UNIVERSITATEA DE STAT DE MEDICINĂ ȘI FARMACIE “NICOLAE TESTEMIȚANU”

Departamentul de Medicină preventivă

Referat
„Traumatismele și violența ca problemă în să nă tate publică ”

Elaborat: Aprodu Cătălina,

Sp2001
Controlat: Cociu Svetlana,
Asistent universitar

CHIȘINĂU, 2022
Cuprins:

 Actualitatea temei
 Violența la locul de muncă
 Violența domestică
 Controlul și prevenirea accidentelor de muncă
 Prevenirea abuzului sexual la femei
 Bibliografie
 1. Actualitatea temei.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) defineşte violenţa astfel: folosirea intenţionată a

forţei sau puterii, reală sau sub formă de ameninţări, împotriva propriei persone,
împotriva unei alte persone sau împotriva unui grup sau comunităţi, care rezultă sau are o
probabilitate ridicată de a rezulta în rănirea, moartea, afectarea psihologică, afectarea
dezvoltării sau deprivare.
Violenţa şi comportamentele violente sunt probleme majore ale societăţii cotidiene care
afectează toate categoriile de vârstă, indiferent de vârsta sau de statutul social ale celor
implicaţi. Violenţa în familie poate să îmbrace forme diverse, mai mult sau mai puţin
vizibile, precum violenţa fizică, psihologică, sexuală, economică şi socială.
Violenţa (intra) familială constituie “orice formă de agresiune, abuz sau intimidare,
dirijată împotriva unui membru al căminului familial, unei rude de sânge sau contra altor
persoane din mediul familial”.
Violenţa (intra) familială este “utilizarea constrângerii fizice sau emoţionale asupra unui
alt membru al familiei în scopul impunerii puterii şi a controlului asupra acestuia, precum
şi ansamblul conflictelor din grupul familial, care au ca efect maltratarea partenerului sau
al copilului”
Un studiu publicat de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) în 2013 privind prevalenţa
globală şi regională a celor două forme de violenţă în bază de gen (violenţa fizică comisă
de partenerul intim, precum şi violenţa sexuală comisă de ne-parteneri) concluzionează
că violenţa împotriva femeilor este o problemă de sănătate publică de proporţii
pandemice. Aceasta este impregnată în fiecare colţ a lumii, pune sănătatea femeii în risc,
limitează participarea femeilor în societate şi cauzează mari suferinţe umanităţii (OMS
2013).
Studiul efectuat în Republica Moldova denotă că violenţa afectează un număr mare de
femei, fără a ţine cont de vârstă, mediul de reşedinţă şi statutul socioeconomic. Rata
prevalenţei totale a violenţei din partea soţului/partenerului pe parcursul vieţii
(psihologică, fizică sau sexuală) de la vârsta de 15 ani este de 63 la sută, iar rata
prevalenţei violenţei din partea soţului/partenerului în decursul ultimelor 12 luni este de
circa 27 la sută. Cele mai vulnerabile sunt femeile din mediul rural, femeile cu un nivel
scăzut de studii, şomerele sau cele angajate în activităţi agricole pe cont propriu
 2. Violența la locul de muncă
Ce este violența la locul de muncă:

Violența la locul de muncă constă în întreprinderea unei serii de acțiuni

împotriva altui individ în mediul de lucru, care poate fi efectuat atât de o
persoană de autoritate, cât și de unul sau mai mulți colaboratori de același rang.
Este un fenomen care se repetă cu mare frecvență în diverse spații de lucru. Pe
lângă implicarea abuzului de putere, violența la locul de muncă implică, de
asemenea, încălcarea unui set de muncă și a drepturilor omului, care sunt
fundamentale pentru bunăstarea și dezvoltarea persoanelor.

În acest sens, violența la locul de muncă poate include și violența de gen,

precum și hărțuirea sexuală, psihologică sau morală.
Victimele violenței la locul de muncă suferă atacuri directe și indirecte de
diferite tipuri, cum ar fi psihologice, morale și chiar fizice, care au un impact
asupra bunăstării psihice și fizice a lucrătorului și generează, de asemenea,
denigrare ca angajat.

Caracteristicile violenței la locul de muncă

Mai jos sunt prezentate principalele caracteristici ale violenței la locul de

muncă: este un tip de violență care încearcă să excludă și să dăuneze unui coleg,
indiferent dacă este de același rang sau mai jos, aceste acte pot fi realizate de
către cei care dețin o funcție de director, șef, supraveghetor, manager de echipă,
printre altele. Poate fi realizat și de aceiași colaboratori, cu care sunt împărțite
aceeași gamă de sarcini și responsabilități, dar care promovează acest tip de
acțiuni din diferite motive, se poate manifesta prin hărțuire la locul de muncă,
agresiuni fizice sau abuz psihologic, cum ar fi tachinarea Sarcasm. Victima
poate fi discriminată datorită originii, culturii, religiei sau culorii pielii sale,
implicând încălcarea unei serii de muncă și drepturile omului care afectează
integritatea fiecărui individ. moralul victimei.

Tipuri de violență la locul de muncă

Violența la locul de muncă apare în principal în următoarele tipuri: Agresiunea

fizică: sunt toate acele comportamente care sunt destinate, direct sau indirect, să
genereze vătămare fizică victimei. Hărțuirea sexuală: cu acțiuni destinate să
afecteze vulnerabilitatea victimei. În general, femeile sunt principalele victime
ale hărțuirii sexuale. Agresiune psihologică: afectează sănătatea mentală a
victimei care poate suferi invazia vieții private, să fie ignorată, defăimată sau
degradată. Victimele pot fi, de asemenea, atacate pentru comentarii sau pentru a
experimenta furtul bunurilor lor, printre altele.

