Anei.
Principalul conflict exterior, social, se manifestă între Ion al Glanetașului și
Vasile Baciu, adversarii care își dispută pretențiile la posesiunea pământului, Ana
fiind doar pretextul neglijabil al confruntării. Adevărata dimensiune a dramei
personajului principal o dă conflictul interior, precizat în structura romanului
prin titlul celor două părți: Glasul pământului și Glasul iubirii. Cele două voci
rezonează în sufletul lui Ion când succesiv, când simultan, până la explozia lor
asurzitoare în situația-limită. O rețea complexă de conflicte secundare completează
tabloul complicatelor relații umane: învățătorul Herdelea – preotul Belciug, Ion
(al Glanetasului) – George Bulbuc, Ion-Simion Butunoiu. Modernitatea romanului
constă, însă în surprinderea unor conflicte interioare, redate prin stil indirect
liber sau prin secvențe monologate.

Ca roman realist, Ion propune o lume ficțională creată în concordanță cu

mecanismele realității, pe care însă nu o copiază, ci o reface prin analogie.
Straniul amestec de real și ficțional induce în eroare, amânând descoperirea
fundamentală asupra perspectivei narative. Cititorul e, oarecum, îndemnat să uite
că în viața reală, evenimentele se desfășoară de la cauză, la efect, în timp ce, în
universul ficțional, sensul este invers: naratorul cunoaște destinele personajelor
și plasează indicii, semne și simboluri care le anticipează devenirea. Acest tip de
narator, aparent tradițional și demiurg, care își menține privilegiul omniprezenței
și al omniscienței, devine o voce care își neagă orice implicare.

Impersonalitatea naratorului îi permite să se situeze total în afara lumii

prezentate: își asumă punctul de vedere al personajelor, prezentându-le dramele,
dar nu formulează sentințe, nu emite judecăți de valoare, nu moralizează și, mai
des, nu empatizează cu ele. Personajele își desfășoară acțiunile din resortul lor
intern, fără niciun accent de simpatie sau de antipatie din partea
autorului/creatorului lor.

Perspectiva narativă semnifică în cele mai profunde resorturi chiar viziunea despre
lume a autorului, o lume în care personajele își poartă destinul implicabil în
esența unei divinități care să le pedepsească sau să le recompenseze.

Mentorul modernismului românesc, criticul Eugen Lovinescu, vedea în romanul Ion, „o

realizare definitivă”, monumentală a lui Liviu Rebreanu ca „adevăratul roman,
realist prin metodă și epic prin amploarea planului”. „Ion” rămâne capodopera unui
romancier atent la modul în care viața este transfigurată în universul ficțional,
dar și la influența pe care ficțiunea ățișată în acest roman epopeic este strâns
legată de concepția scriitorului despre literatură și despre menirea ei. Pentru
Liviu Rebreanu, literatura „este creație de oameni și de viață”, iar romanul este
discurs care „fixează curgerea vieții, dă vieții un tipar care îi surprinde
dinamismul și fluiditatea”. Scriitorul se dezice de realismul care copia sincer,
fidel și fotografic lumea și cere ca romanul să se îndrepte spre un „realism al
esențelor”. Această traiectorie modernă permite reprezentarea lumii cu o „privire”
imparțială, cu o „voce” imposibilă, atribute ale unui narator auctorial,
omniscient, omniprezent, care urmărește existența umană angrenată în fluxul oarbei
deveniri.