ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

Inceputurile vietii crestine pe teritoriul tarii noastre: dovezi arheologie, lingvistice,

martiri. Primele forme de organizare bisericească: Episcopia Tomisului

A. Începuturile vieții creștine pe teritoriul țării noastre:

1. Răspândirea creştinismului în teritoriul dintre Dunăre şi Mare: Încreştinarea regiunilor

din Peninsula Balcanică s-a făcut chiar de Ap.Pavel şi ucenicii acestuia. În anii 65-66 a
petrecut o iarnă în Nicopolis (Epir, Grecia), iar în 66 Tit propovăduia în Dalmaţia (II Tim. 4).
Şi teritoriul dintre Dunăre şi mare (Dobrogea actuală), a purtat paşii a doi Apostoli: Andrei şi
Filip. Mărturii istorice în acest sens: Eusebiu al Cezareii (sec.IV), în „Istoria bisericească”,
spune că Sf. Andrei a predicat cuvântul lui Dumnezeu în Scythia, iar Epifanie (sec.VIII)
spune că sciţii au fost evanghelizaţi de Sf.Ap. Andrei. La fel confirmă și Tertulian,
Calendarul gotic, martirologiile occidentale din sec.IX (Beda Venerabilul, Rabanus Maurus,
Florus de Lyon, Adon de Vienne, Usuard), creaţiile folclorice şi unele toponimice dobrogene
(peştera Sf. Andrei, pârâiaşul Sf. Andrei). Cât îl priveşte pe Sf. Ap. Filip, mai multe mărturii
istorice consemnează faptul că “Filip a convertit la credinţă aproape întreaga Sciţie”:
Calendarul gotic, sec.IV (care înscrie printre zilele de sărbătoare nu numai pe Andrei, ci şi pe
Filip, ziua de 15 nov. fiind consacrată cinstirii lui, cu precizarea că a murit la Hierapolis);
Martirologiul lui Usuard şi Martirologiul lui Adon, cel din urmă precizând că Apostolul „a
convertit la credinţa în Hristos aproape (întreaga) Sciţie şi a aşezat acolo diaconi, preoţi şi
episcopi”. Creştinismul românesc este deci de origine apostolică.
2. Răspândirea creştinismului în Dacia: argumente logico-istorice:
a) Prin colonişti aduşi din sudul Dunării, dar şi din Asia Mică şi din alte provincii
romane;
b) Prin soldaţi: legiunea XIII Gemina la Apulum (Alba Iulia) şi legiunea V
Macedonica la Potaissa (Turda). Primul roman încreştinat a fost un militar, sutaşul Corneliu;
ca dovadă, existenţa a numeroşi martiri creştini în rândul soldaţilor romani (mai ales în sec.
III-IV);
c) Prin sclavi încreştinaţi, servitori ai coloniştilor înstăriţi;
d) Prin negustori creştini (ex. în N.T. – Lidia, Fapte 16) – se ştie că în timpul ocupaţiei
romane în Dacia, legăturile comerciale cu Asia Mică, cu insulele greceşti şi cu alte regiuni
romane erau în floare;
e) Prin captivi: goţii au pătruns pe teritoriul ţării noastre în sec.IV. În expediţiile pe
care le făceau în sudul Dunării ei aduceau aici nu numai prăzi, ci şi captivi.

3. Mărturii ale scriitorilor creştini: Sf. Iustin Martirul şi Filosoful („nu există nici un neam...
din cei ce trăiesc în căruţe şi în corturi şi crescând vite, la care să nu se facă rugăciuni în
numele lui Hristos”); apologetul Tertulian („Hristos stăpânește și în ținuturile sarmaților,
dacilor, germanilor și sciților”), Origen (scria că foarte mulţi dintre germani, daci… şi sciţi n-
au auzit cuvântul Evangheliei – ceea ce înseamnă că unii l-au auzit).

B. Dovezi arheologice:

Multe vestigii arheologice descoperite la noi poartă simboluri creștine, care datează
din sec.II-VI: sf.cruce, sub diferite forme: x, T, +, Bunul Păstor, mielul, pomul vieţii, peştele
(în greaca veche termenul IXQYS (ihtis) însemna “peşte”; creştinii au folosit iniţialele acestui
cuvânt pentru a desemna numele lui Hristos), porumbelul, corabia, ancora, măslinul, literele
greceşti A şi W, chrisma sau monograma lui Hristos - sub forma IX sau XP.

1
 Dintre toate aceste simboluri creştine, numai sfânta cruce şi monograma lui Hristos au
rămas până astăzi.
1. Obiecte paleocreștine în Transilvania și Banat:
a) tăbliţa votivă de la Biertan, descoperită în 1775 la Biertan (jud. Sibiu); e formată
dintr-un donarium şi un disc, ambele din bronz. Donarium-ul e format dintr-o tăbliţă
dreptunghiulară pe care sunt inscripţionate cuvintele: “Ego Zenovius votum posui” (Eu
Zenovius am pus ofrandă). Limba latină ne duce la concluzia că acest donarium aparţinea
unei comunităţi daco-romane. Faptul că el se putea folosi doar agăţat (probabil de un
policandru) ne determină să conchidem că în secolul IV exista o viaţă cultică bine definită, cu
biserici creştine şi limbă proprie, termeni latini creştini;
b) gema de la Potaissa (Turda), sec. IV; descoperită prin 1830, a dispărut în 1848, aşa
că astăzi se cunoaşte numai dintr-o descriere. Gema era din onix, de formă ovală (1,1 – 1,3
cm) şi avea sculptată pe ea scena “Bunului Păstor” – Iisus Hristos cu un miel pe umeri şi cu
un altul lângă el, la picioare; un pom (al vieţii) pe ale cărui ramuri odihneşte o pasăre (simbol
al Duhului Sfânt); o corabie din care cade un om în apă, în gura unui monstru marin (Iona); în
jurul corabiei era criptograma creştină ΙΧΘΥΣ;
c) fragmentele de la Moigrad (Sălaj) - cel mai important e discul cu monograma lui
Hristos, cu un fragment de inscripţie votivă – sec. IV;
d) basilica de la Morisena (azi Cenad, jud. Timiş) – aici au fost descoperite fundaţiile
unei biserici cu baptisteriu din secolele IV-VI. 2. Obiecte paleocreștine în Oltenia: la Romula
(jud. Olt) – două opaiţe decorate cu cruci, două geme (sec. III-IV), o cruciuliţă de bronz;
basilicile de la Slăveni (jud. Olt - urmele unei biserici din sec. IV), de la Sucidava (azi Celei-
Corabia - urmele unei basilici din sec.V-VI), de la Moigrad - sunt cele mai vechi lăcaşuri de
cult creştin cunoscute în N Dunării.

2. Descoperiri arheologice în Dobrogea:

a) inscripţii creştine – aprox. 100, datând din sec. IV-VI; aproape jumătate provin de
la Tomis, iar celelalte din Histria, Dinogetia, Callatis, Axiopolis, etc.;
b) obiecte paleocreştine: gema de la Tomis (sec.IV-V, Mântuitorul încadrat de
Apostoli), discul refăcut de episcopul Paternus (înainte de 518, este din argint aurit, de
dimensiuni mari, peste 6 kg; are numeroase simboluri creştine şi o inscripţie latină; azi se află
la Muzeul Ermitaj din Petersburg); c) basilici paleocreştine (peste 35): la Tomis – 6 basilici,
sec.V-VI; la Tropaeum Traiani (Adamclisi) – 5 basilici din sec.V-VI; la Histria – 7 basilici
(sec.V-VI); la Callatis – o basilică de tip sirian din sec.IV-V; la Beroe (azi Piatra Frecăţei,
jud. Tulcea) – s-au descoperit fundaţiile unei basilici din timpul lui Constantin cel Mare; e
cea mai veche din sud-estul Europei; la Axiopolis – aici au fost îngropaţi martirii Chiril,
Chindeas şi Tasius; la Niculiţel – o biserică din sec.IV-V, cu moaştele martirilor Zotikos,
Attalos, Kamasis şi Filipos; bisericuţele rupestre de la Basarabi (fost Murfatlar) - s-au
descoperit 6 bisericuţe din sec.IV-V, unice de acest gen, săpate în carieră calcaroasă la 20 km
de Constanţa.

C. Dovezi lingvistice:

Întăresc afirmaţia referitoare la pătrunderea creştinismului la noi începând cu sec.II

d.H. Limba română îşi are originea în latina populară adoptată de geto-daci de la colonizatorii
romani (de ex., „Crezul” şi „Tatăl nostru” au terminologie latină în proporţie de 90%).
Argumentul lingvistic demonstrează că încreştinarea noului popor a fost concomitentă
cu procesul etnogenezei şi cu cel al formării limbii. Dacă încreştinarea ar fi fost mai târzie,
atunci lexicul bisericesc ar fi fost preponderent slavon. O parte din aceşti termeni

2
fundamentali de credinţă au fost împrumutaţi din lumea romană păgână, primind însă un alt
conţinut, creştin, iar alţii au fost creaţi anume pentru exprimarea unor noi noţiuni de credinţă.
1. Termeni din lumea romană păgână: Biserică din lat. “basilica” („casă
împărătească”); Dumnezeu: „Domine Deus”; Duminică – „Dies Dominica” (ziua Domnului);
Crăciun (cei mai mulţi cercetători sunt de părere că denumirea vine de la “calatio”, prima zi a
lunii, în care preoţii romani convocau poporul pentru anunţarea sărbătorilor din acea lună; cea
mai importantă “calatio” era la 1 ianuarie, când se anunţau sărbătorile de pe parcursul
întregului an; creştinii ar fi împrumutat această denumire pentru Naşterea Domnului care,
până în sec. IV, se sărbătorea în preajma acelei “calatio” de la 1 ianuarie; alţi cercetători
opinează că termenul ar deriva de la “creatio” – ziua “facerii” lui Iisus); Floriile (o sărbătoare
păgână de primăvară, a florilor, numită “Floralia”; ea a fost asimilată de creştini cu intrarea
Domnului în Ierusalim); Rusaliile „Rosalia” (ziua pomenirii morţilor); Sărbătoare „dies
(con)servatoria” (limbile romanice apusene folosesc alt termen, latinescul “festum”); Lege –
“lex” (avea sensul de religie, credinţă – vezi “legea românească”; limbile romanice apusene
folosesc derivate din “fides”).
2. Termeni cu înţeles exclusiv creştin: Creştin – din “chrestianus”, derivat de la
Chrestus (Hristos), a boteza (baptisto, are = a cufunda în apă), cruce (crux), înger (angellus),
păcat (peccatum) a se ruga (rogo, are), sânt (sanctus), părinte, (parens, parentem).

