Caracterizarea personajului ION

Roman scris de Liviu Rebreanu

Ion este personajul principal din romanul cu acelasi nume, scris de Liviu Rebreanu în 1920.
Este personaj titular și central dominând întreaga lume care are legătură cu el. Celelalte personaje
principale( Ana, Baciu, Florica și George) gravitează în jurul său, punându-i în lumina trăsăturile.
Personajele secundare sunt numeroase și au roluri diferite în acțiune.
Ion are însușiri contradictorii: viclenie și naivitate,gingășie și brutalitate,insistență și cinism.
Este personaj realist, tipic pentru o categorie socială:
Este personaj realist, tipic pentru o categorie socială: țăranul sărac care dorește pământ: „Toți
flăcăii din sat sunt varietăți de Ion". Personajul realist este determinat social și are o psihologie
complexă, urmărită în evoluție. Prin destinul său tragic, Ion depăşeşte caracterul reprezentativ şi se
individualizează. De aceea N. Manolescu identifică în roman trăsături naturaliste: „Marcați de la început
de o ereditate nefastă, eroii naturalişti sunt, într-un fel, trăiți de propriul destin. [...] Aproape nu este
personaj în acest roman care să nu devină o victimă". Conturat obiectiv si realist, sugestiile naturaliste se
atenuează.
Exponent al țărănimii prin dragostea pentru pământ, el este o individualitate prin modul in
care il obține. Singulară în satul Pripas nu este căsătoria sărăntocului cu o fată cu zestre, pentru că Vasile
Baciu și Ion Pop al Glanetaşului dobândiseră averea in acelaşi fel, ci comportamentul său: o face pe Ana
de rușinea satului înainte de nuntă, iar apoi umblă după nevasta lui George
La începutul romanului, i se constituie un portre favorabil.
Deşi sărac, este „iute și harnic, iubeşte munca: „Munca îi era dragă, oricât ar fi fost de aspră,
ca o râvnă ispititoare" și pământul: „pământil îi era drag ca ochii din cap". Este înfrățit cu pământul
prin muncă: „sudoarea […..] căzând se frământa în humă, înfrățind, parcă mai puternic, omul cu lutuľ),
De aceea lipsa pământului apare ca o nedreptate, iar dorința pătimaşă de a-l avea este motivată: „Toata
istețimea lui nu plătește o ceapă degerată, dacă n-are și el pământ mult, mult...".
Isteț, silitor şi cuminte, trezise simpatia învățătorului, care îl considera capabil de a-şi schimba
condiția: „Când a umblat la şcoala din sat a fost cel mai iubit elev al învățătorului Herdelea, care mereu
i-a bătut capul Glanetașului să dea pe Ion în școala cea mare din Armadia, să-l facă domn.’’ Băiatul
renunță însă la școala, pentru că pământul îi este mai drag decat cartea. Călinescu vorbesteaici despre
lipsa de ambiție, dar naratorul laudă in gestul său conditia omului teluric,’’vesnic însotit cu pamântul’’,
mai potrivit mentalității satului tradițional.
Pentru ca il stiu impulsiv și violent, este respectat de flacaii din sat și temut de tigani, care
cânta la comanda lui și il insotesc la carciuma dupa horă desi George este cel care le plăteste.
Insultat de Vasile Baciu beat, in fata satului, la horă, se simte ruşinat și mânios, dorind să se
răzbune. Vasile ii reproşează că umblă după fata lui, fiindcă este sărac și il numeşte: sărăntoc, tâlhar,
hoț. Orgolios, posesiunea pământului îi apare ca o condiție a păstrării demnității umane. La inceput, tot
satul este de partea lui și il condamnă pe Baciu, mai ales pentru că este beat. Dar după bătaia cu George,
preotul il dojenește în biserică. Efectul nu este cel așteptat și Ion, revoltat, se hotărăște „să fie cu
adevărat netrebnic". După o scurtă ezitare, alege zestrea Anei și renunță la iubirea Floricăi. Faptele sale
sunt tot atatea trepte ale dezumanizării.
Lăcomia de pământ și dorința de răzbunare se manifestă când intră cu plugul pe locul lui
Simion Lungu, pentru că acesta fusese înainte al Glanetaşilor: ’’Inima îi tremura de bucurie că și-a mărit
averea" (începutul obsesiei). Faptul că țăranul îl cheamă la iudecată și că numai jalba scrisă de dascălul
Herdelea il scapă de închisoare nu-l sperie.
De la Simion Lungu luase câteva brazde de pământ, dar el îşi doreşte mai mult. De aceea vede
în căsătoria cu Ana soluția. Intrebarea întâmplātoare a lui Titu „Poți să-l sileşti?" este luată de lon ca un
sfat pentru mijlocul prin care să-l determine pe Baciu să accepte căsătoria și să-i dea pământul:
dragostea Anei.
Este viclean cu Ana: o seduce, apoi se instrăinează, iar căsătoria o stabileşte cu Baciu când fata
ajunsese deja de râsul satului. Este naiv, crezând că nunta îi aduce și pământul, fără a face o foaie de
zestre. Este rândul lui Vasile Baciu să se arate viclean. După nuntă, începe coşmarul Anei, bătută și
alungată de cei dọi bărbați. Prin intervenția preotului Belciug, Vasile îidă toate pământurile lui Ion, la
notar.
