1.

ELEMENTE DE CALCUL DIN MATEMATICĂ

1.1. MATRICE, DETERMINAȚI
Un tabel, în continuare numit matrice de dimensiuni m x n, poate fi exprimat:

( )
a 11 ⋯ a 1 m
ⅈ=1 m
A = … … … =( a i j ) aⅈj −elemente .
J =1 n
a m1 ⋯ a mn

Matricea este pătratică, dacă m=n

Matrice nulă ( notă O) este matrice de orice dimensiuni avind toate elementele egale cu zero.
Diagonala principială în matrice pătratică este formată din elementele :
a 11 , a22 , a mn .
… .,

Matrice unitate (notă I) este matrice pătratică de orice ordin în care elementele de pe diagonala
principală sunt egale cu 1, iar celelalte elemente sunt cu zzero.
i=l , m ⅈ=l , m
Suma matricelor de aceleași dimensiuni A=( αⅈj ) j=l❑,n , B=(bⅈj ) este matricea
j=l , n

C=A+B= ¿)
ⅈ=l, m
Produseul matricei A=(a ij) cu numarul t este matricea C= tA= ¿ .
j=l , n
ⅈ=l m ¿ j=ln ¿
Produsul matricelor A= (a ¿¿i j) , B=(b¿ ¿ j k ) este matricea C=A∙ B=¿ ,
j=ln k =lp
unde c s l=asl bl +… a l sn bnl .

Exemplu 1: Să se calculeze D= A 2+ BC−3 ∙ I , UNDE

( ) ( )
1 0 2 2 1
A= 3 −1 1
−4 −3 0
, B= 0 −2 , C=
1 0
1 2 …1
0 3 …2 ( )

( )( )( )
1 0 2 1 0 2 −7 −6 2
2
Avem: A 3 −1 1 3 −1 1 = −4 −2 5
−4 −3 0 −4 −3 0 −13 3 −11

( )( ( )
2 1 2 7 −4
B∙ C = 0 −2
−1 0
1 2 −1
0 3 −2
− 0 −6 4
−1 −1 1
)
 ( )( ) ( )( )
−7 −6 2 2 7 −4 1 0 0 −8 1 −2
2
D= A + BC −3 ∙ I= −4 −2 5 + 0 −6 4 −3∗ 0 1 0 = −4 −11 9
−13 3 11 −1 −2 1 0 0 1 −14 1 −13

Inversa matricei patratice A este matricea A−1pentru care A∙ A−1= A−1 ∙ A=I .

Pentru a determina A−1 formam matricea ( A| I ), unde I este matricea unitate de aceiași
dimensiuni cu A și aplicăm transformari elimentare a liniilor până când pe locul matricei A a se
va obține I . Matricea apărută pe locul matricei I va fi A−1 .

( )
1 0 3
−1
Exemplu 2: Să se determine A , dacă A= 2 −1 0 .
1 −1 1

( )( )( )
1 0 3∨¿1 0 0 1 0 3∨¿ 1 0 0 1 0 3∨¿ 1 0 0
( A|I )= 2 −1 0∨¿ 0 1 0 ≈ 0 −1 −6∨¿−2 1 0 ≈ 0 −1 −6∨¿−2 1 0 ≈
1 −1 1∨¿ 0 0 1 0 −1 −2∨¿−1 0 1 0 0 4∨¿ 1 −1 1

( )( )
1 0 3∨¿1 0 0 1 0 0∨¿ 1/4 3/ 4 −3/4
≈ 0 1 6∨¿ 2 −1 0 ≈ 0 1 0∨¿ 2/4 2/4 −6/4 .
0 0 1∨¿ 1/ 4 −1/4 1/4 0 0 1∨¿ 1/4 −1/ 4 1/4

( )
1 3 −3
−t 1
Deci A = 2 2 −6 .
4
1 −1 1

Determinatul se calculează:

a) De ordenul 2: |
a11 a12
a13 a14 |
=a 11 a22−a12 a21 ;

b) De ordenul 3:

| |
a11 a12 a 13
a21 a22 a 23 =a 11 a22 a33+ a12 a23 a31+ a13 a 21 a32−a13 a22 a31−¿ a
11 a 23 a 32−¿a 12
a 21 a33 ¿
;
¿
a31 a32 a 33

c) De ordenul n:
| |
a11 a12 a1 n
a21 a22 a2 n
=a il ∙¿ M i2+ …+a ¿ ∙¿
… … …
an 1 an 2 a nn

unde M ij este un minor de ordenul (n-l) determinatul matricei de ordenul (n-l) obținută din A prin
omiterea liniei i și coloanei J.