D. Martiri creștini în ținuturile dunărene la începutul sec.IV:

La Sirmium (azi Mitroviţa, în Jugoslavia) au fost martirizaţi preotul daco-roman

Montanus şi soţia sa Maxima, care au fost înecaţi în râul Sava la 26 martie 304; episcopul
Irineu şi diaconul său Dimitrie în 6, respectiv 9 aprilie 304. La Cibalae (N-V de Sirmium):
Donat, diaconul, Romul preotul, Silvan diaconul și Venust (21 august). La Singidunum (azi
Belgrad), diaconul Ermil şi temnicerul Stratonic, aruncaţi în Dunăre în 13 ianuarie 307. În
Moesia Inferior la Novae: Sf. Mc. Lup (23 august).
La Durostorum (Silistra), în 298: Pasicrat şi Valentin (24 aprilie), Nicandru și
Marcian (8 iunie), cu alţi 47 de ostaşi. În 304, lângă Durostorum trei ţărani: Quintilian,
Maxim citeţul şi Dadas (28 aprilie). În 362, a fost chinuit şi ars pe rug soldatul Emilian (18
iulie), pentru că a distrus idolii dintr-un templu păgân.
În SCYTHIA MINOR:
La Tomis (Constanţa) la 7 martie 300 episcopul Efrem al Tomisului. Mai târziu, prin
320-323, au fost arşi de vii Macrobiu şi Gordian. Fraţii Argeu, Narcis şi Marcelin au pătimit
tot în timpul lui Liciniu, prin 320-323. La fel episcopul Tit al Tomisului, pentru că a refuzat
înrolarea în armata lui Liciniu.
La Axiopolis (lângă Cernavodă) au pătimit în 303 Chiril, Chindeas şi Tasius.
La Halmyris, 8 iulie, prin anii 290-303, preotul Epictet şi tânărul Astion, convertit de
el (în 2001 i se descoperă moaştele făcătoare de minuni, astăzi la catedrala din Constanţa).
La Niculiţel (jud.Tulcea) în 1971 s-a descoperit o basilică paleocreştină (sec.IV-V). În
cripta de sub altar s-au descoperit moaştele a 4 martiri: Zotikos, Attalos, Kamasis şi Filippos
(+304-305), care astăzi se păstrează la măn.Cocoş. (Persecuțiile goților conduși de Athanaric
împotriva creștinilor din Dacia: Sf. Nichita Romanul sau Gotul – 15 septembrie; Sf. Sava
Gotul, înecat în râul Buzău, la 12 aprilie 372).

E. Episcopia Tomisului:

3
 Aşa cum Apostolii hirotoneau episcopi pentru comunităţile pe care le converteau, tot
aşa va fi făcut şi Sf. Ap. Andrei.
De fapt, pentru Sf. Ap. Filip se şi afirmă în “Martirologiul lui Adon” că acesta a
aşezat în Scythia diaconi, preoţi şi episcopi.
Deşi episcopia de Tomis este atestată documentar abia în anul 369, au existat aici
episcopi, probabil chiar din epoca apostolică.
1. În unele acte sunt pomeniţi episcopi tomitani înainte de anul 369. În actul martiric
al sfinților Epictet şi Astion, martirizaţi la sfârşitul sec.III, se aminteşte de episcopul
Evangelicus care i-a botezat pe părinţii lui Astion plecaţi în cătarea fiului lor.
2. Efrem, mort ca martir în timpul lui Diocleţian.
3. În timpul lui Liciniu întâlnim un episcop tomitan pe nume Titus, care ar fi murit ca
martir.
4. La Sinodul I Ecumenic a participat şi un episcop din Scythia, lucru consemnat de
Eusebiu de Cezareea („nici scitul nu lipsea din ceată”). Unii istorici consideră că numele
acestuia era Marcu, alţii Teofil al “Gothiei”.
5. Primul episcop de Tomis atestat documentar este Bretanion. Istoricul Sozomen
consemnează un conflict dintre Bretanion şi împăratul Valens în 369 (împăratul a încercat să-
l determine pe episcop să intre în comuniune cu arienii. Bretanion a refuzat şi, lăsându-l pe
Valens acolo, a plecat cu poporul în altă biserică. Împăratul, simţindu-se ofensat, l-a exilat,
însă ulterior l-a repus în scaun, temându-se de o revoltă a sciţilor). Bretanion este, se pare, şi
autorul actului martiric care însoţea moaştele Sfântului Sava în drumul lor spre Capadocia. A
fost trecut în rândul sfinţilor, la 25 ianuarie.
6. Urmaşul lui Bretanion a fost Gherontie (Terentius), care a participat la Sinodul II
Ecumenic din 381.
7. În 392 este consemnat ca episcop Teotim I, un localnic (daco-roman). În acest an
era trecut de Fericitul Ieronim în rândul bărbaţilor iluştri ai creştinătăţii, model de virtute şi
trăire creştină (făcător de minuni). În cursul păstoriei lui, în Scythia şi-au făcut apariţia hunii,
care au sădit teroare printre localnici. Teotim a încercat să-i îmblânzească pe năvălitori şi
chiar a făcut misiune de evanghelizare printre ei. Sozomen relatează două întâmplări
miraculoase: la rugăciunea lui Teotim, acesta, împreună cu însoţitorii lui, s-au făcut nevăzuţi
de ochii hunilor; încercarea unui hun de a-l face captiv pe Teotim, soldată cu paralizia
barbarului. Aceste întâmplări i-au adus admiraţia hunilor care l-au numit “(Dumne)zeul
romanilor”. Teotim a fost prieten cu Sf. Ioan Gură de Aur, participând împreună în anul 400
la un sinod la Constantinopol. Teotim a participat şi la sinodul de la Stejar din 403, în care l-a
apărat pe Sf. Ioan. Curăţia vieţii lui i-a adus de timpuriu cinstirea ca sfânt (20 aprilie).
8. Un alt episcop tomitan este Timotei, care a participat la Sinodul III Ecumenic
(431), semnând ca ortodox actele conciliului.
9. Urmaşul lui a fost Ioan (înainte de 448), “unul dintre cei mai buni teologi ai
timpului”, care a participat activ la disputele teologice ale vremii.
10. În 449 îl întâlnim la Tomis pe Alexandru, care a participat la un sinod de la
Constantinopol împotriva monofizismului. Deşi n-a participat la Sinodul IV Ecumenic
(451), a semnat totuşi hotărârile ortodoxe ale acestuia.
11. În anul 458 împăratul Leon I adresa o scrisoare tuturor ierarhilor din imperiu,
inclusiv lui Teotim II al Tomisului, care a răspuns declarându-se fără echivoc pentru
Ortodoxie.
12. Despre un alt episcop avem ştiri abia în 518, când apare pe un disc de argint aurit
numele lui Paternus. Acum au activat “călugării sciţi” cu binecunoscuta formulă “unul din
Sfânta Treime a pătimit în trup”, faţă de care Paternus a avut rezerve. Într-un act sinodal din
520 semnează ca “episcop-mitropolit al Scythiei”, ceea ce înseamnă că existau şi alte scaune
episcopale sufragane.

4
 13. Ultimul episcop de Tomis cunoscut cu numele este Valentinian, care a purtat în
549 corespondenţă cu papa Romei în legătură cu “Cele Trei Capitole”. Alte episcopii în
Scythia Minor: Existenţa mai multor episcopii în Scythia Minor în sec.VI este confirmată de
mărturii istorice şi arheologice: fragmente de inscripţii descoperite la Callatis, Histria, care
oferă informaţii despre mai multe episcopii, semnătura episcopului-mitropolit Paternus,
scrierile călugărilor sciţi adresate împăratului Iustin, o listă („notitia”) a Patriarhiei
Ecumenice cu episcopiile şi mitropoliile din secolul VI, care consemnează 14 scaune
episcopale în Scythia Minor (Axiopolis, Callatis, Noviodunum, Halmyris, Histria etc).
Acestea au fost înfiinţate probabil în secolul VI. În fruntea lor era mitropolitul de Tomis
(probabil primul mitropolit a fost Paternus), care avea jurisdicţie nu numai asupra Dobrogei,
ci şi asupra sudului Moldovei şi estului Munteniei.

