SEMINAR nr.

3 – ACȚIUNEA PENALĂ

1. JURISPRUDENȚĂ CEDO – în
Încălcarea art. 7 alin. 1 din Convenție prin condamnarea reclamanților pentru o faptă care
nu era prevăzută de legea penală la momentul săvârșirii.
Din aplicarea extensivă a legii penale rezultă că, cel puțin din cauza lipsei unei interpretări
jurisprudențiale accesibile și evident previzibile, cerințele articolului 7 nu ar putea fi privite drept
respectate în privința unui acuzat. Or lipsa de jurisprudență prealabilă în ceea ce privește asimilarea
faptelor de luare de mită ale salariaților unei bănci cu cele ale « funcționarilor » și « altor salariați » ale
instituțiilor prevăzute la articolul 145 cod penal rezultă în speță din faptul că Guvernul nu a oferit
precedente în acest sens. Acțiunea doctrinei de a interpreta liber un text de lege nu poate înlocui
existența unei jurisprudențe. A raționa altfel ar însemna să încalci obiectul și scopul acestei dispoziții,
care dorește ca nimeni să nu fie condamnat în mod arbitrar. De altfel, Curtea observă că Guvernul nu
a oferit niciun exemplu de interpretare doctrinară consacrând răspunderea penală a angajaților de
bănci pentru fapte de luare de mită.
În consecință, chiar și în calitate de profesioniști care se puteau înconjura de sfaturi ale
juriștilor, era greu, ba chiar imposibil pentru reclamanți să prevadă revirimentul de jurisprudență a
Curții Supreme de Justiție și deci să știe că în momentul în care le-au comis acțiunile lor puteau
antrena o sancțiune penală (a contrario, Cantoni, citat anterior, paragraful 35 și Coëme și alții citat
anterior, paragraful 150).
De asemenea și mai ales, Curtea constată că instanța de apel a procedat în mod expres la o
aplicare extensivă a legii penale (…). Instanța de recurs nu a intenționat să caseze această parte din
hotărâre. Ea a constatat numai că reclamanții îndeplineau condițiile cerute pentru a fi recunoscuți
drept autori ai infracțiunii, confirmând astfel interpretarea instanței de apel.
De altfel, Curtea constată că înainte de adoptarea legii nr. 65/1992 textele pertinente din codul
penal nu prevăd că băncile puteau face parte din instituțiile prevăzute de articolul 145 cod penal.
Adoptarea acestei legi a constituit într-adevăr răspunsul legiuitorului la schimbarea regimului politic
și economic al statului pârât, lucru confirmat de altfel de Curtea Constituțională în decizia din 15 iulie
1996, atunci când a examinat constituționalitatea acestei noi legi.
În definitiv și pe baza titulaturii însăși a art. 145 din codul penal (care definește noțiunea de
« obștesc ») și a faptului că cu prilejul intrării în vigoare a codului penal, și anume la 1 ianuarie 1969,
nu existau decât organizații de stat sau colective, Curtea este de părere că, în privința codului penal în
vigoare la vremea faptelor, nu puteau fi judecate drept corupție decât acțiunile persoanelor care
îndeplineau funcții într-o instituție publică și nu într-o societate comercială privată. (Cauza
Dragotoniu și Militaru-Pidhorni c. României, https://jurisprudentacedo.com).

2. Cu privire la modul în care se ia act de existența unui acord de mediere, Curtea a observat că
acesta este distinct față de modul în care se ia act de împăcare. Astfel, așa cum rezultă din dispozițiile
art. 70 alin. (5) din Legea nr. 192/2006, pentru a se constata existența cazului de împiedicare a punerii
în mișcare și a exercitării acțiunii penale prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. g) teza finală din Codul de
procedură penală este suficient ca mediatorul să transmită organului judiciar acordul de mediere și
procesul-verbal de încheiere a medierii în original, nefiind necesar un act notarial sau prezența
nemijlocită a părților în fața instanței, așa cum se întâmplă în cazul împăcării. (DEC. nr. 447/2016, M.
Of. nr. 646/23.08.2016).

