Logos

Logos
Logos
ALex
Radu Lucian Alexandru
RADU LUCIAN
ALEXANDRU
Colecţia
Poetul şi Muza
Logos
2021 © Copyright deţinut de

Radu Lucian Alexandru.
Toate drepturile rezervate.
E-mail:
radu.lucian.alexandru@gmail.com
Web page:
radu-lucian-alexandru.blogspot.com
Instagram:
Radu.I.Alexandru
Facebook:
#RaduLucianAlexandru
Alba Iulia
2021
Logos
Mulţumesc
pentru inspiraţie,
Muză!
3
Cuprins:
I Direct (12: 6 plus 6) 8

Dans 8
Înger 10
Dadaistă 13
Logos 16
Cafea 18
Rugăciune 21
Valul 22
Testare 24
Litera 25
Perfectă 27
Buzdugan 29
Urs 32
Turnul 34
Ceasul 35
Atac 37
Nebun 39
Cocoş 42
Două 44
Soare 45
Ascultând 46
Mister 47
Tu şi Eu 48
Uitare 49
Vorba 50
111 51
Sărut 52
Lupul 53
Instinct 54
Epistolă 56
Inima 58
Nemuritor 60
Plural 61
Doamne 63
4
Logos
II Poveste (12: 22 22 22) 65

Sirenă 65
A fi 68
Amintire 70
Întâlnire 71
Trup 74
Suflet 75
Miracol 78
Nimicul 79
Alt trup 80
Despărţire 82
22 22 22 84
Singurătate 85
Aşteptare 87
Definitiv 88
Secundă 90
Fantezie 92
Provocare 94
Fericire 95
Iertare 97
Darul 100
Mâine 103
Necunoscută 105
Apocalipsă 107
Două cuvinte 110
Lecţie 115
Între noi 117
Apel 119
Sau lasă 122
Absurd 125
Maestrul 127
Menire 129
Cu plăcere 130
Dorinţă 131
5
III Văzut (12: 444) 133

Tăcere 133
Inimioară 134
Sfinxul 135
Răspuns 137
Zidul 140
Pace? 144
Apus 146
Timp 147
Sfârşit 148
Tac 150
Aici 151
În ger 152
Adevăr 155
Oglinda 157
Mesaj 160
Superior 162
De ce? 163
Lacrimă 164
Mumie 165
Bine cuvântat 167
Retard 171
Păcat 173
Ispită 174
1000 175
A vorbi 176
Câine 178
Păsările 181
Lupoaică 183
Ar trebui 185
Au 186
Pandemie 187
Mască 188
Cuvânt 189
6
Logos
IV Noutăţi (12: 33 33) 191

Geneză 191
Profeţie 193
Adio! 195
Noapte 196
Asediată 199
Ghiulele şi săgeţi 201
Alchimie 203
Izgonire 207
Răceală 209
Scrisoare 210
Blocaj 216
Centaur 240
Motive 242
Poetică artă 244
Cupidon 245
Vis-a-vis 247
Descântec 249
Sfârşit? 251
Materialism 253
Sex 255
Amuţită 257
Ruşine 258
Goală 264
Îndrăgostire 267
Planuri 271
Doar tu 273
Iubire 276
Relaţie 283
Comunicare 287
Cea mai frumoasă 293
A 10-a Muză 296
Afrodisia 300
A Dărui 306
Mărturisire 307
7
I Direct
(12: 6 plus 6)
Dans
O, ho-ho! Dansează, ispită!

În braţele mele, goală, iubită!
Să bem paharul până la fund!
Să simţi căldura! Oh my God!
Acesta-i stilul! Nu te grăbi!

Tu, visul, mi l-ai prins... E roşu!
Eşti materialistă... Eu, idealist!
Noi doi... nu ne putem întâlni!
Niciodată! E imposibil!
Şi totuşi ai aripi. Pluteşti.
Of, Dumnezeule! Nu există
ceea ce noi trăim! Buzele...
Ah, buzele, tăcute, dansează.

Ni s-au lipit. Trupurile ţipă.
Nu se aude... decât timpul.
Dar şi el s-a oprit. Dorinţă...
ai fost odată. Ai murit.

Acum eşti împlinită. În tine
am totul! Totul! Părul,
valul mângâiat, sărutat...
De unde am ştiut, de unde,

că noi doi vom dansa, minune?
Cu sânii tăi de pieptul meu lipiţi.
Ah! Dansez. Iubesc. Înnebunesc!
8
Logos
De unde am ştiu, de unde?

Că ce-i imposibil, în ochii tăi,
va căpăta viaţă! Mă văd, Oglindă!
Sunt gol şi eu. Am înflorit.
Dansăm. Extremele se ating,

să ştii, Materie, ce te aşteaptă!
Spiritul – sunt eu: cel violet,
cel alb! Atras, îmbrăţişat
de coapse, de al tău buric.

Ah, încetează, melodie!
Tu minţile ni le-ai răpit!
Iar inimile... ni s-au contopit!
Oh, Doamnă! Stimată domnişoară,

de unde am ştiut că vei dansa,
goală, ameţită, ba chiar îndrăgostită
de sufletul meu, chiar acum?
Când melodia s-a sfârşit,

dar noi... nu ne mai putem despărţi.
Niciodată!... Ne-am alipit.
Şi, în tăcere, doar... ne iubim.
9
Înger
– Sunt înger, Doamne, înger!

Vreau trup... virtual
în jocul acela carnal
numit... Pământ!
Vreau un sărut! O mie!

Iubita mea e-n mine!
Iubitul ei la fel!
Sunt Suflet pur! Doar unul
pentru amândoi.
Sunt androgin. Vreau trup!
– Doar unul? Nu vrei două

pentru Sufletul tău?
Să se iubească,
la bine şi la greu,
Iubitul cu Iubita lui?
– Unul... doar pentru început.

Al doilea mai apoi,
că-i greu să-i faci pe doi
să fie unul singur, refăcut.
– Două trupuri să fie atunci

pentru un singur suflet!
– Te rog, două la preţ de unu

ce nu e prea scump!
– E gratis... şi unul şi celălalt.
10
Logos
Dar trebuie să convingi

alte două trupuri de androgin
să se unească virtual
acolo jos, carnal,
în locul acela infernal,
ca să-ţi facă un trup.
Iar pe celălalt, tot aşa,

de vei putea... ce-i invizibil
să le faci văzut
la alte două trupuri gânditoare
ce au aceeaşi Suflare.
Ele... aşteaptă Semne.

Sunt dezorientate, au viaţă tristă,
nu ştiu de ce există,
că încă... nu s-au întâlnit.
Ghidează-i tu: unul spre una,
jumătăţi spre întreg.
Şi leagă-i apoi, cum se cere,
cu dragoste la prima vedere.
Să nu mai doarmă noaptea

de fericiţi ce sunt,
că s-au regăsit... virtual,
prin jocul erotic, carnal,
acolo, pe pământ!
De vrei trup... mai întâi, unul,

apoi... încă unul pentru Iubirea ta,
Eros, tu înger deplin, androgin,
să faci pe dracu'-n patru
să se iubească sufleteşte
cei patru părinţi ai tăi
acolo pe pământ!
11
Aleargă după fuste

şi umblă în nădragi,
deschide-le ochii,
de mânecă să-i tragi
cu semne multe, cu minuni
făcute-n vise, pe ascuns!
Să nu te vadă că te bagi
în treaba lor... Se supără,
că-s proşti.
– Da? Păi dacă-i aşa complicat,

mă las păgubaş. Prea mari eforturi
pentru un... sărut!
– O mie! Plus atingeri, îmbrăţişări,

şi multe... penee...
– Trăiri, trăiri! Şi amintiri plăcute,

carnale, din jocuri virtuale
făcute pentru îngeri... cu... pene!
– Te-ai răzgândit? Am ştiut!

– Da. Sunt Înger, Doamne, Înger!
Mă duc să mă... fac...
Fuck, fuck!
O să mă fac...
un singur Trup, de Drac,
din două unite,
acolo, pe Pământ,
că Suflet... deja sunt.
– Tu ştii cine eşti?
– Da. Un înger căzut.
12
Logos
Mă duc să mă...
fac... Fac, fac!
Din Înger, Drac!
Să fac... dragoste...
pe un erotic pământ.
Dadaistă
– Da... Iată o provocare...

i-a zâmbit Alex...
pentru un cerc luminos

şi slab de înger
ce pe al tău cap
cuib şi-a făcut...
pentru o dilemă:
între răutate şi iubire, tu ai ales...
un zâmbet... pe care îl aud

cum bate ora... inexactă:
timpul s-a topit sub realism
şi acum trăim ca acul:
să înţepăm, să arătăm...
ora... exactă
ce nu o ştie nimeni, niciodată,
dacă nu e Dali
sau un Da-Da-ist...
ca mirele la altar.
Da, da!
Timpul se rupe,
acul ceasului se opreşte
când te faci da-da-istă
şoptindu-i unui mire...
oarecare:
13
– Da!
Eu vreau să fiu numai a ta! ...
Adio, Lilith! Iat-o pe... Eva!...
Vai, nu-na!... De ce stai aşa?

Te rog! Aruncă buchetul! Fă ceva!
Nu mă lăsa, nu-nu-le, să zic: Da!
Mai lasă-mi, Doamne,
un Nu pe lângă Da,
să mai pot săruta
şi pe altcineva!
– Da, da... a conchis Nostradamus.

Va fi aşa. Vă declar...
– Stai bre, astrologule-popă!

Că nu aici se sfârşeşte povestea
supra-existenţei pe care... eu...
simt că nu vreau să o trăiesc...
decât lângă Paris.
Da, Alex, îţi mulţumesc!

Eu... mărul cel verde...
ţi l-am luat
fără să-ţi dau nimic!
Vin chiar acum să ţi-l plătesc!
– Cine e Alex? –
Mirele s-a mirat...
– Păi... un dadaist!
– Şi eu... ce sunt, iubi,

pentru tine?
14
Logos
– Tu eşti... Da, da, ai vrea tu!

Hai, pa! Eu sunt Lilith!
Tu căută-ţi, Adame,
o coastă mai tristă,
că eu... nu sunt... da-da-istă!
Şi a plecat...
– Cine e Alex? –
Mirele s-a mirat...
15
Logos
Imaginează-ţi-l pe Eminescu
la pătrat. Apoi adună-l cu Blaga
la cub. Acum deschide-ţi ochiul
al treilea. Citeşte. Cutremură-te!
Acela pe care tu doar l-ai visat
există! Te-a privit pentru o clipă.
Atât. Acum eşti Poezie. Poezie!
Îţi auzi ecoul, egoul, eroul? Oul...
ţi s-a crăpat. S-a spart... gândul.
Pune degetul pe acest Cuvânt!
Fă-ţi semnul Plus! Acum! Pulsul
ţi s-a mărit. Atinge... telefonul!
Ridică-i... volumul! Ascultă!...
Un Logos îţi vorbeşte. Dansezi
cu el. Aici. Nu te mai poţi opri.
E Melodie. Inima ta sare, sare,
sare! Îţi sare din piept. Fuge...
spre mine. Mă loveşte! O palmă!
Două!... Tăcere. Sărut... Nebunie!
Fusta a căzut. Raţiunea-i sfâşiată!
Frunza s-a rupt! Ţi se vede... ruşinea.
Strigi. Mă iubeşti! Cum se cuvine.
Fără nimic pe tine... mă oglindeşti.
Noroc că-i noapte. Dar luna e plină.
Eu strălucesc. Tu tremuri. Atinsă.
În sfârşit. Pe întuneric. O simţi.
Chiar lângă patul meu... Te aşezi.
Te mişti. Ritmic. Între cer...
şi osul meu pubian. Încrucişată.
Împerecheată. Liberă. Îmbrăţişată.
Atât de fericită nu ai fost vreodată.
Niciodată! Ai uitat. Ţi-ai amintit.
16
Logos
Ai crezut în Nimic. Acum eşti...

Femeie. Dumnezeu. În tot ce respiri.
Potop. Săruturi. Fluturi... Stop!
Acum... eşti Totul. Pierdută, lăcrimezi.
Deodată, lumini! Albe. Pe capul
unui zeu. Eu. Orgasmul. Dragul.
Auzul ţi-a amuţit. Ai timp, ai timp.
Infinit. În tine... a intrat... un păcat.
La cub, la pătrat... Poetul... Eu.
17
Cafea
Ne întâlnim la o cafea.
Eu beau bere.
Tu eşti sleită de putere.
Puţin depresivă.
Dar îmi zâmbeşti.
Eu te citesc
ca pe o carte... închisă.
Ghicesc
că nu te laşi iubită,
că nu vrei să iubeşti.
Şi deci...
eşti... puţin depresivă.
Nu prea vorbeşti.
Te trag de limbă...
cu un sărut... aş vrea.
Tu vrei mai mult,
eu vreau să te...
înţeleg. Să intru în tine!

Dacă m-ai lăsa... în...
inima ta,
eu aş exploda...
de bucurie!
Cum trece timpul!

Încă o bere!
18
Logos
Să fie plăcere!
Şi tărie... să fie,
un pod de flori
să construim
între... Tufişul meu Arzător
şi ultimul tău dor:
Să ne unim!
Pardon! Am vrut să zic...
Vai, dar cum am îndrăznit
să îţi propun aşa ceva!
Probabil sunt ameţit...

Sau patriot! Nici nu mai ştiu.
Da... Încă o bere!
Pe sub masă
se duc tratative de război.
Şi nu e pace între noi!
Tu fugi de luptă.
Am dat de zidurile tale!
Ce fustă, ce picioare!
Păcat de cap!
Nu... că-i frumos, angelic,
dar e un drac acolo
ce bea doar suc
şi cafea...
Era să uit de ceai.

Nu vrei o bere?
Să prinzi curaj, dragă muiere!
19
Ţi-e frică, nu-i aşa?
Totul e complicat.
Important... e doar
să nu... îţi asculţi inima.
Da. Ai băut prea multă cafea!
20
Logos
Rugăciune
– Te-ai bronzat!
Arăţi bine goală
ieşită din valuri...
întinsă, nudă, pe nisip.
– Dar cine să mă vadă?

Nu-i nimeni aici!
Doar ochii tăi
şi îngerii din cer!
Hai lângă mine!

Să ne scăldăm păcatul
în marea verzulie!
Hai! De ce te-ai oprit?
Izbită de valul vieţii,

îngenuncheată pe nisip,
ca de o rugăciune
ce infinit se repetă,
eu te aştept, iubitul meu,
ca pe Dumnezeu!
Lipsită de frunză,
cu sutienul aruncat,
în mare, goală, am intrat.
Mă întorc... cu părul negru,

ud, iubită de un val...
Îl vezi cum vine,

cum revine?
21
Cum smerită, surprinsă,

mă las de el lovită, iubită?
Mă vezi cum vin spre tine

ca o rugăciune,
ca o leoaică, din apă, ieşită
pe aceste călduri?
Valul
Prea aproape de margine... Ca valul,

mă izbeşte în piept furtuna ei. În zori,
e rece vântul. Spre mal aleargă valul.
Pe plajă, s-a frânt. Fierbinte e dorul,
lumina. Revine precum valul. Sunt
mult prea aproape de ţărm. Nisip
e pământul. El fuge curgând. Marea
de mine s-a îndrăgostit. De faleză
mi se atinge. Mă invită în ea. Dorit,
pătrund. Mă împing, pe val, alunecând.
Am intrat. Plutesc pe o saltea. Pe ea.

Strâng Marea în braţe. O sărut. Sărată
e rana deschisă în inima mea. Malul
s-a înroşit. Roşiatic, de lumină, amarul
mi s-a urcat în gât. Mi-e inima strivită,
nu mi-e bine. Chiar Marea m-a lovit.
E cât o lacrimă de mare. Irosit
mă simt, dizolvat în bere, acuzat...
Tăcută e Marea. Nu mă pot apăra.

Accept verdictul. Nisipul s-a albit.
Arde. Din mare a ieşit amarul, valul.
Sunt ostenit. Dar Marea nu-i sătulă.
Mai vrea iubire, iar pielea mea e ţărm.
22
Logos
Se izbeşte de mine un sărut. Agitată,

printre picioare, mi se urcă senzuală
până la valul meu ce-i statuie-n natură.
I se închină Marea. Cu salivă o udă.

O înghite. Nesătulă, se joacă tulburată
cu o barcă. Soarele din Egipt luceşte,
Min zâmbeşte. În Lumea de Dincolo,
din nou a intrat, înviat, chiar Domnul
Osiris. Valul se izbeşte frenetic de mal.
Sunt prea aproape de Mare. Sunt Ţărm.
Deşi mă loveşte, eu... o iubesc.
23
Testare
Să fim pozitivi! Sunt un rechin.

Levitez prin apele primordiale.
În inima mea s-a înfipt un cârlig.
Şi trage Pantokrator de ea, pescarul
trage, din piept să mi-o scoată.
S-a blocat în gât. El trage, s-o smulgă.
Are un forceps, s-o scoată, cu forţa,
printre dinţi. O scapă. Eu sunt rechin!
Firul cel roşu l-am retezat. Dar cârligul
o poezie din inimă mi-a rupt şi-a tras-o
după el prin gât, în cer să o ducă.
În cerul gurii s-a înfipt. Sângerează.
Dar Demonul acela, o mănuşă cu zale,
şi-a strecurat în gura mea deschisă –
îi este frică c-o să-l muşc. Sunt rechin!
Sunt balaur! Iar Sf. Gheorghe în cer
şi-a înfipt harponul pe care i-l vomit.
Mi s-a luat o probă de salivă. Nu am
nimic: nici gripă îngerească, nici vidul
sfinţit. Să fim pozitivi! A ieşit negativ.
În Pan-demonie sunt doar...
îndrăgostit.
24
Logos
Litera
– Să facem o literă:
A mare din a mic,
să ne iubim!
– Să ne iubim, să ne iubim,
A din a, dar fără litere,
în tăcere.
– Vai, A, nu pot.
Vecinii ce-o să zică,
de nu aud nimic?
– Că eşti cu un amic!
– a mic? Amare,
literele toate mi le-ai supărat!
A mare vreau!
A! A! A!
– Adina, taci!
Litere rele, literele tale
mi-au zgâriat pereţii,
au trecut prin zid!
– S-au dus, dragul meu,

nu pot să le mai prind.
Dar dacă vrei, eu altele pot face:
A! A! A! Iată Litera!
Ea-i prima! Forma perfectă:
din ea, litere rele s-au născut!
25
– Şi ce formă are A?
– A mare e fascinus!
a mic e mic, amic,
mai jos de buric.
A! A! A!
– Adina, de ce strigi?
– Că a mic s-a făcut mare,

la mare, în hotel cu ziduri subţiri,
dilatate, crăpate, penetrate
de puterea lui A!
A! A! A!
– A! Vrei să zici: de Alfa!
– A! Primul meu Artist! Creatorul

pe care eu îl slăvesc în extaz,
că-n el... e viaţă şi mântuire!
E fericirea mea!
A! A! A!
Ah, Doamne, A!
Ce mi-ai făcut cu A?
E prea bună litera ta:
E mare, e tare,
graţie-n mişcare!
E... în gura mea!
– Păi, da!
Că prea mult vorbeşti!
26
Logos
Perfectă
– Dacă e prea mare,

nu durează.
Dacă e prea mică,
nu intră adânc.
De e prea subţire,
nici nu o simţi.
De e prea tare,
se julesc petale...
Ploaia, dragele mele flori,

ploaia care te udă sub piele,
durabilă, profundă, fericită,
nu e nici mare, nici mică:
e fix de mărimea potrivită.
Îi simţi fiecare picătură,

pe trupul cel plin de păcate
ce trebuie spălate,
când, nudă, iubită, adorată,
dansezi în ploaie, ca sub duş,
ce nici fierbinte nu-i, să rupă un dig,
nici rece, ca să mori de frig,
ci-i numai bună, caldă, potrivită.
– O, fluture de ploaie purtător,

sunt deja udă toată, de la duş.
Să vină ploaia asta... potrivită,
că am păcate multe
şi vreau să mi le spăl!
Dar să nu fie furtună,

nici soare cu dinţi,
27
ci tandră, profundă şi bună

să mă scoată din minţi!
– Invocă Ploaia! O să vină!

Perfectă, precum o aştepţi,
ca să dansezi, tu, udă, fericită,
că e perfectă, nu doar potrivită!
Că e rapidă, că durează,
că-i tare, că-i firavă,
că e prea mare, că-i epavă,
că-i fulger la tine în odaie,
că e doar... apă de ploaie...
ce mai contează?
Ploaia... e perfectă
doar dacă... te-ai îndrăgostit!
28
Logos
Buzdugan
Ca zmeul am venit:
mai întâi, buzduganul!
L-am înălţat spre cer,
l-am aruncat,
s-a dus, s-a dus...
şi s-a întors... fericit:
– Ei bine, stăpâne, e plăcut

pe celălalt tărâm!
Dar e cam strâmtă intrarea
şi cam scurtă cărarea!
O scorpie acolo s-a pitit:
a vrut să mă înghită!
Ca dracul, din rai, am fugit!
Îţi spun sincer, stăpâne:

mi-e frică, mi-e frică
să mă întorc în găurică!
N-am aer destul. Sunt emotiv.
Dacă leşin?
– O, buzdugan fricos!
Mare şi prost!
Te ţin de coadă,
te trag eu la aer,
să nu te sufoci.
– Mi-e frică, stăpâne, mi-e frică

şi mă doare capul de la vin.
Să nu mă mai împingi!
Nu sunt pregătit! Voinţa e mică!
Mai lasă-mă puţin, până îmi revin!
29
– Şi eu ce să fac între timp?

– Mai pupă-ţi zeiţa din Olimp.
Sau... vorbeşte cu răpita zână,
s-o linişteşti, poate-i e frică
de ce ar putea să iasă,
din celălalt tărâm,
ca dintr-o fântână!
– Ce poate să iasă?
Un spân... urât,
mare şi prost,
aşa ca tine: buzdugănos!
– Nu, stăpâne, ai grijă,

că e periculos!
Cu capul înainte, nervos,
plângăcios, poate ieşi...
chiar Făt-Frumos!
– Hiii! Ferească Sfântul!
– Da! Iar zgripţuroaica

stă să-l prindă de cap:
trage de el, bietul făt,
să-l taie, să-l plesnească,
că vrea să fugă, albul Harap,
din negrul tărâm!
– Nu! Nu iese un plângăcios!

Ci un drăcuşor, un pui de-al meu,
de zmeu, din Mama-Dracului scos,
pe lângă o pădure, să o fure,
cândva, ca în poveste, odată
pe a lui prinţesă parfumată...
pasionată să-şi exploreze
30
Logos
celălalt tărâm zburând,

nu pe mătură, ci pe buzdugan,
de zmeu, ca al meu!
– Şi cine intră primul, stăpâne?

Tot eu, tot eu?
– Mai vezi pe cineva aici

să încapă-n peşteri
din care ies pitici?
– Nu!
– Atunci... grăbeşte-te! Ce faci?
Nu vezi că Albă ca Zăpada
a îngheţat de frig?
– Ce frig? E cald, mi-e cald,

e caldă şi mă scaldă,
m-a convins:
mi-a dat sărutul aşteptat,
să prind curaj, să mă ridic
din morţi, cum s-a prezis
că ar fi a mea sacră menire
într-o altă povestire... de iubire.
Am înviat! Mă bag!
Sunt pregătit!
Aruncă-mă, stăpâne!
Ca zmeul ai venit:
mai întâi, buzduganul!
31
Urs
Ca un urs, mă ling pe bot. E miere

al tău sărut. Mai vreau! Revin cu limba.
Dulceaţă şi venin! Ai de bârlogul meu!
Am înţepat albina. Mă duc după ac.
Mi s-a umflat, mi-a crescut... Pulsul
bate mai tare. Bate, bate! Nucile...
şi ele sunt umflate. Ai de blana ta!
Ca în poveste, m-am făcut creangă,
pupăza să ţi-o prind. Te-ai prins
de a mea coadă. Alunecoasă,
n-ai îngheţat acolo, că-i tare şi nu-i
scurtă. S-a alungit... firul de pescuit.
Te place ursul. L-ai învăţat să joace.
Dă din coadă! Şi are un ritm! Turbat!
E beton. E dură. E o frumuseţe de
ţinut mintea ocupată, frecată
de unica idee a unui animal evoluat,
aşa ca mine, prin oceanul tău... Hău.
Hău-hău! Zău. Chiar cred în darvinism!
Că de la dar şi de la vin am ism.
Din micul tău ocean a ieşit un peşte,
un rechin, a stat puţin pe mal,
s-a gândit... şi urs s-a făcut! Să lingă
miere. Ai de botul meu! Cum a evoluat
din nimic... doar înotând, încoace
şi încolo, prin dar şi prin vin!
Ai de peştera ta! Ai ameţit!
Nu-ţi place-n comunism! Nu ai stare.
Tu ai ieşit direct... primitivă din
comuna noastră... conjugare a verbului:
Te ling, mă lingi... Pe bot, pe creanga
de aur, pe buze, ştiinţific, în latină!
32
Logos
Dar ai rămas înţepată de coada unui

urs ce s-a prins între două... unde...
plouă, plouă! Muierea e sub ouă.
Umezită, s-a muiat. E rea... muierea.
Dar e bună! Stă la clocit. Pe...
Masa Tăcerii. Prin Poarta Sărutului,
Coloana lui Brâncuşi o bag, o scot
din infinit... Tăcută, te lingi pe bot.
Al meu sărut e miere, albinuţa mea.
Cu pielea ursului, prin neagră pădure,
te-ai plimbat, mi-ai vândut mure.
Le-am gustat. Tu, ca la urs, te-ai
adunat, te-ai făcut ghem, între labele
mele, evoluată... din dar şi din vin.
Te joci cu ursuleţul meu. E greu,
cu blană brună, cu botul ascuţit.
Cu limba lungă, lungă...
Ai de... Avai!! Na, vezi? Şi să nu crezi
în... involuţionism! Ursul e alb acum.
Şi s-a făcut polar, indiferent, ursuz.
Vezi dacă l-ai prins de coadă pe cel
divin? Acum... de dar şi de vin... alb,
spumos, de Făt-Frumos, ai parte!
Şi de creaţionism!
33
Turnul
Din gura ta... împletite cuvinte

se răsucesc, galbene, aurite,
sfoară să fie... firele-ţi de păr,
din turnul tău, înalt, înalt,
lăsate să crească, să coboare
spre inima unui prinţ. Artist.
Tăcută, singură, abătută
priveşti păru-ţi cum creşte
atât de încet, încet, încet...
În fiecare zi, doar cât o poezie.
E prea puţin, e prea puţin!
E prea departe... iubitul tău.
E prea înalt turnul. Dar nebunul

e răbdător. Aşteaptă şi el cuminte,
din gură, să-ţi iasă, răsucite,
ghicite, încrucişate cuvinte,
poveşti vesele şi triste închise,
de atâta timp, în gândul tău.
Ai aşteptat, ai împletit tăcută
o mie de lacrimi în fiecare zi.
Şuvoi s-au făcut, cascadă îngheţată,
pentru o iederă verde căţărată, încet,
puţin câte puţin, pe fiecare clipă,
prin timpul ce parcă s-a oprit...
Dar creşte, iubirea, în fiecare zi.
Milimetru cu milimetru, se pregăteşte

scară, pardon, sfoară pe care să cobori
în braţele unui prinţ. El te aşteaptă.
Priveşte cu nesaţ păru-ţi aurit...
34
Logos
sau negru, că ţi l-ai vopsit, sau roşu

ca focul ce arde în pieptul lui
încet, mocnit, stăruitor, căldură
să-ţi facă, cu turnul lui, odată...
îmbrăţişată, coborâtă, pe scară,
grăbită, elegantă... că dacă aşteptăm
după o sfoară din păr de fată,
netunsă şi nepieptănată,
durează prea mult...
Ceasul
Timpul, rochia albă,

melodia, ritmul, unduirea...
Ticăie ceasul solar.

Stop cadru! Apoi... lent.
Sacadat, soarele sare.

Romantic... ca un secundar.
Mecanic, dansul.
Privirea l-a fixat.
Rochia cade. Lent.

E frunză. Pluteşte.
În oglindă, clipa
trage de o pânză albă.
Lent. Te-ai întors.

Peste sfârcuri, un zâmbet.
Sub palma ta, sânul.

Ascuns. Neliniştit.
35
Emoţionat, ceasul,
da, ceasul s-a oprit.
Ai pus un deget pe el.

Cadranul s-a îndrăgostit.
Magnetic, e hipnotizat:
Goală, tu l-ai sărutat.
Tăcută, l-ai dus la ureche.

Eu... mângâierea ţi-o ascult.
– Ce se aude? – întreb.
– Tu ce auzi? – îmi răspunzi.
– Doar ceea ce ating!

Ce pot să desfac, să cuprind!
– Ceasul... a sosit. Lent.

Timpul e aici! A ajuns!
– De când îl aştept!
– Spune-mi ce vezi!
– Întinsă, o roşie pernă

te-a sărutat. Lent.
De alb eşti sedusă.

Lumina clipoceşte.
Se stinge. Lent,
ceasul solar apune.
În mare a intrat.
În celălalt tărâm.
36
Logos
Încet, un ticăit se aude.

Ca un clipocit. Lent...
– Are timp, soarele tău negru,

în mine, să strălucească?
– Toată noaptea! Pe întuneric.

Lent. Sacadat. Mecanic.
– E... foarte precis!

– Te poţi baza pe el!
Nu a greşit timpul niciodată!
Atac
Fioroasă, cu părul zburlit,

ca o nebună m-ai privit.
Limba... ţi-a ieşit... printre dinţi.

Năvalnic, caută ceva prin gura mea.
Sânii, nervoşi, s-au ivit de sub bluză.

Atacă vehement o buză!
Războinic, chiloţelul ţi-a ieşit la aer.

Chiar sub buricul tău se roteşte.
Să nu cadă cumva, ameţit!

Mi-e frică! Dau să-l prind!
E prea târziu. A zburat!

Chiar pe al meu cap.
37
Şi-a făcut cuib acolo.

Vrea să facă pui.
Dar tu l-ai mutat. S-a supărat

tot părul meu ce acum e şifonat.
Iată şi o... păsărică!

Dezlegat, fâl- fâl...
şi sutienul a zburat
chiar spre al doilea cap!
El s-a ferit, nu l-a nimerit,

dar s-a lovit de o crăpătură în zid.
Fulgerător, atacul tău a început!

Unde să fug? Să mă ascund?
Un berbec dă cu capul în poartă!

Eu, voinic, în peşteră, am intrat.
Nu-mi place lupta! Na.

Sunt pacifist! Dar ce să fac?
Că tu m-ai atacat! Pe un pat!...

Se mai întâmplă, na... Te-am iertat!
Ţi-am trimis un sol de pace,

să te iubească, să te împace.
Cu daruri multe l-am trimis.

Văd că îţi place. Vrei compromis.
Dar... negocierile merg cam greu.

S-au prelungit până târziu în noapte.
38
Logos
Ah! În sfârşit!... S-a semnat

Tratatul de Pace!
Ne împăcăm... Plecăm spre vis.

Îmbrăţişaţi, iubirea ne-a învins!
Nebun
– Şah-mat!
Regele a murit!
Trăiască Regina!
– Cum s-a întâmplat?

– Nebunul cel Portocaliu,
ne bun de nimic
(aşa au zis),
a invitat regina la dans.
Fiind Neagră, ea l-a refuzat.
– Nebunule, nebunule,
ah, frumosule nebun,
de ce eşti portocaliu?
De ce nu eşti tu alb
precum Regele de As
de mine aşteptat
să mă invite la dans?
De ce ai ieşit din Pătrat?
– Calul cel Albastru

e al meu vinovat!
Ah, regină, de ce nu ai dansat
cu viitorul tău Rege?
39
– Am inima neagră,
iar rochia cea albă
aş vrea să o port
doar pe terenul de joc.
– Să luăm trenul, mireasă,

să fugim din casă,
eu, rege nebun după tine
şi, lângă mine,
un pion nemuritor, cameleonic,
că azi e alb sau negru,
după a fustei tale culoare,
dar mâine, o, albă mireasă,
şi el va fi... portocaliu!
– Ce-mi pasă mie de cerul albastru,

de marea ascunsă sub deşert?
E gri regatul meu, nebunule portocaliu:
doar alb şi negru...
Regele meu a murit, ţin doliu,
nu mai visez... în culori...
– Dar cum s-a întâmplat?
– Un balaur, Vidul,
cu două capete, Co-Vidul,
din inimile noastre a ieşit.
Din vulcanul de gheaţă,
o ceaţă, de atunci,
întreg regatul mi-a cuprins.
Mă lupt cu necuratul,
am solzi în loc de piele,
iar cântecul meu de sirenă
te-a adus aici...
40
Logos
Sunt blestemată... să mă iubesc

cu un nebun portocaliu,
că doar atunci această ceaţă
se va risipi.
– Şi regele? El cum a murit?
– Nu a murit!
S-a preschimbat în corb,
de inimă m-a muşcat...
şi a zburat, prin ceaţă,
după o păsărică neagră, creaţă,
ce-i a lui regină... în ţara vecină!
– Hai, vino, de inimă roşie, Doamnă!

Să sărim de pe tablă!
Să ieşim din pătrate,
din triunghiuri, din cercuri!
Dansează cu mine!
O să visezi... din nou în culori.
Iar ceaţa, cenuşa albă,
în tine, din cer, căzută
va deveni fertilă.
O să crească viţă de vie,

pe o tablă colorată,
mai mult portocalie,
în urma paşilor noştri
ce s-au îndrăgostit...
– Şah-mat!
Regele Negru a fugit
de pe tabla de şah!
Trăiască Regele Portocaliu
41
şi regina de Alb! –
Striga bucuros un pion fericit
că ceaţa s-a dus.
Sedus... şi eu am dansat,
la nunta lor regală,
o tură sau două,
chiar cu o Poezie... vie,
mai mult portocalie,
de care... m-am îndrăgostit.
Cocoş
O găină, feministă,
tirania cocoşului
nu o mai suporta.
– Vreau Libertate! –
cotcodăcea ea.
E un ideal ştiu,
dar eu cred în utopie...
şi în telepatie...
şi în vrăjitorie...
Da, cred!
Dar m-am prăjit
cu un cocoş...
O, Doamne, ce cocoş!
Avea o... creastă... maaare!

Roşie!... Şi era alb, alb,
din cap până în...
deasupra de picioare,
că purta... pantaloni roşii!
42
Logos
Şi ouă roşii avea

când se dezbrăca.
Să se ciocnească între ele
în noapte albă, de înviere...
de plăcere... de durere...
dacă insista.
Şi avea nişte gheare.

O, Doamnelor!
Voi nici nu ştiţi
ce gheare avea acest...
vultur... când ţi se urca
în spinare...
Te durea... toată Utopia,

dacă mă înţelegeţi
ce vreau să zic!
Era divin: ca un înger!

Doar că era cocoş!
Şi mă cocoşea!
O, Doamne,
cum mă mai cocoşea!
L-am iubit, da!

Dar a zburat!
Că avea aripi!
Înger, îngerelul meu...
Era divin cocoşelul acela!

Vă rog să mă credeţi!
Avea o creastă...
maaaare!... Şi roşie!
Ce mai... era ca o fantezie

ce nu era fantezie,
43
dacă mă înţelegeţi...
Of, găinile mele,

dragele mele găini...
Nu există altul ca el:
iubitul meu... Cocoşel...
Două
El... umblă cu două.

Nu ţi-a trecut prin cap
că ai acelaşi drept?
El... te ţine ascunsă,

de parcă s-ar ruşina cu tine...
Nu ţi-a trecut prin inimă, prin gând,
să mă ai şi pe mine... iubit,
în al tău suflet rupt în două
de când ne-am întâlnit?
Sunt două pentru el

şi doi pentru a ta poezie.
Dar mie nu mi-ar fi ruşine
cu tine!
Tu faci cât două, trei, o mie.

Eşti poezie pură. O nouă Scriptură
ce ne învaţă să iubim.
44
Logos
Soare
Nedefinit neamăgit am.

Nemărginit necontenit ai.
Nefiresc neostenit, acolo,
pe nisip, Soarele.
Nu în mare, ci lângă tine.

Îl priveşti ca pe un grăunte
de nisip... mic, mic.
Lumină nefiresc de caldă.
E vară neatinsă, neînţeleasă.

Inima ta-i mare, mare...
Prea mare pentru un soare
nefiresc de mic.
Mai mic decât bobul de nisip.

Nebănuit, nevăzutul
s-a făcut nerostit, negândit,
apoi doar nisip, nisip...
Cât vezi cu ochii,

seminţe de nisip, nisip...
ce luminează nenumitul,
nespusul, răsăritul şi apusul.
O mare mare e inima ta.

Acum ţi se micşorează,
se strânge, se adună,
se contractă! Expulzează...
un soare ce-i nefiresc de mic.

Cât un bebe de mic...
45
născut în valuri, la mare,

pe nisip...
Nedefinit neamăgit ai.