Consecințele violenței la locul de muncă

După o situație de violență la locul de muncă, pot apărea diverse consecințe, în

special asupra lucrătorului, care a primit diferite tipuri de agresiune consecutiv,
care au afectat bunăstarea mentală și fizică a acestuia și care au un impact atât
asupra vieții sale familiale, cât și sociale.

Acest lucru este destul de negativ atât pentru societate în general, cât și pentru
compania sau instituția de muncă în sine, deoarece discriminarea, nedreptatea și
valorile anti-valori sunt înrădăcinate.

De aici importanța eticii profesionale și a muncii și a aplicării valorilor

profesionale sau de muncă care caracterizează o companie sau o persoană fizică.

3. Violența domestic

Organizația Mondială a Sănătății (OMS) definește violența astfel: folosirea

intenționată a forței sau puterii, reală sau sub formă de amenințări, împotriva
propriei persoane, împotriva unei alte persoane sau împotriva unui grup sau
comunități, care rezultă sau are o probabilitate ridicată de a rezulta în rănirea,
moartea, afectarea psihologică, afectarea dezvoltării sau deprivare.
Violența domestică sau intrafamilială, așa cum este privită la nivel mondial,
constituie „orice formă de agresiune, abuz sau intimidare, dirijată împotriva unui
membru al căminului familial, unei rude de sânge sau contra altor persoane din
mediul familial”. Violența (intra)familială, definită în țara noastră, este
“utilizarea constrângerii fizice sau emoționale asupra unui alt membru al
familiei în scopul impunerii puterii și a controlului asupra acestuia, precum și
ansamblul conflictelor din grupul familial, care au ca efect maltratarea
partenerului sau al copilului”.
Potrivit unui studiu sociologic realizat de Ministerul Muncii, în colaborare cu
Organizația „Salvați Copiii”, peste 60% dintre copii sunt agresați în familiile lor.
Ca urmare a acestor abuzuri, unu din cinci copii manifestă tulburări
comportamentale. Nu există formă de agresivitate care să nu își lase urmele în
biografia unui om.
Dintr-o copilărie plină de abuzuri rezultă un adult care, la maturitate, va
manifesta, sub o formă sau alta, un tip de abuz, fie că este îndreptat către
cei din jur, fie că este manifestat față de sine însuși. Violența se manifestă în
familie, la școală, în mediu, peste tot. Așadar, vrând nevrând, devenim martori
pasivi la o violență constantă, ale căror efecte se simt pe termen lung.
Transmiterea inter- și transgenerațională a violenței este una dintre cele mai
răspândite modele de explicație a violenței, conform căreia expunerea la
violență în familia de origine va duce la comportament violent împotriva
partenerei de cuplu. Pe de altă parte, acest model relațional nu este nevoie să se
desfășoare doar în raport cu cei din jur. O altă manifestare ulterioară, ca efect al
expunerii la violența în familia de origine, poate consta într-o formă de violență
față de propria persoană. Astfel, chiar și relația persoanei cu sine însăși are de
suferit în urma unor modele nesănătoase de relaționare.
Referitor la subiectul violenței direcționate către parteneri, Murray Straus,
cercetător și profesor emerit al Universității din New Hampshire (SUA), a arătat
că bărbații care au fost martorii violenței manifestau o predispoziție mai ridicată
spre a fi violenți în relații intime. Alte studii au arătat că și femeile care au
asistat la violență între părinți au devenit și ele mai violente cu partenerii lor. Tot
conform lui Straus, violența fizică se asociază, atât la femei cât și la bărbați,
cu dominarea, dar cu diferite forme ale acesteia. Forma de dominare care se
asociază în mai mare măsură cu violența este în cazul bărbaților discreditarea
partenerului, iar la femei dorința de a-și dovedi autoritatea. Cu alte cuvinte,
bărbații se simt provocați atunci când se simt discreditați de către partenere, iar
femeile atacă sau folosesc violență atunci când vor să se facă auzite și ascultate.
Un alt studiu care mi-a captat atenția a fost cel condus de Ko Ling Chan[8], un
profesor al catedrei de Asistență Socială a Universității din Hong Kong, care a
abordat subiectul corespondenței între violența dintre parteneri și neglijarea și
violența asupra copiilor lor.
Studiul a implicat peste 5000 de elevi din diferite școli din Hong Kong și părinții
acestora. S-a constatat că în familiile în care există violență domestică între
parteneri, apar următoarele situații:

1. a) soțul își abuzează soția și copiii;

2. b) soțul își abuzează soția, iar aceasta abuzează copiii;
3. c) soțul își abuzează soția și amândoi îi abuzează pe copii.
O altă situație pe care studiul a scos-o în evidență este că băieții sunt mai pasibili
să aibă parte de agresiune fizică decât fetele. Asta ar putea fi, pe de o parte, din
cauza expectanțelor în ceea ce privește comportamentul băieților, respectiv
comportamentul fetelor, iar pe de altă parte, din cauza percepției sociale asupra
băiatului și anume că acesta trebuie să se integreze în rolul masculin. Integrarea
în rolul masculin, așa cum este percepută ea la nivel social, înseamnă închidere
emoțională și toleranță sporită la durere. Știm cum toții expresia „trebuie să fii
bărbat”, adică să fii tare, să înduri și să nu exprimi emoții.

Cercetarea mai arată că există diferențe de reacție în ceea ce privește genul

(masculin sau feminin al) copiilor la violența dintre părinți. Băieții tind să se
comporte agresiv sau să iasă în evidența pentru a le distrage atenția părinților de
la conflictul marital, pe când fetele tind să fie foarte „cuminți” și să se comporte
impecabil, astfel încât să nu fie nevoite să aibă niciun fel de interacțiune cu
părinții atunci. Prin urmare, tocmai datorită comportamentului lor agresiv,
băieții sunt expuși la un mai mare risc de a fi agresați fizic.