5
 II. Contribuția Bisericii Ortodoxe Române la dezvoltarea culturii
şi apărarea identității naționale:

Clasa a X-a. Contribuția Mitropoliților români la dezvoltarea culturii

naționale (Varlaam, Dosoftei, Antim Ivireanul)

Biserica Ortodoxă s-a aflat în centrul vieţii poporului român încă de la începutul existenţei
sale. Ea a cultivat în sufletele credincioşilor săi adevărurile veşnice ale Evangheliei:
dragostea de Dumnezeu şi de oameni, buna înţelegere, frăţietatea, dreptatea. în vremuri grele,
Biserica i-a mângâiat sufleteşte, le-a întărit nădejdea într-un viitor mai bun; a fost, prin
slujitorii ei, îndrumătoarea culturii, artei, şi organizatoarea primelor instituţii de asistenţă
socială pe întreg cuprinsul românesc.
Mulţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române şi-au adus o contribuţie de seamă la
consolidarea conştiinţei de unitate naţională românească şi la apărarea credinţei ortodoxe în
faţa acţiunilor prozelitiste. Printre aceştia, amintim pe mitropoliţii Varlaam şi Dosoftei ai
Moldovei, şi Antim Ivireanul al Ţării Româneşti.
Mitropolitul Varlaam
S-a născut într-o familie de răzeşi din Vrancea şi a intrat în viaţa monahală la
Mănăstirea Secu. Pentru viaţa sa curată şi preocupările cărturăreşti a fost ales în anul 1632,
mitropolit al Moldovei.
Activitatea cultural-tipografică este cea mai de seamă din activităţile sale ca mitropolit.
Venind în scaunul mitropolitan, înfiinţează, în colaborare cu domnitorul Vasile Lupu prima
tipografie din Moldova, la Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi" din Iaşi. Aici va tipări şi cărţile
sale cele mai valoroase.
Cazania sau Cartea românească de învăţătură (1643) este cea mai însemnată lucrare a
sa, dar şi cea mai de seamă din istoria vechii culturi româneşti, deoarece are cea mai îngrijită
formă de exprimare a limbii române din prima jumătate a secolului XVII. Cuprinde predici şi
învăţături prezentate în unele duminici şi sărbători creştine. Mitropolitul moldovean a strâns
în această lucrare vechile cazanii (învăţături) traduse de unii cărturari, le-a revizuit şi le-a dat
o formă literară românească curată. Această carte a cunoscut o largă difuzare în toate zonele
ţării, spre deosebire de alte cărţi româneşti vechi, contribuind astfel nu numai la întărirea
ortodoxiei, ci şi la păstrarea unităţii naţionale româneşti.
Şapte Taine şi Răspuns la catehismul calvinesc au fost cărţi scrise pentru a veni în
sprijinul românilor ortodocşi din Transilvania care se confruntau cu propaganda calvină.
Alte activităţi
în timpul păstoririi mitropolitului Varlaam, domnitorul Vasile Lupu a ctitorit
Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, capodoperă a artei moldoveneşti, şi în anul 1641 a
împodobit-o cu moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva.
La îndemnul său, domnitorul Vasile Lupu pune bazele primei instituţii de învăţământ
superior din Moldova: Colegiul de la Trei Ierarhi, devenit mai târziu Academie. Mitropolitul
Varlaam a avut un rol însemnat în pregătirea Sinodului de la Iaşi, din anul 1642. în acest
sinod s-a aprobat Mărturisirea de credinţă a Mitropolitului Petru Movilă al Kievului, lucrare
ce prezintă adevărurile de credinţă ortodoxă. Preţuirea de care s-a bucurat mitropolitul
Varlaam în Răsăritul ortodox, cât şi prestigiul la care ajunsese în timpul său ţara şi Biserica
Moldovei, au fost evidenţiate şi de alegerea sa printre cei trei candidaţi la scaunul patriarhal
din Constantinopol. în anul 1653, când Vasile Lupu şi-a pierdut tronul, Mitropolitul Varlaam
se retrage la mănăstirea Secu, trăind în liniştea mănăstirii până în anul 1657, când trece la
cele veşnice. A fost îngropat lângă zidul de sud al Bisericii Mănăstirii Secu. în ziua de 12
februarie 2007, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române l-a propus spre canonizare, care s-a
realizat pe data de 29 (30) august 2007. Este sărbătorit în fiecare an la data de 30 August.

6
Mitropolitul Dosoftei
Sfântul Ierarh Dosoftei s-a născut în anul 1624 în Suceava. în anul 1658 este hirotonit şi
ales episcop de Huşi, apoi devine episcop de Roman, iar în 1671 este ales mitropolit al
Moldovei.
El a tradus, pentru prima oară în româneşte, „Istoriile" lui Herodot. De asemenea, a mai
tradus un „Pateric grecesc" şi cartea „Mântuirea păcătoşilor".
Primele cărţi tipărite au fost „Psaltirea în versuri" şi „Acatistul Născătoarei de
Dumnezeu". „Psaltirea în versuri" a fost prima versificare a Psalmilor într-o limbă naţională,
din Biserica Ortodoxă, realizată pentru a încuraja şi înlesni citirea şi înţelegerea Psalmilor. Ea
a apărut în 1673, în Polonia, fiind prima lucrare poetică de mare întindere din limba română,
având peste 500 de pagini cu peste 8500 de versuri. Această lucrare a stat la baza poeziei
culte române. La sfârşitul acestei lucrări, Dosoftei a tipărit şi versurile lui Miron Costin
privitoare la originea neamului românesc.
         De asemenea, a tipărit noi cărţi de slujbă şi de învăţătură în limba română, atât de
necesare preoţilor şi credincioşilor, precum „Dumnezeiasca Liturghie", „Psaltirea de-nţăles", 
care a stat de fapt la baza „Psaltirii în versuri", cu text paralel în română şi slavonă.
         O însemnătate mare pentru literatura noastră veche are monumentala operă cunoscută
sub titlul de „Viaţa şi petrecerea sfinţilor" sau „Proloagele", tradusă după cărţi greceşti şi
slavone, cu scopul de a fi citită şi de a-i sensibiliza pe credincioşi.
        Ca şi „Cazania" lui Varlaam, „Proloagele" au stat la temelia prozei literare române.
Mitropolitul Dosoftei a fost un neîntrecut învăţător al dreptei credinţe în limba poporului său,
unul dintre cei mai mari cărturari din istoria română, primul poet naţional, primul versificator
al Psaltirii în tot Răsăritul ortodox, primul traducător din literatura universală şi din cea
istorică în româneşte, primul traducător al cărţilor de slujbă în româneşte în Moldova, primul
cărturar român care a copiat documente şi inscripţii, ctitor al limbajului liturgic prin
Liturghierul tradus şi tipărit la Iaşi, unul dintre primii cunoscători şi traducători din literatura
patristică şi post patristică şi care a contribuit la formarea limbii literare româneşti. Moare în
Polonia, în anul 1693.
Mitropolitul Antim Ivireanul
            Originar din Iviria (Georgia de azi), a căzut din tinereţe în robia turcilor, care l-au dus
la Istanbul. După eliberare, a trăit în preajma Patriarhiei Ortodoxe, unde a învăţat numeroase
meserii, precum şi limbile greacă, arabă şi turcă. în anul 1690 este adus în Ţara Românească
de domnitorul Constantin Brâncoveanu. Aici, îşi va pune toate cunoştinţele şi priceperile sale
în slujba poporului român şi a Bisericii sale.                 
Activitatea cultural-tipografică a început-o de când era simplu monah, apoi a continuat-o ca
episcop, la Râmnic. Din anul 1708, a fost ales mitropolit al Ţării Româneşti. în decursul
păstoririi sale, a înfiinţat tipografii unde şi-a format şi ucenici tipografi. A tipărit în limba
română un număr mare de cărţi religioase şi filosofice atât pentru credincioşii români, cât şi
pentru credincioşii ortodocşi de limbă greacă, arabă şi georgiană.
            Prin tipărirea a numeroase cărţi de cult în limba română (Psaltire, Liturghier, Ceaslov,
Molitfelnic etc), mitropolitului Antim îi revine meritul de a fi desăvârşit introducerea limbii
române în toate slujbele bisericii şi de a crea o limbă liturgică românească, folosită în mare
parte şi astăzi.
            Cartea numită Didahiile este una din operele sale valoroase cu care a îmbogăţit
cultura românească, datorită stilului ei literar. Valoarea acestei cărţi i-a adus şi meritul de a fi
considerat întemeietorul oratoriei religioase la români. Atât predicile sale elaborate cu o
înaltă competenţă, cât şi cărţile scrise pentru zidirea sufletească a credincioşilor, ni-1
înfăţişează pe mitropolitul Antim ca pe un om cu o cultură deosebită.
         Alte activităţi Vrednicul mitropolit este ctitorul Mănăstirii Antim din Bucureşti.
Planurile de ridicare a bisericii au fost întocmite de el.
         Mitropolitul înfiinţează aici o instituţie de asistenţă socială pentru sprijinul celor aflaţi
în nevoi. S-a îngrijit cu multă dragoste şi de românii ortodocşi din Transilvania, care se aflau
în grea suferinţă produsă de dezbinarea Bisericii Ortodoxe din anul 1701. A trimis în
Transilvania un ucenic al său ca să tipărească la Alba Iulia cărţi pentru folosul sufletesc al
ortodocşilor. Le-a trimis scrisori de încurajare, îndemnându-i să rămână statornici în dreapta
credinţă. A hirotonit preoţi şi diaconi pentru bisericile lor. Deşi nu era român, mitropolitul
Antim a fost un patriot înflăcărat şi un aprig luptător împotriva asupririi turceşti. Pentru
7
aceasta a suferit în închisoare şi a fost caterisit în urma unor învinuiri nedrepte. Urma să fie
închis pe viaţă în Mănăstirea Sfânta Ecaterina din muntele Sinai. Mitropolitul Antim
Ivireanul n-a mai ajuns acolo deoarece a fost ucis în anul 1716 şi aruncat într-un râu, lângă
Adrianopol, de către ostaşii turci care-1 însoţeau spre muntele Sinai. La 250 de ani după
moartea sa mucenicească, Patriarhia Ecumenică din Constantinopol a anulat nedreapta
caterisire, iar în anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul
sfinţilor. Pomenirea lui se face în fiecare an, la 27 septembrie.

Grigorie Dascălul

Sf. Grigorie Dascălul s-a născut în București, în anul 1765, din părinți iubitori de Dumnezeu.
Numele său de mirean era Gheorghe Miculescu.