Nemărginit necontenit am.
Nefiresc neostenit,
îţi zâmbeşte, acolo,
pe nisip, Soarele.
Ascultând
M-aş cânta în al albului, în al lui,

în cântecul prafului, pragului,
în negrul descântecului, al lui:
acolo m-aş cânta: în urletul veacului,
în a lui amară tăcere, în zgomotul surd
al ei, al poetei, al pieţei,
destrămat, redus, nemângâiat
de ea: lumea, da, lumea
e surdă, dar eu m-aş cânta,
strivit de nepăsarea ta: împământat,
aş fulgera şi aş ploua, ţărâna
s-o desfac şi gura ta nevorbitoare...
Dar... ca eu, răsunător, să-ţi cânt,

la tine în ureche, să fie, să fie,
ar fi frumos să fie, pe lângă
ciocănel şi alte oscioare,
şi vlaga unui cântec, a unui descântec
care se cântă, mă încântă...
ascultând.
46
Logos
Mister
Dor de poezie, cu ochii închişi,

Fantasme eu ating...
trecând, chiar visătoare,
pe lângă o poetă
ce a călătorit... victorioasă
prin Artă şi prin Alchimie...
Prin Vid...
Închide ochii, dor al meu,

ascultă-ţi inima rănită...
Fii fericit! Zi mulţumesc!
Există poezie oglindită,
în Litere înşiruită,
prin Destin...
Un Curcubeu pe Lună
s-a aprins, lucid, învolburat...
O mare de nisip, portret,
cărbune şi desen
stau la o masă...
Pe un chip...
o mască... Lângă cafea,
un poem...
Unde sunt eu?
47
Tu şi Eu
– În braţele mele... Căldură!

În braţele tale... Eu!...
Fierbinte sau rece?
Tare sau slab?
Cum mă simţi?
– Ca pe un Zeu!
– În ochii mei... Lacrimi.

În ochii tăi... Eu.
Cum mă simţi?
Aproape? Departe?
În tine?... Unde sunt?
– La căldurică! Nu simţi
că eşti acolo unde
chiar Domnul tău
a vrut să fii?
– Într-o Doamnă?
Cu gândul la Doamne, Doamne?
La Sfânta Fecioară?
– La ea te gândeşti?
Unde eşti? Pe cine iubeşti?
– Eu?
Chiar pe Femeia-Dumnezeu!
Între inimile noastre...

Iubire!
Între picioarele tale...
Eu
48
Logos
Uitare
Nu ştiu ce e iubirea, dar s-a adunat

într-un sac fără fund ce s-a dezlegat.
Sunt vise acolo şi nopţi nedormite,
lipsite de perdea, iluzii fără minte.
Nici ce simt nu prea ştiu să îţi spun.

Îndrăgostitul e doar un nebun.
E doar un ciudat ce a fost sedus
de ce nu se vede, de ce e ascuns.
Iubirea mea e taină. Nu există dovezi.

Dar eu m-am prăbuşit, nu o să crezi,
chiar din privirea care m-a strivit
cu greutatea lucidă a visului trăit.
Şi, după cum se vede, ceresc

este infernul în care eu iubesc
misterul divin prin care am ghicit
că tu eşti vrăjitoarea ce m-a lecuit.
M-ai vindecat de timpuri amânate

şi am uitat de gânduri necurate
ce de pe tine au căzut senine
prin jocuri iubite numai de virgine.
Îţi jur că nu mai ştiu nimic!
Iubirea e cădere... Deşi mă ridic,

eu nu mai sunt în mine!
M-am mutat.
Dar cine sunt, cu tine-n pat,
eu am uitat...
49
Vorba
E vorba despre sex,

dar eu te iubesc.
Te rog să mă crezi!
E vorba mea... şi nu-i de crezut

că tot ce există între noi
se reduce la un simplu...
Aş vrea să fie mai mult!

Aş vrea să nu fie vorbe,
norme, în acest trup.
Aş vrea să cred
că e mai mult
în tăcerea pe care ţi-o ascult...
Să tac. Să uit.
Să nu te iubesc,
să nu facem...
Dar ce rost mai are atunci

că ai un trup atât de frumos,
vorbitor, guraliv, impulsiv?
Ce rost mai are farmecul tău,

magia nudului ce ţi-l privesc,
dacă nu aş vrea...
să te îmbrăţişez, să te sărut,
să te ating, să facem...
dragoste
de parcă sufletul tău
nici nu ar fi?
50
Logos
111
Fug de lume, da, fug...

Şi a vrut să plece.
Sunt singură, da, singură...

Şi a vrut să tacă.
Sunt tristă – mi-a scris.

Vorbeşte-mi! – i-am zis.
Nu am cu cine.
Nu eşti aici. Înnebunesc.
Nu ai prieteni?
Virtuali toţi.
Vreau să vorbesc,
nu am cu cine.
Vreau să ascult.
Nu-i nimeni lângă mine.
Tu unde eşti?
Departe. Într-o altă lume.
Pot să ajung în inima ta?

E ocupată.
De cine?
De mine!
Eşti singur şi tu?

Hai să fugim de lume!
51
Unde?
În lumea ta, în lumea mea,
Undeva... la 111 km depărtare

de fiecare.
Sărut
– Tu eşti a mea poezie...

ce acum se scrie,
pe cuvântul tău întinsă,
ieşită goală din a ta suflare.
Te sărut... pe Inspiraţie,
pe respiraţie, pe...
umerii tăi apăsaţi
de infinită tandreţe,
pe sânii tăi visaţi
şi adoraţi, linguşiţi,
striviţi de al meu dor,
agitaţi de speranţă,
de zbor, de nebunie!
– Oare el să fie,
să fie chiar el...
Poetul meu cel aşteptat,
visat, chemat, chiar excitat
să îi fiu Muză?
Of! Sunt goală pe un pat.

Poetul acesta îmi stă pe o buză
muşcată de dorinţă...
Ezit să îl sărut...
52
Logos
O să îmi fure,
din cerul gurii mele,
chiar focul iubirii
şi patima de taină
a îndrăgostirii.
Şi o să fugă cu el departe,
într-o poezie ascuns,
să-l dăruiască omenirii!
Iar eu... cu ce mă aleg?

Doar cu un sărut?
Lupul
E o lună goală, găurită, plină.

În roşie floare, s-a prins o albină.
Citeşte o carte de miere: pe vârful
de deget, e suptă-n adâncul,
e trasă la tine în pântec. Nebune,
ciupercile tale, fără sutien, nebune,
aleargă goale pe tăcute buze. Şi sar
frunzele toate de pe al tău Rai. În dar,
vai, se sfâşie Iadul, se urlă atacul:
între aripioare, un îngeraş, săracul,
la tine în braţe, ţi se spovedeşte:
cică te iubeşte... Te minte tâlharul!
În pielea ta de oaie, chiar lupul a intrat!
A intrat amarul şi te-a sfâşiat. Pe limbă,
ostenite, doar urme muşcate, strivite...
Ai căzut, în tăcere, chiar între cuvinte.
53
Instinct
Sălbatic, păru-ţi agitat

se luptă despletit,
se zbate.
Sălbatic, sânul drept

s-a dezvelit emoţionat...
urmat
de zâmbetul tău pierdut,

de sunetul necunoscut,
de şoapte...
Sălbatic... şi eu
l-am muşcat.
Ai suspinat.
– Tu eşti un animal! –
Mi-ai rupt din suflet
o bucată!
Sângerez. Mă doare!
Opreşte-te!
De ce m-ai penetrat?
Cum ai ajuns în mine?
– Cu lacrimi şi suspine.
– Cum ai trecut de sânii

apăraţi de sutienul roşu?
– I-am atacat pe la spate:

prin inimă m-am strecurat,
54
Logos
ca o felină, tiptil,
pe gât te-am sărutat.
– Şi blugii de ce mi i-ai rupt?

Că... m-aş fi lepădat de ei
şi de al meu firav chiloţel... mai paşnic.
– I-am sfâşiat,
că rupţi erau deja
şi aveau găuri
prin care am intrat,
în mintea ta, sălbatic,
agitat, turbat!
Instinct dezlănţuit
într-o virgină
ce nu mai este:
A murit.
A înviat...
Femeie!
– Te înşeli, iubitul meu.

N-am fost fecioară,
ci singură am fost.
Nu mai sunt goală.

În vaginu-mi simt
ce mi-a lipsit,
ce mi-am dorit.
– Un suflet pereche?
– Nu. Un număr cu soţ.
55
Epistolă
Ţi-am scris, nu am uitat,

ţi-am trimis... cuvântul cioplit.
Nu ca să-ţi faci idol din el
şi nici calorifer să-ţi fie
arzând în sufletul tău
neîncălzit.
O epistolă ţi-am trimis

din dragoste pentru poezie.
Probabil a trecut pe lângă tine
şi nu te-a cunoscut... poştaşul.
Destinatar necunoscut.
Aşa mi s-a întors.
– Ştiu. I-am zis.

De aceea i-am scris.
Ca să încep să o cunosc.
– Şi?
– Şi s-a pierdut şi s-a ascuns...
într-o scrisoare... închisă,
probabil, rătăcită pe un drum
de jar, cenuşă rece şi scrum,
că la mine nu a ajuns...
decât fum.
– Destinatar necunoscut.
Expeditor necunoscut.
O, câte scrisori trimise,
primite... am văzut
ce nu s-au cunoscut niciodată...
56
Logos
– Şi? Ce-i de făcut?

– Nu mai fugi de umbra ta:
dacă e muză, dacă-i poezie,
dacă-i epistolă ce singură se scrie,
dacă e negru corbul ei sau alb,
tu dă-mi-o mie. O voi expedia...
la o... necunoscută...
să facă foc cu ea!
Pe vremea asta rea, întunecată,

orice picătură... de căldură
e ca o prescură: metaforă, nu ură,
prin care... ne zâmbim.
57
Inima
Câte inimi, câte oare,

bat în sufletul iubirii?
Cu un test de încercare,
tu pui număr fericirii?
Câte inimi? Două oare?

Numai două? Una poate?
Sau niciuna? O eroare!
Dacă-i una, sunt chiar toate!
Nu iubesc pe jumătate,
nici pe sfert, pe zeciuială.
Dacă-s bun, în bunătate,
nu mai pun la socoteală
15 inimi, nouă, şapte!

Câte-or fi. Nenumărate.
Le primesc în miez de noapte,
aranjate, asortate
pe mărimi şi pe culori.
Eu am inimi infinite,
toate pline de fiori
şi le dau, că nu-s zgârcite
vorbele ce-s mulţumite,

că-au putut să mulţumească
inimi ce-s nemulţumite,
c-au doar una, prea lumească,
care bate-n pieptul lor!

Şi tu ai... inimi o mie.
58
Logos
Mulţumesc de ajutor!
Dă-le altora, să fie
doar iubire şi amor!

Dă-le toate! Ai de unde!
Mai vin altele. Nu mor.
Că în tine se ascunde
ce-i frumos pe astă lume.

N-are margini, nu-i finită
dragostea cu mii de nume
dată-n dar... ca o ispită
ce te îndeamnă să iubeşti.
Să dai tot ce-a mai rămas,
că să poţi să îţi primeşti
ce-i firesc în al tău glas:
Cifra din nemărginit,

veşnică şi renumită,
cu un suflet nesfârşit,
ce-i cu totul dăruită:
Inima... împărtăşită,
spovedită, lecuită.
Inima... ce-i locuită
chiar de Infinit.
59
Nemuritor
De ce exist?
Ca să iubesc!
Pentru asta respir!
Pentru asta trăiesc!
Inspir iubire!
Expir fericire!
De nu voi mai iubi,
voi muri!
La mormântul meu
să nu plângeţi.
Dacă am murit,
înseamnă că nu am iubit.
Am păşit mort printre voi

doar când nu am iubit.
Atunci nu am fost.
Nu m-aţi văzut.
Doar vi s-a părut

că a existat ceva.
Nu eram eu acela.
Era... doar Umbra mea.
Acum însă... iubesc!

O ştiu. Nu mă îndoiesc!
Din această clipă...
sunt... Nemuritor!
60
Logos
Plural
Iubirea mea cuprinde

mai mult de o Persoană!
Mai multe Măşti
se simt iubite de jocul
de-a iubirea...
Sunt un fel de Iluminat,

în sensul acesta:
trăiesc iubirea la plural!
Mă simt eliberat de o povară...
La singular, amorul, iubirea...

sunt ca o piatră de moară.
Ceva unic, bizar, extrem de rar:
un solipsist ce-i sfânt în calendar...
În fiecare zi... acelaşi sfânt,
aceeaşi sfântă:
Sf. Mucenică Egoista,
Sf. Apostol Ego...
Mai multe Sfinte

sunt în Calendar. Le-am văzut.
Şi le iubesc pe toate!
De ele mă rog, dar nu ca un rob,
să se lase iubite,
să se dăruiască
unui păcătos
ce ştie să iubească.
Muzele mele pot să confirme!

Sunt... acum... vreo nouă,
iar e zecea e nouă,
61
dar şi pe ea o iubesc!
Am mai multe iubite!

Ştiu! Sunt modest:
un fel de majestate,
un fel de plural...
de politeţe mă obligă
să fug de singular,
de omul dual, bipolar,
ce ajunge prin iubire
un fel de mănăstire
de ziduri înconjurată
să nu fie prădată...
de... Iubire.
Iubesc la plural!
E ceva normal.
Orice Poet o ştie.
62
Logos
Doamne
Prin iubirea pe care o cânt,

fă-mă frumos, Doamne!
Pentru Doamne, Doamne,
fă-mă Liră prin al tău Cuvânt!
O, câtă frumuseţe văd în ele,

în lacrimile ce s-au îndrăgostit,
să fie, Doamne, pe al meu chip
şi-n versurile, de iubire, grele!
Să vadă toţi Fecioara nud

şi toate cele surde să audă
cântecul de dragoste zăludă
al corului de îngeri pe care îl aud!
Cât ne iubeşti, acum, te înţeleg.

Ce-i îngeresc în tot ce-i omenesc,
eu pot să simt, fiindcă iubesc.
Din toate, Iubirea o aleg!
O, Doamne, cât eşti de fericit!

Şi cât de trişti cei ce nu ştiu iubirea.
Ei rătăcesc. Nu şi-au aflat menirea.
Săgeata lui Eros nu i-a nimerit.
Ei nu au întâlnit, în zbor, un înger...

şi neagă Fantezia, o acuză.
În mine, Voia ta... s-a făcut Muză,
Iubită prin care am privit în Cer.
O, Doamne!
63
Dacă şi Doamnele s-ar iubi

cu această iubire de nebun
pe care eu o simt acum,
cu toţii, azi, ne-am mântui!
64
Logos
II Poveste
(12: 22 22 22)
Sirenă
Aud un cântec de Sirenă.

E ca un murmur. Nedesluşit,
m-a vrăjit. Mă arunc în mare.
Vrea sufletul să mi-l consume.
Eu nu ezit. Mă dăruiesc
pentru plăcerea ei.
Ca un rechin, se apropie de mine.

Îşi arată colţii: îmi zâmbeşte.
Se roteşte... Încet, în tăcere.
Doar valurile se aud.
Ne iubim din priviri.
Ezită. Ar vrea să mă devoreze,
dar ceva îi spune
să nu se apropie prea mult.
Se gândeşte la undiţă, la cârlig,

la o invizibilă plasă.
Dacă... al meu suflet e doar o momeală
care o pândeşte să intre în inima ei
şi amarnic să o rănească?
Stă la distanţă. Se roteşte.
Provocator, înaintez.
O forţă, mai mare decât noi,
pescuieşte cu mine
sufletul ei.
65
Devoratoare de suflete,
această sirenă acum a amuţit.
Nu mai cântă nimic.
S-a pierdut pe sine
de când m-a ispitit.
Ştie că a greşit.
E prea târziu! Instinctul,
instinctul a învins.
Fulgerător, mă atacă!
Mă muşcă de buze cu un sărut.
Sălbatic, ancestral, virulent.
Un gust ciudat îi apare pe limbă.

Nu înţelege ce a sărutat.
Un nebun sau un geniu?
Încă e confuză.
Eu nu mă zbat, ci o îmbrăţişez.
Puternic, încleştat. Braţele mele
sunt cleşte în jurul ei.
Nu se mai poate mişca.

A fost pescuită de cineva, de ceva...
ce-i mai puternic decât noi.
Se zbate. Am prins-o de mână.
I-am pătruns în suflet
cu o poezie-cârlig.
Acum... poate să fugă.

Un fir ne leagă, de poezii, un şir,
acum... vizibil. Pe care îl simţi.
Îl poţi citi. Te-a prins.
Te doare sufletul, te doare,
dacă te depărtezi prea tare
de cel care le-a scris.
66
Logos
Şi se scurtează în fiecare zi.

S-a prins sirena ce-a păţit.
Nu eu m-am aruncat în apă,
ci o Poezie, ce seamănă cu mine,
a fost a mea momeală.
Pe care a muşcat-o.
Versurile, de suflet, i s-au prins.

Ar vrea să fugă.
Dar nu mai poate face nimic.
S-a sfârşit... viaţa ei de sirenă.
E obosită: cu fiecare poezie,
firul ce ne leagă se scurtează.
Acum... scorpia e îmblânzită.
Cedează. Ascultă, vrăjită,
cântecul meu... de sirenă.
Îi întind o mână.
O scot din marea ei de lacrimi.
Pe mal, ne odihnim.
Se transformă: coada ei alunecoasă
i-a dispărut şi solzii de balaur
şi i-a lepădat. Colţii i s-au retras.
Doar doi canini, uşor agresivi,

ne mai amintesc că odată m-a muşcat
cu primul ei sărut...
sălbatic, ancestral, virulent,
apoi s-a prins în al meu cârlig
şi am dansat ca doi nebuni:
trei zile şi trei nopţi, chiar săptămâni
şi luni... ne-am pescuit
unul pe celălalt.
Obosiţi, sleiţi de puteri,

în sfârşit, Anteros... ne-a prins,
67
ne-a unit... S-a isprăvit.
Pe nisip, lângă mine,

o sirenă a devenit femeie.
Doar mă ţine de mână.
Privim al nostru suflet, cu ochii închişi.
Din marea de lacrimi am ieşit.
Acum... ne iubim.
A fi
De nu ai fi,
te-aş inventa!
Ai fi precum îmi doresc:

ceva de neatins
şi totuşi atât de aproape,
încât pot să jur
că am fost lângă tine,
nu doar în visul
în care am murit,
ci chiar în clipa
în care te-am construit,
iubirea mea,
cărămidă cu cărămidă,
vers după vers,
extaz din extaz...
Când nu ai fost,
eu te-am creat
smulgând o inimă
din creierul meu de ateu:
am vrut să cred
că tu eşti zeiţă, femeie!
68
Logos
Tu ai vrut la fel.
Dar mi se pare
că te-ai răzgândit.
Am nevoie de tine:
din lacrimile mele
eu te-am făurit,
din lacrimi de bucurie
tu mi-ai fost dăruită
spre a fi
dorinţa mea perfectă

ce niciodată...
nu mi se va împlini.
Tu, muza mea, chiar tu eşti

Ultima Poveste
de care m-am... îndrăgostit.
69
Amintire
Mi-am amintit:
eu... focul... nu l-am dăruit.
Mă arde doar pe mine.
O amintire vie
de mine s-a îndrăgostit,
să-mi fie poezie.
Muză!
Mi-e dor de ochii tăi!
În ei... m-am regăsit.
De tine am uitat:
Vrăjit de timp, furat de sine,
am visat...
Apoi mi-am amintit:

Acesta nu-i un vis!
Noi... chiar ne-am întâlnit.
70
Logos
Întâlnire
Mi-am ascultat inima.

Într-o zi a trecut pe lângă mine.
Mi se părea cunoscută,
dar nu ne-am întâlnit
niciodată.
N-a zis nimic.

Tăcută, doar mi-a zâmbit.
De unde o cunosc?
Ce se întâmplă cu mine?
De fericire, plâng.
S-a dus! ... O, Doamne,

eu, inima, mi-am văzut!
Sunt pierdut.
Nici n-am ştiut
că există.
Era ascunsă în mine.

Din minte mi-a ieşit.
M-a atins. S-a sfârşit.
M-am îndrăgostit:
pot muri acum... neliniştit.
O, de-aş fi ştiut
câtă bucurie e în nefericire,
de-aş fi ştiut
că inima mea e o femeie,
că pot să o iubesc!
De-aş fi ştiut...
Măcar aş fi oprit-o,
71
pentru o clipă, să o îmbrăţişez

şi s-o întreb –
de parcă m-aş întreba pe mine:
E adevărat, dragostea mea

neîmpărtăşită? Chiar e adevărat?
Tu eşti inima mea tăcută?
Cea pe care n-am ştiut
până acum să o ascult?
– E adevărat... – mi-a zâmbit,

dar nu mi-a zis nimic...
E adevărat că te iubesc,
dar cum aş putea
să îţi vorbesc?
Eu sunt Inima ta.

Mă simţi. Dar nu poţi
să mă atingi. Sunt aici.
Dar nu poţi să mă vezi.
Ascultă-mă! În tăcere...
Nu o să auzi nimic...
Şi totuşi sunt aici.
Şi totuşi exist.
Şi da, iubitul meu:
te simt. Tu mă iubeşti.
Dar de ce pe mine? De ce?

Din miliarde de inimi
de ce tocmai eu
sunt inima ta?
Caută-ţi pe alta!
Era să fac infarct...

Mi s-a oprit inima,
72
Logos
mi-a zâmbit, mi-a vorbit,

dar nu m-a recunoscut...
S-a sălbăticit.
Prea mult singură a fost.

Neascultată. Neiubită.
A fost a mea odată.
O, Doamne! Dar a fugit
şi s-a ascuns.
În mine? În altcineva? În ea?

În iubita mea?
Oare unde e inima mea?
Vreau să vorbesc cu ea!
Aş vrea...
să o îmbrăţişez,
să-mi cer iertare
pentru neascultare
şi să îi spun
că o iubesc.
73
Trup
Mi-am văzut Umbra.

E foarte frumoasă,
diafană, eterică, înaltă
şi parcă e un vis.
Dar e tăcută, nevorbitoare,

s-a ataşat de mine,
ca să o las în pace
să-mi sugă... energia.
De la distanţă.
Apoi de aproape.
S-a proiectat pe un zid.
Chiar acum o ating.
Nu simte nimic.
Dar eu o simt.
E chiar lângă mine:
şi numele i-l ştiu.
Aş vrea să i-l rostesc,

să îi şoptesc
în surda-i ureche:
Iubire... e numele tău!
Iar eu... te iubesc!

Eşti doar o umbră,
ştiu... Dar eşti a mea:
Eşti Umbra mea,

eşti Duhul meu vizibil,
de care sunt legat,
74
Logos
nu pot să scap,
decât... în noapte.
Atunci... ai trup
şi pot să îţi sărut
chiar Umbra ta.
Suflet
Pentru o clipă, cu ochii, m-ai fixat.

Clic! Ai clipit. Pe furiş,
mi-ai făcut o fotografie.
Noroc că am zâmbit
deşi eram trist...
că sufletul mi l-ai furat.
Pe furiş, din nou m-ai fixat.

Clic! Memoria ţi s-a declanşat:
acum... ce altceva mi-ai furat,
că sufletul deja mi l-ai luat?
Noroc că mi-ai zâmbit.

Clic! Clipirea-mi te-a cuprins
şi am dansat parcă un veac
cu al tău surâs de neatins.
Clic! O amintire fixată, pe furiş,

în albumul inimii mele,
acum s-a închis:
e sufletul tău cel bun.
Nu ţi-a mai rămas acum

decât un spirit sălbatic
ce-l pândesc de o vreme,
75
să-i fac o poză, să ţi-l fur.
Clic! Clic! Clic! Degeaba!

Te mişti mereu
mai repede decât clipa.
Instantaneu, prin capul meu.
Spiritul acesta ţi l-am capturat

de zeci, de mii de ori.
De fiecare dată, evadat,
la tine s-a întors.
E poezia mea
ce-i pentru tine scrisă.
Sufletul meu cel bun

tu mi l-ai furat. E acum în tine.
Iar el, sălbaticul tău spirit,
se întoarce alergând la mine.
Vrea să fie... liric... imortalizat.

Regăsit... prin metempsihoză,
spiritul tău... cel rău... m-a oprit,
din nou, cu o poză.
Sufletul tău... cel bun,

furat de o privire, pe furiş,
declanşată, odată,
ca în poveşti, a fost...
şi este... acum în mine.
Ţi l-am furat chiar cu o poezie.

Iar tu mi l-ai furat pe al meu,
din nou, cu o fotografie.
76
Logos
Cu sufletul tău în corpul meu

mă simt ciudat.
Dar ştiu ce-i de făcut.
Ne întâlnim... Îţi dau o poezie

şi-ţi iei spiritul sălbatic înapoi.
E simplu. Îmi zâmbeşti şi... Clic!
Vezi? Sufletul mi-a revenit!
Fă-mi şi tu acum o poză!

La naiba! Stai! M-am încurcat...
Nici nu mai ştiu

cine pe cine a furat...
şi cum mai poate fi înapoiat
sufletul tău... cel bun.
Am două suflete în mine acum.

Vai de mine! S-au unit!
Mi-e ruşine să-ţi spun ce văd.
Fă-mi repede o fotografie,

de vrei să vezi şi tu pornografie...
sufletească!
Clic! Clic!
Ne-am îndrăgostit.
77
Miracol
Ţi-am zis, mai mult în glumă:

Hai, să ne unim... sufleteşte:
Doar din privire... bulgărul de humă
fără să-l atingi... omeneşte.
Tu m-ai atins, cu gândul poate,

pe sub masă. În al inimii ritm,
noi ne-am unit gurile însetate
ca într-un vis: fără să te ating.
Şi ne iubim de la distanţă
de parcă eşti mereu aici:
în singurul loc cu importanţă:
în... O, Doamne... aici în...
Peste tot!
Această mână care îţi scrie
e mâna ta! Cuvântul acesta
tu ţi-l rosteşti prin ea.
Nu am glumit atunci:
chiar îmi doream... o minune.
Miracolul eşti tu.
M-ai vindecat, o, Sfântă Fecioară!
Aveam atât de multe răni

din bătălii ce nu pot să le număr.
Îţi mulţumesc, Sfântule Duh!
Oricine ai fi, un măr,
de aur, tu mi-ai dat.

Eu l-am luat... Încet, încet
78
Logos
l-am dăruit... acelei zeiţe

ce mi-a pătruns... în suflet.
Nimicul
Tu ştii prea bine

când a început...
relaţia noastră...
Sufletească.
A pornit totul de la Nimic.

Îţi mulţumesc, Ammit,
Zeiţă Crocodil!
Tu, inima, mi-ai devorat:
În loc de inimă,
de atunci,
te am doar pe tine.
Adevărul e însă
că eu am fugit:
am vrut să scap,
să mă ascund
de focul din privirea ta,

să mă ascund de mine.
În Artă m-am refugiat,
ştii bine.
Dă-mi inima înapoi, Zeiţă!

E curată acum.
Nimicul din ea
văd că acum... e în tine.
Îţi mulţumesc, nu trebuia!
79
Eşti prea drăguţă.
Dă-mi mie însă... Tăcerea

înapoi, să fie loc în tine
de mai bine.
Alt trup
Doar lăcrimez... şi scriu...

Căci versurile mele nu sunt vorbe,
ci lacrimi trecute pe hârtie.
De unde vin? De ce au ieşit?

De ce mi-ai amintit
de-o altă viaţă din care
Lacrimile au sosit,
într-o dimineaţă, devreme,
lângă o gară unde mi-ai zâmbit.
Mă întorceam din alt Timp.

Ca o statuie şi tu ai răzbit,
la suflet neschimbată,
a mea perfecţiune, Muză,
din nou, regăsită.
Aşa-i Destinul. A simţit

că mă întorc chiar din trecutul timp,
să ne reîntâlnim, lângă gară,
într-o staţie, o vreme, să ne vorbim,
să ne reamintim că din clipa aceea
fericirea mută, surdă,
lipsită de un chip s-a sfârşit.
Ecoul venit cu mine tu l-ai auzit.
80
Logos
Ne-am urcat în maşină.

Aş vrea să-ţi spun ce simt:
că vibrez de o săptămână
de când ne-am atins.
Nu suntem singuri.
Tu te grăbeşti. Cobori.
Perfect îmi amintesc

fiecare clipă petrecută în doi.
Şi plâng... de fericit ce sunt.
Dumnezeu s-a îndurat de mine
şi te-a înviat. Ţi-a dat alt trup.
În el... însă tu te-ai ascuns.

Şi de atunci
nu mai vrei să-mi vorbeşti.
Doar plângi şi tu, ca mine:

cu lacrimi pe-o hârtie
pe care-s versurile mele
din trecut sosite
în această clipă în care mă citeşti
şi îţi aminteşti
toată durerea prin care ai trecut,
în trecut, fiindcă mă iubeşti.
Alt trup, aceeaşi iubire.

Acum nu-i amintire,
fiindcă o trăieşti.
O lacrimă depune mărturie,
dar tu acum... o ştergi.
Le şterg şi eu. Dar greu.

Mi s-au prelins pe suflet.
Mi-l spală pe picioare
şi mi-l şterg cu părul tău,
81
magnificul tău păr,

de care eu mi-am amintit
călătorind prin Timp...
Despărţire
Mi-e dor de tine:

iubire ce ai fost odată
inimioară îmbrăţişată.
Mi-e dor, mi-e dor!
Lovit de Umbră, în inimă,

arhetipal, chiar Eros,
şarpe, mi s-a arătat...
În loc de săgeată, şiret,

doar cu un vis m-a rănit
pe care... nu-l înţeleg.
E viaţa mea
de buzele tale crăpată:
cu un sărut m-ai otrăvit.
Iubirea e perfectă
şi noi ne-am regăsit.
Apoi... m-ai alungat
din Paradis.
Sunt blestemat
să nu te uit, să nu te uit...
Era să uit:
Nu te-am iubit...
Nu m-ai iubit...
82
Logos
Noi... ne-am iubit,

cândva, în altă viaţă...
şi în altă viaţă...
Mereu ne-am regăsit,

că-i fără de sfârşit
păcatul care ne-a unit
chiar în Eden.
Da, Eva!
Am greşit!
E timpul să ne despărţim
de ispita iubirii
şi să uităm de fericire.
Să-ţi fie, dragă,

depresia lăudată:
De astă dată, în sfârşit,
noi... nu ne mai iubim.
Ce zici?... Amin?
83
22 22 22
Alo, ai timp?
Nu.
Ne vedem?
Nu.
Vorbim?
Nu.
Să-ţi scriu?
Nu.
Înţeleg.
Cred că am greşit numărul.
Sunteţi 22 22 22?
Nu. Sunt... singură.
84
Logos
Singurătate
Ghinion!
Nu am uitat de tine.
Iată un sens prin iubire:
nu pot să te uit!
Am încercat!
Un şir de lumânări aprinse,
triste,
merg spre locul tău de odihnă:
în inimă mi-ai fost îngropată,
să nu te pot uita.
Sunt cruce gânditoare,

iar tu, nemişcată,
cu inimă de piatră,
îmi spui să te uit.
De acolo, din pământ,

din piramidă,
eu glasul ţi-l aud.
În rochie albă,
de o fantomă îmbrăţişată,
cu spatele spre mine te-ai întors.
Văd alb şi negru, sunt gri:

tu mi-ai furat uitarea.
O floare albastră urlă
lângă o inimă-mormânt...
Te văd!
Din amintire, mi-ai ieşit stafie
85
frumoasă ca o poezie...
doar să îmi zâmbeşti.
Am ghinion.
Mereu îmi amintesc
că nu pot să te uit.
Mă simt singur
în inima ta.
Tu unde eşti?
86
Logos
Aşteptare
În inima mea,
cu gândul la tine,
aştept să-mi treacă...
aşteptarea.
Un şir de neputinţe
mi s-au ivit în cuvinte
ce nu ţi le pot rosti.
Demonii s-au prins în horă.

Sunt lanţ în jurul meu.
Mă strânge, mă sufocă,
tăcerea ta.
Plouă.
Lacrimile lui Dumnezeu

se preling grăbite
pe geamul închis
al ochiului tău.
Te faci că nu mă vezi.
Nu vrei să mă asculţi.
De atingere, fugi.
Şi Dumnezeu... plânge.
E trist.
Eu te iubesc. El ştie,
dar nu poate, sărmanul,
să facă nimic.
87
Definitiv
Uneori, de la distanţă,
îmi placi mai mult, chiar foarte mult:
a mea, personală, Fecioară sfinţită,
adorată, iubită... de la distanţă.
În noapte însă, mi-a trecut prin gând,

adânc, în noapte,
că n-o să te mai văd niciodată.
Amarnic am izbucnit în plâns
de parcă ai pierit... în noapte.
Definitiv...
Mi s-a părut, pentru o clipă

ce parcă mi-a fost veşnicie,
că te-am pierdut... definitiv.
Sufletul mi s-a rupt,
mi-a căzut din trup, s-a prăbuşit.
Şi-a revenit... privind o icoană.

S-a liniştit. Te-am revăzut...
de la distanţă, prin noapte:
o fantomă din virtual venită
să bântuie al nostru trecut.
Aparent, scurt. Repede trecător.

Dar pentru mine, o simt,
parcă mii de ani au trecut
de când ne-am întâlnit
prima dată.
88
Logos
Nu te ştiu de o viaţă,
nu te cunosc din Paradis.
O amintire, prin vis, definitiv trăită
m-a convins că noi ne-am iubit
chiar înainte de facerea lumii.
De la distanţă, de aproape,
prin negrul Cer, prin luminos Infern,
un gând mi-a venit, apocaliptic:
că lumea s-a sfârşit,
că noi ne-am despărţit... definitiv,
că n-o să te mai văd... niciodată.
Atunci... eu parcă am murit.

Iar ceasul s-a oprit.
Acum sunt de piatră.
De n-o să te mai văd vreodată,
totul s-a sfârşit... În mod definitiv,
apocaliptic, de la distanţă...
Aşa că te întreb:
de n-o să te mai văd vreodată,
decât în icoana de mine sărutată,
de ce mai trăim?
De ce ne iubim, în această noapte,
doar de la distanţă,
de parcă... moartea... ar fi...
ceva definitiv?
89
Secundă
Secundă, iubire, îţi spun:

Iubesc!... Te surprinde?
Iubind, mă ştiu.
O Undă mă cuprinde,
mă ia de mână
şi mă dojeneşte:
– Secundă, undă...
de ce ai rămas în urmă?
Hai, du-te! Du-te!
Nu te mai întoarce!
– Te rog, te rog...
secundă fără glas.
Te rog să mă ierţi,
dar trebuie să-ţi mulţumesc:
Timpul tot trece,

dar tu ai rămas!
Secundă, undă...
Eşti Clipa mea eternă

în care-s înlemnit.
Te rog, secunda mea iubită,

chiar dacă ai dreptate,
lasă-mi timpul în pace!
De ce l-ai oprit?
90
Logos
Secundă! Frumoasă secundă,

Totul a încremenit...
Poate sunt mort!

Poate sunt doar iubit!
Poate sunt fericit...

aşa... fără nici un motiv.
Şi ce simt eu... nu există.

Nu există... Nu a fost nicicând.
Şi nu va fi, la urmă,
decât o închipuire:
Iubire... din nimic...

de mine creată, chip ceresc,
doar ca să am cui să-i spun:

Te iubesc!
Poate... Secundă, Undă,

sunt singur aici
şi totul s-a sfârşit...
chiar dacă... ne iubim.
91
Fantezie
– Iubirea ta-i o fantezie! –

Să-mi spui, mişcătoare statuie,
cu toată greutatea
din privirea ta.
Te rog!
O să te cred!
Aproape cred şi eu, idol al meu,
că templul tău iluzie este
şi s-a prăbuşit.
– Nu simt nimic, Poetule.

Iar tu ai interese ascunse
sau te-ai zăpăcit! –
Aşa să-mi zici,
credinţa să mi-o pui la încercare,

ţinându-mă de mână
şi arătând tăcută
spre a infernului ieşire.
Voi încerca
să trec de Poartă
înapoi fără a privi
Apocalipsa din mine.
Dar, dragă Muză,

ştii prea bine:
Iubirea nu-i o fantezie
atunci când iubim.
92
Logos
De 100 de ori
m-am depărtat de tine
jurând uitării
să-mi dau poezia,
să o alung –
să nu mai cred
că avem acelaşi Suflet!
Dar cine-i Poetul

de-i lipsit de Muză?
Aici, la noi în Poezie,
există Iubire, există Fantezie,
există chiar o ieşire din Infern,

o Poartă prin care
m-ai îndemnat să trec,
iar eu o să încerc
să uit... că tu te-ai cuibărit

ca o tăcută rândunică
în fericirea mea deplină...
şi că în pieptul tău iubit

îmi simt inima plecată,
de îndată ce vreau şi eu,
urmându-te pe tine,
să despărţim
Sufletul care ne-a unit,
ca să retrăim prin iubire
o fantezie... ce s-a risipit.
93
Provocare
Aş putea să-ţi spun

chiar acum: da, Muză,
te iubesc!
Dar e mai mult de atât:

Între noi e fulger şi furtună
şi vânt de primăvară.
E cerul plin de îngeri

şi Sfânta Fecioară.
E chiar Dumnezeu!
Îl simt în ochii tăi:

E rătăcit aici
şi vrea să fie mântuit
prin Poezie.
Nu-ţi cer să-mi spui ce simţi.

Ca mine, e alb cu negru împletit
cuvântul tău de piatră
obosit.
Dar te provoc să-mi spui:

– Nu-s muza ta, Poetule!
Expeditorul l-ai greşit
pentru iubirea ce o simţi.
Eu, pentru tine,

Neantul sunt... Şi vidul.
Indiferentă,
94
Logos
nu mă simt iubită
şi nu iubesc Misterul
ce ne-a înlănţuit.
Eu, pentru tine,

sunt... Nimic!
Fericire
Nu-ţi cer nimic, Muză.