Dincolo de violența fizică, studiul a mai urmărit și abuzul psihologic și s-a

constat că atât în cazurile în care doar asistă la abuz psihologic între părinți, cât
și atunci când chiar ei înșiși sunt ținta abuzului psihologic, copiii manifestă
simptome de retragere, reacții antisociale, iar mai târziu lipsa abilităților sociale
și de relaționare.
Cert este că violența în familie este un fenomen grav și complex, devenit o
problemă comunitară, socială și de sănătate publică, regăsit peste tot în lume,
sub diferite forme și manifestări, de frecvență și intensitate diferite.

4. Controlul și prevenirea accidentelor de muncă.

Accidentele de munca si bolile profesionale au reprezentat si reprezinta si in

prezent tragedia umana cea mai dura a tuturor activitatilor umane, care se
repercuteaza indiferent de nivelul de dezvoltare al unei tari si în pierderi
economice importante.
Organizatia internationala a Muncii estimeaza ca aproximativ 2.2
milioane de oameni mor anual în accidente de munca sau din cauza unor boli
profesionale. Asta inseamna ca zilnic mor in jur de 5.000 de oameni.
Uniunea Europeana (EU15) a facut un raport anterior extinderii de acum
2 ani si a estimat 120.000 de decese profesionale iar Statele Unite estimeaza
103.000 de decese anuale atribuite locului de munca.
Obiectivele specifice stabilite in diferitele programe de actiune referitoare
la sanatatea si protectia muncii sunt:
- imbunatatirea conditiilor de lucru prin cresterea sigurantei si protectia
sanatatii angajatilor;
- cunoasterea cauzelor accidentelor de munca si a bolilor profesionale,
identificarea si evaluarea riscurilor si implementarea de metode eficiente de
urmarire si prevenire a acestora;
- promovarea si dezvoltarea unei culturi privind sanatatea si siguranta in
munca.
În conformitate cu art.8 din Legea securităţii şi sănătăţii în muncă
nr.186-XVI din 10 iulie 2008, controlul aplicării de către angajatori a
acesteia şi a altor acte normative de securitate şi sănătate în muncă este
exercitat de Inspecţia Muncii. Activităţile de control se desfăşoară cu
respectarea dispoziţiilor Legii nr.140-XV din 10 mai 2001 privind Inspecţia
Muncii.
Potrivit legii, Inspecţia Muncii este organ al administraţiei publice centrale
care se află în subordinea Ministerului Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei
şi are drept obiective controlul de stat asupra respectării actelor legislative şi
a altor acte normative în domeniul muncii la întreprinderi, instituţii şi
organizaţii, cu orice tip de proprietate şi formă juridică de organizare, la
persoane fizice care angajează salariaţi, precum şi în autorităţile
administraţiei publice centrale şi locale.
Cele mai frecvent întîlnite deficienţe de securitate şi sănătate în muncă şi
abateri de la prevederile legale din domeniu sînt:
- lipsa unor strategii de protecţie şi prevenire la nivel de unitate;
- admiterea la lucru a persoanelor fără pregătire profesională şi fără instruire
în materie de securitate şi sănătate în muncă;
- prestarea muncii în condiţii de risc sporit fără a aplica măsuri de protecţie şi
prevenire;
- aplicarea tehnologiilor depăşite şi periculoase;
- neasigurarea cu echipament de protecţie;
- amplasarea proceselor tehnologice în încăperi neadecvate;
- exploatarea echipamentelor de muncă improvizate fără dispozitive de
protecţie;
- neefectuarea atestării locurilor de muncă.
Datele statistice de securitate şi sănătate în muncă se colectează de la agenţi
economici anual, conform metodelor stabilite de Biroul Naţional de
Statistică, pe eşantioane reprezentative teritorial şi pe domenii de activitate.
Potrivit datelor statistice, circa 4 la sută din numărul total de salariaţi
muncesc în condiţii de muncă necorespunzătoare cerinţelor de securitate şi
sănătate în muncă. Cele mai pronunţate condiţii necorespunzătoare sînt:
- zgomot de nivel sporit;
- vibraţii de nivel sporit;
- iluminatul cu devieri de la cerinţele normative;
- gaze, pulberi şi alte impurităţi din mediul de muncă cu un grad de
concentrare ce depăşeşte limitele admisibile;
- temperaturi cu deviere de la valorile acceptabile;
- umiditate sporită a aerului;
- efortul fizic.
Conform art.222 din Codul muncii, (1) Direcţiile principale ale politicii de
stat în domeniul protecţiei muncii sînt:
a) asigurarea priorităţii privind păstrarea vieţii şi sănătăţii salariaţilor;
b) emiterea şi aplicarea actelor normative privind protecţia muncii;
c) coordonarea activităţilor în domeniul protecţiei muncii şi al mediului;
d) supravegherea şi controlul de stat asupra respectării actelor normative în
domeniul protecţiei muncii;
e) sprijinirea controlului obştesc asupra respectării drepturilor şi intereselor
legitime ale salariaţilor în domeniul protecţiei muncii;
f) cercetarea şi evidenţa accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale;
g) apărarea intereselor legitime ale salariaţilor care au avut de suferit în
urma accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale, precum şi ale
membrilor familiilor lor, prin asigurarea socială obligatorie contra
accidentelor de muncă şi bolilor profesionale;
h) stabilirea compensaţiilor pentru munca în condiţii grele, vătămătoare
şi/sau periculoase ce nu pot fi înlăturate în condiţiile nivelului tehnic actual al
producţiei şi al organizării muncii;
i) propagarea experienţei avansate în domeniul protecţiei muncii;
j) participarea autorităţilor publice la realizarea măsurilor de protecţie a
muncii;
k) pregătirea şi reciclarea specialiştilor în domeniul protecţiei muncii;
l) organizarea evidenţei statistice de stat privind condiţiile de muncă,
accidentele de muncă, bolile profesionale şi consecinţele materiale ale
acestora;
m) asigurarea funcţionării sistemului informaţional unic în domeniul
protecţiei muncii;
 n) colaborarea internaţională în domeniul protecţiei muncii;