Toată încordarea lui de pana acum, ambiția si hotărârea de a obține pāmântul se domolesc.
Brutalitatea față de Ana este înlocuită de indiferenta. Sinuciderea ei nu-i trezeşte vreun licăr de
constiinta și nici moartea copilului. Viața lor nu reprezenta decât o garanție a proprietății asupra
pāmânturilor lui Vasile Baciu (cinism).
Instinctul de posesie asupra pământului fiind satisfācut, lăcomia lui răspunde altei nevoi
lăuntrice: patima pentru Florica. Aşa cum râvnise la averea altuia, acum răvneşte la nevasta lui George.
Are revelația adevăratei fericiri: iubirea, pe care o vrea cu orice preț. Viclenia îi dictează modul de
apropiere de Florica: falsa prietenie cu George, in a cărui casa poate veni oricând ca prieten.
Avertismentul Savistei, personaj-simbol al tradiției încălcate prin abaterea de la norma morală, aduce
deznodământul implacabil. George îl ucide cu lovituri de sapă pe lon, venit noaptea in curtea lui, după
Florica. Dominat de instincte, în afara oricărei morale, încălcând succesiv toate normele satului, aflat
sub semnul fatalității, Ion este o victimă a lăcomiei și a orgoliului său.
Este caracterizat direct (de către narator, de alte personaje, autocaracterizarea) și indirect
(prin fapte, limbaj, atitudini, comportament, relatii cu alte personaje, gesturi, atitudine, vestimentație).
Naratorul prezintă inițial, în mod direct, biografia personajului, iar pe parcursul romanului,
elemente de portret moral („mândru și mulțumit ca orice învingātor, Ion simțea totuși un gol ciudat în
suflet"). Caracterizarea directă realizată de alte personaje se subordonează tehnicii pluralității
perspectivelor: „Ion e băiat cumsecade. E muncitor, e harnic, e săritor, e isteț" (doamna Herdelea),’eşti
un stricat și-un bătăuş, ş-un om de nimic [..] te ții mai deştept decât toți, dar umbli numai după
blestemății (preotul Belciug).
Autocaracterizarea evidențiază frământările sufleteşti prin monologul interior: „Mă moleşesc ca
o babă năroadă. Parcă n-aş mai fi în stare să mă scutur de calicie... Las' că-i bună Anuța! Aş fi o
nătăfleață să dau cu piciorul norocului pentru nişte vorbe..."
Caracterizarea indirecta se realizează prin faptele care evidențiază trasăurile sale și apartine
registrului popular, este diferit în funcție de situație și de interlocutor. Folosește cu naturalețe expresii
populare (a sta cu mainile-n sân, a da cu piciorul norocului) sau invectiva. Este respectuos cu învățătorul
și preotul, dar ironic cu Vasile Baciu.
Gesturile și mimica îi trădează intențiile:’’Ion urmari din ochi pe Ana câteva clipe. Avea ceva straniu
în privire, parcă nedumerire și un viclesug neprefăcut.’’ Vestimentația îi reflectă condiția sociala de
țăran, iar numele devine emblematic.
Comportamentul său reflectă intențiile față de celelalte personaje. La horă, este tandru: o
strânge la piept pe Ana cu mai multă gingāşie dar şi mai prelung’’ decât ceilalți flācãi, apoi este
batjocoritor, indiferent sau o lovește „cu sânge rece". Față de ea simte mai întai milă, apoi dezgust și
indiferență.
În relație cu Vasile Baciu sau cu George Bulbuc adoptă diferite atitudini, dar scopul său
(obsesia) este răzbunarea sau smulgerea unei proprietăți: pāmantul sau femeia.
Este aspru, chiar brutal, cu cei pe care-i considera vinovați pentru propria condiție, aceea de țăran sărac.
Pe tatăl său îl acuză că i-a băut averea, iar pe mama că l-a „făcut" sărac (destinat a fi sărac).
Dar relația fundamentală se stabilește între protagonist și un personaj simbolic mai puternic
puternic decât el: pământul. Iubește pāmântul mai presus de orice: „Iubirea pământului l-a stăpânit de
mic copil […] De pe atunci i-a fost mai drag decât o mamă’’. Renunță la școală pentru că îi este mai
drag „să fie veşnic cu pământul...". Renunță la Florica, pe care o iubea, pentru că „toată ființa lui arde de
donul de o avea pământ mult, cât mai mult.". Instinctul de posesiune a pământului și lăcomia care pune
stăpânire pe el sunt motivate și de ipostaza pământului-ibovnică: „Îl cuprinse o poftă sălbatecă să
îmbrățişeze huma, s-o crâmpoțească în sărutări. Întinse mainile spre brazdele drepte, zgrunțuroase și
umede". Adoră și venerează pământul ca pe o zeitate: ,Apoi încet, cucernic, fără să-și dea seama, se lăsă
în genunchi, iși coborî fruntea şi-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Şi-n sărutarea aceasta
grăbită simți un fior rece, amețitor". Prin muncă, omul este înfrățit cu lutul.
Ion este un personaj romanesc memorabil monumental, ipostază a omului teluric, dar supus
destinului tragic de a fi strivit de forțe mai presus de voința lui neinfrântă: pământul-stihie și legile
nescrise ale satului tradițional.