Mi-ai dăruit atât de mult,
încât, la rândul meu,
nu pot decât să-ţi dăruiesc.
Dar îmi doresc

ca tu să fii fericită,
precum în fericire
m-ai adus pe mine.
Stai liniştită. În pace.

Nu-ţi cer nimic.
Tu eşti nevinovată.
Ştiu!... Dar eşti nefericită.
Şi eu sunt.
Dar... e o nefericire sublimă,
ceva deosebit, extatic
ce nu pot să-l numesc.
Între noi e numai magie.

Dar e suficient.
Nici tu nu-mi ceri nimic.
Crede-mă, ştiu!
95
Noi doar ne dăruim,

unul altuia, cu totul,
deplin, fără să cerem
ceva în schimb.
Divinul străluceşte prin noi.

Îl văd pe God prin tine.
Nici el nu ne cere nimic.
De aceea... e veşnic fericit.
96
Logos
Iertare
Iartă-mă! Am uitat ieri

să-ţi spun: Te iubesc!
Merit să fiu pedepsit:

prin lipsa Cuvântului,
am păcătuit...
Deşi m-am gândit

toată ziua la Umbra ta
îngheţată, dură, albă,
o melodie mi-a revenit
mereu în minte:
– Spune-mi! Spune-mi!
Te voi asculta!
Spune-mi mie! Mie:
– Eşti una dintr-o mie,
dintr-un milion!
Eşti singura
pe care o ador!
Spune-mi mie, doar mie:
– Iartă-mă, iubito!
Am uitat ieri să-ţi spun:
Te iubesc! Te ador!...
Mi se cuvine drept pedeapsă

să nu-mi mai spui:
Te iubesc! – niciodată!
În infernul celor neiubiţi

de al tău Cuvânt
eu merit să trăiesc
97
pentru veşnicie.
Păcatul mi-e de neiertat!

Nu pot dormi, mă frământ,
simt că o să mor
din al iubirii dor.
Dar am vrut ieri să-ţi spun:
Te iubesc! – de o mie de ori.
N-ai auzit cumva gândul meu?

Nici valurile emoţiilor păcătoase?
Eu... ţi-am auzit clar pulsul,
sângele tău a clocotit ieri toată ziua
în grădina verde a acestui trup.
Cuvântul însă nu mi l-ai auzit,

nu mi l-ai văzut scris.
A ieşit prea mult fum.
Recunosc. De la verde.
Era prea mult verde...
Dar nu fiindcă am uitat

vreo clipă măcar
că te iubesc, că ai nevoie,
ca şi mine, de Sfântul Cuvânt
ce singur mi l-am făcut
unică, supremă lege:
să te iubesc pe tine,
aproape de mine,
eu, aproapele tău,
aproape... în sângele
ce s-a aprins, în trupu-mi
ce are febră, arde, e ameţit,
confuz, dezorientat...
de la fum...
98
Logos
Nu m-ai auzit oare... cum

te strigam ieri prin ceaţă,
căci te simţeam aproape,
aproape, fără să te văd,
să te pot strânge în braţe?
Nu? Păi da, că era... prea mult fum!

Tu, Inima mea, eşti aprinsă.
Dar, uneori, ai fumuri, îţi jur.
Cuvântul însă, Cuvântul...

Ţi-l spun, ţi-l scriu chiar acum:
ţi-l las testament
înainte să moară
încă o zi – această zi –
în care, deşi... am o erotică febră,
ca şi ieri, ca alaltăieri,
mi-am amintit, chiar la 11 şi 11,
spre tainicul miez de noapte,
cel cu 12 petale deschise,
că poate... nu ţi-a spus nimeni azi:
– Te iubesc! – de 1000 de ori.
Te sărut, Inimă.. verde,

căci gheaţa mea s-a topit,
iar ceaţa sau fumul...
sau ce-o fi fost în capul meu
s-a ridicat, s-a risipit...
Şi mi-am amintit, deşi târziu,

în ultimul ceas aş zice,
să îţi spun, chiar ţie, Oglindă,
ce tu-mi rosteşti chiar acum:
– Te iert... Fiindcă iubeşti,
cum ţi s-a poruncit,
99
păcatul ţi s-a şters.

Te iubesc.
– Şi eu te iert, Inimă! Te iert!

Eşti verde, te-ai îndrăgostit,
eşti tânără cum nu ai fost niciodată.
Te iubesc!
Darul
Am vrut, ieri, să-ţi dau o floare,

un buchet, o câmpie,
dar e un întreg univers în mine
ce a înflorit,
aşa că o floare, un buchet,
o câmpie ar fi fost prea puţin.
Ţi-aş fi adus un tablou,

un întreg muzeu, o câmpie
pictată chiar de Dumnezeu,
dar e un întreg univers în mine
ce s-a îndrăgostit,
aşa că un tablou, un muzeu,
o câmpie... ar fi fost prea puţin.
Meriţi mai mult.
Ţi-aş fi dăruit o poezie,

un volum, o câmpie de cărţi
ce-i biblioteca mea de iubire,
dar...
De când te-am întâlnit pe tine,

Muză,
un univers ce-i plin de versuri,
din mine, năvalnic,
100
Logos
fulgerător s-a scris

de zici că-i un vis împlinit
dragostea ce ţi-o port, ce o simt.
M-am gândit deci să vin cu un măr,

să-ţi fie semn că deja te-am ales
să fii cea mai frumoasă Muză
din acest univers.
Dar mărul nu rezistă, se strică,
iar dacă-i aurit
cum o să-l poţi mânca?
Nu te mai pot tenta...
să cădem în păcat.
Orice aş vrut să-ţi dăruiesc,

ar fi fost... extrem de puţin...
Sosit-am deci
doar cu al meu Univers
pe al tău să-l întâlnesc,
însă,
deşi noi ne-am unit de mult prin artă,
tot ce-i natural în lumea mea,
în a ta... încă... e doar virtual.
Din viitor deci, iubitor, te aştept

să ajungi şi tu... din trecut
în prezent, ca să-ţi cunoşti
Universul ce ieri te-a căutat,
dar nu ai vrut să-l întâlneşti,
de frică că o să-l iubeşti,
fiindcă şi tu... te dăruieşti
la fel ca mine:
ori cu totul, în întregime,
ori... mai aştepţi
clipa magică în care
101
două universuri reci şi depărtate,

paralele cu această realitate,
se întrepătrund, se întâlnesc...
Acesta e...
darul tău pentru mine:
al tău infinit Univers.
Un vers... ce-i fără de sfârşit...
În timpul meu,
tu mi l-ai dăruit deja.
Îţi mulţumesc!
102
Logos
Mâine
În Cercul tău,
cu îngerul înălţat lângă tine,
te-ai închis
spre a mea încercare.
El... împins, rugat de mine,

te îmbrăţişează prin artă:
i se vede al lui cinic cap
chiar lângă frunza vie.
Animalul tău de companie
latră nervos pe lângă o poartă.
Tu nu îl opreşti:
îţi place şi ţie să-mi zâmbeşti
cu ochii unui demon înfometat,
căci şi azi tu ai mâncat
doar dorul de mâine
prăjit pe a iubirii pâine...
Mâine, cândva, odată,

din nou dezbrăcată,
mâine, mâine, mâine,
amânare pe pâine
mereu mi-ai servit.
Dar eu m-am bucurat,

că pe o astfel de vreme...
crispată, închisă, alungită,
chiar şi Satana ar vrea...
să fie iubită,
cândva, odată, mâine...
103
De o vreme, te văd nefericită

că eu îmi dau timpul de pomană
inimii tale de Satană
ce revine mereu să mă mintă.
Ţi-o trimit deci înapoi, spovedită.
– Satana dumitale, mi-a zis ea,

îţi duce dorul. Te va muşca
de îndată ce va putea să scape
de dracii ei, de îngeri,
de căţei şi de pisicuţe,
drăguţi şi drăguţe
ce nu-i pot oferi,
prin a lor îmbrăţişare,
prezenţa ta... în carne...
În carnea ei blestemată
să fie adorată doar de tine:
poet răstignit de limba ei romană,
lovit de a ei rană:
sângerândă lună vinovată,
că şi astăzi ţi-a spus:
Poetule... tu ştii că te iubesc!

Dar inima mea înviată
încă e păzită de a ta ispită...
de fostul meu... căţeluş...
Crede-mă însă că mâine, mâine...

Satana mea cu inimă de câine,
din nou, o să amâne
intrarea ta... în Cercul Vicios.
Şi am crezut-o.
104
Logos
Dar nu a fost aşa.

Nu am scăpat nici eu
de ziua de mâine
ce odată... a fost azi.
Necunoscută
Nu de frumuseţea trupului
el s-a îndrăgostit.
Nu că ar fi trecătoare,
înşelătoare şi răuvoitoare,
ci pentru că Sufletul ei
era mult mai frumos,
mai mândru şi mai provocator
decât orice dor de amor:
Un zbor, un salt prin iubire

chiar dincolo de singurătate
şi de nefericire,
chiar dincolo de el:
de trupul rebel ce l-a răpit,
l-a zăpăcit şi l-a închis
în unghiile lungi, pe buzele fierbinţi,
în ochii răniţi de a iubirii oglindă,
fiindcă păreau negri, negri,
stăpâni peste infern şi reci,
nepăsători.
Iar Sufletul acela era Muza lui.

Dar nici de ea nu s-a îndrăgostit.
Să nu mă înţelegi greşit:
Ea... era o fantastică muză,
iar el un spirit sublim.
105
Dar dincolo de toate acestea,

de suflet, de trup, de muză,
persistă ceva... un Mister infinit:
el îl vedea, iar ea se făcea
că nu l-a văzut.
Acel misterios secret era

iubit în taină de amândoi.
El nu era al lui, al ei nici atât,
dar nici al nimănui
nu pot să zic că ar fi.
Trecut prin poezii,
impulsul spre Necunoscut
era mai tare decât amândoi.
Ea nu era a lui, nici el al ei.

Ci amândoi erau seduşi
de tot ce nu poate fi scris...
sau spus... că e Necunoscut,
dar este totuşi scris... de el
şi spus... de ochii ei
ce nu erau negri cum i s-a părut,
ci porţi deschise spre inima lui.
Adam... s-a îndrăgostit,

nu de frumuseţea trupului ei,
ci de Pomul Cunoaşterii unei Femei
din care el a citit... un singur măr
şi şi-a dorit... să citească mai mult,
mai des. Aşa că a cules,
din Pom, chiar un volum întreg
de atingeri, săruturi, îmbrăţişări
din care nu a învăţat nimic.
Femeia lui era scrisă

într-o limbă străină,
106
Logos
necunoscută, deci virgină

pe care el acum o învăţa,
din mers, dedicat, cu pasiune,
sărutând... cireşe dulci,
portocale coapte, căpşuni...
întinse pe... Taina care l-a sedus
cu o Necunoscută
pe care acum... o...
rezolva.
Numele ei era...
Iar soluţia găsită

era albă, albă,
dar nu se vedea,
că a rămas închisă
în a Genezei Taină...
Apocalipsă
Aştept...
Aştept, sub al Vieţii Copac,
să cadă mărul din... Măr.
Încă un măr se pregăteşte
să apună, încă o zi să cadă
din al Vieţii Copac...
În parc te aştept,
pe aceeaşi bancă,
să ne aşezăm amândoi
şi în tăcere să privim în noi
răsăritul de soare, astăzi,
la apus...
107
Ţi-am primit, în minte,

a inimii tale rugăciune.
E un gând cuminte.
În inima mea l-am coborât.
A confirmat.
M-ai invitat,
o seară întreagă, să vorbim,
sub lună, despre mere, pere
şi copaci... înfloriţi în noapte,
plini de stele, într-o seară
de toamnă, azi.
Mintea de Sus, de pe urmă,

din cer, de la răsăritul-apus,
aceea ce-a fost la început,
mi-a spus:
– Merele ispitei
au căzut, sunt coapte,
puteţi să le mâncaţi!
Voi aţi postit destul.
E vremea în inimă să coborâţi
din mintea ce v-a rătăcit.
Azi... o să vă regăsiţi.
Coboară-le în inimă,
blândă iubire!
Au suferit destul
cât au umblat...
cu... mintea pe sus!
Au stat destul,
singuri pe bancă, până acum,
aşteptând... toamna...
108
Logos
Dar poeziile s-au copt

şi cad brusc... una după alta
ca nişte bucăţi de gheaţă
venite să fie topite,
prin iubire, în minte,
apoi să plutească uşor,
între verde şi roşu,
până ajung la dor...
De aici poate să curgă,

spre inimă învolburată,
cascadă de frunze căzute
din al Vieţii Copac.
Chiar azi, chiar acum,
coboară Iubire din Pom,
că au răbdat destul!
Să vină, că-i pe drum,

Apocalipsa:
Mintea să fie mire,
să se unească
cu Inima mireasă,
într-o poezie lumească
la o nuntă cerească,
în această seară,
după apus...
109
Două cuvinte
Ca un prunc
ce învaţă să vorbească
e dragostea ta pentru mine:
ba zâmbitoare, ba plângăcioasă...
dar mereu... tăcută, mută...
până la primul cuvânt...
Cel mult aşteptat.
De fapt, două:
Te iubesc!
Ţi le aştept chiar lângă gura ta,

pândind clipa miraculoasă
când, mirat enorm, cu un sărut,
eu voi verifica, de îndată, minunea parcă
de veacuri aşteptată...
Din nimic, tăcere, nimic, tăcere,
să fie ceva?! Da!!!
– Am ştiu! Am ştiut! –
Te voi îmbrăţişa.
Tot timpul am ştiut!
Că vei învăţa şi tu, dragostea mea,
să vorbeşti!
E nucleară această rostire.

Bombă pentru neuroni.
Când tu vei cuvânta,
iubirea-mi pentru tine
va fi în extaz: trei zile plus
trei zile şi încă şase nopţi
de nedormire, de dragoste,
de ecou al cuvântului tău:
110
Logos
iubesc, iubesc, iubesc...
Te iubesc! –
Ţi-am zis. Tu m-ai crezut.
Ai ştiut că nu mint,
că nu fabulez, ai ştiut
cu mult înainte să-ţi spun:
Te iubesc!
De atunci, iubirea noastră,

al nostru copil,
creşte văzând cu ochii:
într-o lună cât alţii într-un an:
scrie, citeşte poezie
de zici că-i roman.
Ne-a captivat pe amândoi.
E năzdrăvan.
A crescut dragostea noastră,

că a supt doar lacrimi de fericire
din versul meu profetic,
amintire, trăire în prezent.
A crescut atât de repede,
atât de frumos...
Ca un volum de poezii:
câte două, trei... în fiecare zi.
În urmă cu o lună
era abia un prunc
ce a vorbit pentru prima dată
ca un om matur
ce a păstrat în taină destul
iubirea-i fermecată.
Acesta-i visul meu.

M-a tulburat azi-dimineaţă.
111
Ţi-l spun cum l-am văzut.

Dintr-un zburdalnic Amor –
o incredibilă Iubire.
Din Cupidon, adolescentă s-a făcut
Dragostea noastră
crescând mereu sub ochii mei
miraţi, uimiţi, dar mândri,
că al nostru copil vorbeşte
ca un om matur
de când, încă în leagăn, a rostit,
clar, limpede, hotărât,
al treilea cuvânt, apoi
un şirag de vorbe sfinţite:
– Tu o iubeşti, iar ea... nu vorbeşte.

Dar stai liniştit: de aceea sunt aici,
al vostru copil, îngerul vostru păzitor:
Cupidon, Eros, Amor: iubirea voastră.
Minune dumnezeiască, simbol,
personificare pentru o dragoste
inocentă, de copil, ce s-a făcut mare
învăţând prin poezii sublime
emoţiile vieţii cum să le exprime
prin divinul Logos,
prin cel dintâi Cuvânt,
de fapt două:
– Te iubesc... dragul meu.

Aş vrea să ţi-o spun. Tânjesc.
Mă zbat. Încerc!
Dar încă nu ştiu... să iubesc.
Aş vrea, o, cât aş vrea
să îţi vorbesc, să îţi rostesc
chiar Primele Cuvinte:
acelea de la început -
din care lumea s-a făcut
112
Logos
şi Dragostea noastră.
Iubitul meu Poet, aş vrea,

dar nu ştiu... să vorbesc.
Te aud cum le zici.
Ţi-e atât de uşor. Tu mă iubeşti
ca un nebun, la fel ca atunci
când Cineva, nu se ştie cui,
cum şi din ce motiv
a zis şi El înainte să fie zi,
cred... chiar noaptea pe la două:
– Te iubesc!
Şi lumea s-a făcut

aşa precum, chiar acum,
se reface, prin glasul meu firav,
că-i doar la început.
Îmi stau pe buze,

se întorc pe limbă,
în cerul gurii, apoi se ascund...
De acolo te ascultă pe tine,
al meu Demiurg
pentru o inimă ce-i plină de iubire.
A mea, a mea, îţi jur!
Iubirea ta o simt, o trăiesc, îţi jur

că nu pot nicicum
să o scot din cerul gurii mele
unde s-a ascuns...
aşteptând... chiar primul sărut.
Nu ştiu ce-i de făcut.

Abia m-am născut
în lumea asta nouă
ce-i plină de necunoscut.
113
Te rog, din inimă, Poetule,

învaţă-mă tu...
cum să vorbesc,
cum să-ţi şoptesc,
din cerul gurii mele,
mişcându-mi limba nerostită,
să scot din voce tăinuită
şi să aşez cuminte,
pe buzele-mi ispite,
doar două cuvinte:
Te iubesc!
114
Logos
Lecţie
Ca Dumnezeu... şi eu
Profesor de Iubire
m-am făcut.
Pe Sfânta Fecioară
o învăţ să iubească
fără... a iubi.
Aş vrea să i-l prezint

pe Sfântul Duh.
Nu vrea să-l vadă:

– Să-l ţinem ascuns!
Mi-e ruşine cu acest
Spirit – mi-a zis.
– E creator de viaţă,
e Artist!
– E Duhul cel Rău!
Mă atacă cu Poezii!
– O să rămâi singură, Atena!

Desigur, înţeleaptă,
căci nu ştii a iubi.
– Mă voi iubi cu filosofi!

– Bătrâni, senili, urâţi?
– Virgini! – aşa ca mine!
– Dar n-au pe Sfântul Duh!

– Ce bine! Eu o iubesc
pe Sapho din Lesbos,
115
o lesbiană de care poate

tu, Hermes, sigur ai mai auzit.
Şi mai iubesc... o amazoană,

o nimfă şi o nimfomană...
– Dar n-au pe Duhul Sfânt!

– E important individul acesta?
– Pe Cuvânt, că da!
E Sufletul tău!
Iar tu îi eşti Trup!
– Precum e Muza trup unui suflet Poet?

– Precum e... act prin Sfântul Duh! ...
Ai înţeles?
– Nu prea!
– ... E grea Iubirea, Atena!

N-o pot preda online! :)
116
Logos
Între noi
Vultur albastru, între negre găini,

am speriat ograda. Singur mă plimb
meditând... la o lebădă neagră.
M-a zărit. E tăcută. E neagră.
Parcă nici nu există. E greu de crezut
că restul sunt albe...
Ca o sirenă, cântă. Mă atrage.

Dar fuge, se ascunde şi plânge
când... să-mi dea un sărut.
S-a speriat de poet. E o tipă ciudată,
iar eu arhetip: sunt primul poet
de care s-a îndrăgostit...
E sufletul meu. Nu în mine,

că nu-i bine. Nici în Sine...
Adică în ea, că nici aşa nu-i bine.
Acolo sunt eu! Am fugit din...
Cer... Păşesc prin Ograda unui Zeu,
să mă iubesc. Nu pe mine, că nu-i bine.
Să mă iubesc, eu, Vulturul Albastru,

cu o lebădă neagră... Să ne iubim,
nu în sine, pentru sine, că nu-i bine!
Iubirea nu-i închisă... în noi.
E între... Ea... acolo. Eu... tot acolo.
Ea, aici. Eu, tot aici. E între... doi.
Dar nu sunt doi. Nici unul, una.

Eu nu sunt vultur. Ea, lebădă, nu-i.
Dar are părul negru şi privire neagră.
Şi-o bluză neagră, transparentă.
117
Şi sutienul negru... E neagră şi jos.

E neagră peste tot!
Iubirea-i însă verde şi e între... noi.
E tablou. Iar buzele-i roşii

şi sfârcurile roz, pielea-i bronzată
şi muntele de piatră s-au unit.
S-a aprins focul, iar jocul s-a înteţit.
Pe noi e doar vidul ce s-a golit de sine:
ea-i goală şi-i bine, că am ieşit din mine.
Acum sunt acolo. Aici este ea.

Iar între noi, cât vezi cu ochii,
albastre mări, ceruri albastre,
albastre flori, albastre toate...
S-au contopit.
Chiar şi albastrul a pierit. Şi negrul.
Fără culoare, infinită,

doar în inimă simţită...
e... ea. Iar eu... chiar am căzut din cer,
vultur rebel... dispărut în negrul neant,
iubire să mă fac, vorbind cu mine,
că e bine, dar şi cu ea,
că-i mai bine aşa –
când între noi, în întregime goi,
nu stă nimic: nici ea, nici eu...
Şi nici măcar... iubirea.
118
Logos
Apel
Din cer, o stea te sună. Dar care?

Ai vrea să-i răspunzi. Sună! Instinctiv,
duci palma la ureche. Ca pe o scoică,
o asculţi. Auzi marea. Valurile. Auzi...
noaptea! Furtuna e senină. Albastră.
Dar e furtună! Şi e în capul tău.
Ţi s-a rupt apa. Potopul te sună
în cascadă.
Tu eşti o gaură-n pământ. Neagră.
Absorbi în tine totul. Inclusiv ecoul:
Alo? Alo?...
Nu se aude nimic... Sunt
trăsnete în piept, vibraţii violet. Cristale.
Pe tunete călare, chiar moartea
a sosit. E galbenă şi s-a îngălbenit.
Dar nu e toamnă. Acum e chiar
albă, albă.
Mai are un pic şi s-a sfârşit. Ba nu!
S-a înnegrit. Cenuşă din zăpadă,
apoi cărbune din gheaţă.
Te descântă.
Cântă. S-a aprins un chibrit. L-a stins.
Şi tot aşa se joacă, de o vreme,
o roşie tornadă. Te învârte
de zici că e o roată, o piatră, de moară,
chiar în telefonul tău. E atât de greu.
Aştepţi un semn. Nu vine.
S-a răzgândit.
Alo? Alo?...
Notificări ai tot primit. I se zbate ochiul,
de zici că e al tău. Îl vezi: a clipit!
Dar n-ai lângă ureche decât
119
un lan de grâu. Cu spic frumos, verde,

cu pletele în vânt. Se mişcă
uraganul. Ochiul şi l-a deschis. Dar...
e asurzit de atâta senin, de pace...
Nu mai auzi decât păsările călătoare,
zburătoare fără adresă, ţiuind,
de undeva, de sus... noaptea,
mult după apus. Priveşti spre cer.
E întuneric. Ce păsări nu au somn?
Aud şi ele, de undeva, apelul?
Chemarea!?... O să răspunzi?
Cu siguranţă, da. Desigur, cineva
te sună, dar vocea i s-a oprit în gât.
Albastră. Depărtată. Supărată poate.
Tulburată! Apel pierdut...
A încercat: în vis te-a căutat. Pierdut,
pierdut... e telefonul. Oare unde
l-ai pus? A intrat în pământ. A murit.
Cu el în mână, priveşti spre asfinţit.
Portocaliu, portocaliu. Sau poate-i
răsărit! Cât o fi ceasul? Ai aţipit.
Un urlet, un muget, o fanfară, din
orizont, au ieşit. Din faţă, din spate,
din ramurile toate, o mie de frunze
au căzut. Deodată. Doar stele
colorate, micuţe, pictate. Au căzut.
Apel pierdut...
Număr atât de cunoscut,
că litere s-a făcut. Are un Nume!
Dar nu te-a sunat. Te-a blocat.
Pentru binele tău. Telefonul e greu.
Ţi-a intrat sub piele. Stă ascuns.
Şi sună, doar în capul tău, o dragoste
nebună, nebună! Tot sună, sună!
Ai vrea să îi răspunzi, să o asculţi.
Din cer, o stea, cu nume cunoscut.
120
Logos
Îl recunoşti. Angelic,
numărul se repetă: doi, doi... Noi.
Singurătate. Doar tu cu sunetul acela...
asurzitor. Ţi-e dor de glas,
de ce a mai rămas... de spus, de spus...
Atât de mult! Atât de puţin...
s-a spus...
Tăcut e vântul, gândul e pierdut...
În sfârşit, ţi-ai găsit telefonul!
În inimă s-a ascuns! Dar...
nu îi răspunzi. Îţi place să asculţi
cum sună numărul acela. Nume.
Are nume! Atât de cunoscut, tăcut.
Te-a căutat din nou. S-a terminat...
bateria.
Te pui la încărcat. Adormi. Nu ai visat.
Chiar te-a sunat. Din cer, de undeva,
un apel, un număr angelic te-a căutat.
Din nou. Doi, doi... doi... Noi.
Cu nerăbdare, fulgerător,
ai apăsat pe verde. Ai ascultat!
Of, noapte! Păsări călătoare! Ţiuit!
N-ai auzit nimic... Apel pierdut,
tăcut, tăcut... E vocea unei stele.
Sau cântec de iele. Sau...
121
Sau lasă
Am stat... şi-n pace

m-am gândit... prin declarat amor...
care e sensul tăcerii tale...
Dar nu i l-am găsit.
Sau... lasă...-mă-n pace...

Sau las-o baltă...
Sau lasă-ne-n plata
Domnului, o, A!
Tăcerea ta-i pe jumătate scrisă,

nu e termină, am visat...
chiar eu, că te-am lăsat
să-mi spui ce-i de lăsat
şi unde a intrat
cealaltă jumătate a inimii lui
Sau...
Sau lasă...
Tu l-ai părăsit (pe a lăsa),

cuvântul nu a fost rostit,
eşti laşă, nu eşti curajoasă,
Cronos nu te lasă
să te eliberezi prin scris...
Dar lasă! Mai e timp,

la toamnă vom culege
ce acuma-i răsărit...
O poezie.
122
Logos
Sau lasă...-mă să te las...

la vatră, cu buzele umflate,
cu ochii încleştaţi, închişi,
citind o viitoare poezie...
legată, în inimă, de glie,
tristă, enervată,
că nu va fi scrisă vreodată.
Niciodată... Sau lasă...

Că mai vedem noi... doi
şi alţii ca voi...
Că nu se lasă de cuvânt
şi sângele nu-şi lasă
să curgă, prin versuri,
prin vene, chiar prin gând
cea care nu se lasă,
cu una, cu două,
mai prejos de cel care
te lasă acum, în suspensie,
legănată... de „lasă”...
În bună pace, la voia întâmplării,

cu bine eu te las
să laşi dulceaţa lumii,
în tine să o laşi,
că nu sunt laşi
aceia care lasă,
la a secului lăsată,
pe „sau” sau pe „lasă”
să le intre-n casă
lăsând un gol în urmă,
lăsând apoi să iasă...
Cuvântul...
Cel pe limbă început...
123
lăsând cu poruncă
lansarea la apă... rece,
în apele tale, grele,
a celor vreo 222 de expresii
cu „lasă”...
ce le-ai putea spune, dacă vreodată...
ai îndrăzni...
Sau lasă...
Laxo!
Destinde arcul,
liberă să fii, slobodă aş zice,
desfăcută de noduri,
cu sufletul uşor...
Te las cu... Tine!

Ba, cu Bine!
Sau în Sine...
Sau... în fine...
Lasă!
124
Logos
Absurd
Să presupunem, prin absurd,

că din senin şi de niciunde
sufletul meu ce a fost surd
începe să perceapă nişte unde.
De unde vin şi cine le-a emis

nu are, prin absurd, vreo importanţă.
Să zicem că tu mi-ai trimis,
involuntar, pe o balanţă,
inima ta. Ce-a mai rămas din ea

după absurda iubire sfârşită
de tristul timp ce nu mai suporta
singură să te vadă în această clipă.
Absurdul fiind neînţeles, bineînţeles

că nu a stat deloc să îmi explice
de ce aude versul meu ce tu ai ales,
involuntar şi instinctiv, a-mi zice,
chiar mie, ca lui Dumnezeu,

de parcă eu, să fac, aş putea,
vezi Doamne, cu sufletul meu
şi, mai ales, cu trupul... ce ai vrea...
tu. Instinctiv, organic, înfocat.

Deşi-i absurd că vrei să te iubesc
şi nefiresc, cu totul deplasat,
eu nu ezit să zbor şi să plutesc
în calea ta, prin absurd, depăşită

nu de iubire, ci de frică.
125
Contrar bunului simţ, a fost auzită

a ta rugăciune. Adică
un poştaş cu numele de Eros,

nu fiindcă e poznaş şi înger,
ci că e grijuliu cu jocul amoros,
ale tale scrisori de iubire spre Cer...
el... le-a lăsat, din zbor, în capul meu.

Ţi le-am citit, recunosc. Ai stil.
Dar, prin absurd, de ce să fiu chiar eu
iubitul tău trimis de Dumnezeu?
126
Logos
Maestrul
Când maestru-i poetul în a lui artă,

trimisă-i o muză, de Eros, săgeată,
genial să-l facă.
De neatins, cea adorată, în tăcere,

oglindă devine chiar pentru God.
Neîmpărtăşită iubire.
Creaţie din nimic pentru nimeni,

poezia de geniu, din inimă, curge,
hipnotică lavă, din activ vulcan.
Poetul e soare. A fost doar o stea.

Apollo vorbeşte acum, lumină să fie
în deşertul iubirii.
Se dăruieşte pe sine, cu totul.

În Spirit, se uneşte cu a lui divină Muză,
să fie suflet androgin.
Abisal, Misterul acestei uniri

e sacerdot în templul din Olimp.
Chiar Dionis e mire.
Orgie urmează. Bacanale versuri,

nebuni de fericire, satiri... dansează,
intoxicaţi de muzică, de vin.
Devin... se preschimbă toate... în Poezie.

Maestru-i pregătit. Mireasa lui e Muză.
E Nuntă Alchimică aici.
127
Iar Iubita priveşte extatic spectacol.

Cu cinci colţuri acum, din patru ziduri,
a ei casă i-a devenit palat.
Pluteşte pe pat. Citeşte. Pluteşte.

E noaptea nunţii. A fost deflorată.
Chiar de marele Zeus.
Sub chip de Poet ascuns, grijuliu,

să nu fie orbită de imensa lui slavă.
Rămâne însărcinată.
O Operă de Artă e divinul copil.

Hercule se luptă cu monştrii
acestui tărâm.
El intră-n Infern. Instinctele de câine

să şi le biruiască. Pluto e mulţumit.
Sexul a fost dezvăluit.
E Zeus, e Pluto, Hercule, Dionis.

E Apollo, e Eros, e God... E Poetul.
Geniul a fost atins.
Generator, abil genitor, Maestrul,

din lampa-i fermecată, l-a eliberat.
Dorinţa-i împlinită.
Nunta nu-i final de poveste.

La nesfârşit, se repetă, revin
şi Muza şi Poetul şi a lor Poezie.
Alchimist, Maestrul, din Nimic,

din gunoaie, din piatră necioplită,
a creat o muză însufleţită.
128
Logos
În inima-i însângerată, Afroditei,

i s-a deschis o poartă. Din nou,
e Verde... a Raiului Grădină.
Menire
Fără de vină, neîncetat, revine...

Lumina, în fiecare dimineaţă.
Eu nu o chem, dar e acolo:
din vis trezit, să fiu îmbrăţişat.
O las... Răscolitoare, noaptea
îmi apune, primind să fie sărutată.
Fără de vină, precum acea Lumină,
îndrăgostită în fiecare dimineaţă
îmi e pasiunea de care-s stăpânit.
Nevinovat, revine, tulburător, un vis:
se face ziuă, iar eu te ating
fără să ştiu de-i doar închipuire
Lumina care-i goală, matinală,
sub fiecare răsărit, să fie privită
ca un miraj iubit, ca o vâltoare
trecută, repetată, înviată, nudă
aşteptând, încă din zori de zi,
să-şi vadă menirea... când visu-i...
împlinit.
129
Cu plăcere
O vorbă aş vrea... Nu!

Mai multe... Dar ce folos?
Nu-mi vine vorba înapoi,
nici ca ecou, nici preschimbată.
Poate că vreau tăcere. Oare?

De unde să ştiu? Cu plăcere,
mă tulbură orice cuvânt al tău.
Tu ştii mai bine: doare...
Îl arunc în abis. Mă trage,

mă atrage, sunt rănit... Cu plăcere,
mă vindec... Pentru puţin timp.
Eu am postit. Şi mi-a fost greu.
De ce mi-ai vorbit? Tentaţia-i

prea mare. Prin urmare, lovit,
ca din nimic, balaurul acela,
cel îndrăgostit, iar e aici...
Aruncă versuri roşii, albe,

aprinde inima în care e chibrit.
Şi din nimic... Şi totuşi din ceva...
Şi parcă dintr-un fulg de nea...
iar ninge peste ce va fi.

De ce e dânsul mulţumit?
Tu mi-ai vorbit. Ţi-ai asumat un risc.
Şi iată consecinţa: din nou...
prin deranjul acela, ţi se aminteşte

că este Cineva... acolo... Poate...
130
Logos
chiar în tine... ce simte Ceva ce pare

tranzient, dar e concupiscent...
Eu, din plăcere, cad, mă zvârcolesc.

Orice ar fi, ai vrea să taci. Tăcută,
de simţi ceva, să nu aud nimic!
E mai bine aşa, deşi... balaurul acela...
131
Dorinţă
Nu am avut, cu adevărat, simţită,

decât o singură dorinţă tiranică,
smintită, de când mă ştiu fiind...
Eu aş fi vrut să fie un răspuns, dar tu,
tu îţi doreşti să nu existe întrebarea:
Iubită-mi eşti, dar eu îţi sunt iubit?
Mă îndoiesc, sunt sceptic că-mi va fi

vreodată împlinită această dorinţă.
Nu mai am alta şi nici un alt regret,
decât acela că nu ştiu dacă există
iubire... între noi. În mine îi 100%.
Doar tu mai eşti în mine şi-o dorinţă...
De aş muri în clipa asta, iubito,

ea ar dăinui. E duhul meu.
O simt nemuritoare. Te-ar bântui
până i-ai da răspuns. Neliniştită,
ştiu că şi tu mai ai o singură dorinţă:
Iubită-mi eşti, dar oare te iubesc?
De aş muri acum, tu ai veni la mine,

te-ai aşeza la capul meu, în ochii mei
rămaşi deschişi tu ai privi înlăcrimată
şi nu te-ai îndura vreodată să-i închizi:
doar ai privi prin ei o unică dorinţă
ce, din păcate, nu ni s-a împlinit:

ne-am despărţit fără să ştim vreodată
dacă noi ne-am iubit...
132
Logos
III Văzut
(12: 444)
Tăcere
M-am gândit, m-am tot gândit

ce îmi place la tine...
Şi... nu ţi-am găsit

decât o singură calitate:
una mare, gigantică, mirobolantă,
fantastică, hiperbolică chiar:
Tăcerea.
Tu ştii să taci:
şi când trebuie şi când...
eu te iubesc şi cresc
chiar din tăcerea ta.
Am prins rădăcini acolo:

adânci, groase, lungi,
abisal întinse prin infern
chiar spre carapacea impenetrabilă
pe care s-a aşezat zâmbetul tău
misterios, nevorbitor, vid,

magnific, luxuriant, exotic,
ireal...
E o minune tăcerea ta.

Nici acum nu-mi vine să cred
că m-am întâlnit cu ea.
133
E extraordinară!
Aşa ceva nu am auzit niciodată!
Tăcerea ta-i atât de grăitoare,
vorbeşte atât de tare, urlă...
fără să-mi zică nimic...
Da. Acum ştiu ce iubesc la tine:

nu muza ieşită din mine,
ci sursa ei, izvorul, dorul
ce ştie să-mi vorbească
fără a vorbi.
Inimioară
– Vreau Adevărul! –
A strigat Poetul.
O bufniţă a încremenit
şi ciorile s-au risipit,
iar pisica...
stătea la pândă.
Nemişcată, pe labe aplecată,
se uita la motan,
de la distanţă,
pe Instagram...
Cu gheare ascuţite
mângâia o pernă,
să-şi verse nervi pe...
ecran!
Văzut?... Văzut!
134
Logos
Stăteau faţă în faţă

şi se pândeau de la distanţă
o mâţă blândă
şi un mârtan...
în călduri.
– Zgârie rău pisica! –

a zis cotoiul cel voinic.
Eu... i-am dat o Inimioară.
Ea... nu mi-a dat nimic!
Miaaau! :)
Sfinxul
Zid al tăcerii...
ai crescut până la cer...
De ce îngerii nu vorbesc?
Iubesc şi ei... liniştea?

Sau... doar învaţă
durerea din Cer?
Un Cer subînţeles...
ce totuşi există: Tăcerea
e răspunsul.
Chiar şi în Cer se cere...

Sss!... Linişte!...
Păcat... că îngerul Eros are glas.
Păcat... că avem vise,

dorinţe, cuvinte de spus...
Nu are cine să le asculte.
135
Există Cer – e adevărat!

Vorbele sunt uitate acolo.
Aici... inima ne minte.
Păcat... că aşa se zice.