După ce a studiat la renumite școli din București, a ajuns ucenic al Sfântului Paisie
Velicicovschi, fiind călugărit la Mănăstirea Neamț. Dornic de desăvârșire, la îndemnul
Sfântului Paisie, tânărul monah Grigorie viețuiește o perioadă de timp la Sfântul Munte
Athos. Revenind în țară, se așază la Mănăstirea Căldărușani, așezământ monahal reorganizat
de Sfântul Cuvios Gheorghe, starețul mănăstirilor Cernica și Căldărușani.

În anul 1823, Sfântul Grigorie a fost chemat la București de domnitorul Grigorie Dimitrie
Ghica, fiind ales mitropolit al Țării Românești. Ca arhipăstor, mitropolitul Grigorie Dascălul
a desfășurat o neobosită activitate pastoral-misionară și social-culturală, numind ierarhi în
scaunele episcopale de la Argeș, Râmnic și Buzău și întemeind școli teologice în fiecare
dintre aceste centre eparhiale.

Întreaga viață și lucrare a mitropolitului Grigorie în slujba Bisericii a fost un exemplu de

sfințenie și de iubire jertfelnică pentru păstoriții săi de sprijinul său material beneficiind
numeroși săraci, văduve, orfani oferind hrană, adăpost și cărți de învățătură. La moartea sa au
rămas o mulțime de cărți pregătite spre a fi oferite în dar școlarilor. Activitatea Sfântului
Ierarh Grigorie Dascălul în scaunul de mitropolit al Țării Românești a fost întreruptă de către
administrația rusă instaurată în Principatele române, fiind exilat timp de peste patru ani la
Chișinău, Buzău și Căldărușani.

Sfântul Ierarh Grigorie s-a îngrijit, în mod special, și de restaurarea catedralei mitropolitane
din București, precum și de traducerea și tipărirea în limba română a Vieților Sfinților, pe
care le considera „atât de folositoare pentru formarea duhovnicească și luminarea sufletelor
credincioșilor”. Pentru viața, activitatea și strădania sa duhovnicească, Sfântul Ierarh Grigorie
a rămas în istoria Bisericii și a poporului român drept cel mai de seamă întâistătător al
scaunului mitropoliei Țării Românești din secolul al XIX-lea, fiind cunoscut cu supranumele
de „Dascălul”.

La 22 iunie, 1834, mitropolitul Grigorie a adormit întru Domnul și a fost înmormântat lângă
zidul bisericii Mănăstirii Căldărușani, în partea de nord. După șapte ani, osemintele sale au
fost strămutate în gropnița Mănăstirii Căldărușani, iar mai târziu așezate în pridvorul bisericii.

Mitropolitul Șaguna Andrei (din botez Anastasie) a fost mitropolit al Ardealului (de origine
aromână). S-a născut la 20 decembrie 1808 (1 ianuarie 1809 st. n.) în Mișcolț, în Ungaria și a
trecut la Domnul la 16/28 iunie 1873 în Sibiu (înmormântat în Rășinari). Studiile gimnaziale
la Mișcolț și Pesta (abs. 1826), superioare – de Filosofie și Drept – la Universitatea din Pesta

8
(1826-1829) și de Teologie la Seminarul ortodox din Vârșeț (1829-1832). După terminarea
studiilor teologice, a intrat la mănăstirea sârbească Hopovo, unde a fost tuns în monahism,
sub numele Andrei (24 octombrie 1833) și hirotonit ierodiacon (februarie 1834); profesor la
Seminarul Teologic din Carloviț și secretar al „Consistoriului arhidiecezan’ de acolo (din
1834), ieromonah (29 iunie 1837), protosinghel, „asesor’ (consilier) mitropolitan și
«administrator’ (locțiitor) de egumen la mănăstirile Iazac (1838), apoi la Beșenovo (1841);
arhimandrit și egumen la mănăstirile Hopovo (1842), apoi la Covil (1845); după 1842 a
funcționat un timp ca profesor la secția română a Seminarului Teologic din Vârșeț și „asesor’
al Consistoriului de acolo. La 15/27 iunie 1846 numit „vicar general’ al Episcopiei
Ardealului, cu sediul la Sibiu; la 2 decembrie 1847 ales episcop (recunoscut la 5 februarie
1848, hirotonit la Carloviț la 18/30 aprilie 1848); la 12/24 decembrie 1864 numit arhiepiscop
și mitropolit al reînființatei Mitropolii a Ardealului cu reședința în Sibiu.

Ca episcop, a militat pentru restaurarea vechii Mitropolii a Ardealului, prin numeroase

memorii înaintate Curții din Viena, patriarhului ortodox sârb și Congresului național-
bisericesc sârb din Carloviț, prin sinoadele eparhiale – formate din clerici și mireni –
convocate la Sibiu în 1850, 1860 și 1864. După reînființarea Mitropoliei (1864), cu două
eparhii sufragane – la Arad și Caransebeș -, a convocat un Congres național-bisericesc al
românilor ortodocși din întreaga Mitropolie, la Sibiu (septembrie-octombrie 1868), care a
aprobat Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania (sancționat de
autoritatea de stat la 28 mai 1869), după care s-a condus Biserica Ortodoxă din Transilvania
și Banat până în 1925. Principiile fundamentale ale acestui statut – autonomia față de stat și
sinodalitatea, adică participarea laicilor (2/3) alături de clerici ( 1 / 3 ) la conducerea
treburilor bisericești – au stat la baza Statutului de organizare a întregii Biserici Ortodoxe
Române din 1925 și a celui din 1948.

Pe tărâm cultural, a organizat învățământul primar și mediu ortodox românesc din

Transilvania, punându-1 sub îndrumarea Bisericii; preoții parohi erau directori ai școlii
„poporale’ din parohia lor, protopopii „inspectori’ ai școlilor din „tractul’ lor, iar episcopul
(sau arhiepiscopul), „inspector suprem’ al școlilor din întreaga eparhie, principii înscrise și în
Statutul Organic. La sfârșitul păstoririi sale, în Arhiepiscopia Sibiului existau aproximativ
800 de școli „poporale’, un gimnaziu cu 8 clase la Brașov (înființat în 1850), o școală reală-
comercială (din 1869) la Brașov, un gimnaziu cu 4 clase la Brad (din 1868). La îndemnul lui
s-au tipărit peste 25 de manuale școlare, unele în mai multe ediții (de Sava Popovici
Barcianu, Ioan Popescu, Zaharia Boiu ș.a). La Sibiu cursurile de teologie au fost ridicate de la
6 luni la un an (1846), iar în 1853 a înființat un Institut teologic-pedagogic cu două secții:
teologică (doi, apoi trei ani de studii) și pedagogică (doi, apoi trei ani de studii), cumpărând
câteva case pentru nevoile școlii și internatului, pentru studenții teologi și preoți a tipărit un
număr însemnat de manuale didactice, lucrate de el însuși sau de profesorii Institutului; a
trimis numeroși tineri la studii de specializare la Universitățile din Austria și Germania, cu
burse oferite din fondurile și fundațiile create de el. A avut un rol decisiv la, întemeierea și
organizarea „Asociațiunii transilvane pentru literatura română și cultura poporului român’
(Astea), fund primul ei președinte (1861-1866); a inițiat ziarul „Telegraful Român’ (ianuarie
1853), care apare până azi.

Ca „om politic’, a îndeplinit un rol de seamă în perioada 1848-1849: președinte al Adunării

Naționale românești de pe Câmpia Libertății de la Blaj din 3 / 1 5 mai 1848, delegat de
Adunare să prezinte revendicările românești împăratului Austriei, la Innsbruck și Viena, apoi
Guvernului din Pesta. în anii următori – fie singur, fie cu alți delegați ai românilor – a
prezentat în mai multe rânduri memorii către împărat, cu doleanțele națiunii române; după

9
1860 a fost membru în Senatul imperial din Viena, între 1863-1865 deputat în Dieta
Transilvaniei, copreședinte al Conferinței naționale-politice a românilor (1861) și al
Congresului național al românilor (1863), ambele la Sibiu; după crearea statului dualist
austro-ungar (1867), a fost mentorul direcției „activismului’ în viața politică a românilor
transilvăneni. Îndrumător și sprijinitor al preoțimii și al credincioșilor, ctitor al bisericii din
Gușterița, lângă Sibiu; membru de onoare al Societății Academice Române (1871), președinte
de onoare al Societății „Transilvania’ din Bucureșt

Sfântul Ierarh Simion Ștefan (sau Simeon Ștefan) a fost mitropolit al Transilvaniei între anii
1643-1656[1]. De asemenea, a fost un vestit cărturar al acelor vremuri, printre altele fiind
traducător și editor al „Noului Testament de la Bălgrad” (1648).

A fost unul dintre cei mai mari părinți duhovnicești români ai veacului al XVII-lea. Pentru
faptele sale sfinte Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt (canonizat) la 21 iulie
2011. Prăznuirea lui se face pe data de 24 aprilie.[2]

Viața

Simion Ștefan era originar din Alba Iulia; nu se cunoaște anul exact al nașterii sale.

A studiat la o școală mănăstirească din Alba Iulia (capitala principatului Transilvaniei în acea
perioadă). A devenit apoi ieromonah în mănăstirea ortodoxă din Alba Iulia.

În 1643 a fost ales „arhiepiscop și mitropolit al scaunului Bălgradului și a Vadului și a

Maramurășului și a toată țara Ardealului”. I-a urmat în scaunul mitropolitan Sfântului Ierarh
Ilie Iorest, înlăturat din scaun și întemnițat pentru apărarea ortodoxiei în fața calvinilor.

