Tainele inimei

Mihail Kogălniceanu s-a afirmat ca scriitor, publicist, istoric,

orator şi om politic. În întreaga sa activitate a urmărit, pe plan
cultural, crearea unei literaturi naţionale şi, pe plan politic şi social,
îmbunătăţirea condiţiei ţăranilor, desfiinţarea rangurilor boiereşti şi
dezrobirea ţiganilor. Idealurile de dreptate socială, de libertate şi de
unitate naţională străbat şi opera sa literară.
Din Tainele inimei nu s-a publicat decât un fragment, în
Gazeta de Moldavia din Iaşi, de la nr. 1, din 9 ianuarie 1850, până
la nr. 20, din 23 martie 1850. Continuarea romanului nu a mai
apărut, cu toate că la sfârşitul foiletonului era anunţat „va urma”.
Foiletoanele romanului nu poartă nicio semnătură, de aceea multă
vreme nu s-a ştiut autorul romanului. N. Iorga îi atribuie scrierea
lui Kogălniceanu, teză ce va fi dovedită în 1942, atunci când
Cartojan, cercetând manuscrisele autorului, îl găseşte şi pe cel al
Tainelor inimei.
Romanul este unul de moravuri, intenţia lui Kogălniceanu
fiind de a reprezenta viaţa şi moravurile societăţii moldoveneşti de
la mijlocul secolului al XIX-lea, şi ar fi fost şi unul sentimental
dacă ar fi fost continuat.
Acţiunea începe la Iaşi, într-o după-amiază de toamnă a anului
1844. În cofetăriei piemontezului Felix Barla, la una din mese sunt
adunate cinci persoane: avocatul N. Măcărescu, un văr al lui, un
francez, colonelul Leşescu şi vărul acestuia, Stihescu. Naratorul se
află şi el la una din mese urmărind discuţia celor cinci. Aceştia
vorbesc despre teatru, Stihescu susţinând că nu vrea să meargă la
reprezentarea comediilor franţuzeşti, ci la piesele româneşti, la
Cuconu Iorgu, adică la Iorgu de la Sadagura de Vasile Alecsandri.
În toiul discuţiilor, sosesc la cofetărie alte trei persoane,
bucureştenii aga Tachi Mătinescu cu Soţia sa Elena şi cu Laura,
vara acesteia. Aici romanul se întrerupe, lăsându-ne să bănuim o
intrigă amoroasă.
Personajele sunt puţine la număr, în jur de nouă, plate,
previzibile, fără evoluţie, construite pe baza opoziţiei patriot -
„occidental”. Stihescu, personajul prin care se realizează critica
autorului, este un adversar al imitării servile a Apusului, pledând
pentru reforme folositoare şi pentru o viaţă onestă, necoruptă.
Naratorul este un rezoner care completează imaginea critică făcută
de Stihescu societăţii vremii. celelalte personaje sunt construite
prin antiteză, situându-se la antipoduri: N. Măcărescu, francezul
(care era francez „numai după nume”) şi colonelul Leşescu sunt
români deschişi, simpli, oneşti, pe când vărul lui N. Măcărescu este
un desfrânat, iar vărul lui Leşescu un dandy. Cele două personaje
feminine sunt şi ele construite pe baza opoziţiei angelic-demonic,
Elena fiind o femeie gingaşă şi inocentă, iar Laura tipul de femeie
fatală, ce duce bărbaţii la ruină.
 Acţiunea se desfăşoară pe un singur plan, fiind la început
amânată de lunga descriere a Copoului, locul de plimbare al
societăţii ieşene, şi de descrierea cofetăriei lui Felix Barna, apoi
întreruptă de lungile disertaţii ale luk Stihescu şi ale naratorului pe
marginea moravurilor. Sunt întrebuinţate şi tehnici anticipative, N.
Măcărescu replicându-i lui Stihescu că se va înnamora de vreo
domnişoară, precum şi tehnici ale suspansului, atunci când se
prezintă caracterul Laurei şi slăbiciunea lui Tachi Mătisescu pentru
femei.
Naratorul este un personaj care asistă ca martor la
întâmplări, fără a participa altfel decât prin remarcile sale de cele
mai multe ori critice, prin cele câteva adresări către cititor şi prin
lungile digresiuni pe care le întreprinde. Paradoxal, perspectiva
este omniscientă, naratorul cunoaşte toată istoria personajelor,
toate datele lor biografice, pare să le ştie şi gândurile.
Stilul lui Kogălniceanu este ironic, satiric, autorul insistând
mai mult asupra criticii decât asupra reprezentării. De multe ori
limbajul naratorului se suprapune peste cel al personajelor, ca în
cazul lui Stihescu, dar există şi o diferenţiere.
Kogălniceanu are un excelent ochi critic, este neîntrecut în
ironie şi sarcasm, ţinteşte înalte idealuri morale, dar îi lipsesc
talentul şi geniul epic, lucruri esenţiale pentru un mare scriitor.