3. În ipoteza în care procurorul a dispus clasarea, procurorul ierarhic superior a infirmat

ordonanța de clasare și a dispus redeschiderea urmăririi penale, iar judecătorul de cameră
preliminară a constatat nelegalitatea ordonanței de redeschidere a urmăririi penale și a infirmat
redeschiderea urmăririi penale, cu motivarea că inculpatul a fost trimis în judecată prin rechizitoriu
pentru aceeași faptă, instanța de apel nu poate dispune încetarea procesului penal în care s-a emis
rechizitoriul, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., pe baza principiului ne bis in idem, întrucât
ordonanța de clasare nu are autoritate de lucru judecat, iar judecătorul de cameră preliminară nu s-a
pronunțat cu privire la chestiuni de fond, ci cu privire la chestiuni de procedură.
         În această ipoteză - în care instanța de apel a dispus încetarea procesului penal, în temeiul art. 16
alin. (1) lit. i) C. proc. pen. - este incident cazul de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8
C. proc. pen., întrucât existența ordonanței de clasare și a hotărârii prin care judecătorul de cameră
preliminară se pronunță cu privire la chestiuni de procedură nu determină aplicabilitatea
principiului ne bis in idem, configurat în dispozițiile art. 6 C. proc. pen., în jurisprudența Curții
Europene a Drepturilor Omului în materia art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale și în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii
Europene. 
(…)
Incidența principiului „ne bis in idem”, respectiv autoritatea de lucru judecat pot opera în
cazul soluțiilor dispuse de procuror prin care se stinge definitiv acțiunea penală cum ar fi de pildă
renunțarea la urmărirea penală reglementată în art. 318 C. proc. pen. sau încheierea unui acord de
recunoaștere a vinovăției în sensul art. 478 și urm. C. proc. pen.
Prin urmare, nu toate soluțiile de netrimitere în judecată, de clasare, date de procuror se
încadrează în noțiunea de „hotărâre definitivă” deoarece, în cele mai multe cazuri, soluțiile adoptate
nu sunt definitive, putând fi redeschisă urmărirea penală.
De altfel, așa cum s-a arătat anterior, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că
principiul „ne bis in idem” nu este aplicabil unei decizii prin care nu se stinge definitiv acțiunea penală
și nu constituie, astfel, un impediment în calea unei noi urmăriri penale, pentru aceleași fapte (Cauza
Turansky). (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 147/RC din 3 aprilie 2017, www.scj.ro).

4. Prin urmare, persoana vătămată, spre deosebire de suspect și inculpat, nu are interesul
procesual de a solicita continuarea procesului penal în cazul clasării cauzei ca urmare a constatării
intervenirii prescripției răspunderii penale. Având în vedere existența, în privința suspectului și a
inculpatului, cel puțin a unor suspiciuni rezonabile referitoare la săvârșirea de către aceștia a unor
fapte prevăzute de legea penală - rezultate din probele administrate în cauză -, se justifică acordarea
de către legiuitor a unui regim juridic diferit în privința dreptului procesual conferit acestora de
dispozițiile de lege criticate, fără ca, în acest mod, să fie încălcate prevederile constituționale ale art. 21
privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil. (DEC. nr. 822/2017, M.Of. nr.
309/5.04.2018).

5. Într-o cauză penală, instanța a constatat că fapta imputată inculpatului a fost

dezincriminată. În același timp, se împacă. Ce soluție ar trebui să pronunțe instanța pe
latura penală?

6. Într-o cauză penală, instanța de judecată a pronunțat achitarea inculpatului în baza art. 396
alin. 5 Cod procedură penală, raportat la art. 16 alin. 1 lit. a) și art. 16 lit. b) teza a II-a Cod
procedură penală, cumulativ. Este corectă soluția instanței? Argumentați.