| |
2 1 −1 3
0 1 2 0
Exemplu 3: Să se calculeze determinatul ∆= . Alegem în formula precedentă
3 −1 0 2
1 0 1 −2
i=2 (dezvoltăm determinatul după linia a doua) fiindcă conține mai multe zerouri:
2+1 1
∆=0 ∙(−1) M2 ÷ i ∙ ¿

Rangul matricei A (notată rang A) este ordenul maximal al minorilor nunuli ai matricei A. (E
sufficient să se calculeze consecutiv minorul de ordenul k+l care-l bordează (îl conține) pe
minorul nenul de ordenul k

( )
2 1 0 3
Exemplul 4: Rangul matricei A= 3 −1 1 0 este doi, fiindcă minorul de ordenul 2
1 −2 1 −3

(| || |)
2 1 0 2 1 3
|
2 1
3 −1 |
=−5 este nenul, iar toți minorii de ordenul 3 3 −1 1 , 3 −1 0 care-l bordează
1 −2 1 1 −2 −3
sunt nuli.
Rangul matricei A este egal cu numarul liniilor nenule din matricea eșalon echivalentă cu A (în
matricea eșalon primul din stânga element nenul din fiecare linie (începând cu a doua) este mai
la dreapta de primul element nenul din linia precedent). Matricea eșalon se poate obține din A
efectuând transformări elementare successive.

Exemplul 5: Pentru matricea precedent o matrice eșalon se poate obține astfel:

( )( )( )( )
2 1 0 3 1 −2 1 −3 1 −2 1 −3 1 −2 1 −3
A= 3 −1 1 3 ≈ 3 −1 1 0 ≈ 0 5 −2 9 ≈ 0 5 −2 9 .
1 −2 1 −3 2 1 0 3 0 5 −2 9 0 0 0 0

Exemplul 6: Inversa unei matrice pătratice se poate calcula și cu ajutorul determinaților:

 ( )
A11 A 21 ⋯ An 1
1 A12 A 22 … An 2
A−1= , unde Aij =Â(-1 ¿ ¿i− j M ij .
detA … … … …
A1n A2 n ⋯ A nn

( )
1 0 3
Exemplul 7: Pentru a determina inversa matricei A= 2 −1 0 calculăm:
1 −1 1

A11=(−1)
1 +1
|−1
−1 1|
0
=−1 , A =¿
21

( )
−1 −3 3
−1 −1
detA = -4, deci A = −2 −2 6 .
4
−1 1 −1
 1.2 VECTORI

()
a1
a
Vector n-dimensional vom numi : a= 2 =( a 1 , a2 , … , an ) .
…
an

Suma a doi vectori: a+b=(a 1 , … , an ¿+( β1 , … , βn )=(a1 + β 1 ,… , a n+ β n);

Produsul unui vector cu un scalar: λ ∙ a=( λ a 1 , … , λ an ) .

Un system de vectori este numit liniar independent dacă:

() ()
a11 a k1
λ 1 a12 + … + λ k a k2
=0 pentru λ 1 ¿ λ 2−…− λk =0 sau
… …
a1 n akn

{ a11
−¿−¿−¿−¿−¿−¿−¿−−¿ a1 n
λ1 +¿ … +¿ a k λ k ¿ 0
λn +¿ … +¿ a kn λ k ¿ 0
pentru λ 1=λ2 =…= λk =0

Problema 1: Să se determine dependența liniară a sistemului de vectori:

a 1=( 1; 0 ; 2 ) ;a2 =( 2;−1 ; 1 ) ;a 3=( 4 ;−1 ; 5 ) .

Rezolvare: Elaborăm sistemul:

¿
2
Pentru =1 obținem λ 1=−2 , λ2=−1 , λ3 =1. Deci sistemul este liniar dependent.
3
Dependența sistemului de vectori se poate determina cu ajutorul rangului matricei formate din
cordonatele acestor vectori daca rangul este egal cu numarul de vectori, atunci sistemul este
linear independent; în caz contrar – linear dependent.
Sistemul de vectori a 1=( 1,0,2,3 ) , a2=(−1,2,0,1 ) , a3=(0,1,1 ,−1) este liniar

( )
1 0 2 3
Independent fiindcă rangul matricei −1 2 0 1 este 3, atât cât este numarul de valori.
0 1 1 −1
Dacă b=a 1 a1 +…+ ak a k, atunci b se numește combinație liniară a vectorilor a 1 , … , ak și se spune
ca b se exprimă linear prin a 1 , … , ak .