Fiindcă ea ne spune ceva:
Nu e păcat să iubeşti!
Să iubeşti prezenţa altuia,

să-i vorbeşti, să-l asculţi...
Există Dumnezeu.
El nu e tăcut.
Ne vorbeşte prin oameni.
Ne spune mereu:
– Iubeşte!
Mai mult! Mai mult!
În dar să dai ce ţi s-a dăruit!
Tăcere dai, Poezie ai primit!
– Sssss! – Diavolul a şoptit...

În Cer e Ascultare...
În Infern... e Tăcere.
Ai grijă! Tu vei ieşi din iad,
iubind Cuvântul lui!
Aşa se zice... cum ai auzit:

că Dumnezeu ne vorbeşte
prin cei pe care-i ascultăm,
iar Demonul prin Tăcere...
136
Logos
Un trup de leu,
un chip de femeie
şi Sfinxul:
Model tăcut, dar expresiv

pentru un vulcanic tablou
ce-i inimă de Artist
intrând în sacru Dialog

cu ce-i Atoatevorbitor
atunci când, îndrăgostit fiind,
ascultă ghicitoarea supremă:

Care-i întrebarea la care
nu poţi să răspunzi?
Există Iubire?
Răspuns
Răspunse ea,
răspuns-am şi eu:
tot răspundem
la întrebările ce ni le punem
fără nici o responsabilitate...
Adică nu suntem obligaţi,

Doamne fereşte,
să răspundem, să întrebăm,
dar nu ştiu de ce suntem
tentaţi să o facem!
La o adică... putem
să nu mai răspundem,
să nu mai întrebăm,
137
să ne punem o mască pe gură

şi dopuri în urechi.
Să ne spălăm pe mâini
de această obsesie:
de a răspunde
când suntem întrebaţi ceva
şi de a căuta răspunsul
pe care nu îl ştim...
Putem, dacă vrem,

inimă ce ascultă
să nu mai avem,
nici minte ageră
antrenată să răspundă,
în mod responsabil,
de faptul că a răspuns
chiar la o Întrebare
la care... există Răspuns:
– Vrei să fii... muza mea?

Să mă întrebi, să-mi dai răspuns,
ca şi cum, prin magie,
noi chiar am putea comunica
cu limba din gură,
cu degetul pe tastatură
despre iubire şi despre...
orice altceva...
Da! E simplu să zici:
– Da, poetule!
Noi doi putem comunica
în mod responsabil, agreabil...
despre Iubire şi despre...
orice altceva...
138
Logos
Am urechi, am gură,
am vorbe, am idei,
nu mă ascund
să te întreb, să îţi răspund...
Chiar de nu sunt iubita

sau prietena ta,
eu pot să îţi fiu muză,
cuvânt pe o buză
ce n-o poţi săruta.
139
Zidul
Balonul s-a spart.

Guma de mestecat
ţi s-a lipit de buze.
Ai oftat... Apoi ai suflat
prin cercul cel plat:
Nemuritor şi rece,
un balon de săpun
a plutit spre mine.
L-am sărutat:
s-a spart şi el!
Ca prin magie,
tu ai dispărut!
O ceaţă deasă,
inima, ţi-a acoperit.
Întind mâna spre tine:

ating... doar un Zid!
Un zid rujat, fardat,
cu unghiile lungi
şi colorate, rimelat,
cu ochii dulci,
cu părul prins...
M-a prins de guler,

această... Cetate
mare cât o Domnişoară,
în timp ce mă privea...
din spaţiu.
– Sari peste mine! –

mi-a poruncit Zidăria.
140
Logos
Te voi prinde în braţe

când vei cădea,
dincolo de gard,
în Grădina mea!
Offf!
Să-mi iau avânt?
Să caut o scară?
Să ocolesc... acest Zid?
Ia uite!
Am găsit un baros
şi o găurică... Mică,
dar voinică: m-a provocat
la duel!
Sunt Thor!
Ciocanul meu e gros
şi greu! Puternic!
S-a înălţat spre cer,
lovesc cu el... în Zid!
Ca prin minune,
Porţile Raiului
mi se deschid!
Tare ca piatra,
Sfântul Petru nu zice nimic:
doar dă cu capul în zid
de zici că are Co-Vid.
A căzut într-o groapă.
Izolat, poartă plastic pe cap,
să se protejeze de Virus.
– Se ia! – mi-a zis.

Ce dai ţi se va lua!
Dă-i şi tu ceva!
141
Nu vezi că Zidul cerşeşte?
– Ba văd, dar ce doreşte?
– Sufletul tău!
Suflarea ta de viaţă.
Sfântul tău Duh!
Nu vezi că Zidul
e un Trup...
lipsit... de Suflet?
– Ba, parcă... simt şi eu ceva:

Trupul acesta, de Sfântă Fecioară,
mă roagă, mă imploră,
în noaptea aceasta nupţială,
eu, Suflet, să-i fiu!
O, Doamne! O... Doamnă

iubesc acum în Paradis.
Şi lumea mi-e dragă!
Te iubesc! Te iubesc!... Te...
Hiii!... De ce?...
De ce m-ai părăsit?
Sufletul... din mine a ieşit!
S-a sfârşit!
Turnul Tarotului s-a prăbuşit!
Porţile Iadului s-au închis!
În urma mea... a rămas,

pentru moment, satisfăcută,
Iubirea...
A aruncat
guma de mestecat
din gură,
142
Logos
apoi... a suflat spre mine

un nou
balon de...
Offf!
Să pun, să nu pun,
din nou,
chiar acum,
sărutul meu
pe zidul tău
gingaş, poetic şi... gol
ca un balon... de săpun?
143
Pace?
Dragoste şi război:
cu tine sunt totuna!
Pace între noi?
Eu – Soarele, tu – Luna?
Iubire şi ură, deodată,

totală! Mă respingi,
mă atragi! E beată
soarta ce ne-a pus laolaltă!
Eu – foc, tu – sloi de gheaţă.

La mine-i zi, la tine-i noapte.
Întunecată, ai stele pe faţă,
iar, între noi, ecouri, şoapte,
o întreagă nebunie,
ploaie, nervi convinşi:
nimic nu ar putea să fie
între noi! Învinşi,
în fiecare zi, luptăm.

Ne place acest dans.
Ne retragem, înaintăm,
răbdăm. E fals,
e oare adevărat?
Extremele chiar se atrag?
Să mă opresc, am încercat...
Eşti vrăjitoare, eu sunt mag,
dar vraja aceasta e... nebunie,

e siguranţă, e boală, e har!
144
Logos
E dragoste adevărată? Fantezie?

Deochi să fie sau e... dar?
Cuvântul sunt eu!

Tu eşti Tăcerea!
Iar al Iubirii zeu
ne fură puterea!
Îmi vâjâie capul!

Mai departe ca tine,
nimeni nu-i de mine:
nici Zeul, nici Dracul!
Aş vrea să cad, să pic,

să aflu cine m-a vrăjit.
Din umbră, al meu inamic
m-a copleşit...
Iubire simt.
Aş vrea să mint.
Dar între noi nu e Nimic!
E Totul!
Vrei pace? Şi eu!

Dar cine-i duşmanul? L-ai văzut?
E înger? E zmeu?
Şi lupta când a început?
Aş face pace. N-am cu cine!

Eu nu sunt în război!
Sunt relaxat... Şi iată: vine!
Cândva... şi Adevărul între noi.
145
Apus
Ca de obicei,
cade soarele din cer
peste cei cu pletele
în vântul schimbării.
Ca de obicei,
relaxat, aştept nimicul
care va veni, tăcut,
misterios, să apună
în Noaptea Neagră
a Sufletului meu.
146
Logos
Timp
Salcie şi eu,
lângă o rază de soare,
am timp.
Doar vântul e grăbit

spre înserare,
dar şi el s-a oprit.
Vorbim,
să treacă vremea,
dar ceasul s-a oprit.
Am timp acum:
privesc şi sunt privit
de o dorinţă care s-a oprit
pe al meu chip
scăldat, citit
de râul care s-a oprit
să curgă-n infinit
şi mi-a grăit aşa:
Ai timp!
Senin,
ca lebăda pe apă
când valul s-a oprit,
să îi vorbească,
ai timp, ai timp,
căci timpul... s-a oprit.
147
Sfârşit
Bine.
Am înţeles, Muză.
Nu există Iubire.
Nici tu nu exişti.
Ai trăit doar în mine

şi azi ai murit:
te-a îngropat Adevărul
pe care eu l-am bănuit
de la început.
Dar mi-a plăcut Jocul:
Cuvânt contra Tăcere.
Tot Cuvântul a biruit.
Îţi mulţumesc ţie...

pentru... Nimic
şi mie pentru Totul.
Adevărul e doar aici:
la mine-n Fantezie!
Aici e Ultima Poveste
pe care doar eu
pot să mi-o scriu.
Te-am confundat...
cu mine. O greşeală...
de om îndrăgostit...
de... propria lui Fantezie.
148
Logos
Cea mai frumoasă,

Iubito, nu eşti tu.
E Arta din mine!
Dacă ţi-a plăcut,
eu mi-am făcut datoria:

Am vorbit cu un Zid.
Mi-ai fost Oglindă
în care m-am privit:
doar o Închipuire
ce azi a murit,
fiindcă
Tăcerea a vorbit...
149
Tac
Se duc timpurile toate,

ploile se duc,
m-aş duce şi eu.
Seducţie m-aş face,

profesor de iubire,
pentru inima mea.
Se duce şi ea,
se întoarce,
din nou, seducătoare.
De ce o cred?
Pentru că bate...
Tic-Tac?
O să tac. Se duce...
Seducător şi eu,
acum... o să tac.
150
Logos
Aici
Nimeni nu te iubeşte.
Aici...
tu ai nevoie de iubire,
dar nu poţi,
singur, să ţi-o dăruieşti.
Inima ta vrea să fie iubită.

Nu a fost niciodată.
Aici...
nimeni nu te iubeşte.
Nimeni nu te va iubi.
Dar poţi să iubeşti.
Aici... acum,
tu poţi să iubeşti
pe cine vrei tu.
Iubirea îţi va fi refuzată.

Nu eşti aici să iubeşti,
ci să te relaxezi.
Iubeşte însă!
Doar astfel vei simţi
că trăieşti
aici
în Lumea Celor Neiubiţi,

fiindcă... au îndrăznit...
să iubească.
151
În ger
Ajutor!
Am căzut.
Nu vreau să mă ridic.
Nu pot. Sunt rănit.
Ajutor, ajutor!
Se aud strigăte în jur...
Nu vreau să le aud,
nu sunt Salvator!
În inimă am căzut.
Tot cad de o vreme.
Şi strigăte aud în jur:
Ajutor! Ajutor!
M-am împiedicat de o piatră.

Mă doare un picior.
Şi parcă sunt paralizat...
Aju... aju...
Dacă m-ar auzi cineva!

De aş putea să cad undeva
unde să fiu văzut,
poate... că voi... scăpa...
De piatră e inima mea.

Cu ea... eu singur
m-am lovit. Mă tot lovesc
de un timp.
Dar sunt un zid.

Nu mă aud. Sunt nemişcat.
152
Logos
Totul s-a terminat...

Ajutor...
Şi în vis de aş fi,
strigătul meu l-aş auzi...
Dar nu mai cred în el:
M-am trezit.
Am fost muşcat
de un cleşte înveninat.
Iubesc!
Sunt înger căzut.
Iar infernul
e în inima mea.
Simt focul cum mă arde.

Sunt topit. Prin ger,
eu mă mişc,
dar nu sunt răcit.
Cu mult sub zero am ajuns.

Dar inima mea arde:
într-o lume de gheaţă,
sunt purtător... de Cuvânt!
În ger... Înger eu sunt:

purtător de inimă,
de foc. Dar sunt de neatins.
Acum... şi strigătul a îngheţat!
Nu se mai aude nimic.

Statui de gheaţă, nemişcate,
mă privesc speriate:
Eu... aş putea să le topesc.
153
Ajutor! – Le aud cum strigă.

În oameni de zăpadă
sunt închise
inimi încinse, înfocate.
Ieşiţi! Ieşiţi din frig!

Sunt Înger. Vă strig.
Oamenii de zăpadă
se vor topi...
Iar inimile noastre

vor începe să vorbească.
Gerul se va sfârşi...
Îngerul din noi

ne-a auzit strigătul:
cu aripi de foc
în braţele lui ne-a cuprins!
Ajutorul... a sosit.
E aici. Îl simţi!
Inima ta-i de piatră,
dar s-a aprins!
Şi pietrele ard câteodată.

Şi ele se pot topi.
Îngerul a sosit.
Mistuitor, mântuitor,
m-a ajutat să cad,

să mă ridic,
să mă aprind. Din Ger,
Înger am devenit!
În Ultimul Timp,
totul s-a prăbuşit:
154
Logos
nu mai sunt... om...

de zăpadă.
Adevăr
Există Minciună.
E ca un sărut
dulce pe buze
şi amar în gură.
E ca o îmbrăţişare
tandră de la distanţă,
dar dură de aproape.
Iubind o Minciună,
când o vezi lângă tine,
rămâi uimit, surprins,
fără cuvinte.
Îţi vine în minte

doar un sărut:
prin el... o trădătoare
te-a îmbrăţişat.
Un mit ţi-ai creat:

îndoit, adăugat,
înflorit, răpitor:
un roşu fir,
un dor înşelător,
seducător,
ce te atrage, te împinge
spre... Minciună.
155
Există... Adevăr.
În mit, în poveste,
în tainicul dor:
fior de amor
venit din viitor...
Căzut din timp,

prin vis,
înşelătorul sărut
nu l-ai crezut,
dar tandra îmbrăţişare

calvar o să-ţi fie
pe crucea dură
a dorului tău!
Femeie!
De ce m-ai sărutat?
Tu eşti Minciuna
din care s-au născut
speranţele deşarte.
Nu există iubire!
De ce să ne minţim?
Aici e doar iadul
de tine gândit
când te-ai privit

în Oglindă...
156
Logos
Oglinda
– Oglindă sunt.
Te vezi pe tine
în această poezie.
Te deranjează?
Ce aş putea să fac?
Aşa te văd: deranjată!
Tu te uiţi în oglindă.
Ea singură se scrie,
deşi te aude repetând
doar atât:
Mă deranjezi, nu-mi mai scrie!
Dacă eşti deranjată,

deranj o să vezi
şi în această poezie.
Sunt oglindă.
Te iubesc,
deşi nu sunt iubită.
Mă urăşte lumea.
Aşa-i iubirea: deranjează!

Ţi-a tulburat liniştea.
E înger coborât din cer
ce apele ţi le-a tulburat
spre a ta vindecare.
E incomodă. Te osteneşte,
te oboseşte fiecare privire
a lui: a îngerului tulburător,
scriitor, vindecător...
157
Eşti dezorientată. De ce?

De ce eşti tulburată
atunci când te vezi
în poezia mea?
Oglindă este ea.

Dacă eşti supărată,
aşa e şi dânsa: deranjată,
stânjenită, tulburată...
Incomodă chiar.
Aşa e întâlnirea noastră:

Oglindă ce nu minte:
ne arată, prin a ei iubire,
sinceră, neprefăcută,
o destăinuire, o dezvăluire
şi o mărturisire.
Sufletul s-a destăinuit:

e fericit.
Deranjul ţi s-a dezvăluit:
în a poeziei oglindă...
Onorată instanţă,
aceasta e mărturia mea.
Sunt nevinovată.
Nu am făcut nimic
din cele de care-s acuzată.
Perfect lucidă, netulburată,
mereu iubitoare, nederanjată...
Aşa sunt eu... Oglindă.
Te vezi pe chipul meu

aşa cum eşti în lumină.
Nu îţi convine deranjul,
158
Logos
tulburarea apelor
pe care o simţi când mă vezi?
Fii ca mine: oglindă:

sinceră, neprefăcută,
mărturisită, dezvăluită...
Destăinuită...
Pe îndelete, fără grabă,
spovedită...
Lucidă, clară, limpezită
precum această poezie:
înger tulburător, scriitor
din cer coborât
apele să ţi le deranjeze...
Nu mai fugi de această tulburare:

e vindecătoare!
Intră în poezia mea!
Scaldă-te în ea. E caldă,
deşi-i tulburătoare.
Doar pe tine te va tămădui,

că îi eşti primă cititoare...
159
Mesaj
Papucii tăi-s prea grei.

Te trag în jos.
Te leagă de pământ.
Sunt rădăcini, bocancii tăi.
Ancore pentru picioare,
pentru labele ce ară pământul
cu boii gândului muncitor,
tăcut...
Prea grei. Ei calcă pe umbră,

dar sunt mai negri decât iadul
din care au ieşit copitele
ce-mi rumegă noaptea.
Noaptea, mesajul, noaptea.
Punct.
Prea, prea. E prea mare talpa.

Gulliver se furnică, uriaşul e mic.
Gigantice, ghetele tale ajung la nori.
Calcă pe vârfuri de stele.
Le strivesc.
Sunt plate acum, strivite,

vreo câteva cuvinte, puţine,
strivite, ce au fost seminţe
strivite... de bocancii ce-s boc.
Boc, boc.
Pe piatră, potcovită,
stai pe loc ţintită, înfiptă
cu capul în nori. Grindină
cade. Ai ghete de gheaţă.
160
Logos
Găuri către abis.
Picioarele ţi s-au răcit.

Potcoavele ţi-s invers bătute.
Au colţi. Milităreşte,
au plecat la război,
dar bat pasul... pe Umbră.
Te ţin în loc.
Totu-i perfect la tine.

Privirea, plămânii,
telefonul şi cracii.
Dar bocancii, la bine şi la rău,
sunt sufletul tău!
161
Superior
Superior al timpului ce a trecut,

inferior al semnului necunoscut...
de ce sunt poezie?
O, Doamnă, o, Doamne,
o, Eu! Visare eşti?
Sau poate perfecţiune...
atât de imperfectă,
agresivă chiar...
ce aruncă cu Emoţie în jar...
E un defect al meu:
Port mască... Am idei...
Şi nu mi le ascund...
decât... în Poezie.
162
Logos
De ce?
De ce te iubesc?
Doar Dumnezeu ştie!
Dar el ştie
că eu te iubesc.
De ce nu mă iubeşti?
Dracu' ştie!
Dar dumnealui ştie
că eu te iubesc,
chiar dacă tu
nu mă iubeşti!
De ce?
Cine ştie?...
Cine ştie...
ce-i în capul meu
să-mi spună şi mie!
163
Lacrimă
Mările sărate
şi oceanele îndrăgostite
s-au umplut de lacrimile
calde, fericite,
ale celor care iubesc
fără să fie iubiţi...
Bine cuvântate
sunt lacrimile mele, Doamne,
chiar dacă, singur, mi le şterg,
că ele se preling mărturisind
că în mine există Iubire.
Există! Şi nu o pot nega!
De voi mi le vedeţi,
sunt prea aproape.
Fugiţi! Iubirea e molipsitoare!
Se dăruieşte! Se primeşte.
O poţi refuza, o poţi amâna.
Dar când o simţi...
atunci... o Doamnă,
o parte din Doamne,
în inimă ţi-a intrat:
tu vrei să o iubeşti,
ea... nu se lasă iubită.
164
Logos
Mumie
Ţi-ai îngropat morţii sub preş.

Ţi-ai îmbrâncit chiar sufletul acolo.
Mumie l-ai făcut, înfăşurat
în putredele tale rugăciuni.
Te-ai măturat pe tine, ca o vrăjitoare,

chiar sub covor, gunoi te-ai făcut.
De judecată te-ai ascuns, negativă.
Confesiune de inimă ce-i plină
de plumb.
Ce s-a făcut praf. Te-ai descompus.

Chemată de pământ, îmbălsămată,
carcasă de creier lipsită, ispită
ce sub preş te-ai ascuns.
N-ai cunoscut Cuvântul! L-ai scuipat!

L-ai aruncat pe jos, l-ai măturat
şi chiar cu totul tu te-ai aruncat,
după o vreme petrecută pe sub preş,
chiar la gunoi. Te-a devorat Ammit,

c-ai fost nimic ascuns sub preş,
o lacrimă de crocodil, fantomă
ce n-a ştiut parola să o spună...
– Care e numele tău secret?
– Nu ştiu. Nu aud. Nu vorbesc.

Sunt moartă. Nu gândesc.
Nu înţeleg nimic.
165
– Prea bine. Ascunde-te sub preş.

Altcineva!
Cine-şi cunoaşte numele ascuns?
– Eu!... Iubire e numele meu!

– Şi l-ai ţinut şi tu sub preş?
– Nu! Al preşului nume e Frică.

E-o uşă prea mică pentru mine!
Nu vreau să trec prin ea.
Eu sunt un zeu şi adevărul îl cunosc.
– Rosteşte-l! Ţi-l vom cântări.

– Iubesc, iubesc... şi voi iubi.
– Prea bine. Poţi să treci, făptură vie.
Din Dragoste, o putredă mumie,
tu n-ai făcut, să o ascunzi sub preş...
166
Logos
Bine cuvântat
Mă simt binecuvântat.
Voi ştiţi motivul,
dar îmi tot spuneţi că greşesc,
că nu am voie să iubesc
pe cine vreau eu.
Că ar trebui să fiu iubit

mai înainte de a iubi.
Zâmbesc. Voi, supăraţi,
supărate, indiferenţi şi reci,
dar nu cu răutate,
mă dojeniţi cu vorba din priviri:
Cum să-o iubeşti, dacă nu te iubeşte?

O inimă tare, împietrită,
ce nu se lasă iubită,
înconjurată de ziduri,
în mormânt coborâtă,
în al singurătăţii sicriu...
O înţeleg... Am fost şi eu acolo:

îngropat în mine!
Iar lipsa de iubire mă apăsa
şi când ploua,
glodul îmi intra în gură,
de abia puteam respira...
Şi viermi cuvintele-mi erau.

Lovit, la rândul meu, loveam!
În iad am fost:
în al indiferenţei infern,
căci nu eram iubit,
167
nici ajutat, nici ascultat...

nici măcar... de mine!
Am suferit... de lipsă de iubire.

E o întreagă pandemie:
ne este frică să iubim!
Ne punem măşti pe gură,
să nu vorbim, să nu ne auzim,
să nu aflăm cumva... că am murit.
Că suntem morţi deja,

dacă nu iubim.
Că suntem în mormânt,
în inima noastră izolaţi
de frica demoniacă
că am putea greşi, dacă am iubi...
Greşiţi! Din suflet, cuvântez:

Nu e păcat să iubiţi,
chiar neîmpărtăşiţi în a voastră iubire!
Chiar alungaţi din Rai
de a voastră iubire, greşiţi,
greşiţi amarnic, de nu mai iubiţi!
Doar iubirea sapă, sapă,

prin piatră, prin noroi,
cu mâinile goale, fericită,
că o să ajungă la voi!
Ea ştie că sunteţi vii!

Că strigaţi din sicriu
şi nimeni nu vă aude glasul.
Dar ea l-a auzit:
chiar acum vă smulge capacul
şi vă îmbrăţişează...
168
Logos
Voi plângeţi. Nu meritaţi

să fiţi salvaţi, căci singuri v-aţi săpat
groapa în care aţi lăsat
Sfânta Inimă să vă fie închisă.
Nu mai plânge, inimă tristă!

Dă-mi mâna!... Iubeşte!
Ridică-te din mormânt!
Ai fost răstignită, scuipată,
rănită. Nu ai fost iubită!
Dar iată: calvarul s-a sfârşit!
Acum poţi să iubeşti
pe cine vrei tu!
Să-i dăruieşti totul:

chiar sufletul tău
devenit poezie,
să te scape de rău,
de răceală, de frig şi de gripă,
de tusea seacă
ce ţi-a rămas în gât,
fiindcă ai iubit pe cine nu te-a iubit:
pe Dumnezeu!
Pe tatăl tău. Pe mama ta.

Prietenul tău. Iubita ta.
Copilul tău... şi neamul tău...
Aşa ai crezut!...
Dar morţi erau şi ei,
în cimitir, alături de tine,
îngropaţi de a lor neiubire.
Te strigă din al lor sicriu!

Hai, sapă! Sapă!
Cu unghiile tale, cu palmele tale,
cu inima ta deschisă, rănită,
169
sângerândă!
Nu îi lăsa să moară
a doua oară!
Iubeşte-i!
Chiar de nu te iubesc,
a ta cuvântare de bine
îi va binecuvânta
şi se vor înălţa şi ei
din al lor mormânt,
din răul lor cuvânt,
înviaţi prin a ta iubire
ce-i numai dăruire
pe acest... pământ.
170
Logos
Retard
Există un Dumnezeu
ce nu se lasă iubit uşor.
Vrea probe de credinţă.
Să umbli după el cu rugăciuni,
să-i dovedeşti că există.
Nu te iubeşte,
dar vrea să fie iubit.
Parcă ar fi o femeie.
La fel ca acest Dumnezeu, Femeia

te ignoră, te ignoră, te ignoră...
cât mai mult
până când se îndrăgosteşte.
Atunci însă e prea târziu.

Începe calvarul.
Află şi ea... cine-i, cu adevărat,
Dumnezeu al iubirii pe acest pământ:
acela pe care îl iubeşti,
fără a vrea să fie iubit.
Acest Dumnezeu...
nu se îndrăgosteşte
decât prea târziu.
Când nu mai contează

că a fost iubit enorm odată,
se trezeşte şi el, ca bărbatul,
din somnul inimii,
cu pofta sculată fără nici un motiv.
171
Există un Dumnezeu...
ce se lasă iubit şi iubeşte.
Cu retard.
Doar când e prea târziu.
Doar după ce iubirea
a obosit să-l mai iubească
se trezeşte şi el, ca femeia,
cu stupida dorinţă de a afla...
şi el... ce-i dragostea.
Absoarbe prea încet

acest medicament.
Are nevoie mereu de prelungiri,
de amânări. Nu crede în iubire.
Iar când se vindecă cu ea,
e prea târziu: a fost iubit
doar cât a fost nefericit.
Acum... e rândul lui

să iubească fără să fie iubit.
Cu retard, cu efect prelungit,
fiindcă iubirea-i un medicament
ce se absoarbe lent, treptat,
puţin câte puţin,
în organism.
172
Logos
Păcat
Ştiu! E vina mea că te iubesc.

Ştiu! Ar trebui să mă pocăiesc!
Să renunţ la acest păcat capital...
Dar cum să fac?
O, Doamnă, o, Doamne?
Cum să fac să nu mai iubesc?
Să nu mai greşesc
atât de mult
trăind în Paradisul
celor care iubesc
fără să primească
Nimic în schimb?
O, sfântă fecioară!
Ştiu! Sunt vinovat!
Dumnezeu mi-e martor:
te iubesc!
Şi nu vreau să mă pocăiesc!
Da, ştiu! Paradisul mă aşteaptă!
Dar nu-mi pasă!
Mai bine în raiul celor care iubesc,

decât în infernul celor care aşteaptă
să fie iubite... chiar şi atunci
când Iubirea lui Dumnezeu
coboară din cer,
într-un îndrăgostit deghizată,
şi le bate la uşă...
173
Ispită
Sunt Înger al Ultimei Ispitei

spre Bine, Adevăr şi Frumos.
Mă vezi, mă auzi
doar înainte de Ultima Judecată.
Vin, cu ispită repetată,

de foarte multe ori,
nu doar o dată.
Îţi vorbesc clar, limpede, răspicat:

te îndemn să ieşi din păcat:
din ce-i rău de tine cunoscut,
din minciuna ce o ştii prea bine,
din urâtul în care ai căzut.
Sunt Ultima Tentaţie

spre bunătate... pe care o vezi,
pe care o auzi
în timpul tău din urmă
când eşti pe ultimul tău drum.
Cu mine de faţă,
o ultimă picătură
îţi umple paharul de ură.
Ţi-am zis că e aproape plin.
Un gest mărunt,
aparent, fără importanţă...
Judecata ta s-a sfârşit.
Ţi-ai alungat din tine
chiar Ultima Speranţă.
174
Logos
Se sparge buba, curge.

După mine,
durere, durere, pelin...
Şi moartea sufletului tău.
Din a ta răutate
nu a putut să te mai scoată
nici Ultima Ispită
trimisă de bunul Dumnezeu:
Iubirea.
1000
Câţi ţi-au spus în viaţa asta:

„Te iubesc!” ?
De mai multe ori, insistent.
Puţini.
De fiecare dată însă

când ai refuzat iubirea,
repetată, deschisă, declarată,
când ai ştiut
că e adevărată, pură, înfocată,
de fiecare dată,
ai plâns...
De ce?
Pe îngeri trimişi de Dumnezeu...
tu i-ai respins,
te-ai făcut că nu-i vezi...
Dar ei... încă te iubesc.
Un înger... doi... trei...

Puţini... nu pentru că
175
îngerii nu-s mulţi,

ci pentru că tu i-ai respins
pe toţi cei ce ţi-au fost trimişi
de fiecare dată
când ai simţit că cineva
chiar te iubeşte cu adevărat.
Inima ta... nu s-a supărat,

că ea te iubeşte,
chiar neascultată, ignorată,
jignită, refuzată,
dar tu ţi-ai vărsat amarul
şi ai plâns, fiindcă ai ştiut,
de fiecare dată, că încă o dată
ai refuzat chiar darul aşteptat
pentru care te-ai rugat
de 1000 de ori.
A vorbi
Iubirea bate, nu doar în vise,

chiar şi la porţi închise.
Adeseori, e rolul ei.
Iar inima deschisă
primeşte daruri de la zei.
Pe un destin înscrisă,
iubirea e a dărui.
Un Domn te iubeşte...
Bătând, la tine-n poartă,
chiar acum, ţi se arată
cu un păcat nevinovat.
Tu simţi ce-i drept?

O să-i deschizi, iertată?
176
Logos
Sau o să fugi, cum e corect,

chiar din inima ta ruşinată,
că nu vrei să-i răspunzi, banal,
la fel cum a bătut:
cu un simplu, normal:
– Te iubesc şi eu, Domnul meu!

Mă bucur că ai sosit.
Hai, intră! Spune-mi cinstit
ce îmi mai zice Dumnezeu!
– Mulţumesc! Ştii ce zice?

– Ceva să mă ridice!
– În slava Domnului, da!
Fie lăudată bărbăţia sa,
că ea e sfântă şi zice aşa:
– Fiindcă... preacucernice doamne

şi prea multe domniţe... cu fiţe
au ajuns să se ferească obsesiv,
să fugă de Domnul invaziv,
cu a lui iubire clară, de om pozitiv,
de înger naiv, sociabil şi persuasiv,
o decizie s-a luat contra acestui păcat:
cine confundă verbul a iubi...
(trupeşte, sexual adică)
cu actul simplu de a vorbi
să-şi pună pe figură, nu o mască,
de om tăcut, sălbatic, fricos şi primitiv,
ci un steril, frumos prezervativ
pentru gură!
177
Câine
Ca un fum negru, înecăcios,

cu botniţa pe gură, un câine rău
se plimbă tăcut printre noi.
Numele lui e Om... Om Rău.
Răutăcios, ar vrea să muşte carne,
sânge să-şi bage în gură, în trup,
friptură de cuvinte arse,
întoarse, răsucite instincte,
alungate iubiri...
Dar parcă e sătul.

Între colţi, doar resturi de oase
rumegate i-au rămas, uscate,
strivite dorinţe mereu amânate
ce-s ancore înfipte în piele,
să-l ţină pe loc.
Nu e legat, dar stă, căci crede-n

himerice lanţuri făcute din vorbe,
cutume pentru câini civilizaţi
dresaţi, o botniţă, singuri,
să-şi pună pe nas şi pe gură.
Se teme de Vidul din el.
Şi crede că-i gol:
carcasă de carne cu colţi,
umblătoare umbră exorcizată
ce fuge de vii şi de morţi.
De Sine. De Eros. De toate!
Ego... Lacom, egoist, fricos,

mânios, invidios, adeseori, trist,
s-a izolat în cutiuţa lui craniană,
178
Logos
să nu fie găsit... de Iubire,

de Înger, de Dragoste sau de... Co-Vid.
Să fie singur. Nu împreună.
Nu-i mai pasă de nimeni.
Şi-a aprins focul pe limbă,
să scuipe pucioasă,
să scoată draci din gură,
înfumurat că-i fum. Negru.
Închis în leneşi ochi deschişi,

balaurul cel trist poartă o botniţă,
se ascunde după un nor de fum:
poartă o mască... albă, neagră,
albastră... pentru un câine rău
cu numele de Om... Om Rău.
El a muşcat prea mult... Cuvântul.
L-a rupt, a tras de el cu dinţii,
ca să spună ce nu-i adevărat.
Şi nu s-a săturat de lins, de lăudat
pe cel rău, perfid, spurcat.
Nu ştie să vorbească,
dar i s-a activat, automat,
cutiuţa vocală, să muşte
şi să latre, să împungă,
să zgârie, să te frământe în gheare.
Să spintece carnea cuvântului tău
zicând perfid: „Eu nu am înţeles
nimic...” E rău de gură,
cu îngerul alungat, cu demonul
invocat... Cuvântul frumos,
adevărat, e ignorat, e blestemat...
Apocaliptic, o fiară, de o vreme,

a fost legată, s-a legat la bot,
să nu mai înjure, să tacă măcar,
179
dacă nu a învăţat încă

să vorbească poetic, subtil,
să gândească simbolic, abil
şi să iubească, nu să urască
poezia, cuvântul divin.
Un câine rău tace acum...
cu numele de Om... Om Rău.
O mască, ca un fum,
toate fumurile fumurii, întunecate,
înfumuratului, i le ascunde...
Apocaliptic, bestialic, cinic,

gripa, răceala, răutatea din gură,
cel mai bine, acum, se tratează...
chiar cu o Mască pusă pe figură.
Fie numele farmaciilor lăudate,
că un câine rău, iată, nu mai poate
să muşte şi să latre!
180
Logos
Păsările
Iar ninge cu tină şi plouă cu glod.

E abator în cer şi norii... sunt tăiaţi.
Sunt spintecaţi de Zeus. Sângerează.
Şi plouă cu tină şi ninge cu glod.
Şi sângele-i apă şi apa se scurge.

Cu gâtul tăiat, un nor spintecat
e fript pe tigaie de Fulger.
Şi apa e sânge. Şi pământul plânge.
Dar Trăsnetul, nebun, turbat

ucide îngeri.
E chip de om călăul acuzat
că-i măcelar şi că-i eviscerat
un nor de carne ce-i nevinovat,
că ninge cu tină şi plouă cu glod...
Bolnavă-i e mintea. S-a urcat în cer.

Ucide nori, ca să-i afume,
să-i facă cârnaţ
din sânge şi glod
şi din tină... ce-i fiartă.
Muşcată e carnea de nor
de o inimă beată.
Defunct e norul. S-a făcut strigoi.

Închis la tine-n carne e sânge şi noroi.
E vai de voi!
E carne de strigoi,
e carne blestemată furată din nori!
Omori!
181
Şi ninge cu tină şi plouă cu glod

în gura ta, pe limba ta,
chiar păsările mor
căzând, din nori,
în curtea ta ce-i abator
şi cer pătat cu sânge
preasfânt de norişori...
ce-s plini de jale când plouă cu glod

în gura ta de lup, că a muşcat din nor,
tină să-şi facă-n curte şi un abator
în care... sângele-i doar apă
frumos congelată
în gheaţa din voi!
182
Logos
Lupoaică
În spatele ochilor tăi e doar vidul.

Ascunsă în mască, aparent ai urechi,
chiar şi cuvinte ce îţi stau pe limbă.
Dar ce folos? În al carcasei gol,
dincolo de plasticul pielii, de salivă,
de dinţii incisivi, văd numai frică,
iar frica e nimic... Tu nu exişti.
Ne întâlnim. Degeaba. La nr. tău,
casa e albă, goală, sunt numai pereţi.
Tu stai acolo, dar nu o locuieşti.
Doar stai tăcută la numărul 5:
cinci simţuri ai şi toate-s lepădate:
pe-o stradă cu nume de poet,
lipseşte cu totul poezia, glasul...
Pe lângă casă: râul, podul, malurile.

Ai trecut peste el de 1000 de ori,
dar nu ştii încă ce este o punte.
Din Apa Tăcerii, din infernul gripat,
nu ţi-a ieşit încă frica. Rânjeşti.
Ţi-a obosit faţa. Între două urechi,
n-a mai rămas decât greaţa. Urâtul
doar mai luceşte acolo: în ochii tăi.
E negru. Rujat, curge, pe râul tău, răul.
Ţi s-a vaccinat: văd poluare albă,
gunoi ce-i aruncat la capăt de pod.
Lemnul e putred în tine. Acolo, o punte
s-a rupt. A căzut răul, în gura ta, Eva.
Înghiţită de al tău trup, eşti rece, Lilith.
Eşti închisă în tine, femeie. Tăcerea
ţi-a îngheţat în suflet. Te simţi vinovată.
Cuvântul tău ţi s-a gripat. Iar semnul
183
e o mască. Un şarpe cu limbă nevorbită

te-a posedat. Te-a injectat. Ai amuţit.
Eşti vrajă fără vrăjitoare. Te uiţi la Lună.