o) contribuirea la crearea condiţiilor de muncă nepericuloase, la elaborarea
şi utilizarea tehnicii şi a tehnologiilor nepericuloase, la producerea
mijloacelor de protecţie individuală şi colectivă a salariaţilor;
p) reglementarea asigurării salariaţilor cu echipament de protecţie
individuală şi colectivă, cu încăperi şi instalaţii sanitar-socialĺ, cu mijloace
curativ-profilactice din contul angajatorului.
(2) Realizarea direcţiilor principale ale politicii de stat în domeniul
protecţiei muncii se asigură prin acţiuni coordonate ale autorităţilor publice
centrale şi locale, ale patronatelor, sindicatelor, angajatorilor, reprezentanţilor
salariaţilor. printre direcţiile principale ale politicii de stat în domeniul
securităţii şi sănătăţii în muncă se numără şi cercetarea şi evidenţa
accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale.
Articolul 225. din Codul Muncii , obligaţiile angajatorului privind asigurarea
protecţiei muncii
Angajatorul răspunde de asigurarea protecţiei muncii în unitate şi are
următoarele obligaţii în acest domeniu:
a) să aprobe, în etapa de cercetare, proiectare, executare şi exploatare a
construcţiilor şi echipamentelor tehnice, de elaborare a proceselor
tehnologice, soluţii conforme normelor de protecţie a muncii, aplicarea
cărora ar elimina riscurile de accidentare a salariaţilor şi de contractare a
bolilor profesionale;
b) să obţină, în cazul lansării în producţie a echipamentelor tehnice, a
echipamentului de protecţie şi de lucru, conform cerinţelor şi procedurii
stabilite în lege, documentele eliberate de organele abilitate, precum şi să
menţină condiţiile pentru care s-au obţinut acestea şi să solicite revizuirea
documentelor respective în cazul schimbării condiţiilor iniţiale;
c) să stabilească împuternicirile şi obligaţiile managerilor privind
realizarea măsurilor de protecţie a muncii şi să asigure supravegherea şi
controlul desfăşurării activităţii în condiţii de securitate.
d) să organizeze serviciul pentru protecţia muncii şi serviciul medical;
e) să achite instituţiilor medicale cheltuielile pentru acordarea ajutorului
medical de urgenţă în caz de accidente de muncă şi acutizare a bolilor
profesionale;
f) să contribuie la constituirea în unitate a comitetului pentru protecţia
muncii;
g) să asigure evaluarea factorilor de risc la locurile de muncă;
 h) să asigure elaborarea şi realizarea planului anual privind măsurile de
protecţie a muncii în unitate;
i) să nu atragă mijloacele salariaţilor în acoperirea cheltuielilor legate de
realizarea măsurilor de protecţie a muncii în unitate;
j) să admită la lucru numai persoane care, în urma controlului
(examenului) medical, corespund sarcinilor de muncă ce urmează să le
execute; să asigure periodicitatea acestor controale (examene);
k) să asigure informarea fiecărui salariat asupra riscurilor la care acesta
este expus în desfăşurarea activităţii sale la locul de muncă, precum şi asupra
măsurilor preventive necesare;
l) să asigure instruirea salariaţilor în materie de protecţie a muncii, inclusiv
instruirea împuterniciţilor pentru protecţia muncii;
m) să elaboreze şi să aprobe, de comun acord cu reprezentanţii salariaţilor,
instrucţiuni cu privire la protecţia muncii, corespunzătoare condiţiilor în care
se desfăşoară activitatea la locurile de muncă;
n) să asigure dotarea salariaţilor cu echipament individual de protecţie şi
de lucru, precum şi păstrarea, întreţinerea, repararea, curăţarea şi
dezintoxicarea acestuia;
o) să acorde materiale igienico-sanitare salariaţilor care lucrează la locuri
de muncă cu condiţii de murdărire excesivă a pielii sau unde este posibilă
acţiunea substanţelor nocive asupra mîinilor;
p) să acorde alimentaţie de protecţie salariaţilor care lucrează în condiţii de
muncă vătămătoare;
r) să asigure buna funcţionare a sistemelor şi dispozitivelor de protecţie, a
aparaturii de măsură şi control, precum şi a instalaţiilor de captare, reţinere şi
neutralizare a substanţelor nocive degajate în desfăşurarea proceselor
tehnologice;
s) să nu ceară salariatului îndeplinirea unor sarcini de muncă cu pericol
iminent de accidentare;
t) să asigure fiecare salariat contra accidentelor de muncă şi bolilor
profesionale;
u) să asigure comunicarea, cercetarea, evidenţa şi raportarea corectă şi în
termenele stabilite a accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale produse
în unitate, elaborarea şi realizarea măsurilor de prevenire a acestora;
v) să asigure, în caz de accidentare sau de îmbolnăvire la locul de muncă,
acordarea primului ajutor şi transportarea salariaţilor în instituţii medicale;
 x) să efectueze, în modul stabilit de prezentul cod, transferul la o muncă
mai uşoară a salariaţilor care au nevoie de aceasta din motive de sănătate.
Potrivit art.225 lit. u) din Codul muncii şi art.13 lit. p) din Legea
securităţii şi sănătăţii în muncă nr.186-XVI din 10 iulie 2008, angajatorul
este obligat să asigure comunicarea, cercetarea, evidenţa şi raportarea corectă
şi în termenele stabilite a accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale
produse în unitate, elaborarea şi realizarea măsurilor de prevenire a acestora.
Cercetarea accidentelor de muncă se efectuează în conformitate cu
Regulamentul privind modul de cercetare a accidentelor de muncă, aprobat
prin Hotărîrea Guvernului nr.1361 din 22 decembrie 2005.
Regulamentul în cauză obligă angajatorul să comunice imediat la
Inspecţia Muncii despre producerea accidentelor de muncă şi să asigure
cercetarea acestora. Acest Regulament stabileşte că accidentele cu
incapacitate temporară de muncă pot fi cercetate de angajator, iar accidentele
de muncă grave şi mortale se cercetează de inspectorii de muncă. În temeiul
acestui Regulament angajatorului îi revine obligaţiunea să raporteze anual
organelor de statistică despre accidentele de muncă produse la unitate.
Din cauza deficienţilor de securitate, anual, potrivit statisticilor, se