Subsistemul de valori a n , … , a k se numește bază a sistemului de valori

a 1 , a2 , … , an , dacă ei sunt liniari independenți și orice vector al sistemului poate fi exprimat printr−o combin
, atunci numerele a 1 , … , ak se numesc cooedonatele lui în baza data. Coordonatele vectorului ăn
baza data sunt unice.
Baza unuii system de vectori este constituită ddin K vectori linear independenți, unde K este
rangul acestui system de vectori. Bază pot forma orce K vectori, din coordonatele cărora se
poate alcătui un minor nenul de ordenul K .
Problema 2: Să se determine o bază a sistemului de vectori a 1= (1,2,0,1) ,
a 2=( 1,1.−1,1 ) , a3=( 0,1,2,1 ) , a4 =(1,1.−2,0)

Rezolvare: Formam matricea din coordonatele acestor vectori și determinăm un minor nenul de
ordin maximal (minor de bază)

( ) | |
1 1 0 1
1 1 0
A=
2 1 1 1 ∙ M =1 ≠ 0 , M = 1 1 ≠0 , M =
0 −1 2 −2 1 2
2 1 3 | |
2 1 1 =−1≠ 0 , M 4=0.
0 −1 2
1 1 1 0

Rangul matricei este 3,3 este rangul sistemului de valori, 3 este numarul vectorial din orce bază a
acestui sistem.

1.3 DERIVATA FUNCȚIEI DE O VARIABILĂ

O funcție f de la A la B,A,B ⊆ R , f: A→B se numește o aplicație (corespondență) care fiecărui x
din A îi asociază un element y=f( x ) din B. Mulțimea A se numește domeniul de difiniție D(f), B-
domeniu de valori. Dacă f:A→B, g : B→ C , atunci compunerea funcțiilor f, g este funcția h :A→
C (not.h =g ° f), unde h(x)=g(f(x)), ∀ x ∈ A .

Funcția g:B→A este inversa funcției f:A→B (not.g= f −t ) dacă g0 f=1 A , f 0 g=1B , unde 1 A , 1 B sunt
funcțiile identice ale mulțimii A, respective B
Exemplul: 8 Dacă f(x)=2 x+3,g(x)=3-5 x, h= f 0 g atunci
−1 1 3
H(x)=f(g(x))=f(3-5x)=2(3-5x)+3=-10x+9. f ( x )= x−
2 2
Observație: în caz general f 0 g ≠ g0 f .

Graficul G1al unei fincței f este mulțimea tuturor punctelor M(x,f(x)),x∈D(f), intr-un system
orthogonal de axe.
Numărul b∈R se numește limita funcției f în punctul a, dacă pentru orice ε > 0există
δ >0 astfel încit din∨x−a∨¿ 5 ⟹∨f ( x )−b∨¿ ε . Funcția f se numește continua în punctul a,
dacă a∈D(f) și lim f(x)=f(a).Fruncția f se numește continua în intervalul I, dacă ea este continua
în orice punct al acestui interval.
Teoremă: Funcțiile elementare sunt continue în domeniile sale de difiniție.
 Deci în calculul limitei funcției elementare se reduce la calculul valorii ei in punctul respective.
De exemplu:
lim 2− x
x→4 2−4 −2
= =
3+ x 3+ 4 7
Printre principalele caracteristici ale unei funcții utilizate în cercetările economice sunt:
zerourile,monotonia caracteristici (intervalele de creștere, descreștere), extremele.
Zerourile funcției sunt punctele în care funcția ea valoarea zero.

Funcția f se numește monoton crescătoare pe un interval I⊑D(f), dacă din x 1<¿ x 2, x1, x ∈ I
2
¿ rezultă f( x 1)
≤ f ( x 2 ) resp . f (x 1)≥ f (x 2) ¿ :

Punctul a∈ D (f) se numește punct de maxim (minim) local pentru f, dacă există un interval I, a∈
I, astfel încât f(x) ≤ f(a) (resp.f(x) ≥(a)f(a)) ∀ x ∈ I.
Punctul a se numește punct de extrem, dacă el este punct de maxim sau punct de minim
pentru f.