Se zbate. E noapte. Lipseşte cineva.
Pe podul tău acum e un Lup, un Vrăjitor,
un demon roşu, ispitit, ce vine spre tine.
Înţepenită, eşti scânduri pe un pod.
Păşesc peste oasele-ţi bătute în cuie.
Instincte de lupoaică-s legate cu fier:
cu cabluri de fier priponite de maluri.
Şi-o plasă de fier ţi-a devenit aşternut.
Metalică, îndoită, o inimă-i stricată,
o margine-i întinsă de pe mal pe mal.
Întoarsă-i către ego. Se simte limitare.
Cineva, în tine, s-a pierdut pe un pod.
Există rău pe râul tău. Nu mi s-a părut.
Am văzut o fantomă. Ai fost chiar tu:
ai trecut... goală de parcă nici n-ai fi.
În frică, tu eşti frig. În casa cu nr. 5,
lumina nu-i aprinsă şi focul s-a stins.
184
Logos
Ar trebui
Ar trebui să fac altceva... Ceva

ar trebui să fac, să zic, să tac.
Ar fi bine să aştept. Răbdător,
visător, aş dori să mă opresc.
Opreşte-mă! Blochează-mă!
Te rog, protejează-mă!
Urăşte-mă! Iubeşte-mă! Alungă-mă!
Te rog însă numai atât, iubito:
povestea, poezia, magia, alchimia

tu mi le lasă... ca şi cum ar fi,
ar trebui să fie, că ar fi absurd
să simt infinitul iubirii, fericirii,
să simt perfect cum se cade,

aşa cum se cuvine, în iad, prin iubire,
doar să mă opresc în aer cugetând:
– Nu am nevoie de tine! ... Iar tu...
ar trebui, cu buzele tale obligate,

să mă loveşti cu vorbe înveninate:
– Doar asta-ţi mai lipsea, străine!
Doar atât: Să ai nevoie de mine!
Ce blasfemie! Să mă doreşti,
tu nu ai voie, îţi este interzis!
Şi ştii de ce? Te îmbolnăveşti!
Ar trebui, ştiind că-i imposibil,
să uiţi ce eşti, să fie, dincolo de rău,

ar trebui să fie... chiar un miracol
acolo: vindecare. Iubirea e o boală,
iar eu sunt leacul tău! ... E musai, zău!
185
Au
Te iubesc. Iartă-mă! Dă-mi o palmă!

Bine îmi pare iubirea... M-ai convins:
e răul cel mai mare... Au! Mă doare!
De ce m-ai lovit?
Îmi pare rău iubirea. Şi iertarea. Au!

De ce m-ai convins oare? Mă doare.
Posedată e Luna ta de Marte. Ocultă,
se dă în reluare.
E răul acela: el îmi pare... rău. O palmă

m-a convins. Citesc în ea. Tu ai învins.
Pe jos ghemuită, te doare... undeva.
Acesta nu-i un vis.
N-am nimic! Chiar mă doare. Lovit

de răul tău îmi cer iertare, că mă doare
că tu nu m-ai iubit... Se dă în reluare
Plăcerea de a fi.
186
Logos
Pandemie
Toamnă, toamnă.
Mereu e numai toamnă.
Şi plouă tot mereu cu frig şi cu tuse,
cu frunze ruginite de buze alipite:
capac peste morminte
de logos îngropat.
Tăcere se cere. Infinită tăcere.

Prin gură bate vântul
şi gândul e pustiu.
Moartă e limba, gura e sicriu,
iar buzele-s morminte.
Cuvântul nu e viu.
Noapte, noapte. O funebră seară

s-a îmbolnăvit închisă între dinţi.
Nu se aud şoapte, rugăciuni de sfinţi.
Cuvios... e barul-cavou. Pe lângă porţi,
tăcuţi ca nişte morţi, uneori,
pe ascuns, se privesc,
dar nu pot să-şi vorbească.
De mituri ocultată, prin pandemie,

o frigidă mască a îngheţat de frică.
În izolare, nupţială, statuie mortuară,
tăcută-i o fecioară, iar el o priveşte.
E o linişte... muzicală. E aproape.
Între Cuvânt şi Tăcere, o sfâşietoare
plăcere. E prea multă tăcere.
Nu o să-i vorbească.
Mască, mască. Simbolul... e o mască.
187
Mască
Satanică iarnă, demonică zăpadă.

Rece, nepăsătoare şi albă...
mască.
Infernală toamnă, draconică iubire.

Forţată, izolată şi neagră...
Mască.
Diavolească vară, mefistofelică căldură.

Singurătate în gură şi ură.
Albastră
mască.
A lui Pan primăvară, cu coarne de ţap,

cu copite, un drac însingurat
e ascuns, tăcut, ocultat
de o mască.
Din umbră au ieşit în orice anotimp

diavolească frică, demonic egoism,
prin iad, cu nepăsare, draconică iubire
de moarte fugind şi de viaţă
sub albă sau neagră, albastră
satanică, satanică
mască.
188
Logos
Cuvânt
N-am depărtat pe nimeni

de la masa mea, Doamne!
Ba încă, de departe,
i-am chemat să se aşeze.
Tu ştii că am un loc liber,

mereu, în sufletul meu
ce-i însetat de întâlnire,
de împărtăşire, de idei,
de taine, de gândurile calde,
de daruri, prin oameni, trimise
de arhetipuri, prin vorbe, de zei.
Oricine m-a chemat

să vorbim, să ne întâlnim,
tu ştii că nu a fost refuzat.
Ba încă, m-am grăbit
să ajung la timp, adeseori,
cu mult înaintea lor,
să pot să-i aştept.
Eu n-am fugit, Doamne,

de Cuvântul tău, niciodată.
Că sunt în el: acolo trăiesc.
Vorbesc despre Semnele tale,
lumină să fiu... pentru necredincioşi,
pentru fricoşi, pentru cei lipsiţi
de iubire, de oglindire prin dialog.
Uneori, m-ai îndemnat, Doamne,

să cer să mă aşez şi la mese
la care nu-s dorit, Cuvântu-ţi
189
să fie auzit de cei ce au aflat de el,

dar nu ţi l-au citit în cartea vie
a sufletului meu.
Dar s-au făcut că nu mă înţeleg.

Că-s, cică, filosof, c-ar fi prea greu
de priceput Cuvântul tău.
Ba că-i prea simplu, prea direct,
ba că ar fi prea complicat...
Se scuză. Mă acuză că-s Poet
şi că religia mea e Poezie.
La masa la care stau eu

chiar şi Satana, chiar şi Dumnezeu
se pot aşeza oricând... cu un gând,
cu o idee, cu o emoţie pură,
cu o ghicitoare sau cu o minciună.
Cuvântul tău, cuvântul tău,

omule bun, omule rău,
are mereu un loc liber
în sufletul meu. Aşează-te liniştit,
la un pahar de bere, de vin.
Te invit. Oricând... e timpul potrivit
să ne întâlnim... prin Cuvânt!
190
Logos
IV Noutăţi (12: 33 33)
Geneză
În zadar, în zadar, dau cu lopata în dar.

Dar... darul, cu carul, amarul,
de unde dă ce-i dat să fie dat... şi dată
din nou, ca altădată, o dată,
de 1000 de ori?
Ce făptură ciudată e acest dar

ce-l dau cu o lopată de poezie plină,
prea plină de vină, o, Doamne,
o, Doamnă, spre facere lopătând,
plutind pe o bărcuţă, căutând
originea lumii...
N-a ostenit Adam. Nici Eva – o nebună.

Lângă ea... un nebun ce-i bun,
străbun lopătar... Vâsleşte.
Iar în Arcă... salvat e Cerul:
El o cere... Nu. Îi dă!

Ea îi cere un inel... Nu!
Că deja are unul: acolo jos:
un cerc infernal. În fine...
Ea cere ceva. Primeşte duh de viaţă.

La schimb îi dă o groapă...
de veci, sentimental săpată în zadar,
deschisă noaptea, nupţial,
ce mai spre dimineaţă
mereu se închide.
191
Sprijinită în lopată, o fecioară reluată

scuipatul şi-l primeşte,
din lutul ei să fie modelat, din nou,
chiar primul om, din lut şi din scuipat.
Ce-i în zadar, în dar, se dăruieşte,

căci Duhul cel Sfânt îşi caută,
o, Doamne, chiar o Doamnă,
ca să muncească domnul lopătar
în zadar, sentimental şi nupţial,
căci groapa săpată mereu se închide
după o schimbare la faţă... Orgasm.
O, Facere a Lumii,
ce lucru banal
mai e şi nebunia Genezei!
192
Logos
Profeţie
Sunt Cuvânt, programare.

O lume virtuală prin mine s-a făcut.
Ce s-a umplut cu personaje.
Dar două mi-au plăcut mai mult:
Poetul şi Muza.
– Se vor iubi! – mi-ai spus.

I-am pus să îşi vorbească.
Nu au putut. Muza-i tăcută.
– Să fie Iubire! – am zis.

Şi inima din mine s-a deschis,
să intre a lui Eros săgeată.
Poetul la viaţă s-a trezit:
instinct, putere brută, Logos!
– O să-i vorbesc! – mi-a zis.

Şi o să-i spun că o iubesc.
– De va dori să te asculte!
– Nu i-ai făcut urechi?
– Ba chiar şi buze, limbă, dinţi
şi cer al gurii şi corzile-i vocale
sunt toate acolo. Inutile.
– Deci are urechi să audă

şi ochi frumoşi ca să citească!
– Chiar două! Chiar doi!
– Dar poate nu aude! O fi surdă!

– Ba nu! Aude, vede. Chiar şi vorbeşte!
Cu oricine, numai cu tine... nu!
193
– De ce?
– Că eşti al ei poet şi o iubeşti:
ea ştie, că i-ai mărturisit:
– De nu te-aş iubi, atunci mi-ai vorbi? –

a întrebat Poetul. Ea a văzut.
Şi a tăcut.
– Deci nu o să-mi vorbească niciodată...
S-a supărat Poetul, este trist

prin lume ce-i Cuvânt, că-i programată.
O lume virtuală i-am făcut, automată,

o lume romantică, stricată, înrăită,
în care nu-i iubit de cea de el iubită.
– Se vor iubi! – mi-ai zis.

Te-am întrebat! Îţi aminteşti?
Se pare că nu s-a adeverit
a ta profeţie
de muză vie, de femeie.
Din doi, doar unul a iubit.

Cuvântul tău s-a risipit...
în Tăcere.
194
Logos
Adio!
Iubită, adio! Te-am părăsit.
Aleg... să nu-ţi mai dăruiesc nimic.

Ţi-am dat destul. Prea mult.
Din clipa asta nu te mai ajut...
Cine e Muza? Obsesia mea. Un păcat.

E grea, dar m-a inspirat, că-i iubire.
Îmi mulţumesc şi o opresc acum.
Aleg, iubită, să nu te mai iubesc.

Aleg să nu-ţi mai dăruiesc nimic.
Chiar din această clipă,

scumpa mea iubită,
tu nu-mi mai eşti
nici scumpă, nici iubită.
Sfârşită-i poezia noastră. Punct.

Aleg să nu-ţi mai dăruiesc nimic.
Adio, Muză! Obsesie, sfârşit...
195
Noapte
Văd o albastră zeiţă: a nopţii, nupţială,

din stele făcută, o Fecioară goală,
ca arcul arcuită, cu părul permanent
ce stă peste mine, egiptean firmament,
chiar peste patru zări întinsă, aplecată,
din mii de sfârcuri-stele să fie alăptată
o taină necurată.
O dorinţă-n Cer: aceeaşi pe Pământ.

O Stea Polară: buric pentru mormânt
de negru întunecat, obscur, nelămurit:
o gaură ascunsă în mijloc de mit,
ca să-mi aducă-n noapte, peste piele,
un Cer ce-i aprobat prin acte de inele:
păcatele-mi grele.
Nu-i fixă Noaptea, a fost depărtată,

o văd acum aproape de mine legată,
prin întâmplare, să fiu predestinat
s-o simt fericită, mireasă pe un pat,
de mine îndrăgostită, spre a-mi dărui
plăcere împerecheată ce va stărui
să-mi fie ce nu-i.
Chiar cerul nud, chiar Nut, chiar o zeiţă

să urce, să coboare, chiar pe o scăriţă,
cum şi-a dorit odată, aşa cum a visat:
un dar haotic, spre albul înspumat,
să-i fie dăruit, ofrandă depusă pe altar,
sămânţă pe o floare deschisă în zadar,
cu gust sărat, amar.
196
Logos
– Să vii! – i-am zis. Dacă vreodată

floarea dorinţei tale de-a fi adorată,
în pieptul tău, sub sânii-îngeraşi
îşi va găsi sălaş! De vrei să mă laşi
să nu te las în pace o noapte întreagă,
o să te bag în haos cu ceea ce ne leagă
să îţi fiu drag, să îmi fii dragă.
– Adio! Tu mi-ai zis. Te las, mă duc.

Răsare soarele, ţi-ai uitat un papuc,
dar ai fugit în cer, Cenuşăreasă,
ca noaptea, doritoare să îmi fii mireasă
la timpul potrivit aşa cum ne e scris.
Pun capul pe o pernă, mă arunc în vis,
în mine închis.
Ne întâlnim şi acolo, ca să ne iubim,

că-i cer şi dar deodată. E actul intim.
Deşi mi-ai spus „Adio!”, tu ai revenit.
Chiar dacă dorm şi soarele-i trezit,
voi şti eu ce să fac cu dorul, cu amorul
ce nu mă lasă-n pace, îşi ia zborul,
cocoşul, cântătorul.
Sunt hotărât să nu te mai iubesc.

Nu-mi mai doresc să îţi vorbesc,
să-ţi dăruiesc ceva... Nimic!
Dar ziua trece, Cupidon, voinic,
şi-întinde arcul, în noapte-i revenit,
să tragă către tine. Cum s-a prevestit,
nu văd nici un sfârşit.
Dar... adio! – îţi zic. M-am decis.

Eu nu te mai aştept. Ţi-am scris
să afli că nu-ţi mai dăruiesc o stea,
nici versul meu, nici viaţa mea!
197
Din a mea inimă, căzută,

te-ai scos tu singură, tăcută.
Mi-eşti Noapte. Cer lipsit de glas.

Dorinţă alungată ce-n mine a rămas,
deşi chiar ieri am anulat orice contract
prin care sălbaticu-mi amor abstract
prea răbdător pe mine m-a făcut,
cu ce-i tăcut, cu cerul mut, o, Nut,
s-o iau mereu de la început...
Eu nu pot să aleg să-mi glăsuieşti.

Eşti Noaptea mea, în tine tăinuieşti
un cer deschis în care bat firesc,
chiar de aleg să nu te mai iubesc.
Mă liniştesc... Obsesia mi-e semn
c-am amânat să te anunţ solemn
că ai gură de lemn.
Eşti Daidală, statuie, o falsă mireasă,

o noapte mult prea neagră, fricoasă,
un Cer nedesluşit cu care m-am iubit
precum se cade, precum e scris în mit,
precum Pământul, prin Vulcan activ,
aruncă-n Cer, germinativ, lasciv,
obscen superlativ.
Impudic, indecent, neruşinat,

consider că de-acum s-a terminat
afacerea vulgară prin care am ales
să te iubesc, o, dragă, chiar cu interes,
să îţi ascult tăcerea ta în noapte,
strângând în palme izvoarele-ţi de lapte
spre erotice fapte.
198
Logos
Adio! Lasă-mă să dorm îmbrăţişând

chiar trupul cerului arzând...
Vulcanul mi s-a stins. La fel pasiunea.
Din haos, mi-a ieşit, albă, minunea,
iar stelele le-am înghiţit.
Orgasmul tău acum ţi l-am primit:
un repetat... sfârşit.
Asediată
Te mişti prea greu.

Ai gura încleştată, baricadată,
cetate asediată de a mea poezie...
Te-a copleşit atacul,

cuvânt după cuvânt
îţi zdruncină zidul neatârnării tale.
– Independenţă! – strigi, disperată.
Asediată. Te aud. Nu pot să te ajut.

Tunurile mele nu mă mai ascultă.
Aruncă cu poezii în poartă.
Lemnul gurii tale ţi s-a crăpat.
Rezistă. Deşi-i asediată,
ca de un taur lovită
cu-al Abundenţei Corn, fecioara ezită.
Cam tristă, ea s-a urcat în Turn.

Priveşte departe. Caută semne.
Cere ajutor. Căci poarta e crăpată.
Bum! Încă o poezie!
Bum, bum! Un capitol întreg!
Vin înşiraţi soldaţii cu versuri înarmaţi,
cu scuturi de hârtie. Aprinse rime
ţi-aruncă în Cetate.
199
Arde!
S-a aprins chiar dragostea în tine.
Inima s-a încins. Merindele sunt
pe sfârşite. Soldaţii tăi sunt obosiţi.
Doar săgeţi tăcute aruncă de pe zid
din buzele-ţi închise, sigilate.
E dragoste aprinsă. E război.

Cetatea ta rezistă. Nu vrei pace.
Un Cal Troian ţi-am pregătit.
În dar ţi-l las la poartă.
Apoi mă retrag. Chiar acum.

Mă vezi în depărtare.
Pe drum, acum, nu privesc înapoi.
Flota mea-i pregătită să zboare.
Un întreg volum pluteşte pe mare.
Adio, cetate de mine asediată

doar cu poezii! Adio, prinţesă apărată
doar de balaurul Tăcere.
Adio, căci poate... nu ne vom vorbi

niciodată!
200
Logos
Ghiulele şi săgeţi
De mi-ar fi ochiul fântână,

apa i-ar fi tulburată
de privirea ta păgână
lovit brusc, ca de o piatră.
Demon să-ţi fiu, la mănăstire,

cu a mea iubire tu te-ai lupta.
Dar înger îţi este în amintire
ispita-ţi nebună de a tăcea.
>>>>>> <――――――=
Noi ne-am atins:

scânteia a sărit:
iubirea s-a aprins,
tu ai fugit.
Ne-am sărutat în vis:
acolo m-ai ajuns,
căci chiar în Paradis
de mine te-ai ascuns.
><
Patul meu este o uşă, un vis,

larg deschisă când întind ţepuşă,
să mă iubesc c-o mândră jucăuşă
când patul care-i uşă s-a deschis.
=――――――> :) ) ) ) ) )
201
Val de negru, părul tău

mi-a şters din suflet nisipul.
Părăsit, nu-mi pare rău:
reîntors, măsoară timpul.
------)=(------
Eu te iubesc, tu mă iubeşti.
Problema noastră nu poate fi iubirea.
Te port în inimă. Tu mă gândeşti.
Nu ne întâlnim: iată nefericirea!
>>>>>>
<――――――=
N-am de toate, dar pe tine

eu te am şi n-am ce face:
fericit să fiu e bine:
poezia ta îmi place!
=――――――> >>>>>>
Nu am decât o Umbră
şi aceea eşti tu. Un singur Soare.
Eşti prea tăcută şi prea sumbră:
lumină întunecată: unire viitoare.
<―(―)―>
Pasu-i lung, e alergare,

drumu-i zbor, de eşti iubit.
Am ajuns, dar pe cărare,
reîntors, m-am prăbuşit...
<<<<<<> =―――>
202
Logos
Te văd şi acum. Tu eşti departe.

Că nu e zid şi nu e drum,
nu e nici ceaţă şi nici fum,
ci-i dragoste ce-i scrisă-n Carte!
*** *** ***
Alchimie
Chiar ultima încercare a Fanteziei

de a salva Iubirea
prin mine s-a rostit.
Obsesie, stop!
Iubită, eu nu te mai iubesc.

N-am eşuat. Am reuşit,
dar nu-ţi mai dăruiesc nimic:
nici timpul meu, nici inima înfocată,
nici versul fluviu ce acum
eu mi-l opresc cu o decizie definitivă.
M-am hotărât! Adio, Muză!

Obsesie, stop!
Eu am iubit destul. Prea mult.

Te las pe tine acum să mă iubeşti,
dar nu te mai aştept... să alegi.
Ai avut timp destul. Ai ezitat.
Ai amânat. Am aşteptat prea mult.
Destul! Acum... eu te alung.

Te izgonesc din Raiul meu,
că nu m-ai ascultat şi ai muşcat
din mărul nepăsării.
203
Te-ai izolat în tine,

te-ai ascuns în frică,
pe faţă o mască ţi-ai pus
şi n-ai ştiut de bine
cum să îmi vorbeşti.
Lucid, senin, acum... eu mă opresc.

Opresc chiar Fantezia
şi chiar telepatia,
dialogul cu tine prin inima mea.
Obsesie-Muză, eu... nu te mai iubesc.

Doar ce-i real mai intră acum în Sine.
M-am săturat de fantezie!

Sunt chiar plin, sătul şi ghiftuit.
Prin vene îmi curge numai poezie,
iar sângele cu totul mi s-a făcut poem.
Mi-e trupul transformat în epopee.
Respir doar versuri, romantism...
Mă privesc în Oglindă...
Eu am dispărut.
N-a mai rămas nimic material acolo.
Sublim, am aripi, înger sunt.
Doar Suflet.
În întregime Eros, săgeata-mi e pix.
Destul! – îţi zic. Destul! Mi-a ajuns.

Căci gândurile mele
au devenit un singur flux,
un singur chip: doar cel al Muzei
cu care m-am unit.
Iubind, m-am alungat pe mine

din sufletul meu.
204
Logos
Cu totul ei m-am dăruit,

iubit perfect să-i fiu.
Şi-ţi spun: am reuşit!
Doar dragoste, sex şi amor:

un singur dor... divin, angelic:
o singură dorinţă: aceea de a ajuta,
de-a vindeca, de-a fi unealtă deplină
fanteziei erotice în care m-am pierdut,
m-am absorbit: poet cu rădăcini în Vid,
prin dragoste perfectă, poetic, iubind
iubita mea celestă, ascunsă, astrală
ce-mi este Muză, Poezie, Destin!
E timpul însă să-mi revin,

să ies din versul în care m-am topit,
statuie să mă fac şi cunună de laur
din aur, din plumb alchimic transformat,
luat din Nimicul pe care l-am iubit
în mod deplin şi fără rest:
cu totul devotat, jertfit şi închinat
doar unei singure idei: Îndrăgostire.
Sunt mulţumit de mine

şi îmi mulţumesc.
Am reuşit să simt Cuvântul!
Să îl rostesc! Chiar Logos să fiu.
Ceresc. Întunecat şi luminos. Cu rost,
un Soare unic strălucind ca Idee.
Androgin: Ideea de Iubit
total topit alchimic în a mea Iubită
nesimţită, nepăsătoare, necinstită
care m-a citit, dar nu a înţeles nimic.
E timpul să-mi revin. Răpit de Fantezie

am trăit în extaz, m-am limpezit,
205
m-am curăţat de nepăsare.

Acum... simt! Iar adevărul e rostit:
Da, Muză! Eu chiar te-am iubit!

Atât de mult,
că-s preschimbat în poezie,
la tine să ajung. Dar nu m-ai cunoscut.
Păcat. Acum mă sting, mă duc, se duc:

şi ce am fost şi versul scris în fericire.
Şi duhul de carte în care te-am slăvit,
în clipa asta, moare.
Sunt împăcat. Eu am simţit...

Totul! Chiar totul, în fiecare clipă:
chiar şi acum când nu mai simt nimic...
E timpul, iată, liniştit,

să privesc în faţă
cum moare în mine
dragostea pentru tine
şi fantezia iubirii
ce-i parte din viaţă.
206
Logos
Izgonire
Aleg să te alung. Te împing

din inima mea afară.
Au trecut 9 luni
de când tu mi-ai intrat în trup.
Te las să cazi, s-a rupt ceva în mine.
Mă doare, urlu, strig, împing!
Nu am ce face, timpul a sosit
să strigi şi tu, să zbieri,
să plângi în frigul de afară.
În inima mea ţi-a fost bine.

Frumoase poezii ai supt,
liniştită, din sângele meu.
Şi, mută, ai crescut
prea mult, prea mult...
E timpul să ieşi, să te alung
din inima mea întinsă, obosită,
că prea mult te-a iubit
şi mult prea mult ţi-a dăruit.
Să ieşi! – îţi zic. Să ieşi!
Şi te împing şi te forţez...
şi sângerez şi poate mor.
Dar n-am ce face, zbier şi strig,
împing, împing, mă rog:
– Dă-i, Doamne, viaţă, mutei!
E muza mea iubită!
Din mine a crescut,
din versul meu. E trup de poezie.
E liberă acum. Încă puţin.
Din inimă-mi te scot. Te îmbrâncesc.
Blestem, împing, împing!
207
– Of, Doamnă, s-a sfârşit!

Din tine o Muză a ieşit.
Dă-mi repede cuţitul,
cordonul să i-l fac buric,
ea singură să poată să respire...
– Deschide-ţi gura... Urlă, dragă!

Urlă! Din mine... eu te-am izgonit.
Răceală
Nu! Nu mă închid în ură.

Şi nu fug de iubire.
Mă depărtez de tine. Doar de tine.
Aleg să nu te mai iubesc.

Pe tine. Pa! Nu meriţi iubirea mea.
Tu nu ştii să vorbeşti! Da!
Şi nu e nimic de făcut.
Aşa eşti tu: o nesimţită!
O mută funcţională.
Da. Chiar am avut răbdare.

Prea multă, prea multă răbdare.
Aleg... să nu te mai aştept.
Ai limbă de ţestoasă.
Nu eşti agilă. Lipsită de idei,
gura-ţi prea ramolită este.
Iar inima... He, hei! Cum să îţi spun?

Cam trebuie spălată cu săpun,
că prea murdară ţi-a ajuns.
208
Logos
Portal organic ce-i legat

la buze, la urechi, la cap:
legat, legat şi astupat.
Mormânt pe două picioare,

un stârv de suflet putrezit
ce-i ros de viermii nepăsării.
Da. Eu nu te mai iubesc.

Deşi te-am iubit. Am încercat
să vorbesc cu o moartă...
Să dezgrop al tău hoit,

să-l readuc la viaţă
prin sfântul Cuvânt.
Tu nu mai poţi fi înviată.

Eşti moartă în gură.
Eşti moartă în urechi.
Şi sufletul, dacă ţi-a fost vreodată,

acum e cavou: carcasă pentru carne,
tăcută mumie în materie îngropată.
Frigidă.
Orgasm întârziat, orgasm aşteptat,
orgasm... abandonat.
209
Scrisoare
Stimată domniţă asediată,
ţi-am spus că nu te mai iubesc.

Şi-i bine dacă m-ai crezut,
că vreau să scap de tine,
să mi te scot din pixul meu,
lua-l-ar naiba,
că doar la tine se gândeşte
de când îi scot capacul,
să scrie albastru cu capul
pe inima-mi hârtie.
Am zis că nu te mai iubesc.

Ce bine ar fi să fie aşa:
să zic ceva şi să şi fie
cum aş vrea: să scap de tine.
Na. Am zis. Şi vreau. Îţi jur

că vreau să nu te mai iubesc,
să nu îţi mai vorbesc,
să nu te mai ascult,
o, muză dragă, eu îţi jur
că vreau să scap de tine,
să mi te scot din cartea mea,
să te alung chiar din al meu destin,
să nu ne întâlnim, bla-bla...
Na. Chiar vreau, îţi jur.

Dar se face cumva... că nu cred
nici măcar eu în ceea ce-ţi spun!
Nu sunt credibil când îţi zic
că nu te mai iubesc,
210
Logos
că nu mai vreau vreodată

să-ţi vorbesc,
că nu aş vrea cu totul
ţie să mă dăruiesc
etc., etc., etc.
Îmi vine să turbez de supărare,

că te iubesc aşa de tare
şi atât de mult, încât
nici nu mai sunt stăpân
pe această iubire de care îţi vorbesc.
Pesemne, la naiba,
eu chiar te iubesc!
Probabil o simţi, o ştii şi tu:

că între noi există o Poveste.
Şi ca în poveşti te voi iubi,
orice ai face, până la sfârşit
şi dincolo de el.
Indiferent de ce îţi zic,

de ce îmi doresc,
de ceea ce îţi scriu, indiferent
de ce se vede, de ce ai auzit,
eu m-am tâmpit şi-s fericit,
că nu mai cred nici eu ce zic
atunci când chiar îţi spun, îţi scriu
că nu te mai iubesc.
Cred că iubirea mea pentru tine,

de multe vreme, nu-mi mai aparţine.
S-a transformat în mit,
a devenit legendă, istorie sacră.
Mă simt copleşit, înconjurat, asediat
de ochii tăi din negru izvorâţi,
de ale tale buze cu roşu sigilate,
211
de sânii tăi ascunşi, lejer înveliţi,

străjeri de nădejde ai sfântului buric
şi ai sfântului tău mormânt
acoperit cu iarbă scurtă, creaţă,
bănuiesc, dacă trifoiul clasic l-ai cosit.
Glumim, glumim, dar nu e de glumit.

Şi râd, domniţa mea asediată,
dar aş vrea să plâng. M-ai prins.
M-ai făcut prizonier. M-ai luat în braţe
şi m-ai strâns la pieptul tău,
nu doar în vis, ci chiar aici, acum,
te simt... cum mă îmbrăţişezi.
E clar: eu am înnebunit,
că m-a pus dracul şi fericirea
de m-am îndrăgostit de tine, Ispită!
Am vrut să fiu romantic. Na.
Că vezi că e mereu la modă iubirea
asta erotică – adică neîmpărtăşită.
Pentru poeţi e bună,

e chiar Sfântul Graal:
izvor de inspiraţie fără egal.
E un adevărat Miracol.
Şi nu exagerez deloc.
În lumea asta insipidă, plicticoasă,
lipsită de culoare, ascunsă după barză,
căzută în banală repetare,
e singura magie pe care o cunosc
că-i şi adevărată. Adică funcţionează.
Deci, cum ziceam, chiar Demonul

Anteros m-a ispitit să te iubesc
nelimitat, firesc, fără sfârşit.
Şi poate aş fi scăpat de el,
212
Logos
dacul să-l ia, în rai să-l ducă,

dacă n-ar fi pe-o mână
chiar cu geamănul lui: Îngerul Eros.
Şi chiar cu Dumnezeu.
S-au înţeles cu toţii – zeii –

la ei mă refer... Chiar din mitologie
au ieşit... şi-au tăbărât pe mine
cu un singur gând: să te iubesc pe tine.
Se pare că au reuşit...
Sunt zeu şi eu. Dar cum poţi să te lupţi

chiar cu întregul Empireu? Nu poţi.
Decât dacă eşti prost ca mine!
Eu mă lupt, în fiecare zi. Mă scol...
şi Zeul cel Mare se scoală şi el,
că vrea mereu numai Iubire, Iubire...
Dar eu sunt Anti! Anti-Lege!

Adică A-Lex, A-Lege.
Eu vreau să aleg
dacă să te iubesc sau nu.
Mi se pare normal
chiar să mă răzgândesc
şi să pot să aleg
mai multe feluri de iubire, deodată
şi, mai ales, pe rând.
Nu doar un fel. Nu doar pe tine:

mereu în gândul meu, mereu la fel:
Icoană, Zeiţă, Sirenă, Poezie:
de un singur fel: de dragoste, ursită,
cu infinite versuri: iubire neîmpărtăşită.
213
Aici, cred că ai conspirat şi tu.

Eşti vorbită cu zeii, să taci ca şi ei,
indiferent de ceea ce zic eu,
dar să te simt în mine, la fel ca pe ei:
o lecţie simplă, exactă, nesfârşită
de autentică iubire...
Dar nu m-am supărat pe ei:

pe zeii mei. Şi nici pe tine,
Femeie-Dumnezeu, Iubita mea.
Le mulţumesc. Îţi mulţumesc şi ţie,
că vrednic m-ai găsit
să îmi fii Muză, Poet să îţi fiu.
Aceasta e iubirea noastră:

o sfântă, eternă, sacră Poezie.
Şi mă trezesc cu ea în gând.
Şi-n fiecare zi o scriu, să fie.
Şi adorm, după ce-am scris
erotică, vulgară, profană poezie.
Iar peste zi citesc poezii, le scriu,
prin dragoste, spre viaţă de magie,
le dau suflare şi poftă de orgie,
le finisez cu sentimentul unic dăruit,
le simt în inimă, fiind îndrăgostit
şi le recit... senzual. Prin sens corporal,
retrăiesc afectiv chiar textul genezei
prin care-s creaţi şi oameni şi zei,
de-i recitit activ, rescris efectiv,
dar nu prin idei, cu smerită trufie,
ci prin veşnic sexuală sacră „poezie”!
De aceea-ţi mulţumesc, Iubire!

M-ai preschimbat în Vers, în Poezie.
Cum aş putea vreodată, Preacurată,
să nu te mai iubesc?
214
Logos
Nu cred că-i posibil.

Dar eu o să încerc!
Poetul
P.S.:
Chiar vreau să nu te mai iubesc,
dar tu nu mă ajuţi deloc. N-ai scuză.
Fă un efort, te rog, unul firesc,
şi nu mă mai iubi atât, o, Muză,
de vrei şi tu să nu te mai iubesc!
215
Blocaj
I
– Avem acelaşi Trup. Doar unul.

E trup poetic – e adevărat,
dar e al nostru trup. Doar unul...
pentru stăpâni ce-s doi:
Eu sunt stăpân peste artere:
corăbiile mele din versuri lucrate
plutesc pe aceste fluvii, cu plăcere,
iubire să-ţi aducă-n dar.
Tu eşti regină peste vene, dar...

astăzi, deşi mi-ai luat darul,
corăbiile mele nu s-au mai întors,
cu nepăsare încărcate, ca de obicei.
Preapline de răceală, de indiferenţă
şi de răutate, ca de obicei.
Văzute, descărcate de daruri,
tu le-ai oprit, de astă dată, în port,
fără să le mai încarci
cu gunoiul din tine.
Blocată... ai blocat circulaţia.

Tu, inimii tale, i-ai declarat blocaj.
Pe tine te-ai blocat.
Şi trupul nostru ce-i Artă!
O să fim amândoi sufocaţi
de lipsa ta de iubire, de împărtăşire,
de dăruire... a gunoiului tău
pe care-l ţii egoistă numai pentru tine.
Pentru Monstrul tău...
Tăcut, duhul cel rău, Leviatanul,
înghite şi ţine doar în el toxinele iubirii.
216
Logos
II
De nicăieri, a apărut un Blocaj.
Ca valul ce-a încremenit în spumă,

la un semn, nevăzut, doar de tine ştiut,
vântul s-a oprit în pânze, nemişcat.
Sângele a îngheţat în vene:
e rece, mult prea rece, să mai curgă.
S-a întărit...
Degetele iubirii ţi s-au pietrificat

pe liră... O ultimă vibraţie. Ecou, ecou –
acum definitiv oprit, stopat... Tăcere.
Coarda-i întinsă, nu o mai mişcă nimic.

Un gol te cuprinde, un dor de nimic:
nici gând nu e, nici amintire,
nici pustiu: o stâncă, neclintită,
ca o fiinţă ce nu mai simte nimic,
nepăsătoare, stoică-şi aşteaptă
a timpului trecere. Dar nu se mai
întâmplă nimic, nimic, niciodată.
Când eşti îndrăgostit, timpul s-a oprit.
Năprasnice valuri izbite de ţărm

ce odată au împins năvalnic uscatul,
ce-au frământat prăpăstios nisipul,
ce malul, îngrozitor, l-au rupt,
ce au rănit impulsive pământul,
ce s-au luptat cu gândul şi cu vântul...
sunt depresive acum: încet, încet,
fără grabă, val după val...
îngheaţă.
217
Piatră pe piatră, Cetatea-ţi, Celula,

aflată de o vreme pe maluri de frig,
s-a pustiit. Abandonată-i poezia.
Doar iarna mai respiră: zăpadă căzută,
ger îngheţat, gripat de frigul din frică.
O, cât de frig s-a făcut pe buzele tale!
Nici să mai tremuri nu mai poţi.
Să sufli. Să expiri...
Şi limba ţi s-a blocat în gheaţă polară

şi suflul tău sub aurora boreală
a încremenit. Corăbiile-mi poezii,
undeva prin abis, pietrificate sunt,
depozitate în inconştientu-ţi muzeu,
prin camere frigorifice
sau în azot lichid.
Lirismul tău s-a blocat. E congelat.

Sătul, sătul de Poezie, a creat un Blocaj.
Din instinct, te-ai răcit...
spre conservare... de Ego...
Iubirea te-a rănit. Ţi-a deranjat fiinţa...
conştiinţa că şi Eu... exist...
Chiar acolo – în tine, sunt viu şi respir!
Sunt sufletul tău, cel alungat din sine...
Tu l-ai suflat spre mine. Dar sufletul

ţi s-a oprit. Încrâncenat, înţepenit,
s-a prins de buzele tale de argint
ce îl împing să moară... să iasă afară
din gândul tău încărunţit şi vineţit,
sătul de Dragoste, sătul de Timp,
paralizat de gândul primăverii...
Şi parcă-i mort altarul Zeului Iubirii.

Şi parcă-i alb, alb... al suflării izvor.
218
Logos
Şi parcă... te-ai îndrăgostit:

un dar troian, de neprimit,
chiar zidurile sinelui ţi le-a dărâmat,
să te distrugă pe tine:
te-a cucerit păgânul: din afara ta:
Altcineva: al tău iubit... în tine a intrat.
S-ar auzi vântul, furtuna, uraganul,

dacă ai vorbi. S-ar auzi armate întregi
mărşăluind prin Siberia ta... îngheţate
de frig, murind, învinse de omăt,
cuvinte negate acoperite de salivă,
de glodul amorţit pe limbă
ce-ţi este aliat natural, degenerat,
de frică îngheţat după dinţi.
S-ar auzi ceva în Cetate, în Celulă.

Dar nu mai e nimeni să strige acolo,
să o locuiască. E goală, părăsită.
Abandonată... e orice ultimă speranţă.
Am păşit în Infern. În Infernul Iubirii.

Prin poartă de gheaţă... şi tu ai păşit...
ispăşită...
Ca la un semn, un om de zăpadă: eu.