În acele timpuri Biserica Ortodoxă din Transilvania era prigonită, românii fiind excluși din
viața politică a principatului. Fiind prigoniți atât din motive etnice, cât și confesionale,
românii erau supuși unui prozelitism calvin din ce în ce mai accentuat. Marele merit al
mitropolitului Simion Ștefan este extraordinara sa lucrare misionară, de înfruntare a
calvinizării forțate a românilor din Transilvania. Printre altele, el accepta în cult numai limba
română.

Când a devenit mitropolit, Simion Ștefan a primit jurisdicția asupra numai trei protopopiate,
din cele 20 de protopopiate ortodoxe ale Transilvaniei. Celelalte, asupra cărora el nu mai
păstra niciun drept legal, canonic ori pastoral, au fost preluate în mod abuziv, cu sprijinul
principelui Gheorghe Rákóczi al II-lea, de către calvinul Geleji Katona Istvan.[3]

Prin presiuni politice calvinii au încercat să-i impună noului mitropolit un număr de 15
obligații calvine, dintre care cele mai importante erau: predica să fie rostită numai din Sfânta
Scriptură, învățământul teologic sa fie făcut după catehismul calvin, Sfintele Taine să se
reducă doar la pâine și vin, cultul icoanelor să fie înlăturat. În aceste condiții vitrege,
mitropolitul Simion Ștefan a reușit, din mila lui Dumnezeu, să păstreze neîntinată dreapta
credință ortodoxă, precum și cultura româneasca națională.

În anul 1648 Simion Ștefan a tipărit la Alba Iulia traducerea în limba română a Noului
Testament, iar în 1651 Psaltirea.

10
Pe lângă valoarea culturală și națională a editării în limba română a acestor scrieri, mai de
preț este reușita mitropolitului de a păstra neatinsă dreapta credință. Promovând cultura
națională, mitropolitul Simion Ștefan a urmărit mai ales păstrarea nealterată a învățăturii
creștine, moștenită de la înaintașul sau, Sf. ierarh martir Ilie Iorest.

Simion Ștefan a murit în anul 1656.

Scrieri

„Noul Testament de la Bălgrad”

În 1648, cu sprijinul direct al mitropolitului Simion Ștefan, se tipărește la Alba Iulia (sau
Bălgrad, cum i se spunea pe atunci, adică „Orașul alb”) traducerea în limba română a Noului
Testament. Aceasta a fost prima traducere integrală în limba română a Noului Testament,
fiind anterioară Bibliei lui Șerban Cantacuzino, aceasta din urmă conținând în plus și prima
traducere în limba română a Vechiului Testament.

Iată ce scria Simion Ștefan în Predoslovie (prefață):

„Bine știm că cuvintele trebue să fie ca banii, că banii aceia sunt buni carii îmblă în toate
țările, așea și cuvintele acealea sunt bune carele le înțeleg toți”.

Nimic din adevărul spuselor sale nu s-a pierdut nici astăzi.

Predoslovia se încheie cu bine cunoscuta figură de stil a epocii (întâlnită și în Pravila de la

Govora - 1641), pe care o utilizau scriitorii de atunci:

„Socotește, cititorule, în ciastă carte, pentru că n-au scrisă îngerii din ceriu, ci au scrisă mână
păcătoasă, din țărână făcută”.

Tot în vremea sa, a mai fost tipărită în românește o lucrare de seamă a vieții bisericești:
„Psaltirea”, în 1651.

Deși singurul text semnat explicit de către Simion Ștefan este „Predoslovie cătră Maria sa
Craiul Ardealului” (Gheorghe Rákóczi al II-lea), tot lui îi sunt atribuite și „Cuvintele cătră
cititor” (introducerile), de la cele doua opere citate mai sus.

„Noul Testament de la Bălgrad” conține, pe lângă prefața mitropolitului Simion Ștefan, și alte
câteva părți originale, cum sunt introducerile la cele patru Evanghelii, precum și la unele
capitole din Faptele Apostolilor. De asemenea, pe marginea paginilor s-a păstrat și un
„Lexicon”, care oferă sinonime și explicații pentru unele neologisme și regionalisme.
Acțiunea curajoasă de traducere din limbile greacă, latină și slavonă, în limba română, a
Noului Testament și apoi tipărirea lui, a scos în evidență dimensiunea teologică a ierarhului
transilvănean. Astfel, această renumită scriere, „Noul Testament de la Bălgrad”, face din
Simion Ștefan o mare personalitate a istoriei culturii românești și bisericești.

11
Proslăvirea ca sfânt

Sfântul Ierarh Simion Ștefan a fost proslăvit ca sfânt la 21 iulie 2011 de către Sfântul Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române. Proclamarea oficială a canonizării s-a făcut la 30 octombrie
2011, în „Catedrala Reîntregirii” din Alba Iulia.

Prăznuirea lui se face pe 24 aprilie, data morții sale.

III. Autocefalia şi ridicarea la rang de Patriarhie a Bisericii Ortodoxe

Române; prezentarea istorică şi semnificația celor două evenimente

Biserica Ortodoxă Română, instituția religioasă din România cu cel mai mare număr de credincioși,
cu tradiții străvechi şi rădăcini adânci în domeniul cultural, educativ şi social din întreg spațiul
românesc, aniversează anul acesta, 2015, împlinirea a 130 de ani de la recunoașterea Autocefaliei
sale (aprilie 1885) şi 90 de ani de la ridicarea sa la rangul de Patriarhie (februarie 1925).

Cele două aniversări, cu semnificații deosebit de importante pentru spiritualitatea şi demnitatea

noastră naţională, ne creează prilejul, dar şi datoria, de a omagia cu recunoștință memoria tuturor
acelora care s-au ostenit pentru recunoașterea oficială a Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române şi
dobândirea rangului ei de Patriarhie.

Deși evenimentele pe care le evocăm acum s-au petrecut în secolele 19 şi 20, trebuie evidențiat
faptul că, încă din Evul Mediu, Ortodoxia românească devenise o mare sprijinitoare a Ortodoxiei din
toate țările răsăritene ocupate de otomani, în condițiile în care Patriarhiile din Răsăritul ortodox şi
țările balcanice, inclusiv Patriarhia Ecumenică, aveau mari dificultăți de organizare şi viețuire în
spațiul stăpânirii otomane. Ampla susținere, de către Biserica Ortodoxă Română, a Ortodoxiei aflate
sub stăpânire otomană în acea epocă, reprezintă comportamentul unei Biserici oarecum autocefale,
deoarece un asemenea sprijin consistent şi constant nu putea să vină din partea unei Biserici fără
capacitate de conducere proprie şi exprimare responsabilă şi solidară.

Însă, dobândirea oficială a Autocefaliei şi ridicarea la rangul de Patriarhie a Bisericii noastre au fost
posibile numai după crearea Statului român modern, mai precis după Unirea Principatelor Moldova
şi Țara Românească, în anul 1859, dobândirea Independenței de Stat, în anul 1877, şi ridicarea
României la rangul de Regat, în anul 1881.

Astfel, principele Alexandru Ioan Cuza, ales concomitent domnitor în ambele principate, a desfășurat
o susținută activitate diplomatică, pe deoparte pentru înfăptuirea unității constituționale şi
administrative a ţării, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova şi Țara Românească au format
un Stat național unitar, adoptând numele de România, iar, pe de altă parte, pentru realizarea
independenței administrative a Bisericii Ortodoxe Române, numită de poetul național Mihai
Eminescu: „maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică
a poporului”[1].

În această perspectivă, după organizarea unitară a structurilor bisericești din provinciile românești,
sub conducerea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a
promulgat, la 3 decembrie 1864, Decretul organic, în care se arăta că „Biserica Ortodoxă Română
este şi rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină, în tot ceea ce privește
organizarea şi disciplina” şi că „Sinodul general al Bisericii Române păstrează unitatea dogmatică a

12
sfintei credințe ortodoxe cu Marea Biserică de Răsărit, prin coînţelegere cu Biserica Ecumenică a
Constantinopolului.”[2]

În același timp, prin demersurile domnitorului Alexandru Ioan Cuza către Patriarhia Ecumenică
(1865) pentru obținerea recunoașterii autocefaliei[3], s-au creat şi premisele ridicării mai târziu a
Bisericii Ortodoxe Române, autocefale din anul 1885, la rangul de Patriarhie, în anul 1925.

În esență, autocefalia este recunoașterea maturității spirituale şi a libertății administrative şi

pastorale a unei Biserici Ortodoxe dintr-o țară devenită stat independent. În fapt, Autocefalia
Bisericii Ortodoxe Române a fost recunoscută oficial de către Patriarhia Ecumenică în anul 1885, iar
rangul de Patriarhie l-a primit în anul 1925, după ce, mai înainte, în anul 1918, s-a realizat România
Mare, când, pentru prima dată în istorie, aproape întregul popor român era cuprins între granițele
unui singur stat.

Păstrând şi cultivând virtuțile originii sale apostolice, asimilând şi în același timp influențând
specificul etnic românesc, Ortodoxia românească s-a manifestat în plan istoric cu identitate proprie,
păstrând unitatea dogmatică, liturgică şi canonică în comuniune cu Ortodoxia Universală. Atât
Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române în 1885, cât şi ridicarea ei la rang de Patriarhie în 1925, au
fost rezultatul unei strânse cooperări între Biserică şi Stat, mai ales în plan diplomatic.

Astăzi, prin lucrarea comună a Bisericii Ortodoxe Române şi a Statului Român, de comemorare cu
solemnitate a două evenimente istorice fundamentale din viaţa Bisericii şi a neamului românesc, se
evidențiază legătura dintre unitatea spirituală şi unitatea națională a românilor.

În prezent, când multiple crize, inclusiv criza de identitate spirituală, afectează societatea
contemporană, aniversarea a 130 de ani de la recunoașterea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române
şi a 90 de ani de la ridicarea ei la rangul de Patriarhie, trebuie să fie izvor de inspirație şi înnoire
pentru a răspunde mai eficient nevoilor societății românești de azi, precum şi nevoilor diasporei
române, care niciodată n-a fost mai numeroasă decât acum.