înregistrează un număr mai mare de 550 accidentaţi proveniţi din accidente
de muncă.
Anual inspectorii de muncă cercetează mai mult de 130 accidente de
muncă.
Astfel pe parcursul anului 2010 şi în lunile ianuarie-septembrie 2011, la
Inspecţia Muncii au fost comunicate 653 accidente, (inclusiv 13 accidente
suferite în anii precedenţi). Din numărul accidentelor de muncă comunicate 2
s-au produs cu persoane care nu aveau o relaţie de muncă legalizată în modul
stabilit de legislaţie.
Prin Dispoziţia Inspectorului General de Stat al Muncii au fost dispuse
spre cercetare inspectorilor de muncă 269 de accidente, în urma cărora au
suferit 294 persoane. De către comisiile de cercetare a întreprinderilor au fost
cercetate 384 accidente cu incapacitate temporară de muncă.
Din numărul total de accidente cercetate de inspectorii de muncă, 159 au
fost clasificate ca accidente de muncă, din care 67 mortale – în rezultatul
cărora au avut de suferit mortal 73 persoane, 92 grave – în care au suferit 107
persoane şi 21 accidente cu incapacitate temporară de muncă. Repartizarea
accidentelor de muncă după genul de activitate denotă, că ponderea cea mai
mare, ca şi în perioada respectivă,revine agriculturii şi silviculturii – 18
accidente de muncă grave şi 14 mortale, urmată de construcţii unde sau
produs 7 accidente grave şi 7 mortale.
Un obstacol în cercetarea obiectivă a circumstanţelor şi cauzelor în care
se produc accidentele de muncă, şi prin urmare un obstacol în determinarea
măsurilor de prevenire a unor evenimente similare este comunicarea cu
întîrziere sau necomunicarea de către angajator către Inspecţia Muncii despre
producerea acestor evenimente. O dificultate aparte în procesul de cercetare o
constituie accidentele produse cu persoanele aflate într-o relaţie de muncă
nelegalizată. În asemenea situaţii se impune dovedirea în instanţa de judecată
a existenţei relaţiilor de muncă, după care devine posibilă cercetarea
accidentului.
Accidentele de muncă implică şi anumite pierderi materiale şi financiare.
Numărul de accidente de muncă produse între anii 2006-2010 determină un
indice de frecvenţă cuprins între 0,88 - 1,07 (numărul de accidentaţi care
revine la o mie de salariaţi) şi un indice de durată medie a incapacităţii
temporare de muncă pentru accidente de muncă cuprins între 22,19 – 33,6
(numărul de zile-om incapacitate temporară de muncă ce revine unui
accidentat).
Ponderea cea mai mare a numărului de accidentaţi în muncă între anii
2006-2010 revine industriei prelucrătoare cu 763 accidentaţi, urmată de
administraţia publică şi apărare – 477 accidentaţi, transporturi, depozitare şi
comunicaţi – 254 accidentaţi, activităţile din agricultură şi silvicultură – 206
accidentaţi, din domeniul energetic, gaze şi ape – 199 accidentaţi, după care
vin activităţile din domeniul construcţiilor – 190 accidentaţi.
Repartizarea accidentelor de muncă produse în anii 2006 – 2010 după
genul de activitate denotă, că ponderea cea mai mare revine activităţilor din
ramura construcţiilor – 34 accidentaţi mortal, urmată de agricultură şi
silvicultură – 29 accidentaţi mortal, după care vine industria prelucrătoare cu
25 accidentaţi mortal, comerţ cu ridicata şi amănuntul – 19 accidentaţi
mortal, transporturi, depozitare şi comunicaţii – 18 accidentaţi mortal şi
energetica, gaze şi ape cu 14 accidentaţi mortal.
Datele statistice demonstrează că cel mai frecvent accidentele de muncă se
produc în împrejurări ce ţin:
- de cădere de la înălţime şi la acelaşi nivel;
- de prindere, lovire sau strivire cu maşini, unelte, unităţi de transport, diferite
obiecte;
- de cădere, prăbuşire sau proiectare de obiecte.
Cauzele care duc la accidentare de cele mai multe ori depind de:
- executant – de la 50% la 80% de cazuri de accidentare;
- sarcina de muncă – de la 6% la 38% de cazuri de accidentare;
- mijloacele de producţie – de la 6% la 12% de cazuri de accidentare;
- mediul de muncă – de la 5% la 6% de cazuri de accidentare.
Cauzele şi circumstanţele în care s-au produs accidentele de muncă sînt
determinate de deficienţe de cunoştinţe şi abilităţi de a organiza procese de
muncă, de a stabili, formula şi executa în condiţii nepericuloase sarcinile de
muncă.
Analiza morbidităţii profesionale, efectuată de Ministerul Sănătăţii, arată că
în anii 2000-2009 în Republica Moldova au fost înregistrate 296 de cazuri de
boală profesională, cu 335 de persoane afectate. Astfel, indice de morbiditate
profesională a constituit în medie 2,4 la 100 mii de angajaţi.
Din numărul total de boli profesionale înregistrate în această perioadă:
- 36,1% - au fost provocate de acţiunea vibraţiei;
- 22,1% - au fost provocate de acţiunea substanţelor chimice toxice;
- 13,7% - au fost provocate de acţiunea germenilor patogeni;
- 11,3% - au fost provocate de acţiunea agrochimicatelor;
- 7,8% - au fost provocate de acţiunea pulberilor;
- 3,3% - au fost provocate de acţiunea zgomotului;
- 5,7% - au fost provocate de acţiunea altor factori.
După profesii, morbiditatea profesională în perioada raportată se repartizează
după cum urmează:
- mecanizatorii – 38,5%;
- muncitorii de la întreprinderile industriale – 18,8%;
- lucrătorii medicali – 17,0%;
- lucrătorii cu agrochimicatele – 5,4%;
- alte profesii – în sumă 20,3%.
O importanţă deosebită în apariţia bolilor profesionale cronice o are durata
muncii în condiţii nocive şi nefavorabile. S-a constatat că cu cît e mai mare
vechimea în muncă, cu atît e mai înaltă incidenţa bolilor profesionale şi
invers. Cota afectaţilor cu un stajiu de muncă de peste 25 ani constituie
39,1%; de la 20 pînă la 25 ani – 21,5%; de la 15 pînă la 20 ani – 15,8% şi
pînă la 15 ani – 23,6%.
Cauzele care au contribuit, direct sau indirect, la formarea indicilor
morbidităţii profesionale sînt:
- lipsa sistemelor de încălzire în încăperile de producere şi auxiliare în