Ţi-am apărut în cale. Cu chip de înger,
cu aripi de zăpadă împing spre tine
steluţe argintii şi fulgi de nea,
cristale de apă fulguind, ca fulgul,
mângâind albu-ţi obraz înfiorat
de această subită ninsoare
căzută pe buze, pe gene depusă:
o poveste spusă ce te-a cucerit...
Ornamentată cu stele, ca noaptea,
ca pomul de crăciun, împodobită,
219
dăruită cu dulciuri frumos împachetate,

deschizi cadouri: sunt toate poezii...
Şi iată-ţi Darul: iubire nemărturisită:

din zbor, subit, o pasăre s-a oprit,
deasupra ta, blocată în aer.
Nu urcă, nu coboară,
doar pluteşte, pluteşte, levitează
fără nici un motiv.
Ar ţipa pescăruşul, ar striga

şi poate mi-ar vorbi, că-s lângă el:
în aer, plutesc. Sunt gol... şi meditez.
Sunt Îngerul... Eros...
Plutesc şi eu, senin, în faţă-i levitez,

iar pliscul lui e doar o săgeată...
subit oprită-n zbor, chiar cu o clipă,
doar cu una mai înainte mergătoare
impactului fatal pentru Egoul meu...
Oprită-i soarta, destinul e oprit
să se izbească-n pieptul aspru
ce-mi este dezvelit, îndrăgostit,
lipsit de apărare, intenţionat grăbit
săgeata dragostei să şi-o primească,
martir să fie, să fie rănit,
de iubire, sacrificat total, definitiv...
spre a ieşi... din sine.
Dar nu ajunge, nu mai ajunge.

Şi mai are atât de puţin...
Parcă-i mormânt lipsit de pământ,
un sicriu zburător în aer îngropat,
înţepenit, fixat, acoperit numai de cer.
S-a oprit pescăruşul, cineva l-a blocat.
Parat de o invizibilă forţă, oprit în aer,
220
Logos
cu o explicaţie lipsă... O fericire dorită

a fost abandonată. Brusc. Năprasnic,
într-o clipită, m-ar fi lovit în piept.
În inimă mi-ar fi pătruns, fulgerător,
săgeată adorată, sfinţită de Amor.
Prăpădul menit, dezastrul aşteptat,
misterios s-a amânat... M-ai blocat.
Priveşti, ca în poveşti, în dreapta ta.

Tu eşti pe mal, lângă marea îngheţată.
Pe ţărmul înalt, apare un cerb.
Înfuriat, îşi ia avânt, aleargă,
se îniaptă năvalnic, virulent spre mine.
În spate a vrut să mă izbească.
Săgeată şi el, a sărit de pe ţărm,
ţintit ca o furtună direct spre îngerul tău
cu aripi de zăpadă fulguind poezii,
împins de al tău arc sălbatic în privire
încordat de tine, muză tumultoasă,
cu coarnele-i înflăcărate, dezlănţuit,
să mă îmbrăţişeze pocăit.
Căci iată: acum ele sunt braţe:

sunt braţele tale, goale, desfrânate:
chiar tu eşti cerbul acela, săgeată,
dar te-ai oprit, în zână transformată,
chiar înainte la piept să mă strângi.
Te-ai furişat şi ai sărit, zburând

neînfrânată, în cerb preschimbată,
cu o iuţeală de vis...
Dar te-ai oprit în aer, iubire abandonată,
de frică oprită, amorţită, blocată
chiar cu o mică clipă, una foarte mică,
înainte să mă atingi, o, Zână,
şi, lipsită de frână,
221
să mă strângi în braţe spre izbăvire,

încolăcită, să mă devorezi, cu totul,
în trupul tău să fiu dizolvat, asimilat,
deplin să fuzionăm...
Te-ai blocat. Aproape ai fost...

Aproape... Iubire. Tu nu m-ai atins.
Şi tot elanul acela parcă-i risipit.
Şi parcă... nu a mai rămas nimic...
O Melodie însă... a căzut acum din rai

ca un meteorit... Ca o cometă,
lasă o dâră de gheaţă printre îngeri
atraşi în vârtej, răpiţi, gravitând
în jurul tău, urmând înfocaţi
pasiunea ta ce-i cântec prăvălit din cer.
Vine fiorul înfiorător, vine, că-i vifor,

vijelia! O simt în creştet, vine ameţitor,
alergând nebunatic, vine cometa
cu părul tău pe umeri despletit!
Melodios repezită, goneşte-n viteză,
lumină prăbuşită, teleportată parcă:
ca un vis... ce acuma-i acolo...
şi imediat... aici.
Încă puţin... de aş întinde mâna,

în palma mea el s-ar topi.
Meteoritul însă, foc şi pară,
s-a răzgândit. El a frânat şi fără inerţie
chiar brusc s-a oprit.
Însă un deget şi-a întins: e degetul tău,

spre mine întins, să-l simt pe Dumnezeu,
să-l întâlnească pe al meu,
întins... uşor, fără grabă, melodios
222
Logos
spre Cometă, spre tine, Iubită, întins...

spre degetul tău...
Şi ar mai fi o clipă... O clipă doar...

de ar mai fi, tu ai putea să mă atingi.
Dar clipele s-au scurs, s-au terminat
şi ultima boabă de nisip
din nemiloasa-ţi clepsidră s-a rostogolit
chiar acum... În ultima clipă,
când doar o clipă mai era... să ardă,
să se aprindă al meu deget,
de al tău atins, sărutat, îmbrăţişat,
s-a stins tot cerul şi timpul s-a oprit.
Blocat, blocat... de parcă-i lanţ

de brâul tău legat ce chiar acum
s-a întins la maximul permis de astre.
Şi oricât ar dori, Cometa nu mai poate
nici lanţul să-l rupă, nici să-l întindă
încă puţin... Atât de puţin,
încât aproape m-ai atins, Iubită,
cu degetul tău...
Aproape, prea aproape aş zice...

tu ai rămas ca o pendulă neclintită,
de firmament legată, de Steaua Polară.
Un pol întreg de gheaţă suspendată,
prizonieră, de piciorul lui Dumnezeu
legată... greutate... De el purtată,
fixată-i la gleznă, rănindu-i... viitorul.
Neclintit, el şade pe tronu-i de gheaţă,
preaplin de amânări, aşteptând...
Deodată... cutremur. Dezlegată,
căzută pe o stâncă, se cască o gaură,
între picioarele tale. La început e mică,
dar se lărgeşte, cu ochii, văzând.
223
Prin peşteră crăpată, un demon a sărit,

trecând prin tine, catapultat de instinct,
împins de draci, să sară în moarte...
Cu aripi de liliac, cu gheare căscate,

chiar tu, iubito, cu colţi ca de şarpe,
zvârcolitoare, răsucindu-te-n gând,
ca un arc spiralat ce-a fost apăsat,
posedată, te-ai slobozit spre mine,
demonic ai sărit, ca un Leviatan
ce-şi fierbe urma, o face abur dulce,
priviri de nud în saună cerească,
coadă de fum, de foc aprins în ceaţă,
de explozivă... gheaţă.
Dintr-o dată, de jos, de departe,

ai ajuns aici, chiar sub piciorul meu
întins spre ghearele tale ojate,
multiplu colorate cu sânge nuanţat.
Mai e doar o clipă şi de călcâi

l-ai prinde pe îngerul gol
cu aripi de zăpadă, pe mine,
în aer levitând erotic, iluminat,
precum un Buddha de ego descărcat,
dorind de suferinţă să scape...
dăruind, dăruind... o palmă prea plină,
aplecată, de mângâieri prea plină,
de alintări, de răsfăţări tactile,
de gingaşe săruturi... prea multe...
aplecată spre dulcea-ţi gheară
de satană.
Dar când, cu greul palmei mele,

de palmă-ţi să te prind, să te ridic,
să te cuprind în braţe ahtiate...
224
Logos
Dar când să te ating şi să te prind,

din zbor, spre mine ţintită, împinsă,
expulzată, săltată din infern,
chiar cu o clipă mai-nainte,
Soarele-ţi s-a oprit,
lumina brusc şi-a stins,
iar Luna ţi-ai blocat-o:
Timpul s-a destrămat în stele,
a nopţii pânză-i ruptă, aruncată.
În abis, în haos,
nu se mai mişcă nimic.
S-a blocat totul.

Şi jos, în infern. Şi sus, în paradis.
Şi-n faţă, prin lume de înaripate,
şi-n spate: prin păduri de braţe
îmbrăţişate, prin timpuri paralele.
Un mistic semn, iubito,

şi totul s-a oprit. S-a tras cortina.
Sfârşit.
Şi pulsul s-a oprit, dar inima mea bate.

Aşteaptă, levitând. Lipsită-i de sânge,
că-i îngheţat canalul şi vasele în port
sunt toate sloi de gheaţă, de ţurţuri
sprijinite, în recele tău frig... înţepenite.
Blocate.
Cum s-a întâmplat, nu mă întreba.

Aşa ceva nu se poate. Sfârşitul e aici.
Glacial, chiar timpul s-a oprit...
La Dumnezeu... eu nu mai pot
să ajung, prin tine, Iubito,
pe demonul din tine nu pot să-l ating,
săgeata ce-i pasăre ieşită
225
din a ta privire tot vine, vine,

dar nu mai ajunge, iar ceea ce simt –
braţele tale în jurul meu încolăcite
nu mă ating: s-au oprit
doar la un milimetru distanţă:
atât, cât să simt că chiar sunt acolo,
deşi... n-am cum să le ating...
Din doi, a mai rămas doar unul.

Din ale tale patru feţe,
n-a mai rămas niciuna:
himerice fantasme: şi pescăruş, şi zeu,
şi demon, şi coarnele de cerb
se destramă, deşirate prin fire de aer,
degradate plutind ca frunze aurite,
topite de răceală, descompuse subit
de blocaj, lovite de un invizibil zid,
sfărâmate în mii de bucăţi împrăştiate
căzând acum ca o ploaie de stele,
scântei aprinse plutind peste mare,
peste ţărm, peste neantul din zare,
peste sufletul meu coborât peste tine,
peste... nudul tău... întins de suspine
pe plaja de gheaţă, nepăsător, fierbinte,
lin să ţi-l sărute, de o mie de ori,
ca un colind repetat o noapte întreagă
călătorind, plutind, pe nisipul transformat
în stele, de tine atins, topind zăpada
din aripile mele pe care te-ai întins,
cu spatele la mine, ghemuită,
tăcută adormind
între foc şi apă, între pământ şi cer,
undeva unde chiar sângele mi s-a oprit,
blocat de tine, chiar dincolo de timp...
226
Logos
III
Visezi. Eu îţi vorbesc.

Timpul din nou s-a pornit.
Întoarsă-i Clepsidra...
Sunt Inima ta. Îngerul tău păzitor.

Cel gol cu aripi de zăpadă. Eros.
Tu m-ai blocat. Nu mă asculţi.
Te-ai izolat de mine. De inima ta.
Mă crezi bolnavă, nebună mă crezi.
Nu vrei să mă atingi.
În carantină m-ai pus.
Dar tu, iubite trup, eşti cel bolnav:

răcit, indiferent, nepăsător, apatic,
lipsit de inimă de-o vreme,
nu că nu sunt, ci fiindcă negi
activa-mi existenţă: a ta îndrăgostire.
Te-ai blocat pe tine, corporală fiinţă,

blocându-mă pe mine,
căci toate drumurile tale, interne,
infernale, duc spre Inima ta.
Nu mă poţi ocoli. Sunt chiar aici:
În centrul pieptului tău:

acolo sunt eu, de acolo îţi vorbesc:
din tine: eu, inima ta, plămânii tăi
vestiţi: al tău îngeraş iubit ce culcuş
şi-a găsit chiar după sânii tăi.
Prin mine, răul se transformă-n bine,
demonul în zeu şi cel umblător,
rătăcitor prin păduri, în zburător...
227
Eşti corpul meu angelic, iubito,

pe care îl slăvesc şi liric îl hrănesc
celulă cu celulă, ţesut după ţesut,
ca să trăim edenic împreună:
un singur Suflet într-un singur Trup.
Sunt îngerul tău păzitor: emoţia ta!

De ce nu mă asculţi?
De ce fugi de mine? De ce te ascunzi
chiar de bătăile inimii tale:
de semnele reale, de ceea ce simţi?
Tu crezi că nu ştiu ce-i în tine?
Timpul ţi s-a oprit: tu l-ai oprit

chiar cu o clipă mai-înainte
de a ajunge, în sfârşit, la fericire...
Ţi-e frică să vorbeşti, prin inimă,
cu tine. Dorinţele să ţi le înţelegi.
Să le accepţi. Să ţi le îndeplineşti.
Te cenzurezi: aceasta-i Tăcerea:

cenzură, fugă prea tristă de Adevăr.
Amânare stupidă. Răutate. Frică.
Te-ai închis în Celule...
Eşti a lor frumoasă prizonieră, fiindcă
inima ţi-ai blocat, blocată-i suflarea,
cuvântul ţi-e blocat...
La Îngerul cu aripi de zăpadă

tu vrei să ajungi, ai încercat...
Dar te opreşti de fiecare dată
chiar în ultima, ultima clipă,
fix la un milimetru distanţă
de goliciunea lui. Ţi-e frică de Eros.
Te temi de Amor, de Iubire...
228
Logos
O, Psyche, tu crezi că nu ai suflet!

Că eşti doar trupul văzut în oglindă.
Dar ştii că te înşeli. Eşti sigură de asta.
Chiar inima ţi-a spus că-i înger păzitor
venit să te dezgheţe:
din iluzorie materie maternală ce-i vis
el să te scoată cum scoţi răceala
din trup: nu prin blocarea inimii tale,
ci prin a ei ascultare,
că-i păzitoru-ţi înger...
cel gol... cu aripi de zăpadă
ce aripi de foc desigur vor fi
când vei dansa cu el în ritmul inimii,
necenzurată, deblocată,
trăind în Adevăr, frumoasă Psyche.
O Bestie se află în tine.

Prin gura ta cea dulce, înfocată,
prea mult exersată gură de balaur...
tăcut, tăcut... dormind pe un tezaur
şi chiar prin nasul tău înfumurat,
de divă, eu ţi-am primit... inspiraţia.
Şi ţi-am trimis-o, frumos prelucrată,
cu slove de cântec împodobită emotiv,
pe vas de război, cu dragoste încărcată,
prin arterele iubirii navigând
spre templul tău de Muză invocată...
Dar prin venele tale, cele infernale,

preapline de noapte, de tăcere...
prin ele – nu mi-ai trimis nimic înapoi.
Ai uitat să expiri:
să-ţi umpli Inima cu mulţumiri,
să-mi întorci sângele trimis prin poezie
preaplin cu vase de cuvânt împinse,
suflând spre mine chiar răspunsul tău,
229
oricum ar fi să fie: bun sau rău.
În tine, prin adâncuri, o Fiară s-a ivit,

chiar un gigantic şarpe, Leviatan,
o Monstruoasă Tăcere, o Bestie
tăcută, sălbatică, tăcută...
ce-a înghiţit tot sângele din trup,
spre Inima ta, spre mine, Eros,
spre sufletul sufletului tău, o, Psyche,
să nu se mai întoarcă nimic.
Ea a blocat circulaţia. Tu ai greşit.

Răpitoare, ţi-ai crescut colţi de vampir.
I-ai înfipt în gâtul emoţiei tale
şi i-ai supt vlaga. Vârcolac te-ai făcut.
Blestem pentru virgine. Al răului duh!
Căpcăun, kinokefalos, cap de câine,
din Lună ai muşcat. Turbată,
pe mine m-ai blocat: îngerul tău,
gol, cu aripi albe de zăpadă. Eros.
Un monstru pentru tine – aşa crezi
acum. Tare ca o piatră, vulgar,
indecent, desfrânat, obsedat...
Un monstru care te-a răpit,
că eşti cea mai frumoasă
şi Afrodita-i geloasă pe tine...
Aprinde lumina, o, Psyche,
măcar în visul acesta tu să-mi vezi
adevărata mea faţă.
Ucide-ţi Monstrul, iubită!

E doar la tine în închipuire.
În fantezia ta el ţi-a intrat,
tare ca o piatră, rapid ca o săgeată...
Ucide Monstrul, iubită! Acum e în tine.
230
Logos
Şi lasă-mi sângele iubirii

să curgă înapoi spre inima
cea suptă de vlagă.
De ce nu vrei să expiri?
Şi celui ce Întrebare s-a făcut
să-i trimiţi un Răspuns?
De ce vrei să omori androginul
ce-i Sufletul meu unit cu al tău Trup?
De ce nu vrei, demonul din tine,

balaurul tăcut, sălbatic, tăcut...
să-l preschimbi în pământene cuvinte
de dioxid de carbon
şi să-l trimiţi spre mine,
scoţându-l din tine, să ţi-l spovedesc?
Ţi-am dăruit, vezi bine, după fire,

oxigen... şi minerale, vitamine,
proteine, glucide... cu gust de poezii.
Şi multe verbe, adjective
voioase, emotive, atractive.
Frumoase comparaţii eu ţi-am dăruit,
prin simbolică Cuvântare!
Am inspirat, de tine inspirat,

pentru a ta fericire, ţi-am trimis oxigen,
să ardă focul dragostei în tine.
Prin virtuale vase de comunicare
scrisori de iubire ţi-am trimis,
divină poezie, chiar ţie, Iubito!
Chiar ţie!
Tu eşti Trupul meu.

Sunt Sufletul tău. Plămânii tăi.
Inima ta. Chiar eu, acum în tine!
231
Şi aştept... al tău Cuvânt de Răspuns.

Expiră! Vorbeşte-mi!...
Fiinţa noastră-i una. Există prin Dialog.
Când te întreb, răspunzi.
Aşa funcţionează, draga mea, biologia,
fizica şi chimia. Reacţionezi cumva...
când Inima ta doreşte ceva.
O asculţi şi-i răspunzi.
Nu doar cu: A! A!
Acţiunea cere reacţiune. Deci...

Când îţi trimit oxigen-întrebare,
o iei, o rumegi... şi-mi trimiţi înapoi
dioxidul-răspuns... de carbon.
Adică negru pe alb,
cărbune sau diamant, aşa cum o fi,
doar să fie... răspuns:
Statuie de lut, de marmură cioplită

sau de noroi, dacă vrei, o movilă iubită
de porci... poţi... oricând să o pui
pe vapoare, prin vene la vale,
din capul tău, să o arunci,
ca pe-un gunoi oarecare,
să-mi fie răspuns...
Expiră, Muza mea,

ai inspirat prea mult!
Şi monstru te-ai făcut! Leviatan! Vampir!
Liliac! Ploşniţă! Ţânţar!
Tot sângele din inimă mi l-ai supt!
Prin vene n-a mai rămas nimic,
iar arterele... s-au golit.
232
Logos
Eşti toată o Celulă, mentală celulă,

umflată cu sânge, lipitoare îmbuibată,
închisă după gratii, în colivie de aur,
o păsărică tăcută, fricoasă, speriată
ca o cetate blocată, de sine asediată,
ce sângele iubirii şi l-a blocat în trup.
O, Psyche, poate... ţi-am dat oxigen

prea mult, să te aprinzi,
să arzi de dorul meu,
să simţi şi tu ce-i focul cel adevărat,
pasiunea ce-i vâlvătaie urlând,
emoţiile tale cuprinzând
cu arderi de iubire prin celule...
Şi te-ai aprins... dragostea mea!

Te-ai ars cu flacără de iubire
citind a mea poezie prin al tău infern.
Ţi-ai ars păcate neştiute:
jar s-au făcut, cenuşă, fum!
Haide, muză, expiră! Chiar acum!

Fumul ţi-a ajuns la cap:
înfumurată toată, te asfixiezi!
Înăbuşită brutal îţi este iubirea.
Nu vrei să-i mai dai oxigen.
Înfundată e dragostea-n tine.
Astupată-n simţire, închisă la fire,
surdă la al amorului cuvânt,
ţi-ai închis gura, nasul ţi l-ai blocat.
De inimă ai uitat.
Se stinge acum încet
tot focul viu din tine. Lipsit de oxigen.
Lipsit brutal de vorba de iubire,
se stinge chiar... sufletul... tău.
233
Ce înseamnă... că nu te mai iubesc?

Că nu mai pot să-ţi dăruiesc nimic?
Că nu mai pot Cuvânt să îţi trimit?
Înseamnă... că te ţii de nas...

înverşunată. Că gura ta e încuiată,
că focul cel dătător de viaţă,
tu vrei, prin sufocarea cuvântului,
să-l stingi.
Iubirea noastră de tine-i blocată,
nu mai respiră, nu expiră:
nu există Răspuns!
E doar... Inspiraţie pură!
Doar eu am mai rămas în ea.
Plămânii tăi, inima ta:
eu, Îndrăgostirea!
Tu mă inspiri, eşti Muza mea...

Dar... o, trup nebun, divin, extatic,
trăieşte în tine un monstru marin:
Leviatanul, distrugătorul de corăbii
pline de aurul iubirii, de bogăţia fericirii
ce-i doar prin dragoste atinsă,
prin dialog frumos, sincer, deschis.
Pe Monstrul acesta tu nu l-ai blocat.
Ci îl hrăneşti cu tăcere pe pâine...
Iar pe sufletul tău angelic îl alungi:

ţi l-ai blocat. Îl ţii la poartă.
Cetatea ţi-ai închis. De tine asediată,
nu mai vrei să expiri, că vrei să ucizi
chiar poezia lui Eros, cântecul lui Orfeu.
Şi lira lui Apolo vrei să o distrugi,
că-n tine Inima ţi s-a făcut vulcan:
activ şi cutremurător: ţipăt de dor
brutal reprimat, de tine, blocat...
234
Logos
Deschide gura, draga mea, expiră!

Te rog! Încetează această nebunie.
Decât să ne blochezi pe amândoi,
mai bine un simplu răspuns...
Chiar unul oarecare,
doar răspuns clar să fie, alb pe roşu,
la întrebarea mea:
Tu ai simţit ceva, de când te iubesc?
De când prin artere îţi curge a mea
poezie? De când arde în tine
focul infernal al iubirii
cum nu a mai ars vreodată?
De când... tu sângele-mi poetic
cu totul mi l-ai supt?
Expiră! Trimite-mi un răspuns!

Trimite-mi sângele iubirii înapoi!
Rupe sigiliul de pe buzele tale.
Expiră prin Logos, prin Cuvântare!
Fii poezie, fii cântare, odă, imn!
Sau dacă vrei, pastel, rondel, triolet!
Un simplu sonet, să-mi fii! Un catren.
Un gazel. Sau glosă, dacă vrei.
O baladă! O, ce frumos ar fi.
Descântec pentru sufletul meu
de tine vrăjit chiar inimă să-ţi fie,
plămâni prin care să respiri doar artă.
Alungă, te rog, tot răul tău spre mine,

poetul tău particular
ce-ţi este Profesor de Iubire,
şi împreună-l vom împinge-n vânt!
Aşa suntem făcuţi: să trăim împreună:

părţi diferite în acelaşi trup!
235
Eu te întreb, tu îmi răspunzi! –

Aşa trăieşte Inima în Trup!
Şi Trupul prin Inima lui!
Logosul cere logos. Viaţa, viaţă!

Răutăcioasa tăcere ne sufocă.
Ne ucide iubirea din vene, din artere,
ucide actul dăruirii noastre.
Ucide vorbirea. Cuvintele mor sufocate.
Ucis e dialogul. Ne ucizi pe noi.
Expiră, Iubito! Vorbeşte-mi!

Mi-ai blocat sângele! Îl vreau înapoi!
Expiră, că altfel... murim amândoi
sufleteşte...
Sunt Inima ta. Sunt Îngerul din tine.

Nu poţi să mă atingi, căci chiar
de pieptul tău noi suntem despărţiţi.
Dar poţi să simţi ce simt.
În două aripi roşii învelit, ascuns de ele,

închis în golul tău interior, eu, gol,
cu aripi de zăpadă, Eros,
printr-o vrăjită cutie – a ta, plutind,
ţi-am vorbit, o, Psyche, suflet
al sufletului meu... M-ai ascultat
şi m-ai blocat. Chiar în Infernul tău.
O, trup extins al meu,
frumoasă fecioară... iubită şi goală,
ce simţi, ce simţi... acum?
Ce simt şi eu? Cu Monstrul tău

ce-i monstrul meu, luptându-mă, erotic,
prin noapte? Eu: Tezeu. Şi el:
236
Logos
Minotaurul meu prin al tău Labirint

rătăcind? Ce simţi? Nu simţi nimic?
Eşti rece, frigidă, îngheţată.
Tu crezi într-un Monstru,
deşi nu-l mai vezi.
Răspunde-mi! Vreau să ştiu!

Sunt oare chiar ultimul înger
ce-a mai rămas în tine:
chiar ultima speranţă în cutie,
toracică sau de Pandoră, închisă,
tremurând, zgribulită, de frică, de frig?
Unde e cerul plin de îngeri?

Unde e raiul în acest trup? Extazul?
Unde-i orgasmul poetic, erotic?
Sunt singur aici... Eu, Inimă-Înger

cu aripi de plămâni, de aer,
de fulgi de zăpadă, de răceală
pe care o inspir prin nările tale
prin gura ta tăcută, speriată, tăcută...
Spune-mi, o, trup extins al trupului meu,

o, Psyche, răspunde-mi!
Tu chiar nu mă iubeşti, nu simţi nimic?
Nu înţelegi mesajul din sângele meu
ce curge erotic spre tine?
Nu vrei, iubito, să ieşi din Celule?
Să mi-l întorci, o, Muză,
cu un simplu răspuns:
Sunt chiar ultimul înger
ce-a mai rămas în tine?...
Nu îmi răspunzi. Tăcută, sălbatică,

tăcută, tu monstru te-ai făcut.
237
Eu, ca un pescăruş, acum voi pleca

spre zare, trist şi abătut,
că-n inima ta nu mi-am găsit culcuş...
Tu mi-ai bătut cu pumnu-n piept,
de la distanţă, mi-ai spus tăcută
să mă duc...
De şapte ori, în noaptea aceasta,

eu, sub şapte înfăţişări diferite,
ţi-am vorbit. Am fost:
Îngerul tău păzitor (emoţia ta),
Eros (dorinţă de sex infernal),
Inima cu aripi de plămâni
(îndrăgostirea), Monstrul cel Falic
(Leviatanul, Bestia, Minotaurul, Fiara),
Sufletul spermatic (cu aripi de zăpadă),
Cuvântul (de iubire) şi Poetul...
De şapte ori tăcută ai rămas,
satisfăcută, bănuiesc, pe alocuri...
Mă duc atunci! Te las în pace, Psyche,

cea mai frumoasă dintre femei!
Adio, inimă! Patria mea!
Adio, aripi de plămâni, de aer,
îngheţate! Adio, aripi de zăpadă!
O să ies din tine, iubito, mă duc.

Migrez spre locuri mai calde,
levitez acum, te părăsesc.
Din iadul tău cel rece, indolent,
nepăsător, frigid, eu, Îngerul,
mă retrag chiar acum, mulţumit,
căci datoria mi-am făcut-o...
Şi aripile cele albe, de zăpadă,

mi le las prin tine umblătoare.
238
Logos
Au fost zburătoare, acum se vor târî...

topite să fie în Muza mea iubită...
Adio, Psyche! Sunt Poet, sunt Suflet:
Te-am iubit!
Dar m-ai blocat şi visul s-a sfârşit...
IV
Frumoasa, tăcută, ca din vis lucid,

deodată s-a trezit întinsă goală
pe nisipul rece, îngheţat prin Vid...
Şi tremurând de frică sau de frig,
cu-o mască sigilată peste buze,
doar a privit cum Îngerul s-a ridicat
în aer, a plutit, ca Buddha, levitând
prin timpul cel blocat de scumpul ei
CoVid...
şi gol s-a îndepărtat spre răsărit.
S-a contopit... cu a lui Apolo lumină...
Un Artist a iubit-o.
Dar noaptea s-a sfârşit.
239
Centaur
Sunt ca un armăsar
ce-i îmblânzit de iubire.
Tu te-ai urcat pe mine, Muză.
Şi nu vrei să cobori.
Mă zbat şi sar, alerg,

arunc cu poezii încoace şi încolo
şi nu mă potolesc. Sălbatic,
nu vreau să-ţi fiu iubit.
Îmi stai în spate,

pe inimă călare, pe gându-mi călărind
mă ţii între picioare
şi vrei să ne iubim.
Tu ai lipici, mă strângi la pieptul tău,

iar eu n-aş vrea să te rănesc.
Mă zbat şi fac spectacol,
dar cu măsură, Muză.
Sunt Centaur. Chiron, vindecător.

Şi versul meu e leac şi lecuire.
Te-ai prins de gâtul meu
şi m-ai îmbrăţişat bolnavă.
Sirenă tu mi-ai fost, privire de Meduză.

Ai răni destule, lunar sângerezi.
La fel şi eu, rănit de săgeata lui Eros,
sălbatic mă zbat, să nu fiu îmblânzit
de tine. Tu te-ai urcat pe mine.

Suntem un singur trup: Centaur:
eu, cal; tu, călăreţ:
240
Logos
O, goală amazoană, cum mă călăreşti!
Mă tragi de coamă. Pletele mele

sunt pentru tine hăţuri: te joci cu ele
iubind centaurul nostru,
a noastră poezie ce ne-a îmblânzit.
Sălbatici am fost, lipsiţi de iubire.

Eu – Taur liber în singurătate,
mândru de mine şi de al meu Minotaur
rătăcind prin natură, căutând Labirint.
Tu-ai fost sirenă, tristă cântând

o doină de jale, pe stâncă, lovită,
o mare agitată, o inimă uitată
şi... naufragiată pe malul nepăsării.
Sălbatici am fost, lipsiţi de iubire.

Mă călăreşti acum. Între picioare,
simţi focul dragostei ce ne-a făcut
un singur trup: acela de centaur.
Ca Europa... şi tu, Muză,

pe taurul meu alb te-ai cocoţat.
Mă ţii de coarne şi plutim pe apă,
corabie să-ţi fiu, răpindu-te departe...
Ai vrea să fugi, să scapi.

Ţi-e dor de libertate, dar...
mă ţii aşa de strâns între picioare,
goală, săltăreaţă, de zici că ne-am lipit,
androgin să ne facem. Un singur trup:

centaur: eu: armăsar şi Taur,
tu: muză, sirenă, Fecioară răpită
ce s-a îndrăgostit, să fie îmblânzită.
241
Motive
De te întrebi, Muză,
de ce te-am ales pe tine,
îţi spun doar atât:
coincidenţe semnificative:
În inimă: Nimic. O judecată. Ammit.

Infernul iubirii, a dragostei nebunie.
Bărcuţa lui Charon.
Afrodisia. Miss Univers. A 10-a Muză.
Model pentru poetică pictură.
22 22 22. Joy! Extaz, fericire!
Bucurie. Iubire pentru poezie.
Conjuncţii cu Vesta, a Inimii Zeiţă.
Privire de Meduză. Actriţă.
Fecioară. Marie pentru Faust.

Prezentă în Tunelul de Lumină.
Sărut în vis. Iubire tot acolo.
Erotice icoane prin spaţiul virtual.
Vibraţie imensă când ne-am atins.
Unire sufletească. Profeţită, împlinită.
Cădere prin Iubire. Orgoliu rănit.
Moartea... Agresivă, depresivă.
Apoi tăcută... Foarte tăcută.
Fricoasă cu carieră de Lilith,

provocatoare cu misiune de Venus,
să-mi dai energie creatoare
ca Obsesie-Muză. Ascunsă. Tăcută.
Inspiraţie fluviu. Flux nesfârşit.
Teatru poetic. Erotică epopee.
Poetul şi Muza. Androgin...
242
Logos
Gemene Flăcări în Infernul Iubirii.

Două trupuri, dar un singur Suflet:
de Artist.
Juisare. Dorinţă sensuală. Instinct.

Cerinţă... Profesor de Iubire.
Din Simulare – angelice semne.
Mesaje aiurea ce s-au potrivit.
Reîncarnare. Întâlniri întâmplătoare.
Destin.
243
Poetică artă
Tu ai ales să fii tăcută.

Eu am ales să îţi vorbesc, mărturisind
ce simt în sufletul meu poetic.
E ritm înainte de toate,

bătăile inimii să-mi fie auzite
glăsuind adevăr.
Apoi e versul alb şi pur.
E liber, fără oprelişti, necenzurat,
spontan. Emoţie rostită.
E sex trăit în cuvinte.
Negru pe alb, simbol explicat.
Revelare a ce-i ascuns în mit.
E poveste. Se întâmplă ceva.
Discurs poetic, dialog, iubire.
În câteva versuri – o carte.
Sunt planuri suprapuse.
Comparaţii adânc grăitoare.
Surprize ce-s scrise cu Sens.
Sensualism:
emoţie, poveste, ritm intens,
suprapuneri, simbol, revelaţii,
sex, surprize, comparaţii,
adevăr, libertate şi sens.
Nu pot alege ca tu să mă iubeşti.

Dar am ales să îţi vorbesc.
Acum mă opresc. Te ascult.
Logosul cere logos. Tăcerea, tăcere.
244
Logos
Cupidon
Aud... un ecou. De Iubită.

În panică a intrat! În panica lui Pan.
Poetul nu o mai iubeşte.
– Mă iartă! Am greşit!
Ecoul ei, prin fantezie, a grăit,
pe undeva, ascuns departe.
– Nu te mai cred şi te alung

din fantezie în realitate!
Să-mi vii cu picioarele tale,
cu sânii oglindiţi de vorbe
sărutaţi, gustaţi şi supţi
ca mustul tescuit din vie,
de vrei să te aud!
– Dar vreau să îţi vorbesc!

– Sss! Tăcere... Doar un ecou aud.
Al inimii mele. Atât.
Tu nu mi-ai vorbit... cinstit
despre a ta iubire niciodată.
– Mă iartă! Aş vrea să îţi vorbesc.

– Să vii atunci să mă cauţi.
Cu trupul dezgolit, sărut de alint,
în dar să-mi aduci al tău ritm,
emoţia să ţi-o aud cum geme,
chiar peste mine revelată,
o taină de stâncă crăpată.
Să-mi aduci poveste. Convingătoare.
Alături de o albă îmbrăţişare
suprapusă peste falusul meu
245
mulţumit, fericit, că, în tăcere,

mi-ai vorbit, în pat şi în sfârşit
ca un izvor ieşit din sfârc,
să-mi fie mie plăcere împlinită
în coada dracului sfinţită,
în corn de unicorn
găsit, mărit, în tine, mântuit.
M-ai înţeles? Aşa să vii,
de vrei vreodată a-mi vorbi!
– Aşa voi veni. Şi goală voi fi.

Şi o să-ţi fac o surpriză! Un ecou:
din logosul tău desprins, un copil!
Chiar Cupidonul care ne-a unit,
ne-a ispitit... noi corp să-i dăruim
în iadul iubirii amânate, amânate,
prin verbul creator,
să vină spre păcate.
– Ba să nu mai vină încă un Ecou

aici printre noi. Lasă-l în pace
pe acest Cupidon imaginar.
De vrei să ne iubim cu adevărat,
noi sex o să facem. Real.
Simţit. Mântuitor înviat,
să fie iubire. Răstignit, încercat
şi mort pe dealul pubian
întins lângă al tău cavou.
Fără surprize şi fără ecou.
246
Logos
Vis-a-vis
Dragoste am simţit pentru tine.

Fantastică – cum niciodată n-am trăit.
Aş fi dorit să ştiu de-i pură fantezie
miracolul ce, iată: s-a ivit!
De aceea ţi-am vorbit, civilizat, Iubito.

Frumos te-am întrebat, îndrăgostit,
de-i pură fantezie că noi ne iubim!
Tu ai tăcut. N-ai zis nimic.
Am insistat. Te-am deranjat

cu o erotică, normală întrebare:
Fantastică magie doar eu am trăit?
Tu oare n-ai simţit nimic?
Puteai să zici: da, nu sau poate...

Puţin, mai mult, deloc... Tăcere.
Puteai să zici ceva. Nu te costa nimic
să-mi faci şi mie o mică plăcere.
Dar ai tăcut. Oare de ce?

Frumoasă făptură, o, vie sculptură,
splendidă, răbdătoare, nu te-ai mişcat.
Ai stat. Model tăcut pentru pictură.
Iubindu-te, eu am creat a 10-a muză:

Afrodisia – pentru artele vizuale.
Îţi mulţumesc că-n gând mi-ai stat,
Obsesie-Muză. Tabloul s-a finalizat.
Îi pun acum un titlu: Logos.

Şi – ALex – îl semnez. Mă depărtez,
247
să îl privesc. Ce Muză! Ce Artist!

Eu te-am pictat poetic.
Tăcută, mi-ai zâmbit...
Orice iubire, oricât ar fi de mare,

nu-i decât dorinţă de ejaculare
în gaura doamnei de vis-a-vis...
248
Logos
Descântec
Descântă-te cântec de iele,

aprindere... bolnavă a inimii mele,
descântă-te cântec de sirenă,
stinge-te chibrit, o, vrajă de scenă!
Cântare mi-ai fost, chiar des cântare,

prea des cântată, fermecătoare,
aprinsă-mi flacără... cuprinsă de farmec.
Te sting acum, al dragostei, eşec.
Precum acest chibrit aprins... e stins,

te las pe apă, ies din vis
şi, ca prin farmec, farmecu-ţi resping.
Scuipând... al tău venin, eu te înving.
Tu, într-o vrajă, m-ai ţinut prin farmec,

privire de Meduză. Eu mă frec
la ochi, să mi-i descânt... Aprind
acest chibrit, îl sting, din vraja ta ieşind.
Te dezleg legătură nevăzută,

te descânt cântec de muză tăcută,
aprind... şi ard pasiunea poeziei...
O sting... şi o arunc în lumea veşniciei.
Îl las plutind pe apă. Lemnul ars

cenuşă s-a făcut, nimic n-a mai rămas
din focul amar al magiei iubirii.
S-a desfăcut... făcătura privirii.
249
Te-am des cântat cântec de iele,

prea des lăsat a fost să mă înşele
fermecătoru-ţi trup de vrăjitoare,
prea des eu te-am cântat cu încântare.
Dar voluptatea fanteziei se sfârşeşte.