Mulțumim, Domnule Preşedinte, pentru organizarea acestui moment solemn la Palatul Cotroceni şi
vă dorim multă sănătate şi ajutor de la Dumnezeu în activitatea Dumneavoastră!

B.O.R. intre anii 1945-1989

A. Ierarhi și preoți în închisorile comuniste:

1. Situația generală:

 desființarea asociațiilor preoțești și de mireni (Oastea Domnului, Frăția Ortodoxă

Română, etc.);
 întreruperea legăturilor cu diaspora ortodoxă românească;
 desființarea în 1948 a așezămintelor bisericești caritativ-filantropice, a asistenței
religioase și cultului în spitale, azile, cazărmi, închisori;
 scoaterea în 1948 a religiei din școli;
 suprimarea în 1948 a periodicelor bisericești (cu excepția Telegrafului român);
 desființarea Facultății de Teologie din Suceava (refugiată de la Cernăuți), a 4
Academii Teologice din Ardeal și Banat (cu excepția celei de la Sibiu, devenită

13
 Institut), a Academiei de Muzică Religioasă din București, a tuturor seminariilor din
Muntenia și Moldova;
 desființarea unor eparhii și a unor posturi de arhierei-vicari (20 de ierarhi puși în
retragere până în 1948);
 pensionarea în 1950, la 47 de ani, a episcopului Nicolae Popoviciu de la Oradea, care
criticase regimul în predici și ceruse catehizarea tineretului; controlul, din 1948,
asupra tuturor slujitorilor Bisericii, prin inspectorii de culte și ofițerii de Securitate;
 desființarea în 1959, prin decretul 410, a mai multor mănăstiri și schituri ortodoxe,
sute de călugări și călugărițe fiind scoși cu forța din ele; desființarea în 1959 a celor
două seminarii pentru călugărițe, de la Agapia și Horezu, și exmatricularea tuturor
studenților din Institutele Teologice (din același an nici călugării nu au mai fost
primiți); demolarea în București (mai ales după 1980) a peste 20 de biserici, unele
monumente istorice sau de artă (mănăstirile Cotroceni, Văcărești și Pantelimon,
bisericile Sf. Vineri, Sf. Spiridon-Vechi, Biserica Enei, Biserica Albă-Postăvari, Sf.
Treime, Dudești, etc.).

2. Preoți în închisorile comuniste:

Sute de preoți ortodocși au fost arestați și anchetați, aruncați în închisori (Jilava,
Pitești, Aiud, Gherla), trimiși să lucreze la canalul Dunăre - Marea Neagră, deportați în
Siberia. Această acțiune a început sporadic în 1945, a continuat cu duritate între 1948-1952,
apoi în 1959, și s-a încheiat în 1964, când au fost eliberați toți deținuții politici.
a) profesori de teologie (în închisori și la Canal): București: Nichifor Crainic, Teodor
M. Popescu, Dumitru Stăniloae; Chișinău: Ioan Savin, Constantin Tomescu; Arad: Ilarion
Felea (mort la Aiud); Cluj: Liviu Munteanu (mort la Aiud), Alexandru Filipașcu (mort la
Canal);
b) preoți-călugări: arhimandriții Benedict Ghiuș, Sofian Boghiu, Roman Braga, Felix
Dubneac, frații Vasile Vasilache și Haralambie Vasilache; starețul Gherasim Ițcu;
ieromonahii Daniil Sandu Tudor (poet, ziarist, mort la Aiud), Arsenie Papacioc, Antonie
Plămădeală; ierodiaconul Bartolomeu Valeriu Anania;
c) preoți de mir: Dumitru Iliescu-Palanca din București (mort la Aiud), Dumitru
Bălașa din Craiova, Constantin Galeriu din Ploiești, Florea Mureșan din Cluj (mort la Aiud);
d) deportați în Siberia: preotul basarabean Vasile Țepordei, asistentul Ion V.
Georgescu de la Facultatea de Teologie din București;
e) executați în 1959 (pentru că sprijiniseră mișcările de partizani din munți): preoții
argeșeni Nicolae Andreescu, Ion Constantinescu, Ion Drăgoi;
f) arestarea și întemnițarea unor episcopi uniți sau romano-catolici, precum și a unor
preoți catolici sau pastori protestanți.
B. Activitatea culturală:
1. Activitatea patriarhilor din această perioadă:
a) Justinian Marina (1948-1977):
①  reorganizarea în 1948 a învățământului teologic;
①  în 1949 apar revistele „Ortodoxia” și „Studii teologice”;
①  se reeditează Biblia sinodală în 1968 și 1975;
①  patriarhul Justinian publică 12 volume de „Apostolat social”, cu cuvântările și pastoralele
sale;
①  în 1950 se hotărăște canonizarea unor sfinți români și generalizarea cultului unor sfinți cu
moaște la noi în țară (canonizarea se va face abia în 1955);
①  se restaurează zeci de biserici-monumente de artă, se ridică altele noi;

b) Iustin Moisescu (1977-1986):

14
②  ca mitropolit la Iași desfășoară o activitate gospodărească și culturală de excepție, restaurează
zeci de monumente istorice și de artă din Arhiepiscopia Iașilor, îndrumă tipărirea mai multor
lucrări privind arta bisericească, precum și a revistei „Mitropolia Moldovei și Sucevei”;
②  ca patriarh inițiază apariția în 1979 a colecției „Părinți și scriitori bisericești”, îndrumă
tipărirea de noi manuale și lucrări teologice;
②  lucrări publicate: „Sf. Scriptură și interpretarea ei în opera Sf. Ioan Hrisostom” (1942),
„Originalitatea parabolelor Mântuitorului” (1945), „Activitatea Sf. Apostol Pavel în Atena”
(1946), „Ierarhia bisericească în epoca apostolică” (1955); traduce „Simbolica” lui Hristu
Andrutsos (1955);

c) Teoctist Arăpașu (din 1986):

③  publică numeroase studii, conferințe, cuvântări, o parte strânse în volumele „Pe treptele
slujirii creștine”;
③  publică o lucrare despre mitropolitul Iacob Putneanul;
③  din inițiativa sa apare într-o ediție critică Dumnezeiasca Liturghie a mitropolitului Dosoftei
(1980), precum și câteva monografii despre monumentele istorice din Moldova;
③  ca patriarh continuă activitatea editorială și culturală a predecesorilor săi; în 1988 se
retipărește „Biblia” de la București (din 1688);

2. Învățământul teologic din această perioadă:

In cele două Institute Teologice rămase în toată țara (cel din București, pentru
Mitropoliile Ungrovlahiei, Moldovei și Olteniei, și cel din Sibiu, pentru Mitropoliile
Ardealului și Banatului) au activat numeroși profesori de o înaltă ținută universitară și
culturală, cu numeroase studii și lucrări publicate; astfel, la
     Vechiul Testament: Vladimir Prelipceanu, Mircea Chialda, apoi Emilian Cornițescu la
București, Nicolae Neaga, apoi Dumitru Abrudan la Sibiu;
     Noul Testament: Iustin Moisescu, Nicolae Nicolaescu, apoi Constantin Cornițescu la
București, Grigorie Marcu, apoi Vasile Mihoc la Sibiu;
     Istoria bisericească universală: Teodor M. Popescu, Ioan Rămureanu, apoi Viorel Ioniță la
București, Milan Șesan la Sibiu;
     Istoria Bisericii Ortodoxe Române: Gheorghe Moisescu, Alexandru Ciurea, Niculae
Șerbănescu la București, Sofron Vlad, apoi Mircea Păcurariu la Sibiu; la Bizantinologie:
Alexandru Elian, apoi Emilian Popescu la București, Teodor Bodogae la Sibiu;
     Patrologie: Ioan Coman, Dumitru Fecioru, apoi Ștefan Alexe la București;
     Dogmatică: Dumitru Stăniloae, Nicolae Chițescu, apoi Ion Bria, Dumitru Popescu la
București, Isidor Todoran, apoi Ioan Ică la Sibiu;
     Morală: Orest Bucevschi, Constantin Pavel, apoi Dumitru Radu la București, Nicolae
Mladin, Ioan Zăgrean, apoi Ilie Moldovan la Sibiu;
     Drept bisericesc: Liviu Stan la București, Iorgu Ivan, apoi Ioan Floca la Sibiu;
     Liturgică și Pastorală: Ene Braniște, apoi Nicolae Necula la București, Spiridon Cândea,
Alexandru Moisiu, apoi Liviu Streza la Sibiu;
     Omiletică și Catehetică: Grigorie Cristescu, Nicolae Balcă, apoi Constantin Galeriu la
București, Dumitru Belu, Dumitru Călugăr, apoi Sebastian Șebu la Sibiu; la Muzică: Nicolae
Lungu, apoi Nicu Moldoveanu la București;
     Istoria Religiilor: Petru Rezuș, Emilian Vasilescu la București;

3. Literatura teologică:
a) pe lângă lucrările publicate de cei trei patriarhi menționați, și alți membri ai Sf.
Sinod publică numeroase lucrări: Nicolae Mladin al Ardealului (B.O.R., una și aceeași în