perioada rece a anului;
- parametrii microclimatici nefavorabili;
- prezenţa curenţilor de aer rece;
- lipsa sau funcţionarea neefectivă a sistemelor de ventilaţie;
- prezenţa unor substanţe chimice toxice în aerul zonei de muncă, a factorilor
fizici şi biologici, nivelul cărora deseori depăşeşte limitele maxime admise;
- locuri de muncă imperfecte;
- nerespectarea regimului de muncă şi odihnă, a cerinţelor sănătăţii şi
securităţii la locul de muncă.
Cele expuse mai sus confirmă faptul existenţei unei corelaţii exprimate
dintre starea reală a condiţiilor de muncă la majoritatea obiectivelor în
funcţiune, impactul factorilor de risc de origine chimică, fizică, biologică,
psiho-emoţională din mediul de producere asupra organismului lucrătorilor,
asigurarea insuficientă a angajaţilor cu echipament special şi mijloace
individuale de protecţie, lipsa asistenţei medicale la locul de muncă şi nivelul
sporit al indicilor morbidităţii cu incapacitate temporară de muncă a
salariaţilor din ramurile de bază ale economiei naţionale.
Prezintă o dificultate în aplicarea cadrului legal de securitate şi sănătate în
muncă şi anumite divergenţe ce se conţin în Codul muncii şi Legea securităţii
şi sănătăţii în muncă şi în alte acte normative ce reglementează în acest
domeniu. De asemenea constituie o dificultate în aplicarea legii şi lipsa unei
subdiviziuni structurale cu atribuţii de sănătate în muncă în cadrul Inspecţiei
Muncii.
Datele statistice demonstrează că, în vederea prevenirii accidentelor de
muncă şi asigurării condiţiilor inofensive de muncă, angajatorii, în ansamblu
pe ţară, cheltuiesc anual mijloace financiare care constituie sume ce depăşesc
18 mil. lei.
În vederea sensibilizării celor interesaţi în asigurarea condiţiilor de
securitate şi sănătate în muncă Inspecţia Muncii informează prin diferite
surse mass-media despre prevederile legislaţiei din acest domeniu, precum şi
despre căile de respectare a acesteia. În procesele de informare sînt apelate
organele de presă centrale şi locale, diferite posturi de radio şi televiziune. În
această ordine de idei se înscrie participarea frecventă a conducerii Inspecţiei
Muncii în cadrul emisiunilor radiofonice şi televizate cu comentarii privind
aplicarea legislaţiei securităţii şi sănătăţii în muncă.
 Pe parcursul mai multor ani Inspecţia Muncii organizează, realizează şi
participă în diverse întruniri cu reprezentanţii autorităţilor administraţiei
publice locale, cu reprezentanţii mediului de afaceri. La aceste întruniri se
pun în dezbatere diverse situaţii care ţin de aplicarea Legii securităţii şi
sănătăţii în muncă, de asigurarea condiţiilor de muncă nepericuloase şi
inofensive şi de prevenirea accidentelor de muncă.
Eforturile depuse de inspectorii de muncă în activităţile de control şi în
procesul de monitorizare a aplicării cadrului legal din domeniul securităţii şi
sănătăţi în muncă contribuie la stabilirea unei tendinţe uşor sesizabile de
conformare a angajatorilor la prevederile legale din domeniu, fapt care
conduce şi la îmbunătăţirea securităţii şi sănătăţii în muncă.
Pentru sporirea continuă a securităţii şi sănătăţii în muncă se fac necesare
anumite acţiuni printre care se înscriu:
- Aducerea prevederilor Codului muncii şi a altor acte normative în
concordanţă cu prevederile Legii securităţii şi sănătăţii în muncă nr.186-XVI
din 10 iulie 2008.
- Elaborarea şi promovarea spre adoptare a actelor normative prevăzute de
Planul naţional de armonizare a legislaţiei pentru anul 2010 şi Planului
naţional de armonizare a legislaţiei pentru anul 2011.
- Transpunerea în legislaţia naţională a Directivelor UE în domeniul
securităţii şi sănătăţii în muncă, prevăzute de viitorul Acord de asociere RM-
UE.
- Dezvoltarea capacităţilor instituţionale ale organelor cu atribuţii în
materie de securitate şi sănătate în muncă după cum urmează:
- crearea în cadrul Ministerului Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei a unei
subdiviziuni interioare separate abilitate cu atribuţii distincte în domeniul de
referinţă;
- majorarea efectivului-limită şi întărirea capacităţilor Inspecţiei Muncii,
crearea în cadrul acesteia a unei subdiviziuni interioare cu atribuţii distincte
în domeniul sănătăţii în muncă.
- Examinarea posibilităţii creării unei instituţii de stat cu atribuţii distincte
în domeniul sănătăţii în muncă, apte să ofere servicii de calitate în domeniul
de referinţă.
- Înăsprirea sancţiunilor administrative pentru neasigurarea condiţiilor de
muncă nepericuloase şi inofensive.
- Perfecţionarea cadrului legal referitor la asigurarea pentru accidente de
muncă şi boli profesionale întru stabilirea cotelor de asigurare socială în
 raport cu riscul de accidentare şi îmbolnăvire a salariaţilor pe care îl
reprezintă unitatea economică.
- Propagarea, prin diferite surse mass-media, a prevederilor legislaţiei în
domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, precum şi a căilor de respectare a
acesteia.
- Sporirea nivelului de sesizare şi informare a publicului larg despre
pericolele ce le prezintă locurile de muncă cu deficienţe de securitate şi
sănătate în muncă, despre fenomenul accidentării şi îmbolnăvii la locurile de
muncă, cît şi despre prejudiciile directe şi indirecte ce apar în consecinţa
accidentelor de muncă şi îmbolnăvirilor la locurile de muncă.
Realizarea acestor acţiuni va contribui în primul rînd la realizarea celui mai
important drept al salariaţilor ce decurg din relaţiile de muncă – dreptul la un
loc de muncă inofensiv şi nepericulos, fapt care asigură integritatea anatomo-
funcţională şi sănătatea salariatului, ceea ce la rîndul său condiţionează
realizarea unui anumit nivel al calităţii vieţii. În acelaşi timp condiţiile
nepericuloase şi inofensive asigură şi sporirea productivităţii muncii, precum
şi prevenirea unor pierderi materiale considerabile.