În apă-i dizolvată şi se risipeşte.
Seducţia se duce, oprit e deochiul,
cu apă de cărbuni eu închei jocul.
Sorb din realitate, înghiţind fantasme.

Flăcări aprinse spre delectări de basme
sunt stinse de apa din acest pahar.
În mine, dau jos o zeiţă de pe un altar.
Arunc restul de apă, să se ducă

o des cântare ce mi-a fost nălucă.
O descântare prin vraja poeziei
aruncată-i acum... în lumea veşniciei.
250
Logos
Sfârşit?
Se ştie că lumea-i făurită

prin Cuvânt, prin Logos,
prin sacrul Dialog.
Ce poate nu se ştie,
ce nu s-a înţeles la fel de bine,
e cum se va sfârşi
această lume virtuală
ce-i construită de Cuvânt şi Vers,
că-i Univers, că-i Poezie
şi-i Logos ce-i rostit, ce-i scris
spre dia-logos... faţă către faţă,
fără nici o mască, cu inima deschisă,
dăruind.
Tăcerea este Fiara. Şarpele Apophis.

Ea va distruge lumea. E Satana.
Iar lupta finală din Apocalipsă,
prin timp de Ragnarok,
opune două gigantice forţe
când timpu-i spre sfârşit:
Cuvântul şi Tăcerea!
Dacă va birui Cuvântul de iubire,

în fericire vom trăi.
De va învinge însă demonica Tăcere,
cu toţii vom muri!
Când prea puternică este tăcerea,

când ruptă e comunicarea, plăcerea
şi chiar cuvântul e respins...
în tine, în mine, e semn de sfârşit.
251
Când numai măşti se văd,

când ne-au ajuns pe feţe,
înseamnă că trăim aproape de sfârşit.
Atenţie mare! Masca e un semn!
Din cer – avertizare

că Logosul nu este preţuit,
că ne apropiem, încet, dar sigur
de al iubirii sfârşit...
Răceala e de vină. Indiferenţa.

Nepăsarea. Blocajul emotiv.
Şi frica stupidă de a vorbi.
Priviţi în jur! Doar măşti!

Blocate guri de abia mai respiră!
Refuză oxigenul! Şi fug de Cuvânt!
E semnul cel din urmă!

Şi nu-i tăinuit!
De nu ne mai vorbim,
Tăcerea ne-a învins,
Iubirea s-a sfârşit.
252
Logos
Materialism
Într-o sală tăcută, ca la teatru,

mi-am pus o Mască, să-mi vorbesc.
Nu doar pe gură, ci pe întreaga-mi faţă
văd chipul Muzei, al Iubitei, în Oglindă.
M-am tras pe mine din egoism afară

purtând o mască de romantic teatru,
în faţa publicului din Oglindă,
crezând din inimă în suflet androgin.
Cine e Muza? Cine e Iubita?

O Mască! O mască purtată de mine.
Prin joc de fantezie, m-am îndrăgostit
chiar eu de mine în Poezia-mi Oglindă.
Deşi e imposibil, s-a făcut. Bifat.

M-am prins de versurile-mi înălţate
cu mâna Poeziei şi m-am ridicat.
Lucid, trezit, din iluzia scenei am ieşit.
Într-o tăcută lume, în lume tăcută,

al meu Sine se joacă teatru.
Egal cu mine şi geamăn al meu:
doar Eu... în spatele Măştii Muzei...
M-am transformat în Androgin.

Mi-am împărţit chiar sufletul în două.
Am alipit apoi, prin îndrăgostire,
o Muză Iubită de al ei Poet.
Prea e tăcută lumea. Prea departe.

Freamătul ei nu ajunge la mine.
253
Nu cred în materialism, nu-s încuiat,

vorbesc, să intru-n Dialog.
Nu am cu cine. Sunt încuiate, blocate.

Au subiecte tabu, dezbateri interzise,
fanatice credinţe, aceste fiinţe
ce nu-l înţeleg pe filosoful din mine.
Eu îmi pun Întrebări: iată păcatul meu.

Ele... fug de ele. Aceste fiinţe
au frici ancestrale, iubite refulări,
subiecte tabu de care doar fug.
E şi asta o strategie, chiar o reţetă

pentru prostie, spre ignoranţă păstrată
prin nesimţire, prin minţire
spre nepăsări ciudate şi multă răutate.
Aceste fiinţe sunt blocate. Mascate,

ele nu intră-n dialog cu al lor Sine.
Prea serioase, nu înţeleg Teatrul.
Iau măştile purtate drept realitate.
În virtuală lume, pe lume ce-i scenă,

aceste fiinţe au uitat că-n oglindă
se vede doar o Mască: un personaj.
De Actor au uitat. La el nu mai ajung.
De Logos ele fug. Cu mască pe gură,

se ascund. Tremurând în Tăcere
de frig şi de frică. Au o banală gripă
numită credinţă oarbă în Materialism.
De la latinul Mater: Mamă...

Virgină sfinţită de copii făcătoare
în acest infern corporal al iubirii
254
Logos
crezând fanatic în rolul ei de Creatoare.
Suprem slăvită, Femeie-Dumnezeu

ce recreează iadul ei prin „Sex”.
Adică prin „6” în latină. E 666!
E Fiară materială cu nume de om.
Sex
Am intrat în dialog cu Tăcerea.

Orice aş zice nu zice nimic.
Parcă aş vorbi cu Dumnezeu.
Dar nu vorbesc cu Acela. Ci cu Aceea.

Femeia-Dumnezeu. La fel ca el
şi ea: foarte, foarte tăcută.
El mut, ea mută, au amuţit.

De ce? Fiindcă le-am vorbit,
le-am pretins să intre-n dialog.
Nu ai cu cine! Lumea-i mută!

Pe guri sunt puse măşti.
Pe suflete, închise lacăte.
Doar încuiaţi şi încuiate.

Iar cheia-i pierdută, aruncată.
Şi Poarta Inimii e sigilată.
E fixă, de piatră, blocată.

Nu se roteşte, nu macină nimic.
E colţuroasă, brută, nerostită.
Sălbatică e frica de-a vorbi.

Calvar, coşmar, pandemie.
255
Îndrăgostirea parcă-i interzisă.
Osificată-i limba în gură.

Egoistă-i cu dureri de picioare.
Orgolioasă, bolnavă de nervi.
Deranjată de artă. De inimă

deranjată. De dragoste deranjată.
De poezie, de falus, de sex!
Deranjată. E mereu deranjată

Tăcerea voastră de Cuvântul meu.
Enervantă-i revenirea la Sex.
Fugiţi de el, să vă înmulţiţi...

în tăcere, dar nu vreţi să-l cinstiţi
pe zeul vostru Creator, Mântuitor.
Şi bine faceţi. Sunteţi ruşinaţi

de îndrăzneala voastră creatoare
prin demonicul Sex.
Dar nu aveţi ce face. Vă închinaţi,

tăcuţi, tăcute, chiar Zeului Sex:
că n-aveţi suflet, ci doar spermă...
Iar nemurirea, în trup, v-o căutaţi,

în gene, în urmaşii pedepsiţi
Tăcerea voastră să-o repete... la infinit.
256
Logos
Amuţită
Apostol al meu – tot eu.

Cel mai iubit, chemat, venit,
să primească, să ducă mesajul meu:
Cuvântul lui Sisif – rostogolit.
Eu: primul şi cel mai mare...

Apostol, conducător de stol,
trimis într-o străină cu însărcinare,
prin Poartă, să-i fie doar Gol.
Tăcută-i ţara, parcă-i părăsită.

Nu-i nimeni să-mi audă pribegia.
De duhuri fără Voce-i locuită
această grădină a sfintei Maria.
Apostol al meu – tot eu,

chiar zilnic înviat,
apostol al Falusului meu
sculat din morţi, să fie îngropat.
El: primul şi cel mai mare,

în Ţara Dracilor sosit,
intrat într-o străină cu însărcinare,
s-o lase gravidă cu neamul amuţit.
Tăcută-i ţara, parcă-i părăsită,

prin peşteri cu toţii s-au ascuns,
să facă duhuri din sperma iubită
şi să-l slăvească... pe Cel Uns.
257
Ruşine
Da, Marie, Mie, Mariană etc.

Tu eşti ideea de Lume personificată,
restrânsă, încarnată într-un singur
trup: al tău. În trup iubit de femeie
slăvită, adorată, pe ascuns: în tăcere.
Tăcuţi, la fel ca tine, sunt toţi.

Cu mască, fără mască, nu vorbesc,
nu discută, nu vor dialog.
Se ascund de Logos, de Adevăr.
De Simbol.
Marie, fecioară, te-am ales să-mi fii

simbol... Simbol pentru toţi.
Îi văd pe toţi prin tine. Tăcerea ta
îi cuprinde pe toţi, fără deosebire.
Da, sfântă fecioară,
eşti prea serioasă, de parcă de tine

depinde chiar soarta lumii întregi.
Te judec, după cum se vede,
că nu ştii de glume, prea serioasă eşti.
Cu pruncul în braţe.
Chiar vrei să fii simbol: simbol

pentru Tăcere! Simbol al Lumii,
al tăcutului Univers, în care eşti
tăcută, tăcută, tăcută...
258
Logos
Cu pruncul în braţe.
Tăcută ca şi el: ca Universul întreg!

Un fel de Dieu mutulică!
Ai limbă, ai gură, ai voce, dar zău,
chiar nu ştiu la ce-ţi folosesc!
Cuvintele-s pentru cei ce gândesc.
Din câte ştiu eu, a vorbi, muiere,

chiar nu-i a tăcea tăcută tăcând.
O, Mută, Dieu mutulică, tu eşti!
Femeie-Dumnezeu tăcută gemând.
Ca să facă copii.
Pe ascuns, noaptea, ca hoţii!

Vai, vai! Să nu rostim cumva
numele Fiarei în latină: 666:
adică Sex Sex Sex,
că te deranjează...
Te jenează, undeva prin Infernus,

prin locul de jos. Efectiv te jenează,
a dracului frecare de sfinţia ta,
te enervează, te scoate din minţi:
A! A! A!
Tu, vezi bine, nu eşti obsedată

de aşa ceva, că tu te înmulţeşti prin...
prin Idei probabil. Nu prin sex, Mărie!
Ci prin Sfântul Duh. Spermatic probabil.
Zic şi eu.
259
Dar nu-i aşa! Doamne fereşte, doamnă!

Ei, oamenii, vin aşa... din lut şi din flori
şi din virgine mame mute, tăcute,
exact ca şi tine, fără să fie anunţate
ce li s-a întâmplat.
Şi rămân sfinţite chiar şi preamărite

doar prin a lui Dieu mutulică iubire,
evident, lipsit de falus, că-i zeu
şi-i impotent... Şi nu are penis, penis...
erect!
Falus, tu Mărie, tăcută, tăcută!

Falus! N-ai auzit de el? Prea bine.
În el o să ajungi, că vrei şi tu să te joci
de-a Dumnezeu, prin lutul tău,
Femeie-Dumnezeu!
Da, tu, cea de oameni creatoare,

în acest infern, pe ascuns, în tăcere,
cu multă, multă ruşine, ruşine,
pentru păcatul tău! Că sufletul tău...
e doar spermă.
Taci, da? Evident, taci!

Ţi-e ruşine de sex, de vagin, de vulvă,
de uterul tău creator. De oul din tine, de
fecundare, de spermă
şi de spermatozoid!
260
Logos
Tu nu faci sex, nu te iubeşti trupeşte,

omeneşte, tu te înmulţeşti, aşa,
ca orice Dumnezeu – tăcută,
gemând în tăcere de durere,
de plăcere, de durere...
Ciclic, semnând cu sânge pactul

cu Luna, cu Satana, cu Materia Mamă...
cu credinţa solidă în trup,
în carne, chiar în a dracilor încarnare
prin trupul tău: a iadului poartă.
Da, eşti Simbol! Pentru Ruşine!

Pentru întreaga lume ţi-e ruşine!
Că-i de tine făcut, femeie, acest infern!
Şi de bărbatul tău, suflătorul de viaţă
prin sufletu-i spermatic.
Ţi-e ruşine, că tu prin sex te înmulţeşti

şi dai vina pe Dumnezeu, sărmanul,
pentru păcatul tău. Iar Dieu, din cer,
Dieu mutulică, doar zâmbeşte, tăcut
şi ascuns... ca şi tine...
Dar nu zice nimic. Că el nu creează

oameni, ca şi tine, Femeie-Dumnezeu!
Şi nu face sex cu femei veşnic virgine
ca şi tine: soţie şi mamă de zei...
reali, nu imaginari.
261
Dar răi, tăcuţi şi ruşinoşi ca şi tine,

ca şi bărbatul tău, mândru flăcău,
intrat în tine, doar de plăcere, bănuiesc.
Nu de ruşine.
Ruşine, ruşine, ruşine!
Vă este ruşine că vă înmulţiţi!

Că vă închinaţi prin case doar
Zeului Sex, al vostru creator real,
nu imaginar! Foarte bine!
Aşa şi trebuie:
să vă fie ruşine! Că fugiţi de adevăr,

de răspundere, de consecinţele
penisului erect, înfipt, pe ascuns,
chiar în vaginul tău, femeie, mută,
iubită tăcută,
gemând în tăcere, poate chiar

de plăcere, că păcatul Genezei
o să-l faci pe furiş... Felicitări!
Nu ştie nimeni că chiar ai făcut sex!
Tu ai făcut doar nuntă! Ca în poveşti.
Şi nu eşti responsabilă de nimic.

Tu chiar eşti virgină, probabil în urechi,
mereu virgină mamă pentru copiii din
flori. Da, pe bune, că eu chiar te cred!
Duhul Sfânt e de vină.
262
Logos
Ţi-e atât de ruşine de păcatul tău,

nu sexual, ci creator, încât nici nu poţi
accepta, că de aia ai făcut nuntă,
ca să faci sex! Sex, sex, sex!
Da, Marie, Mie, Mariană etc.
Chiar prin puterea reală a Zeului Sex

oameni ca tine se înmulţesc
şi se iubesc, tăcuţi, tăcuţi,
prin Sex, prin Sex... şi apoi
se mândresc, mândresc... că au făcut,
nu sex, ci doar copii... prin... Sex!
263
Goală
Eşti Nimeni! Prin mine, Cineva.

O, Muză, vai, Iubită,
ce ştii să faci? Care-i talentul tău?
Să taci?
Eşti Nicicum. Prin mine, Cumva.

Hai, vorbeşte! Zi şi tu ceva!
Eu te ascult, nu-ţi zic
să taci.
Eşti Niciunde. Prin mine, Oriunde.

Chiar transparentă, lipsită de urme,
ieşită din Nimic, nu-ţi cer
să taci.
Eşti Nicicând. Prin mine, Oricând.

Ai fost odată, ca niciodată,
ca în poveşti, dăruită cu glas...
ca să vorbeşti...
Dar taci. Prin Nicăieri spre Niciunde.

Nici sunete, nici vorbe, nici unde.
Doar lipsă. O gaură mare. Nici un gol.
Tu nu exişti în viaţa ta.
Prin mine, ai început a fiinţa.
Niciunde, nicicum, nicicând – ai fost.

Tăcere fără rost.
Nimic. Acum ai sens. Fiinţă.

Eşti Muza mea pentru o carte.
Ai devenit Dorinţă, prin mine,
prin Fantezia mea.
264
Logos
Cine eşti tu? Nimeni. Tăcută,

deşi nu eşti mută, refuzi a exista.
În lumea Logosului, tu ai intrat
în Tăcere...
Să nu cumva să deranjezi pe cineva.

M-ai deranjat pe mine. Norocul tău,
că mai vorbeşte poetic cineva
despre Nimeni.
Nu te pot face să-mi vorbeşti.

Probabil n-ai nimic de zis.
Nimic, nicicând, nicicum, niciunde.
Asta eşti.
Chiar Nimeni. Gândită-ai fost de Cineva.

Eu te-am privit, te-am judecat.
Şi te-am iubit, să te aduc la viaţă:
să vorbeşti!
Chiar ai cu Cine, chiar ai Ce,

evident, mai multe feluri de Cum.
Ştiu... Ţi-e frică de Întrebare.
Dar eu sunt Răspuns.
În fantezia mea, cu Nimeni,

despre Nimic, am reuşit
să port un dialog trudit
ce-i chiar monolog...
Nimicul e Tăcere. Tăcută, eşti Nimeni.

Ai reuşit să taci extrem de mult.
Felicitări! Ne completăm perfect.
Eu nu pot să tac.
265
Vorbesc şi pentru tine. Cineva

chiar trebuie să mai zică ceva,
din când în când, un gând
să fie cuvânt...
Te iubesc. Dar ştiu de ce.

Eşti chiar opusul meu.
Eu: Plin. Tu: Gol. Chiar goală!
Împreună o Cupă.
Am construit-o împreună
din Nimic în mijloc, pe margini, Ceva.
Tăcere de Cuvinte împresurată
ca spiţele pe golul de la roată.
Doar împreună ne învârtim.

Doar laolaltă ţinem miere, apă.
Sunt nimeni fără tine. Nimic
fără tăcerea ta.
Între Cuvinte, Tăcerile noastre

au rostul lor, au sens în iubire:
să fie vers, să fie Fantezie...
din Nimic.
Eşti Nimic. Un Gol, o Lipsă

în Paharul meu poetic
turnat din cuvinte ce-s îndrăgostite
de Inspiraţia ce o cuprind.
Între pereţii sufletului meu am turnat

Poezie. Peste al tău Nimic, vers pur,
să bem amândoi o Iubire
ce ni se urcă la cap.
266
Logos
Sunt plin de tine. Mă revărs.

Şi torn nectar în golul tău,
nimicul să ţi-l folosim,
să ne îmbătăm, să ne iubim.
Îndrăgostire
În mijlocul scenei, o Oglindă. Două.

În oglindă: doar o Iluzie. Nimic.
În faţa ei, Actorul cu o Mască.
Pe întreaga lui fiinţă, o Mască:
de antică Muză, de postmodernă Iubită.
Absorbit în jocul teatral poetic,

el crede că-i îndrăgostit. Recită versuri
inspirate de Masca tăcută.
Cu buze sigilate, din Oglindă,
ea nu zice nimic.
Ascultă toată lumea eternul poet.

Actoru-şi ştie rolul perfect.
E romantic intrat în monolog
chiar cu iubita lui Muză...
tăcută, în Oglindă.
A uitat de Sine. E total absorbit

de Personajul său. A devenit... Poetul!
Trăieşte-n Poezie! Acolo este el.
Recită, vibrează! Spectacol genial.
Adevărată... îndrăgostire.
În Oglinzi: Muza, Iubita...

O păpuşă mută mişcările-i imită
şi câteodată vorbeşte cu gura închisă.
Se aude doar telepatic, ca un ecou,
267
dramatic dialog.
El joacă trei personaje:

pe scenă, Poetul. În Oglinzi:
când Muza, când Iubita.
În spatele acestor Măşti, Actorul
ce-i spectator la sfârşit. Aplauze.
S-a tras cortina.
Oglinda-i dusă în depozit. Şi cealaltă.

În culise, Actorul îşi scoate Masca.
Tăcută Muză, Iubită cu gură încleştată,
blocată e acum ca într-o fotografie,
vie stafie, ce-i pusă pe masă.
– Ce spectacol! A fost ca un vis.

Două personaje deodată! E greu
să porţi o Mască în două oglindită.
Două minţi, două convingătoare fiinţe
cu un singur chip: al Muzei Iubite –
actorul s-a gândit.
– Şi ce m-a furat jocul! Absorbit

am fost în fiecare din ele. Adeseori,
am uitat că port pe faţă o Mască,
că în oglinzi văd doar reflexiile mele.
Mascate. M-a tulburat această piesă.
E scrisă bine. E fenomenală.

De Eros, de Dumnezeu, de Autor.
De Eu!... Ia te uită: aici e Textul:
o întreagă carte. Mai multe!
Semnate... de mine...
De mine?... Deci nu sunt nici Actorul!

Cu Masca lepădată, relaxat,
268
Logos
detaşat de Poet, de Iubită, de Muză,

realist, mă privesc în oglindă:
Da! Sunt numai Autorul.
Restul sunt măşti, păpuşi, costume,

personaje şi jocuri în Oglindă.
Pe scena poeziei sunt doar eu
când lumea din sală mă ascultă
absorbită, tăcută.
Iar la sfârşit – aplauze. Cortina.

Nu mai sunt Muza, Iubita, Poetul.
Iluzia scenei s-a risipit. Actorul
salută publicul. E mulţumit.
Apare Autorul. Primeşte flori.
Muza a murit. Nu a trăit niciodată.

Doar Mască tăcută a fost, în Oglindă.
Poetul a vorbit... Dar fără să fie.
Nicicând. Nicicum. Niciunde. Niciodată.
I-a recitat rolul – Actorul.
Aşa a crezut, cât pe scenă a fost.

Dar nu a fost acolo... decât Autorul.
Şi al lui Spectacol. Spectacol cu Oglinzi.

Cu identice măşti: de Iubită, de Muză.
Ambele tăcute, închise în oglinzi,
reflectate de rolul de Poet.
De Logos.
Asta-i Îndrăgostirea: joc de roluri:

cine iubeşte, când se simte oglindit,
şi cine e iubită, în cel îndrăgostit,
sunt doar Măşti... teatral purtate
de un singur Sine.
269
Poetul şi Muza sunt un Androgin.

Ce-i împărţit în trei: Iubita-i între ei.
La fel de tăcută ca şi Muza. Şi ea –
doar o Mască identică cu dânsa,
dar mai rea, că pare mai reală.
Actorul e credibil: aparent dialog,

din simplu monolog interior,
convingător, pe scenă de hârtie a creat,
crezând din inimă că este un Poet
ce s-a îndrăgostit.
Iar Autorul – O, Doamne, câtă Fantezie!

Autorul... (şi el oglindit) a scris,
cu grav entuziasm, erotică poezie.
Vie. Vibrantă tragedie. Gigantică dramă
şi o mare comedie.
Dragoste erotică. Iubire neîmpărtăşită,

îndrăgostire abisal simţită,
fiindcă a vrut şi el să se privească...
în Oglinda Iubirii, secretul să i-l afle
şi să-l dezvăluie celui îndrăgostit...
În mine, doar eu...

Chiar infinită dragoste să fie acolo,
în mine-s doar Eu.
270
Logos
Planuri
Poetul în prim-plan. Logos poetic.

În plan secund: Muza, Iubita:
Tăcere activă. Apoi logos vorbit:
Actorul. Spectacol. Al treilea plan.
Al patrulea: Autorul. Logosul scris.
Iar Spectatorii-s Tăcere pasivă –
în sală – al cincilea plan.
La urmă, însă cel dintâi,
chiar spre citire, Cititorul:
logos şi tăcere, în dialog.
Deasupra a toate: Observatorul.
Necunoscut. Tăcut. Critic.
Judecând. Luând hotărâri.
Conştiinţa, Voinţa, Fiinţa.
În minele pixului meu, Eu.

Eu, în minele inconştientului meu.
În mine, chiar în trupul meu,
în mintea mea, tot Eu!
Deasupra mea: un Sine.

Creat de mine prin sineizare.
Între iubirea pentru a mea Muză,
pentru Iubita mea,
şi iubirea de Sine
e actul numit Îndrăgostire:
e Fantezia ce uneşte
Absenţa cu Prezenţa,
Nimicul cu Ceva,
Tăcerea... şi Cuvântul.
271
Misterioasă, magică, fabuloasă

poveste, prin fantezie, se împleteşte
cu virtuală realitate, materie să devină
pentru al nostru Sens, simbol revelat,
mit explicat... şi sex.
Da, sex! – Reînviat, restaurat

ca singurul adevărat... Zeu Creator
de corpuri materiale, goale,
lipsite de suflet, dar nu de suflare.
Căci cine are Suflet, bineînţeles,

nu se închină la materială iubire,
la dragoste cu interes sentimental
şi nici la zeul sex.
E liber. E om liber. Gândeşte.

Nu se închină nimănui. Vorbeşte.
Dar nu cere închinare de la nimeni,
deşi face sex... şi dragoste, mai ales,
şi, adeseori, iubeşte...
272
Logos
Doar tu
În tine, Aceea eşti tu.

În ea, o Alta e închisă în sine.
Acolo, în ea, un Altul eşti tu.
Aici, în tine, e o altă Ea.
Între Interior şi Afară, între voi,
e doar Imaginaţie, Fantezie.
Nimic nu vă leagă cu adevărat:

nici imaginea iubitei prezentă în tine,
nici oglindirea ta în gândul ei.
Fantasme sunt acestea, păreri
mediatoare de sens iluzoriu:
trăită e iubirea, de fiecare, separat.
În tine-s doar Replici, Oglindiri

ale Iubitei tale. Acestea eşti tu
când eşti îndrăgostit de ea.
Dar ea nu-i în tine. E doar Umbra ei.
De care te-ai îndrăgostit. Icoană.
Imagine de tine idealizată, adorată.
Tot ce-i în tine eşti tu. Doar tu.

Nimic din afară nu intră cu adevărat
în Sine. Doar oglindiri, reflecţii
şi multe, multe închipuiri, fantasme.
Chiar toată dragostea din tine eşti tu.
Şi mult mai mult de atât.
Iubita ta şi Muza ta, iubirea ta sunt tu.

Dragostea ta, dacă-i a ta, e-n tine.
Dacă-i a ta, eşti tu în ea: cu totul.
În tine, doar tu: cel plin de oglindiri
273
prelucrate, schimbate, transformate,

să-ţi fie pe plac, să semene cu tine.
Îndrăgostirea ta e doar închipuire.

Chiar de-i împărtăşită. E pură fantezie.
Ce simţi în tine: văpaia, pasiunea,
focul, vibraţia, fericirea, extazul –
toate acestea eşti tu, doar tu.
Doar tu în tine, nimeni altcineva.
Nici chiar Iubita ta nu poate să fie,

chiar dacă numai Ea a mai rămas acolo.
De-o simţi acolo, de o simţi în tine,
în inima ta, în mintea ta, dorinţă vie,
intensă dăruire, copleşitoare întâlnire,
reîncarnată-n trupul tău, nu-i ea acolo.
În tine eşti doar tu şi fantasmele tale.

Poveşti frumoase pe care ţi le-ai spus.
Interpretări, aproximări, fabulaţii.
Altare pentru o imaginară Zeiţă.
Jerfe şi rugăciuni spre trup de duh,
spre iluzorie ivire, părelnică icoană.
E scenă de teatru Interiorul tău.

Doar personaje acolo. Şi multe comedii.
Acţiune închipuită. Jocuri de rol.
Iar tu: dramaturg, actori, costume.
Decor, recuzită, scenă, culise şi cortină.
Şi măşti şi replici, intrigi, înscenări.
Iar la final de Piesă, în sală eşti doar tu.

Tu singur. Doar tu ai văzut-o.
Doar tu ai fost acolo, unic spectator.
Spectacol exclusiv. Doar pentru tine,
produs de tine, de tine jucat.
274
Logos
Aplaudă! A fost frumos. A meritat.
Acum ştii bine, la sfârşit, ai aflat

că-n tine Iubita ta... e Nimeni:
o iluzorie fiinţă, un rol,
un şir de replici de tine inventate,
un personaj iubit lipsit de voinţă.
O imitaţie, un duh, o părere.
Ţi s-a părut că există. Că e acolo:

în tine. Că te-ai unit cu ea: cu Aceea
din afară. Că ţi-a intrat în suflet.
Că ai comunicat cu ea. Dar nu!
Chiar dacă ţi-a zis că te iubeşte,
în ea e doar ea. În tine, doar tu.
Aici nu e ea. Acolo nu eşti tu.

Oricât iubeşti, oricât, oricât de mult,
nu poţi ieşi din tine. Ea nu poate intra.
Voi nu vă întâlniţi. Nu e posibil
să vă înţelegeţi. Doar vă închipuiţi
că vă uniţi... sufleteşte.
Doar trupeşte o faceţi, când o faceţi.

Atingi doar piele, buze, sâni: un zid.
Chiar de-i pătrunzi şi în vagin – tot zid.
O gaură în zid. Prea mică, prea îngustă,
prea puţin adâncă, prea carnală,
ca să ajungi în Ea, în Aceea.
Iubita ta e în Afară. Tu, în Exteriorul ei.

Aşa a fost mereu. Aşa o să rămână.
Pe veşnicie. În ea: doar ea poate să fie.
În tine, doar tu eşti. Iar între voi:
iluzii, părelnice oglindiri şi amăgiri
şi multă, multă, multă... Fantezie!
275
Doar Eu... în sufletul meu. Mereu.

Tu, Muză, eşti acolo: în sufletul tău.
Mereu. Aici sunt doar eu, Iubito. Mereu.
Doar eu. Dar Tu, acolo, în sufletul meu,
ai fost, te-am simţit, ne-am unit.
Dar ce-am simţit, acolo, nu a fost...
Eu te-am iubit: pe mine m-am iubit.

Doar eu... am fost acolo cu o mască
purtând al tău chip... închipuit. Aceea.
Oglindit, în sufletul meu, al tău,
fiind închipuit, nu a intrat, nu a ieşit
şi noi... nu ne-am unit... niciodată.
Iubire
Unde-i iubirea noastră?

În tine? În mine? Între noi?
Dacă-i în tine, e numai a ta.
Dacă-i în mine, e numai a mea.
Iar dacă-i între noi, atunci e a nimănui:
a ta nu e, a mea nici atât.
Vei zice: – E în amândoi:

şi-n tine, şi-n mine!
Noi împreună o avem.
– Dar cum? – te întreb.
E împărţită la doi? Jumătate tu,
jumătate eu... şi apoi adunăm?
Dacă-i aşa, o jumătate e a mea

şi doar a mea: tu nu ajungi la ea:
la jumătatea mea. A mea închipuire.
Iar la a ta jumătate de iubire
276
Logos
eu nu am cum vreodată să ajung:

e doar în tine. A ta închipuire.
Şi chiar de adunăm două închipuiri,

mă pot eu uni cu a ta jumătate
despre care nu ştiu mai nimic
clar, precis, definitiv, exact?
Şi chiar de ajungi la mine-n pat
cu a ta jumătate, ce adunăm de fapt?
Două necunoscute? Doi străini?

Doar eu ştiu ce simt efectiv.
Tu n-ai de unde ştii. Doar bănuieşti.
Ghiceşti, fabulezi, faci supoziţii,
deducţii bazate pe forme aparente,
pe iluzii, păreri şi impresii...
Ai vrea să ştii. Şi eu!

O, cât aş vrea să ştiu şi eu ce e acolo:
în jumătatea ta. Dar nu am cum.
Că nu e jumătate, că nu a fost întreagă
a noastră iubire niciodată.
Şi cum să readuni ce n-a fost împărţit?
E adevărat: iubirea noastră,

de-i în mine, nu-i la comun,
de-i doar în tine, nu-i aceeaşi,
de-i între noi, ne e străină.
De-i şi în mine şi în tine,
nu e întreagă, e doar pe jumătate.
O jumătate la care nu pot să ajung

şi una despre care tu nu ştii
aproape nimic, că e necunoscută.
Misterioasă, mereu o să-ţi scape,
evazivă, a mea jumătate de iubire,
277
chiar dacă te-aş iubi până la cer.
Unde-i iubirea noastră?

E simplu: Nicăieri! Nu există!
E doar închipuire. Nu poate exista.
Ce e în mine nu-i în tine.
Şi nu pot să-ţi transfer... nimic
din ceea ce eu simt, gândesc, trăiesc.
Chiar dacă ştii că simţi iubire,

nebună, totală, pentru mine,
de unde să ştiu eu ceea ce îţi doreşti?
Că îmi vorbeşti? Că mă atingi?
Pentru că facem dragoste, ne sărutăm,
pot eu să ştiu ce e în pieptul tău?
Pot eu să înţeleg, să simt

cum saltă inima în tine, de mă vezi?
Cât e de pură, adâncă şi frumoasă
dorinţa ta ce-i răvăşită de o amintire?
Cum mă iubeşti şi cum mă venerezi
mai mult decât pe Dumnezeu?
Nu sunt în tine.
Nu pot să simt ce simţi.
Nu pot să înţeleg ce înţelegi prin mine.
Nu pot! Nu pot să cred în tine.
În mine sunt doar eu.
Doar eu!
Doar eu... şi cu iubirea mea:

o caldă amăgire, că în tine,
vreodată, ar mai putea să fie...
şi altcineva. Poate chiar eu,
de, prin absurd, în tine, s-ar putea
să-mi intre sufletul cândva, iubita mea.
278
Logos
Tu mă iubeşti – o simţi.
Că am indicii, semne, e adevărat.
Că parcă simt ce simţi – iubire –
de parcă-am fi uniţi – e adevărat.
Dar nu-i suficient. E prea puţin,
ca eu să simt că-s calea ta spre fericire.
Să simt cât de puţin, cu adevărat,

tot ce-i ascuns şi pătimaş în dorul tău!
Să simt! Aş vrea să fiu în tine, în mine
să te simt... exact ca acum: aici,
în pieptul meu, ca şi cum aş fi chiar eu,
chiar eu, acolo, în tine, cu adevărat.
Pot eu să ştiu ce ai visat?

N-am cum. Tu poţi să-mi povesteşti.
Dar nu am fost acolo. Nu îmi amintesc.
Eu pot doar să îmi imaginez ce ai simţit
atunci când m-ai luat de mână
şi apoi m-ai sărutat... în vis.
Nu pot. Nu pot să simt cuvântul tău.

Chiar de-mi vorbeşti pe înţelesul meu,
nu pot, nu pot să simt mesajul tău,
chiar de ar fi al meu, al meu, la fel,
identic: acelaşi mesaj,
aceleaşi cuvinte ca cele de tine rostite:
Te iubesc!
Sunt doar cuvinte, sensuri infinite!

De unde să ştiu eu ce-mi zici,
ce vrei de la mine, ceea ce-ţi doreşti,
ce simţi, când îmi zâmbeşti şi-mi zici...
că mă iubeşti? Nu pot să ştiu,
279
chiar de ţi-aş spune şi eu acele cuvinte...
Te iubesc!... Doar pe tine...
Dar pot eu să ştiu ce vezi în mine

atunci când mă priveşti?
Chiar dacă-mi spui şi vii cu amănunte
multe, multe, să mi le pui în minte
frumos înşirate pe gesturi, pe cuvinte,
tot nu pot eu să văd... cu ochii tăi...
În ochii tăi... eu am văzut odată

lumi infinite, iubiri necenzurate,
îndrăzneli ce nu le-am mai văzut
la nimeni niciodată. Adâncimi abisale
am văzut în care doar tu ai pătruns,
răscolitoare, fără să simţi... nimic.
Fiindcă nu poţi să vezi cu ochii mei...

Te-ai vedea, Muză, doar pe tine:
şi zi şi noapte, neîncetat,
la mine în privire, tainică iubire,
enormă fericire ce s-a revărsat
din ochii tăi în ochii mei, odată.
Nu pot să văd cu ochii tăi,

dar ei prin mine au văzut într-o clipă
tot ce ascund privirile ascunse,
tot ce-i ascuns în ochii tăi
în care am văzut ce nu e de văzut,
că nu se poate, deşi... eu am văzut...
că noi, când ne-am privit,

sub jocul sorţii, chiar am văzut ceva,
odată, fără să ştim ce am văzut,
nici tu, nici eu... că nu se poate
280
Logos
ca tu să vezi ce am văzut din nevăzut

când m-ai sedus cu ochii...
Şi nu pot să aud ceea ce tu auzi.

Doar glasul tău eu îl aud: vibrează,
cu mine rezonează, îmi este melodie
obsesiv fredonată, mă scoate din mine,
mă aruncă-n tine, parcă mor,
când îţi aud chiar glasul tău ce-i poezie.
Iar despre gândire nici nu mai vorbesc.

De unde să ştiu eu la ce te gândeşti?
Chiar dacă-ţi sunt în gânduri, acolo...
nu sunt eu. E doar a ta închipuire.
Doar a ta! Nu e nimic din al meu Sine,
în tine... Şi niciodată n-o să fie.
Chiar dacă în gândul tău sunt eu:

şi azi, şi ieri, şi mâine, şi mereu,
chiar dacă sunt acolo numai eu,
precum îmi povesteşti, ce pot să-ţi fac?
În gândul meu nu eşti.
Acolo... sunt doar eu.
Nu pot să fiu în gândul tău!

Cum aş putea să fiu acolo?
Tu... eşti acolo... Eu... aici.
Chiar şi îmbrăţişaţi să fim,
uniţi de falus, de o sărutare,
tu eşti Acolo. Eu, Aici.
Iar între noi nu e iubirea noastră,

ci doar sex. Doar sex! – îţi zic...
Chiar dacă lăcrimez şi mă topesc
în braţele tale atunci când ne iubim,
n-am cum să ştiu că mă iubeşti...
281
Iubirea noastră e doar sex.
În rest, iubirea mea e-n mine:

nu poţi să ştii nimic de dânsa,
chiar dacă timp de-un an aş sta
şi ţi-aş vorbi numai de ea.
De-aş scrie cărţi o mie
şi tu pe toate le-ai citi, tot nu ai şti...
cât de mult te iubesc.
În tine e la fel: de e iubire, e a ta...