15
toate timpurile 1968, Studii de teologie morală 1969, Iisus Hristos, viața noastră 1973, etc;
coautor al manualului universitar de Teologie morală), Antonie Plămădeală al Ardealului
(Biserica slujitoare 1972, Ca toți să fie una 1979, Tradiție și libertate în spiritualitatea
ortodoxă 1983, Vocație și misiune în vremea noastră 1984, Tâlcuri noi la texte vechi 1989,
Cuvinte la zile mari 1989, etc.), Nestor Vornicescu al Olteniei (Contribuții aduse de slujitorii
Bisericii la independența de stat a României în 1877 1978, Descătușarea 1821 1978,
Mitropolitul Sofronie Miclescu și Unirea Principatelor 1985, etc.), Nicolae Corneanu al
Banatului (Temeiurile învățăturii ortodoxe 1981, Studii patristice 1984, Patristica mirabila
1987, etc.);
b) lucrări ale unor profesori de teologie: Dumitru Stăniloae (Teologia Dogmatică
Ortodoxă, 3 vol., 1978, Teologia Morală Ortodoxă, 1981, Spiritualitate și comuniune în
Liturghia Ortodoxă, 1986, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, 1987, Filocalia, 12 vol., etc.),
Petre Vintilescu (Liturghierul explicat, 1972), Ene Braniște (Liturgica, 2 vol., 1980 și 1985),
Ioan Coman (Patrologia, 4 vol., 1984-1990, Scriitori bisericești din epoca străromână, 1979),
Emilian Vasilescu (Istoria religiilor, 1975 și 1981), Dumitru Călugăr (Catehetica, 1976 și
1985), Ion Bria (Dicționar de Teologie ortodoxă, 1981, Credința pe care o mărturisim, 1987),
Mircea Păcurariu (Începuturile Mitropoliei Transilvaniei, 1980);
c) cele 4 ediții sinodale ale Bibliei (1968, 1975, 1982, 1988), cu traducerile anterioare
ale lui Gala Galaction și Vasile Radu, dar cu îndreptările de limbă necesare;
d) în 1988 au apărut ediții critice ale Noului Testament de la Alba Iulia (1648), și
Bibliei de la București (1688);
e) apare colecția Părinți și scriitori bisericești;
f) în 1952 apare Cartea de învățătură ortodoxă, la care se adaugă diferite Catehisme,
Cărți de rugăciuni, etc.;
g) apar o serie de lucrări ce se ocupă cu vechile monumente de artă bisericească din
România: Monumente istorice-bisericești din Mitropolia Moldovei și Sucevei (1974), Arta
creștină în România, 6 vol., etc.;

4. Presa bisericească:
a) reviste centrale: “Biserica Ortodoxă Română” (din 1874); “Studii Teologice” (din
1949) – revista celor două Institute Teologice și “Ortodoxia” (din 1949);
b) revistele celor cinci centre mitropolitane: “Glasul Bisericii” (pentru Mitropolia
Ungrovlahiei), Mitropolia Moldovei și Sucevei, Mitropolia Ardealului, Mitropolia Olteniei,
Mitropolia Banatului;
c) ziarul “Telegraful Român” (din 1853);

5. Muzica bisericească:
a) s-a început o acțiune de transcriere corectă a tuturor cântă rilor psaltice bisericești
de că tre o comisie formată din prof. Nicolae Lungu, pr. Ene Braniște. pr. Grigorie Costea și
Ion Croitoru: Gramatica muzicii psaltice (1951);
b) s-au mai tipă rit: “Cântările Sfintei Liturghii” (1951), “Vecernierul uniformizat”
(1953), “Utrenierul uniformizat” (1954), “Cântări la Sfintele Taine și ierurgii” (1964);
c) prof. Nicolae Lungu (Institutul teologic din București) a contribuit la dezvoltarea
cântă rii corale psaltice (Liturghia psaltică mixtă , Iubi-Te-voi, Doamne, etc.), pr. Ion Popescu-
Runcu, dirijorul coralei preoților din Capitală , a compus în stil psaltic Cântă rile liturgice
(1956), pr. Prof. Nicu Moldoveanu (Institutul teologic din București), cu mai multe lucră ri,
printre care Repertoriu coral bă rbă tesc, religios, popular și patriotic (1983);
d) studii de istorie a muzicii psaltice bizantine: pr. Ion Petrescu-Visarion, George
Breazul, Gheorghe Ciobanu, Gr. Panțîru, prof. Barbu Sebastian Bucur;

16
 6. Arta bisericească:
a) s-a început o amplă acțiune de restaurare a monumentelor istorice-bisericești:
catedrale (Catedrala patriarhală, Catedralele mitropolitane din Iași și Sibiu, Catedrala
Reîntregirii din Alba Iulia), biserici și mănăstiri (în Arhiepiscopia Bucureștilor: Antim,
Plumbuita, Cernica, Ciorogârla, Căldărușani, Cheia, Zamfira, Suzana, Sinaia, Ghighiu,
Dealu, Viforâta; în Arhiepiscopia Iașilor: Neamț, Secu, Agapia, Văratec, Bistrița, Slatina,
Dragomirna, Putna, Sucevița, Moldovița, Voroneț, Humor, Râșca, Cetățuia; în Arhiepiscopia
Craiovei: Tismana, Polovraci, Lainici, Strehaia, Jitianu, Gura Motrului; în eparhia
Râmnicului: Cozia, Cotmeana, Govora, Arnota, Hurezi, Dintr-un lemn; în eparhia Buzăului:
Ciolanu, Rătești; în Arhiepiscopia Dunării de Jos: Cocoș; în Transilvania: Sâmbăta de Sus,
Prislop, Râmeț, Hodoș-Bodrog);
b) construirea a peste 500 de biserici;
c) pentru dezvoltarea sculpturii și artelor decorative, pe lângă unele mănăstiri s-au
înființat ateliere speciale: la Schitul Maicilor din București (vase liturgice, odăjdii, icoane), la
Plumbuita (sculptură, ateliere de tămâie și turnat clopote), la Pasărea (odăjdii, obiecte de
metal), la Țigănești (material pentru odăjdii), la Ghighiu și Ciorogârla (rame pentru icoane),
ateliere pentru confecționarea de covoare românești la Agapia, Țigănești, Râmeț, etc., icoane
pe sticlă la Sâmbăta de Sus, Nicula, Prislop;
d) în multe mănăstiri sau centre eparhiale s-au amenajat aproximativ 100 de muzee
sau colecții de obiecte bisericești (la Putna, Dragomirna, Moldovița, Sucevița, Neamț, Secu,
Agapia, Văratec, Sinaia, Căldărușani, Cernica, Cozia, Hurezi, Tismana, Sâmbăta de Sus,
etc.);
e) în 1950 se organizează Comisia de pictură bisericească de pe lângă Patriarhie, care
formează pictori și zugravi bisericești, și care se ocupă de toate lucrările de pictare a
bisericilor sau de restaurare a picturilor vechi (printre pictori: prof. Gh. Popescu, Nicolae
Stoica, arhim. Sofian Boghiu, Gh. Vânătoru, Iosif Keber, Constantin Nițulescu, Andrei
Răileanu, Mihail și Gavriil Moroșan, etc.).

B.O.R. azi

A. 1. Învățământul teologic:
a) Învățământul seminarial:
După 1989, Seminariile și-au îndreptat programa spre învățământul liceal (filologic),
ele primind numele de Seminarii Teologice Liceale Ortodoxe și fiind subordonate, pe lângă
Biserică, și Ministerului Învățământului, ceea ce oferă absolvenților șansa de a urma cursurile
oricărei facultăți din țara noastră. Numărul acestor seminarii a sporit astăzi de la 6 la 39: în
Arhiepiscopia Bucureștilor două (Nifon Mitropolitul și Sf. Filofteia pentru fete), apoi la
Constanța, Tulcea, Târgoviște, Buzău (unul pentru băieți și unul pentru fete), Câmpulung-
Muscel, Curtea de Argeș, Galați, Slobozia, Turnu Măgurele, Giurgiu, Iași, Botoșani, Dorohoi,
Mănăstirea Neamț, Mănăstirea Agapia, Piatra Neamț, Suceava, Romani, Huși, Brașov,
Făgăraș, Cluj Napoca, Alba Iulia, Beiuș, Zalău, Oradea, Baia Mare, Satu Mare, Craiova,
Târgu Jiu, Drobeta Turnu Severin, Râmnicu Vâlcea, Timișoara, Arad, Caransebeș,
Mănăstirea Prislop; b) Învățământul universitar: Prin Legea pentru regimul general al
Cultelor din 1948 întreg învățământul teologic ortodox a trecut sub îndrumarea Bisericii (sub
controlul Departamentului Cultelor); au fost desființate majoritatea facultăților de teologie.
Facultatea de Teologie din București se reînființează ca Institut Teologic de grad universitar,
iar Academiile teologice de la Sibiu și Cluj devin și ele Institute Teologice. În 1952 Institutul
de la Cluj se desființează prin contopirea cu cel de la Sibiu. Așadar, rămân doar două Institute
Teologice în toată țara: în București (pentru Mitropoliile Ungrovlahiei, Moldovei și Olteniei)

17
și în Sibiu (pentru Mitropoliile Ardealului și Banatului). Din 1990, învățământul teologic
universitar s-a dezvoltat prin reintegrarea institutelor teologice în universitățile de stat,
reînființarea unor facultăți desființate de comuniști, înființarea unor noi facultăți ori secții de
teologie, organizarea pe specializări cum ar fi: Teologie Pastorală, Teologie–Litere,
Teologie–Asistență Socială, Teologie–Patrimoniu Cultural, Teologie–Istorie. Astfel, în 1990
au fost reînființate Institutele Teologice din Cluj-Napoca și Iași, care au fost integrate în
cadrul universităților de stat în 1992, ca Facultăți de Teologie. În 1991 au fost reînființate ca
Facultăți de Teologie vechile Academii teologice din Oradea și Arad. Tot în 1991, Institutele
Teologice din București și Sibiu au fost integrate în cadrul universităților de stat ca Facultăți
de Teologie. Au mai fost înființate Facultăți de Teologie la Alba Iulia, Pitești, Baia Mare
(1991), Craiova, Târgoviște (1992); specializări de Teologie–Litere în cadrul universităților
din Constanța (1992), Timișoara, Galați (1993); specializarea Teologie–Istorie la Caransebeș
(1998), în cadrul universității din Reșița, în amintirea vechii Academii teologice din
Caransebeș. Astfel, astăzi există 11 facultăți de teologie în întreaga Țară (București,
Constanța, Târgoviște, Pitești, Iași, Sibiu, Alba Iulia, Cluj-Napoca, Oradea, Craiova, Arad) și
4 Departamente de Teologie Ortodoxă în cadrul unor universități de stat (Galați, Baia Mare.
Timișoara, Caransebeș).