5. Prevenira abuzului sexual la femei

Violența împotriva femeilor și a fetelor sau violența bazată pe gen (VBG) este o
pandemie globală care afectează nu numai victimele acesteia, dar și dezvoltarea
societăților și țărilor întregi.* În pofida unor progrese atinse în Europa de Est și
Asia Centrală (EEAC), nivelul VBG rămâne ridicat în întreaga regiune. După
cum se poate vedea în graficul de mai jos, o mare parte a femeilor și a fetelor
sunt victime ale diferitor forme de violență. Autorii acestei note de sinteză
cercetează impactul violenței și încearcă să răspundă la întrebarea de ce atât de
multe femei și fete din regiunea EEAC sunt afectate și de ce cifrele, cum ar fi
cele de mai jos, reprezintă doar o mică parte din victimele și supraviețuitoarele
reale ale VBG? În cele din urmă, autorii oferă politici concrete și recomandări
practice cu privire la modul de abordare a problemei în regiune.
Violența afectează un număr mare de femei și fete, manifestându-se sub mai
multe forme - inclusiv violența fizică, sexuală, psihologică și economică - și
apărând în diferite contexte din sfera publică și privată. Această secțiune oferă o
imagine de ansamblu a modului și a locului în care apare VBG, precum și
consecințele ei pentru femei și fete. Există puține date disponibile despre toate
formele de violență cu care se confruntă femeile pe parcursul vieții lor (ratele de
incidență), în special în regiunea EEAC. Cu toate acestea, o recentă revizuire
globală a OMS a datelor disponibile estimează că 26% dintre femeile din Europa
de Est și 23% din Asia Centrală au fost victime fie ale violenței fizice și/sau
sexuale din partea unui partener intim, fie ale violenței sexuale din partea unui
non-partener. Studiile efectuate la nivel național indică faptul că unele țări din
regiunea EEAC au cele mai înalte rate de incidență a violenței în cupluri (VC)
din lume. De exemplu, 58,3% dintre femeile din Tadjikistan și 41,9% din Turcia
au raportat că au fost victime ale unei forme de violență fizică și/sau sexuală din
partea unui partener.3 O analiză comparativă a evaluărilor legislative4 arată că
majoritatea țărilor din regiune EEAC nu abordează toate formele de violență în
legislația lor, care are drept scop prevenirea VBG.