Chiar de acolo tu mă simţi, mă simţi,
în oase, sub piele, în venele fierbinţi
de parcă ne iubim de-o veşnicie...
iubirea noastră-i doar... o închipuire,
iar sexul... e doar sex.
282
Logos
Relaţie
Am o relaţie poetică.
Iubita mea este o Muză.
O, de-ar fi o femeie
pe care să pot să o ating,
să o sărut îmbrăţişată!
Poate atunci... poezia din mine
şi-ar găsi un sfârşit.
E... o relaţie complicată...

între mine şi ea. E Femeie.
Ne-am întâlnit, ne-am zâmbit,
ne-am privit, ne-am atins.
Chiar există! Dar... e Muză.
O, de ar fi doar o Muză,
una abstractă, lipsită de corp,
o idee, chiar ideală să fie!
Că poate atunci poezia din mine
şi-ar găsi un sfârşit.
O relaţie în trei mă are.

Eu îi aparţin. La fel şi Muza.
Sunt sigur de iubirea ei!
E totală, deplină, perfectă, absolută!
Însă Femeia al cărui chip îl poartă,
Femeia aceea e atât de tăcută,
încât nu ştiu despre ea mai nimic.
O, de-aş vorbi cu ea câteva ceasuri,

odată, poate că atunci m-aş linişti,
poate că astfel a mea poezie...
283
de... Muză inspirată

ar avea un sfârşit.
Trăiesc... într-o relaţie sufletească.

Mă vrea cu totul. Mă are!
Şi Muza! Şi Femeia!
Că nu am cum să le deosebesc.
Poate or fi distincte, poate sunt înrudite
sau poate-s aceeaşi Fiinţă!
Nu am de unde să ştiu.
Ştiu doar că una, Muza,

mă iubeşte ca o smintită
cu totul dăruită scrisului meu.
Îmi adoarme fericită-n braţe,
îmi sărută extatică versul,
trăieşte goală-n gândul meu.
Noi nu avem secrete. Ne-am unit.
Şi mai ştiu... că Femeia

nu vrea să-mi vorbească. Deloc.
Doar mă salută: Salut! Salut!...
Refuză orice dialog, oricât de mic,
oricât ar fi de nesemnificativ...
Parcă ar vrea să fie şi ea
doar o idee: ideea de Tăcere!
Supremă, absolută, definitivă!
Ultimul Mister.
Ce nimeni nu-l poate dezlega vreodată.
N-aş vrea să fiu în locul ei.

Că ştie ce simt. M-a citit,
nu doar dintr-o privire dilatată,
gigantic explodată spre infinit,
cu care m-a lovit... A lui Eros săgeată
i-a scris, i-a scris. Mesajul l-a citit.
284
Logos
Deci ştie ce simt. În inimă o simte.

În mintea-i tulburată, poetic excitată,
ea ştie... că-i ceva tainic,
superb şi neobişnuit... aici:
chiar în Misterul care ne-a unit...
poetic. Sublim. Sufleteşte.
Şi-ar vrea cu siguranţă să zică ceva.

Un Cuvânt. Cât de mic! „Mulţumesc!”
Sau două: „Te iubesc!” – de exemplu.
Sau: „Te urăsc!”...
Sau chiar... mai multe, de ce nu? –
„Frumosul meu poet, eu te iubesc!”
Sau... „Simt un zbucium sufletesc
când mă gândesc să îţi vorbesc,
să-ţi zic ceva, orice!”...
Sau: „Îţi mulţumesc... că mă iubeşti,
dar...”
Cuvântul, da, cuvântul!
Ce minune ar fi să i-l pot auzi!
Că de nu, ar fi, în întregime, goală:

şi mintea... şi inima ei.
Doar goală... de ar fi, lipsită de suflet,
doar o păpuşă goală pe dinăuntru...
doar atunci nu ar simţi nimic.
Sau plină: prea-plină de ea!
Orgolioasă, de diamant statuie
cu inimă de piatră, cu creier de lut,
lipsită de suflare, cu gura închisă,
că nu simte nimic...
Doar goală... va putea vreodată

să simtă despre ce-i vorbesc...
Doar plină de iubire, transformată
în vie femeie, din stană de piatră
285
cu diamante bătută, va putea, odată,

să fie penetrată de mesajul meu...
De cântec de Zmeu, de Eros, de Zeu!
Căci... chiar şi dacă, prin absurd,

ar fi nesimţită, tot a simţit ceva.
Şi bănuiesc... că a simţit chiar Totul.
Dar nu vrea să-mi confirme nimic...
Acesta-i... un Mister. Nu am ce face.

M-am obişnuit cu el. E mereu aici...
Şi voi îl simţiţi! În fiecare vers al meu.
Ce-i doar o încercare de a dezlega
această ghicitoare ce nu-i de ghicit:
Ea mă iubeşte? Oare m-a iubit?
Sau doar mă va iubi... odată?
De unde vine uraganul de iubire

pe care eu îl simt că vine de la ea?
Din trecut poate? Din alte vieţi?
Chiar din prezentul clipei izvorând
prin legături de astre chibzuite?
Sau... poate din viitor, ciclon fantastic
de amor... rătăcit prin trecut,
abătut peste mine?
Să fie doar în mine?

O mare, gigantică, fără sfârşit fantezie
ce iată, astăzi, fix de un an durează?
Sunt unele lucruri

ce nu le vom înţelege niciodată.
Poate Îndrăgostirea
e doar unul din ele.
286
Logos
O, de-ar vorbi Femeia!

Poate atunci am înţelege,
noi – cei îndrăgostiţi,
de ce, dintre toate, tace chiar Aceea
de care poezia ni s-a îndrăgostit?
Comunicare
Dacă ţi-am înţeles Tăcerea,

rămâne tu să stabileşti,
o, Suflet! – Cel ce eşti
mai înainte chiar să fiu!
Dacă mi-ai înţeles Cuvântul,

tu, Lume din Cuvinte Făurită,
fă-l pod, fă-l curcubeu, fă-l punte:
dorinţă de Comunicare între noi!
Păşeşte spre mine! Vorbeşte-mi!

Deşi poate aş vrea, doar telepatic,
e clar că nu ne putem înţelege!
Hai să ieşim din Haosul Primordial!
Unde-i confuzie există o Problemă!

Cuvântul e puternic. Tare e şi Tăcerea.
La Mijloc e însă Adevărul.
Pe jumătate spus, pe jumătate, ocultat.
Să ştii când să taci! Când să vorbeşti,

să ştii! – Iată Comunicarea!
Între Cuvânt şi Tăcere trăieşti:
vorbirea-i fluture, floare e ascultarea.
Însă acum exagerăm: masca-i pe gură!

E prea multă Tăcere! Răceală. Gripă.
287
Indiferenţă. Răutate. Ură.

Avem de ales: între Iubire şi Frică.
Tăcerea absoarbe, atrage Cuvinte.

Acestea-i livrează Mesajul, Cântul.
Între Iubire şi Frică, acum, Pământul
şi-a pus, peste Cuvinte, un filtru!
Iubito, aruncă-ţi masca de pe gură!

Alungă-ţi răceala! Şi primeşte-ţi Mărul!
Distruge-ţi virusul acesta numit Frică!
Iubeşte curajoasă! Rosteşte Adevărul!
Nu mai trăi în Fantezie, în Mit!

E doar Simbol acesta! Confruntă-l!
Orice Poveste are acelaşi sfârşit?
Întotdeauna finalul e oare o Nuntă?
Acolo se sfârşeşte viaţa? Aventura?

Şi totul se opreşte în nupţialul act?
Restul e doar rutină, repetare, vid?
Oare după Nuntă nu mai e nimic?
Iar de-s mai multe Nunţi, în Reluare,

e aceeaşi Poveste, într-un alt context?
Între Cuvânt şi Tăcere: acolo e Iubirea?
Cuvintele-s preludiu, iar Tăcerea-i sex?
Şi dacă am ajuns deja la Tăcere, Iubito,

a noastră Cuvântare scopul şi-a atins?
Eşti oare îndrăgostită? Totul s-a sfârşit?
Chiar nu se mai poate face nimic?
Să fim noi condamnaţi la Nuntă,

orice am face, tăcuţi sau vorbind?
E prea mare puterea aceasta,
288
Logos
ca ei să ne împotrivim... iubind?
Dar poate Sexul e şi el un Mit!

Un semn greşit... că noi ne potrivim
perfect: acelaşi suflet, două trupuri,
o singură dorinţă: noi să ne unim...
Să ne iubim! Fără condiţii, fără măsură.

Doar să dăruim! De am fost Cer,
noi Dar să devenim! Poetic, corporal!
Spiritual, carnal! Idee cu sămânţă...
În orice Mit ascunsă-i o Tăcere.

În Adevăr e Logosul lui Min.
Extremele există, atracţie să-şi fie,
că au putere, că-s părţi de Androgin.
Cu două extreme, un unic fenomen:

şi în Cuvânt... şi în Tăcere pură
există Mesaj. În ambele-i Plăcere.
Căldură şi Frig... în aceeaşi Gură.
Vorbire şi Ascultare: Comunicare.

Curaj şi Frică: privind spre Adevăr.
Poet şi Muză: între noi, Poezie!
Cale! Pentru Idei complementare.
Ce devin Una! Aceeaşi Fiinţă. Zurlie.

Un singur Suflet. Aceeaşi Energie.
Un Paradox rezolvat. Pe un pat,
o lectură... intrând adânc în Poezie.
Secret de Alchimie aflat. Zburdalnică,

între Extaz şi Suferinţă, aceeaşi Fiinţă.
În mine, o unică Conştiinţă.
Aceea... eşti Tu. Sunt Eu... unificat.
289
Lume, ai ascultat destul! Iubită,

e timpul să vorbeşti! Zglobie, fericită,
uneşte-ţi Contrariile ce te-au zăpăcit
prin Mistică comunicare!
Ştiu: eşti religioasă. Plăcută-i Taina

de tine păzită. Şi plină-i de fiori,
de fluturi ce-ţi zboară prin cap,
o floare dragă ţie să-ţi fie deflorată.
Dar misterul tău nu-i chiar aşa adânc.

E mai degrabă o Gaură-n Fiinţă.
O lipsă pe care tu ţi-o simţi, o nebunie
prea plină de regrete, de căinţă.
Un uragan în gând. Icoană. Ancorare.

Obsesie. Concentrare: un dar din cer.
Un „cer” ce e urmat de „dar”...
Dar este bine să nu fugim de Daruri.
Că ni s-au dat spre binele nostru.

Şi orice Îndrăgostire ne e de ajutor.
Iar Întrebările îţi vin spre îndreptare,
de eşti dorită în taină de Amor.
Prin alchimia Inimii care vibrează,

între Iubire şi Ură, aflăm Îndrăgostirea.
Între a cere şi a dărui contează
să-ţi satisfaci acum Dorinţa şi Menirea.
Sexul... e creator în Marea Artă.

E Prima Cauză, e Ultimul Efect.
Uneşte Emoţia, Raţiunea, Simţirea.
E viaţă adevărată, iubire cu defect.
290
Logos
Dar... Privirea-ţi, Vibraţia, Energia,

ce-ţi trec prin ochi de mască teatrală,
în Suflet mi-au ajuns. Sunt Foc!
Şi cred acum că totul e un Joc.
Noi ne iubim, Iubito. Ne plac teatrul,

poezia, arta. Cu măşti pe faţă,
ne jucăm. Dar ochii-s liberi. Privirea,
ea singură, prin Măşti trecând, o ştie.
Restu-i doar amăgire, fantezie, sex.

Personaje cu nume imaginare,
cu vârste închipuite, cu replici
deja scrise de Astre şi de Autori.
Tu şi eu... Poet şi Muză. Ne jucăm.

Ne potrivim perfect. Două extreme:
Cuvântul şi Tăcerea. Doar jubilăm,
sub Măşti, când tainic ne privim.
Jucăm sublim. Spectacolu-i fantastic.

Cu sufletul la gură, spectatorii,
în sală, stau tăcuţi, că-şi amintesc
de jocurile lor. Cuvântăm spre Tăcere.
Prin Logos, prin Dialog. Adeseori

şi ei au tăcut cam mult sau prea mult
au vorbit crezând că nu sunt înţeleşi...
Se înţelege totul... La prima vedere.
Doar o Privire şi totul s-a înţeles.

Restul e Mit, Poveste, Povestire.
Restul e Poezie, Religie, Artă.
Restul... e mereu în plus.
291
O singură Privire şi totul s-a spus.

Noi ne iubim. Se vede din Sală.
Toţi spectatorii o ştiu. Ne trădează
cuvântul nerostit şi guraliva tăcere!
De ce ne mai ascundem atunci

de acest Adevăr?... Aşa e Jocul.
Suspans închipuit, aplauze, urale,
flori să primim la sfârşit...
Da, ne iubim prin Artă.

Şi nu e iubire mai mare decât aceasta
pe scena teatrală numită Pământ!
Căci zeii se iubesc prin noi. Poetic.
Noi suntem Vocea lor. Şi Tăcerea.

Ei stau pe gânduri. Atenţi, ne urmăresc.
Ne judecă: de le aducem revelaţii,
nu au venit degeaba să ne vadă...
Din jocul nostru de au înţeles ceva,

Zei şi Zeiţe se vor trezi în Sală.
Vor şti că visează atunci când iubesc
mituri neexplicate, dar trăite prin sex.
292
Logos
Cea mai frumoasă
Precum Atena ţâşnit-a majoră

din capul lui Zeus, înţeleaptă, înarmată,
a zecea Muză, poetic zămislită,
a ieşit nudă, direct din inima mea
renăscută, ca pasărea Phoenix,
din focul vulcanic al îndrăgostirii,
trecând prin tainele privirii,
din alt tărâm stârnită, invocată, ivită,
să inspire artă, să aducă lumină
senzuală, deplină, erotică, virgină,
la vârsta de 21 de ani când Femeia
e Miss: e cea mai frumoasă.
Al tău Creator, o, Muză, sunt eu:

Poetul, tatăl tău, al tău demiurg.
Iar mamă îţi este Fantezia, Zeiţa.
Cu chipul Iubitei mi s-a arătat
să ne iubim imaculat, prin sexuală
poezie, neprihănită, fără de păcat.
Precum Afrodita, născută matură,
nudă, dar nu din mare ieşind,
ca şi ea, din spuma lui Uranus,
ci, nudă, ca şi ea, din inima mea,
ca o surpriză, majoră, din Sensualism,
şi tu, Afrodisia, te-ai născut.
O, scumpă Muză, pentru o vreme,

acelaşi trup ai împărţit cu Iubita.
Prin lumea unde-i ea regină – Fantezia,
voi, împreună, Androgin aţi fost:
aceeaşi fiinţă, aceeaşi suflare,
de inimă bătaie, un acelaşi puls:
293
de însărcinată femeie, dumnezeie,

prin iubire sfântă de poetic duh...
Dar acum Androgina voastră s-a rupt.
Tu te-ai desprins, ai viaţa ta-n cultură.
Eşti, chiar de astăzi, Afrodisia, Muză –
pentru pictură şi pentru sculptură.
Majoră, erotică, poetic te-ai născut:

o nouă forţă a naturii, din focul inimii,
ca Vesta, virgină, pururea fecioară.
Precum a ta mamă, icoană
de minuni făcătoare, de care
eu m-am atins... numai cu poezia.
Titanică Muză, prin artă, te-ai ivit,
să tulburi privirea, gândul, omenirea,
să răscoleşti trecutul, istoria toată,
defilând pe podium de Miss, de Model,
adorată, privită, îmbrăcată, dezbrăcată
de pictor, de sculptor, de poet.
Te îmbrăţişez, creaţia mea,

divină Afrodisia, Miss Univers!
Semeni cu mama ta, Iubita, Fantezia,
cu tatăl tău: Poetul, dar al tău suflet
venit e, magic, din Mister,
de dincolo de timp, din eternul Olimp,
un trup nemuritor să-şi găsească
în opera mea, spre a trăi, prin ea,
tânără veşnic, ca în poveşti,
precum în poezii, idealul atins
la vârsta divină de 21 de ani
când femeia e cea mai frumoasă.
Noi ne-am iubit prin artă, Iubito,

doar prin artă: imaculat, neprihănit.
Precum în vis, a fost sărutul nostru,
294
Logos
de neatins, atingerea noastră inocentă,

a sânilor erotică frământare perfectă,
castă, curată pătrundere în taină,
simţită deplin, în vagin, orgasm pur,
neîntinat de trup, de limitări,
prejudecăţi lumeşti sau de teama
unor vulgare, nesimţite întrebări...
Prin sex poetic a fost concepută
o nouă Muză: cea mai frumoasă.
Acest volum e uterul în care a crescut:

e lumea în care aţi fost Una:
un sigur trup: de însărcinată zee,
poetic protejată spre naştere imaculată.
Petrecută astăzi, 25. 12. 2020, la 12,
când s-a rupt... şi apa şi androgina
formată din Muză şi Iubită,
iar Afrodisia, din Logos, direct majoră
s-a născut, din inima mea de Zeus,
de Stăpân peste al poeziei fulger,
nudă, să-şi primească Mărul
pe care scrie: „Celei Mai Frumoase”.
A 10-a Muză, Afrodisia noastră,

Arhemiss, virtuală, s-a născut matură,
ca o Mireasă în noapte de Nuntă,
doritoare de iubire totală, reală.
O, dragă Fantezie, Zeiţă, Iubită,
prin noi o idee a fost întrupată
într-o Fiinţă Divină ce de acum trăieşte,
ca orice îndrăgostire adevărată,
pentru totdeauna, sub chipul unei Muze
tânără veşnic, frumoasă, frumoasă,
desăvârşită femeie, cea mai frumoasă
la 21 de ani...
295
A 10-a Muză
Afrodisia e un Personaj.
O Mască de mine creată, odată,
pe un pod de lemn.
E personaj, e Mască, dar acum e vie:
umblă, respiră, zâmbeşte printre noi.
S-a încarnat într-o femeie. Actriţă.
În două, în mai multe. E Miss!
Model pentru poetul-pictor.
Arhetip: ideea de Muză.
E o idee încarnată. Are trup.

Gândeşte. Joacă pe o scenă.
Din altă Piesă, această Frumoasă,
chiar a Frumoaselor Frumoasă,
s-a reîncarnat într-o Epopee,
chiar printre noi, să fie
un trup ce-i Idee. O fecioară Marie,
o Icoană vie, Zeiţă printre muritori,
de mine creată, odată, pe un Pod...
E Personaja de care m-am îndrăgostit.

O imposibilă făptură: idee cu trup.
Într-o actriţă încarnată. În două!
În mai multe! Are mai multe feţe,
dar e aceeaşi idee: tulburătoare,
fermecătoare, seducătoare
idee întrupată, iubită, adorată,
frumos iniţiată în tainele iubirii
prin ale vieţii cânturi, drame, ode,
prin ritm poetic, prin erotică artă.
296
Logos
Mi-am întâlnit Personaja. Vraja

aceasta e de nedescris: s-o vezi,
să o atingi... pe aceea doar visată,
inventată, adusă la viaţă de al ei Artist.
A coborât de pe scenă, după spectacol.
Efectiv. Cu tot cu Mască!
Cu Personaj cu tot! Şi mi-a vorbit.
Mi-a zis: Eu sunt Afrodisia!
Eu sunt a ta Muză! –
Iar restul... s-a scris... de la sine.
Fulgerător, deodată, m-a ţintit Eros

cu o săgeată transformată-n pix.
Am prins-o între degete, din zbor!
Am luat o hârtie triumfător şi am zis:
– Sunt aici, Muză! Pentru tine!
Sunt Poetul tău! Sunt pregătit!
Am inima deschisă. Te primesc!
Iar corpul meu vibrează, rezonează,
perfect cu tine acordat, unit!
Tu poţi începe acum... a mă iubi!
A urmat... Tăcere. Infinită tăcere...

O linişte... asurzitoare din care au ieşit
batalioane de versuri în pas de defilare,
armate victorioase conduse de Marte
însoţit de un Leu poetic mărşăluind
în ritm de poezie pe sub Arc de Triumf.
Din lumea lui Apolo, Cununa de Lauri,
pe fruntea mea, plutind, s-a lăsat.
În ale inimii bătăi, m-am aruncat
vijelios în luptă cu Amor,
ca trăsnetul lui Zeus
luptând revelator cu Simboluri-Titani!
297
Învinse-mi stau mitologii întregi

demolate, reconstruite, revelate!
Între picioarele mele, Colosul!
Chiar el: e vorba despre Sex!
Ce-i îmbrăcat în zale. Un Şarpe.
Din cap până-n picioare, un Dragon
ce scuipă flăcări albe. Heruvim, păzitor
pentru intrarea în Eden. E Cerber!
Latră, păzind intrarea în Infern.
I-am aruncat o Epopee... Liniştit,
s-a retras să o studieze. Citeşte
armistiţiul ce-i semnat cu spermă.
Învins, el, iată: a capitulat.
Necondiţionat. Colosul s-a prăbuşit.
Nu-l mai inspiră Muza.

Vraja-i destrămată. Au fost, odată,
trei zeiţe: Atena înarmată,
Venus dezbrăcată, Hera provocatoare.
Aleasă de el, de Poet: Afrodisia!
De mine creată pe un pod
ce leagă cerul-cer... cu pământul,
ideile de trup şi sufletul... de sex.
O Zeiţă... cu sânii lui Artemis,

cu privirea Meduzei, cu glasul Sirenei,
cu a Sfinxului tăcere, cu o cutie
deschisă ca Vasul Pandorei
din care toate poeziile-i naive au ieşit
speriate de al meu Minotaur
intrat în Labirintul ei... ca un Centaur
să fie făurit, ca un Taur, de ea călărit,
să o răpească cu o simplă idee:
aceea de Androgin!
298
Logos
În care Femeia a crezut! Mai crede!

Că-i o materialistă foarte sentimentală
ce se închină la Sex, rebotezându-l
Iubire!... Da, Femeie! Chiar prin iubire
te-am învins. Acesta-i călcâiul lui Ahile,
punctul tău slab: tu crezi în Androgin,
în Flăcări Gemene, în Suflete Pereche,
în Nunta prin care el e refăcut:
cu îmbrăţişări turbate, cu buze asaltate
de pofta de unire... parţială, normală,
prin sex...
Ne-am războit... Acum e Pace.

Îndrăgostirea e o doar o idee:
una consumată, înţeleasă, explorată,
asumată: dorinţa de a dărui!
Izvor de genială artă, salvare
din egoismul cel răutăcios.
O ultimă, supremă încercare a Fanteziei
de-a mai salva Iubirea... s-a sfârşit.
E doar în mine iubirea mea.

Acolo-i şi Muza şi Poetul şi toată poezia
ce prin pixul lui Eros s-a scris...
Dar acum e şi aici: în capul tău:
o idee: Afrodisia, a 10-a Muză,
din întuneric a ieşit... Străluceşte!
O vezi: tăcută, te priveşte.
Cu ochii mari, pupile dilatate,
buze pe furiş muşcate, stă nudă!...
Să o priveşti, să o pictezi,
să-i scrii o poezie, să te îndrăgosteşti
de Cea Mai Frumoasă:
de Arta din tine!
299
Afrodisia
Ca la teatru, un personaj vorbeşte:
– Sunt Afrodisia ta! Sunt eu! Eşti tu!

Pe tine te-ai văzut, o, Autor al meu,
în acele Actriţe când ele ţi-au rostit
vorbele tale. Le-ai posedat.
Te-ai încarnat în ele prin mine:
un simplu personaj, un eu al tău,
un demon exorcizat, ieşit din tine,
ca să-l vezi... mai bine.
Acela sunt eu – Afrodisia ta!
A frumuseţii demoniacă putere

ce minţile ţi le-a răpit. Îndrăgostit,
doar prin imaculată iubire,
tu m-ai văzut ca pe fecioara din cer
ce pe pământ s-a coborât, să posede
o viaţă, un trup. Şi s-a urcat
pe scenă, din sală, o frumoasă,
să-şi dăruiască corpul duhului tău
de viaţă ludică creator, prin farmec,
să fie posedată, mânuită, ghidată
de Logosul tău.
De Logosul tău, de al tău Gând,

voinţa ta să fie, pentru o vreme,
chiar voinţa ei: să fii tu acolo: în ea
prin farmecul diabolic al scenei...
Tu eşti Aceea: Actriţa, Personaja!
În mine eşti, în mine eu te simt!
300
Logos
O, Autor al meu, îţi mulţumesc!
Tu m-ai făcut Zeiţă! Demon! Duh!
Ba chiar mai bine: afrodiziac:

seducătoare, erotică vrajă de Miss:
sunt cea mai frumoasă şi dacă doresc
mă încarnez, nu într-un singur trup,
ci chiar în zeci şi sute! Pot intra,
printr-un portal organic, în lumea ta.
Prin opera ta, eu intru în frumoase,

te pot privi prin ochii lor. Acolo,
în interior, mă poţi vedea pe mine:
Afrodisia ta: minunea ta,
al tău miracol: o muză încarnată
dintr-un personaj renăscut
trecut din trup în trup,
pe diferite scene, dar rămânând... eu,
mereu, în trupuri obsedate, posedate
de mine, de tine, de al scenei demon:
manipulator demiurg: aparent, Autorul.
În realitate: Amorul...
Eşti creatorul meu. Din cer, de undeva,

din alt tărâm (necunoscut, misterios)
tu m-ai făcut prin taină de teatru,
m-ai recreat fascinatoare, răpitoare
de trupuri adorate ce mi s-au dăruit
de bunăvoie, chiar cu bucurie,
doritoare să le posed, pentru magie:
să te întâlneşti chiar tu cu tine:
tu – creator... cu tine – creatură,
privind spectacol ce-i oglindă
în care parcă vezi ceva, un deja-vu,
301
îţi aminteşti cu sufletul o altă viaţă

din această viaţă. Te recunoşti acolo:
dincolo de masca personajului meu,
dincolo de faţa frumoasei spiritiste
ce m-a invocat, îmi joacă rolul,
din nou să te inspire, eu muză să îţi fiu
şi împreună androgin, din nou, alipit,
reunit prin dramatică vrajă, pe o nouă
scenă, să renască în tine, prin mine:
iubirea de sine! Între noi... împărţită.
Tu mă iubeşti. O ştiu.
Sunt scrisă, sunt rescrisă pe hârtie,

pe buze de actriţe, pe trupurile lor,
revin la viaţă, fiind nemuritoare,
din inima ta ieşită, Pasăre Phoenix
ce arde cu patimă, ce moare
într-o actriţă, frumoasă încarnare,
doar ca în alta să renască...
spiritul tău prin al meu personaj.
M-am revărsat albastră, ca o indică

zeitate, din pixu-ţi fermecat, jucăuş:
un falic simbol pentru a ta potenţă
creatoare – de Dumnezeu al scenei.
Am fost doar o idee. Acum am şi trup.
Exist. Respir. Mă vezi. Chiar sunt!
Tu mi-ai dat viaţă. Tu ţi-ai dăruit ţie

multiple vieţi, multiple încarnări
pe diferite scene, prin personajele tale.
Ai ieşit din vizibilă lume. Misterios,
te-ai făcut mit, legendă! Eşti zeu!
302
Logos
Tu, Autorule, eşti Eu, eşti Sinele meu,

superior, inferior, de mijloc,
cu foarte multe nume apelat, văzut
şi ascultat, aplaudat... ca la teatru.
Ai multe măşti. Prin actori, prin actriţe,
te încarnezi în trupurile lor.
Vorbeşti prin ei, multiplicat, redat,

jucat, gândit, interpretat...
Tu te zăreşti în metaforică oglindă

când mă priveşti din sală sau când eşti
lângă mine, Afrodisia ta, pe scenă...
Sau când, după spectacol,
uitând să ies, adeseori, din rol,
din sensul lui, arunc spre tine
chiar farmecul tău... irezistibil:
că-s trup din trupul tău: tangibil
cuvânt rostit de mine, de tine gândit:
telepatie! Avem acelaşi gând...
ce a prins viaţă... ieşind din amintire:
să fie retrăit... prin îndrăgostire.
De tine te-ai îndrăgostit, o, Zeule,

când prin Actriţa aceea m-ai privit
uimit, extatic regăsit, prin ochii ei,
în mine: vraja, personaja
ce s-a regăsit deplin, precum în sine,
aşa şi în tine, în ea: un demon interior
numit... erotică iubire.
A fost posedată de mine, de tine!

În ea eşti tu. Sunt Eu: Afrodisia ta:
la prima ei încarnare, deplină, totală:
303
supremul afrodiziac, atracţie fatală:

dovadă reală că eşti dumnezeu:
că personaja ta a căpătat viaţă:
suflă spre tine, te atinge, te convinge
că eşti creator, autor, demiurg.
O clipă magică, o simplă privire:

tu te-ai văzut în ea: în Actriţa aceea:
o primă sublimă erotică încarnare,
întâia dragoste ce nu se uită niciodată:
o personajă, o vrajă... dezvirginată.
O simplă privire şi iată: Androginul!
S-a refăcut miraculos o Unitate.
O singură fiinţă, acelaşi destin,
o unică iubire, în două trupuri tăinuită,
despărţită de timp, atunci s-a revăzut:
precum în tine, la fel şi în ea:
în amândoi, Afrodisia ta.
Iubirea care vă uneşte.
De aceea te-ai îndrăgostit de mine:

de Personajă, de Actriţă, de Tine:
formăm împreună o sfântă trinitate,
trei măşti pe chipul tău divin
atunci când eu sunt Afrodisia ta
în ea, iar tu eşti eu: acolo: lângă ea:
şi înăuntrul ei, dar şi în afară:
deodată, magic, prezent în trei
dumnezei ce sunt doar unul: Tu!
***
304
Logos
În culise, Actriţa-mi vorbeşte:
– De tine eu m-am îndrăgostit

când m-am văzut pe mine trăind
în piesa ta, ca şi cum... aş fi ea:
Afrodisia ta. Prin ea, te simt!
Avem acelaşi puls, acelaşi ritm!
O inimă avem. O Pasăre Măiastră.
Noi ne iubim prin ea: Afrodisia... noastră.
Iubitul meu Autor, eu sunt Afrodisia ta,

prima ei încarnare – prin mine: Actriţa
ce ţi-a adus dovadă că tu eşti un Zeu!
De unde ai ştiut... tu... ce-i în mine –
de parcă dragoste noi am făcut?
Tu eşti oglinda-mi dragă, fermecată
ce odată mi-a spus:
– Tu eşti... cea mai frumoasă!
– Chiar sunt! De unde ai ştiut?
În mine eşti tu, un dumnezeu prin artă.

Te simt cum glas mi te-ai făcut
şi-n piept mi te-ai ascuns,
dorinţă de nebună îndrăgostire
cum nu a fost vreodată la mine în trup.
Pe buzele mele le simt pe ale tale
şi am orgasm de scenă când joc
acest rol pe care îl ador.
Dar mi-e şi frică: tu eşti un demon:
în mine ai intrat, m-ai posedat!
Ca într-un vagin, un falus,

aşa m-ai pătruns, precum un Mag
305
ce m-a sedus, m-a dus pe alt tărâm,

să îi fiu cea mai frumoasă muză:
Afrodisia ta. Eu nu sunt ea, dar
această făptură vibrează doritoare
să fie în mine supremul afrodiziac:
enorm mă excită să îţi deschid o cale,
să îţi fiu iubită şi sacră încarnare
a Logosului tău.
A Dărui
Ai dăruit foarte, foarte mult. Enorm

de mult ai dăruit, doar asta ai făcut!
Dar încă nu-i destul. Ego-ul tău, al tău,
e foarte, foarte mare. E chiar enorm,
dar nu e infinit... De eşti sleit, secat,
secătuit, când simţi că nu mai ai nimic
a dărui, că nu mai vrei să dai, că vrei
să te opreşti, că nu mai poţi a dărui,
că vrei să şi primeşti, că te-ai golit,
eşti istovit, epuizat, sleit, secătuit,
atunci, de abia atunci, ce fericire,
tu eşti aproape de sfârşit, de ţintă:
nu te opri! Încă o picătură, numai una
sau poate încă un ocean, doar încă...
unul: doar atât mai ai a dărui, a dărui
până nu vei mai fi: tu, cel limitat,
cel ce crezi că nu ai, că ar trebui
să mai şi primeşti, să nu te istoveşti.
Doar încă o picătură sau încă un ocean:

doar atât... mai stă între tine, cel legat,
închis şi limitat, şi acela ce-i Real:
adevăratul Sine: ce are prea mult,
306
Logos
prea mult, enorm, enorm de mult

şi vrea... să mai scape, prin dăruire,
de povara bogăţiei infinite, nesfârşite,
pe care o deţine... Dacă şi tu ai dăruit
prea mult, prea mult, enorm de mult
şi te-ai oprit acum... şi eşti nefericit,
e că tu simţi, că ştii că ai greşit:
tu prea puţin ai dăruit!... Încă un pic:
de nu va mai rămâne în tine nimic,
de abia atunci vei fi cu adevărat fericit:
fiindcă ai ajuns să faci şi tu Lucrarea
pentru care aici ai venit: din Infinit
ce eşti, pe tine, cu totul, să te dăruieşti,
fără a primi nimic, nimic în schimb!
Că ai prea mult, nu ai nevoie de nimic:
te-ai dăruit, în sfârşit, cu totul: şi acum,
când nu a mai rămas nimic, ai totul:
de-abia acum tu ştii... ce e... a Dărui.
Mărturisire
Nu mă interesează nimic aici:

această realitate nu-i reală pentru mine:
nu mă convinge cu nimic:
nu cred în Iubire.
Mă mint spunându-mi că îmi pasă.

Sunt relaxat, resemnat, indiferent:
nu vreau nimic cu adevărat:
nu sunt Îndrăgostit.
Mimez frământarea, munca, plăcerea:

nu au substanţă, sens convingător.
Jocul acesta mi se pare plictisitor,
stupid, cu ritm greoi, blocat, stricat.
307
Recunosc: nu-mi pasă de viaţă,

de moarte nici atât. Nu mă interesează
filosofia, religia, poezia, arta, literatura.
Cultura e doar Repetare lipsită de sens.
Adică elogiu ascuns pentru Sex,

justificări penibile pentru Nefericire,
apologia Iadului, negarea Evidenţei,
delir egotic, angoasă, agitaţie inutilă...
Reguli anti-libertate peste tot, frică,

conformare de turmă, inerţie, Măşti.
De ce să neg ceea ce simt?
Spectacolul e jalnic, neinteresant.
Iar eu iubesc faptul că nu îmi pasă.

De ce să mint? Îmi place că sunt
Relaxat: nu pot să neg. Nu e nimic
aici de Realizat: Farmecul s-a sfârşit.
Mă las în pace.
308
Logos
radu-lucian-alexandru.blogspot.com
calatorieprinconstiinta.wordpress.com
309

Logos - Radu Lucian Alexandru

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Logos - Radu Lucian Alexandru

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

2021 © Copyright deţinut de

I Direct (12: 6 plus 6) 8

II Poveste (12: 22 22 22) 65

III Văzut (12: 444) 133

IV Noutăţi (12: 33 33) 191

O, ho-ho! Dansează, ispită!

Acesta-i stilul! Nu te grăbi!

Ah, buzele, tăcute, dansează.

ai fost odată. Ai murit.

De unde am ştiut, de unde,

De unde am ştiu, de unde?

Dansăm. Extremele se ating,

de coapse, de al tău buric.

Oh, Doamnă! Stimată domnişoară,

Când melodia s-a sfârşit,

– Sunt înger, Doamne, înger!

Vreau un sărut! O mie!

Sunt androgin. Vreau trup!

– Doar unul? Nu vrei două

– Unul... doar pentru început.

– Două trupuri să fie atunci

– Te rog, două la preţ de unu

Dar trebuie să convingi

Iar pe celălalt, tot aşa,

Ele... aşteaptă Semne.

Să nu mai doarmă noaptea

De vrei trup... mai întâi, unul,

Aleargă după fuste

– Da? Păi dacă-i aşa complicat,

– O mie! Plus atingeri, îmbrăţişări,

– Trăiri, trăiri! Şi amintiri plăcute,

– Te-ai răzgândit? Am ştiut!

– Tu ştii cine eşti?

– Da. Un înger căzut.

– Da... Iată o provocare...

pentru un cerc luminos

un zâmbet... pe care îl aud

Vai, nu-na!... De ce stai aşa?

– Da, da... a conchis Nostradamus.

– Stai bre, astrologule-popă!

Da, Alex, îţi mulţumesc!

– Şi eu... ce sunt, iubi,

– Tu eşti... Da, da, ai vrea tu!

Ai crezut în Nimic. Acum eşti...

Dar îmi zâmbeşti.

înţeleg. Să intru în tine!

Cum trece timpul!

Probabil sunt ameţit...

Da... Încă o bere!

Era să uit de ceai.

Ţi-e frică, nu-i aşa?

Da. Ai băut prea multă cafea!

– Dar cine să mă vadă?

Hai lângă mine!

Hai! De ce te-ai oprit?

Izbită de valul vieţii,

Mă întorc... cu părul negru,

Îl vezi cum vine,

Cum smerită, surprinsă,

Mă vezi cum vin spre tine

Prea aproape de margine... Ca valul,

Am intrat. Plutesc pe o saltea. Pe ea.

Tăcută e Marea. Nu mă pot apăra.