2. Religia în școală:
Prin Legea învățământului din 1948, religia a fost scoasă din școlile de stat, iar cele
confesionale au fost naționalizate. Evenimentele din decembrie 1989 ne-au oferit şansa de a
reintroduce religia în cadrul curriculumului, la toate gradele învăţământului preuniversitar.
Un prim pas a fost făcut în 1990, când între Ministerul Învăţământului şi Secretariatul
de Stat pentru Culte s-a încheiat un protocol cu privire la introducerea educaţiei moral-
religioase în învăţământul de stat, câte o oră la două săptămâni, cu statut de disciplină
opţională şi facultativă.
În anul 1991 s-a prevăzut în Constituţia României, articolul 32, aliniatul (7), că Statul
asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile
de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege. Abia în 1995, când a fost
votată Legea Învăţământului (Legea 84/1995) s-a stipulat obligativitatea religiei pentru
clasele I-IV, pentru gimnaziu religia era cuprinsă doar în formă opţională, iar pentru licee şi
şcoli profesionale religia avea un statut facultativ. Ordonanţa de Urgenţă nr. 36/1997, pentru
modificarea şi completarea Legii Învăţământului nr. 84/1995, în articolul 9, aliniatul (1),
precizează că Planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional
includ Religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinţilor
sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea. Aliniatul (2) preciza
că La solicitarea scrisă a părinţilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu
frecventeze orele de religie. În acest caz, situaţia şcolară se încheie fără această disciplină. În
mod similar se procedează şi pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat
condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină. Statutul Personalului Didactic, în
articolul 136, aliniatul (1), stipulează că: Disciplina Religie poate fi predată numai de
personal abilitat, în baza protocoalelor încheiate între Ministerul Învăţământului şi cultele
religioase recunoscute oficial de stat.
Actualmente, în România sunt încadraţi la Ministerul Educaţiei şi Cercetării peste
12.000 de profesori de religie, și un număr de aproximativ 3 milioane de elevi studiază
religia.

3. Presa bisericească: Activitatea editorială, publicistică şi tipografică în

Patriarhia Română se desfăşoară potrivit prevederilor Statului pentru organizarea şi
funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române (art. 59-162) şi ale Regulamentului Organelor

18
 Centrale (art.178-192), încadrându-se în Institutul Bibilic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române. Aceasta este principala instituţie prin care se elaborează, se tipăresc şi se difuzează
publicaţiile bisericeşti. În prezent, în Patriarhia Română, în afara Institutului Biblic, mai
funcţionează un număr însemnat de tipografii eparhiale, precum şi alte tipografii patronate de
mănăstiri sau chiar de parohii.
Activitatea publicistică teologică se concretizează prin editarea a zeci de reviste şi
publicaţii periodice bisericeşti centrale, eparhiale, parohiale şi mănăstireşti.
Dintre acestea amintim câteva:
  Buletinul Oficial Biserica Ortodoxă Română, Revista de Teologie Ortodoxia, Revista
Facultăţilor de Teologie Studii Teologice, Periodicul bilunar Vestitorul Ortodoxiei (acestea
fiind editate la Centrul Patriarhal);
  Revista mitropolitană Glasul Bisericii, Anuarul Facultăţii de Teologie din Bucureşti,
Almanahul bisericesc (editate la Arhiepiscopia Bucureştilor);
  Revista Mitropolitană Teologia şi Viaţa, Buletinul Oficial Candela Moldovei (editate la
Arhiepiscopia Iaşilor);
  Revista Mitropolitană Revista Teologică, Periodicul Telegraful Român (editate la
Arhiepiscopia Sibiului);
  Revista Mitropolitană Mitropolia Olteniei, Periodicul de spiritualitate, informare şi atitudine
Cetatea Creştină, Analele Facultăţii de Teologie din Craiova (editate la Arhiepiscopia
Craiovei), etc.
Acest gen de publicaţii teologice apar în majoritatea centrelor eparhiale.
Alături de mijloacele de educaţie religioasă publicitare trebuie să amintim şi posturile de
radio proprii:
  Trinitas, Renaşterea (patronat de Arhiepiscopia Clujului),
  Reîntregirea (patronat de Arhiepiscopia Alba Iuliei),
  Mitropolia Olteniei (post de radio on-line, cu sediul central în Craiova).
Din iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, în octombrie 2007 a luat fiinţă
„Centrul de Presă BASILICA” al Patriarhiei Române, din care fac parte: postul de radio
TRINITAS; postul de televiziune TRINITAS TV; publicaţiile: Ziarul Lumina, Lumina de
duminică şi Vestitorul Ortodoxiei; Agenţia de ştiri BASILICA şi Biroul de Presă şi
Comunicaţii al Patriarhiei Române.

B. Activitatea social-filantropică:
a) La scurt timp după abolirea dictaturii ateiste, Biserica şi-a revendicat dreptul său
tradiţional privind organizarea şi acordarea asistenţei religioase. Prin protocoale bilaterale,
ulterior, prin Legea Învăţământului s-a reglementat asistenţa şi educaţia religioasă în şcoală.
Concomitent, a fost organizată asistenţa religioasă în cadrul armatei, penitenciarelor,
spitalelor, azilelor, orfelinatelor, căminelor de copii şi bătrâni, etc.;
b) Activitatea social-filantropică este asigurată de asistenţi sociali teologi, preoţi
misionari şi lucrători sociali, care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Birourilor de Asistenţă
Socială. Dintre așezămintele de ocrotire socială menţionăm: Centrul de Asistenţă Medicală
Sfinţii Cosma şi Damian din Galaţi, Cantinele Sociale Sfântul Fanurie, Sfânta Filofteia şi
Sfinţii Împăraţi din Eparhia Dunării de Jos, Centrul de Ocrotire Socio-Medicală a
Vârstnicilor Defavorizaţi din Caransebeş, Centrul de zi pentru copiii cu risc de abandon
şcolar Sfântul Mucenic Ciprian din Ocna Mureş – jud. Alba, etc. Programele de asistenţă
socială din cuprinsul eparhiilor au avut ca beneficiari îndeosebi copiii aflaţi în dificultate,
bătrânii şi familiile sărace. Aceste programe au în vedere îngrijirea la domiciliu a copiilor
orfani sau abandonaţi şi a bătrânilor singuri nedeplasabili, asistarea şi consilierea persoanelor
dependente de droguri, îngrijirea la domiciliu a bolnavilor incurabil, prevenirea şi combaterea
traficului de fiinţe umane, oferirea de alimente prin cantinele şi brutăriile sociale, etc.

19
Asistenţa socială la nivelul Administraţiei Patriarhale: În cadrul Sectorului Biserica şi
Societatea, la nivel central funcţionează Biroul de Asistenţă Socială care, pe lângă activităţile
de coordonare şi monitorizare a acţiunilor social-filantropice desfăşurate în cuprinsul
eparhiilor, derulează programe sociale, având ca obiectiv: acordarea de ajutoare financiare şi
materiale pentru copii orfani şi abandonaţi, bătrâni, familii sărace, etc. Aceste programe se
desfășoară, unele pe o durată de 6-12 luni, altele cu prilejul marilor sărbători creştine şi a
altor evenimente. În toate aceste acţiuni au fost implicate, în mod activ, asociaţii şi fundaţii
care funcţionează cu binecuvântarea Sfântului Sinod sau a ierarhilor eparhioţi, dintre care
amintim: Asociaţia Frăţia Ortodoxă, Asociaţia Oastea Domnului, Societatea Naţională a
Femeilor Ortodoxe din România, Asociaţia Diaconia, etc.
Activitatea acestor organizaţii s-a concretizat în acţiuni umanitare şi vizite la centrele
de plasament, orfelinate şi azile, organizarea de pelerinaje la mănăstirile din ţară şi
străinătate, organizarea de centre misionare pentru tineret, editarea şi difuzarea unor
publicaţii creştine şi a cărţilor de rugăciune, organizarea de conferinţe pe diferite teme
actuale, acţiuni de promovare a relaţiilor de colaborare şi parteneriat cu organizaţii interne şi
internaţionale, etc. Instituţii sociale aflate sub directa îndrumare a Bisericii Ortodoxe
Române: 121 de centre pentru copii, 35 de centre pentru vârstnici, 106 cantine sociale și
brutării, 52 de centre de diagnostic și tratament, cabinete medicale și farmacii sociale, 23 de
centre de consiliere și asistență a familiilor aflate în dificultate, 2 centre pentru victimele
traficului de ființe umane. Biserica Ortodoxă Română asigură asistenţă socială permanentă
pentru aproximativ 270.000 de persoane.
În situaţii de calamităţi naturale, Biserica Ortodoxă Română desfăşoară campanii
umanitare la nivel naţional, pentru sprijinul imediat al celor afectaţi. De asemenea, în
parteneriat cu autorităţile centrale şi locale şi cu organizaţii non-guvernamentale, atât interne,
cât şi internaţionale, Biserica Ortodoxă Română este implicată în derularea unor programe
naţionale privind: combaterea violenței domestice, prevenirea traficului de persoane,
prevenirea consumului de droguri, prevenirea răspândirii HIV-SIDA, integrarea și
incluziunea socială a categoriilor defavorizate (persoane cu disabilități, șomeri, etc.)

20