Violența împotriva femeilor și a fetelor în diferite circumstanțe

În familie. Violența în familie rămâne o realitate ascunsă pentru multe femei și
fete din regiunea EEAC. Cu toate că în majoritatea țărilor din regiune au fost
adoptate legi care vizează, în mare măsură, prevenirea violenței în familie și
protejarea victimelor și a supraviețuitoarelor, termenul de „violență în familie“
pare să fie definit destul de îngust. O mare parte din aceste legi nu abordează
diversele tipuri de violență în circumstanțe familiale. De exemplu, o parte din
țări nu clasifică violul conjugal ca formă de violență și puține recunosc
fenomenul abuzării psihologice a femeilor și fetelor în context familial. În multe
legi, violența cu care se confruntă femeile și fetele în afara familiei este trecută
în categoria „violență în familie“. Prin urmare, măsurile de prevenire a acestui
tip de violență și de protejare a victimelor și supraviețuitoarelor vor fi inadecvate
În plus, cea mai mare parte din țările EEAC nu colectează date despre autorii
oricăror forme de violență împotriva femeilor și fetelor, fapt ce face dificilă
determinarea amplorii reale și a domeniului de aplicare a problemei
Într-o relație. Violența într-o relație sau violența în cupluri este cea mai
frecventă formă de violență cu care se confruntă femeile. Cele mai multe
victime și supraviețuitoare se confruntă cu mai mult de o formă de violență.
Statisticile tind însă să reprezinte doar violența fizică și sexuală, chiar dacă cele
mai recente date disponibile pentru unele țări din regiune EEAC indică, de
asemenea, rate de incidență deosebit de îngrijorătoare ale violen ței psihologice
comise de către un partener intim (de exemplu, 83,2% în Belarus; 60% în
Republica Moldova; 58,2% în Albania). Toate formele de violență conjugală
apar, de asemenea, în relațiile în care partenerii nu locuiesc împreună, precum și
în relațiile între partenerii de același sex. Violența conjugală creează, de
asemenea, un cerc vicios care este dificil de întrerupt. Potrivit unui studiu recent,
efectuat în UE, multe femei continuă să fie vulnerabile la abuzuri în urma unei
relații violente
La locul de muncă. Violența fizică, sexuală și psihologică poate avea loc și la
locul de muncă, cu o incidență mai mare în rândul femeilor cu studii superioare
și/sau în grupurile profesionale de rang înalt. Totuși colectarea și analiza datelor
cu privire la actele de violență la locul de muncă sunt, în general, inadecvate, iar
cea mai mare parte din legile din această regiune nu abordează această situație.
Un studiu recent al OIM a evidențiat grupuri de femei expuse unui risc deosebit
de mare de a se confrunta cu violență la locul de muncă: copii exploatați prin
muncă, femei supuse la muncă forțată și obligatorie, lucrătoare migrante,
gospodine casnice, angajate din serviciile de asistență medicală și persoane din
industria sexului. Unele femei fac parte din mai multe dintre aceste grupuri, fapt
ce sporește gradul de vulnerabilitate a acestora.
În situații de urgență și crize umanitare. Femeile și fetele, care nimeresc în
crize umanitare, situații de urgență sau conflicte armate, sunt adesea ținte ale
abuzurilor, expunându-se riscului de a deveni victime ale mai multor forme de
violență și de exploatare din cauza genului și/sau statutului lor în societate.
Femeile și fetele sunt expuse cel mai mult riscului de violență sexuală în fazele
incipiente ale unui conflict, atunci când comunitățile sunt perturbate, când
populațiile sunt mobile, iar sistemele de protecție nu sunt pe deplin funcționale.
În fazele ulterioare ale unui conflict și în timpul reabilitării și recuperării,
femeile devin adesea victime ale altor forme de violență, cum ar fi traficul de
ființe umane, crimele de onoare sau diferite forme de violența conjugală.
Violența, în aceste circumstanțe, este adesea subapreciată. Cu toate acestea,
rapoartele privind situațiile curente de urgență din regiunea EEAC sugerează că
multe femei și fete, afectate de crizele din Ucraina sau forțate să se mute sau să
migreze (de exemplu, refugiatele siriene din Turcia și Armenia), s-au confruntat
cu violența sexuală.
În contextul minorităților etnice. În baza unor dovezi, disponibile în prezent,
mai multe studii sugerează că femeile care aparțin minorităților etnice, cum ar fi
romii, sunt expuse unui risc mai mare de a se confrunta cu toate formele de
violență în cuplu decât restul femeilor.
Un studiu global realizat recent de OMS15 a oferit noi dovezi referitoare la
consecințele grave și multiple pentru sănătatea femeilor, provocate de violența
în cuplu (VC) și de violența sexuală din partea unui non-partener. Studiul a
constatat că violența în cuplu are o contribuție majoră la apariția problemelor de
sănătate mintală la femei, în special depresie și gânduri sau acțiuni de suicid,
precum și la problemele de sănătate sexuală și reproductivă, inclusiv probleme
de sănătate maternă și neo-natală.
De asemenea, studiul OMS a constatat că femeile care s-au confruntat cu
violență sexuală din partea unui non-partener sunt de două ori mai suscep tibile
de a avea tulburări de sănătate cauzate de consumul de alcool, dar și depresie
sau anxietate, decât femeile care nu s-au confruntat cu acest gen de violență. În
plus, femeile care au fost victime ale violului, chiar ani la rând după întâmplare,
au nevoie de mai multă îngrijire medicală decât femeile care nu au fost victime
ale violului.
După cum se demonstrează în această notă de sinteză, femeile și fetele se
confruntă cu diferite forme de violență, care nu sunt adesea recunoscute sau care
sunt pedepsite penal în majoritatea țărilor din regiunea EEAC. O astfel de
violență afectează femeile și fetele în circumstanțe diferite, atunci când, de cele
mai multe ori, nu sunt protejate și nici nu se simt confortabil să denunțe astfel de
cazuri. Cauzele de bază ale violenței bazate pe gen, inclusiv atitudinile culturale
și patriarhale predominante, care se manifestă în normele sociale detrimentare și
egalității de gen, trebuie să fie soluționate urgent, întrucât acestea au un efect
multiplicator atunci când vine vorba de neprotejarea victimelor și
supraviețuitoarelor și de prevenirea noilor acte de violență.

Bibliografie
1. Ivănuș C.-A. Hărțuirea la locul de muncă // Jurnalul de Studii Juridice. –
2012. – nr. 1-2. – supliment 2. – p. 175-198.
2. Nefliu I. Hărțuirea morală, o formă insidioasă de violență. Disponibil:
http://www.penale.ro/hartuirea-morala-o-forma-insidioasa-de-
violenta.html
3. https://cancelaria.gov.md/sites/default/files/tc_accidente.pdf
4. Revista „Violența împotriva femeilor: o anchetă la nivelul UE”,
Luxemburg: Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, 2014, ISBN
978-92-9239-392-2, (Violența împotriva femeilor: o anchetă la nivelul UE
– Rezultatele pe scurt (europa.eu) )
5. Turliuc Maria Nicoleta, Adina Karner Huţuleac, Oana Dănilă, Violenţa în
familie. Teorii, particularităţi şi intervenţii specifice, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2009, (ISBN 978-973-703-436- 6).
6. „Violenţa faţă de femei în familie în Republica Moldova” Ediţia 1, 2011,
Tipar: “Nova Imprim” SRL