Derivata funcției f în punctual, a,a∈D(f) se numește △lim ¿ f ( a+ △ x )−f (a) =f ' ( a) dacă
x→ 0 △x
această limită există.
Teoremă: Dacă punctul x există f ' ( x ) , g, ( x ) ¿=f ' ( x ) ± g' ( x ) ,

( )
' ' '
' f (x) f ( x ) ⋅ g ( x ) −f ( x ) ⋅ g ( x ) '
( f ( x ) ∙ g ( x ) ) −f ( x ) ∙ g ( x ) + f ( x ) ∙ g ( x ) ,
' '
= , g ( x)≠ 0 ,
g(x) 2
g (x)
'
( f ∘ g ) =( f ( g ( x ) ) ) =f 'R ( g ( x ) ) ∙ g ' ( x ) .
'

1.un ¿ '=n un−1 u ' ; 6.(a u)=au lna ∙u ' ; u'

11. (arcsin u)’ = ;
√1−u2
' u
'
7.(sin u)’=-sin u ⋅u‘; u'
2.( √ u ) = 2 ; 12.(arctgu)‘ = ;
√u 1+ u2

u' 8. (cos u)’= - sin u∙u‘; u'

3.(inu)’= ; 13. (arcctgu)‘= ;
u 1+ u2
u' u' u'
4. (lo ga u)’= ; 9. (tgu)’= ; 14. (arccosu)’= - ;
ulna cos2 u √1−u2
5.(e ¿¿ u)' =e ' ' ⋅u' ' ; ¿ u'
10. (ctgu)’= - 2
;
sin u

Exemplul 9:
( x 4 -sin x∙ e x +(cos3x))’=4 x 3−sin ' x ⋅ e x −sinx (e x )' + cos’3x
⋅3 x ⋅ ( 3 x )' =4 x 3 −e x cosx−e x sinx−sin 3 x ∙ .

Teoremă: Dacă f este derivabilă într-un interval I,I⊆ D ( f ) , și f ’≥ 0 ( f ' ( x ) ≤ 0 ) , ∀ x ∈ I ,atunci f este
crescătoare (respectiv descrescătoare) pe I.
Teoremă: Dacă în punctul a∈ D(f) există derivata funcției f și a este punct de extrem, atunnci
f’(a)=0.

Exemplu 10: Se știe că în vârful paralelei y=a x2 +bx +c ( a ≠ 0 ) , funcția f ( x )=a x2 +bc +c ia
valoare maximă. Derivata acestei funcții este f’(x)=2ax+b.
−b b
Zeroul acestei derivate este x 0= .Valoarea funcției în x 0=- este :
2a 2a

f ( x )0=a ( ) ( )
−b 2
2a
+b
−b
2a
+ c=
b2−4 ac
4a
-ordomata lui M 0.

Punctul x 0se numește punct critic al funncției f, dacă x 0 ∈ D ( f ) există derivata funcției f , x 0

este punctul critic, f’ își schimbă semnul în punctul x 0 atunci x 0 este punctul de extrem al funcției
f.
Problemă: Să se determine extremele funcției f’ (x)=2 x 3−3 x 2
2
Soluție: Derivata funcției este: f’(x)=66 2-6x. Aflăm zerourile ei: 6 x −6 x=0 ⟹ x 1=0 , x2 =1.

Constatăm că în fiecare dintre aceste puncte derivata își schimbă semnul, deci ambele puncte sunt
puncte extrem.
 1.4 INTEGRALA
Integrala nedefinită a funcției: f este mulțimea tuturor primitivelor sale, adică mulțimea funcțiilor
F, pentru care F’ (x)=f(x),x∈ D(f). Se demonstrează că
∫ f ( x ) dx=F ( x ) +C , F fiind careva primitiva a lui f .
Regulile de integrare sunt urmatoarele:

1. ∫ f ' ( x ) dx=f ( x ) +C .
2. (∫ f ( x ) dx ¿ ')=f ( x ). ¿
3. ∫ f ( ( x ) ± g ( x ) ) dx=∫ f ( x ) dc ±∫ g ( x ) dc .
4. ∫ Cf ( x ) dc=C ∫ ( x ) dx .

Tabela integralelor nedefinite este următoarea:

u a+1 du
1. ∫ a du=
a
+C , a ≠−1 ¿ ; 8. ∫ =ctgu+C
a+ j cos 2 u
du du 1 u
2. ∫u
=¿|u|+C ; 9. ∫ 2 2 = arctg +C , ( a ≠0 ) ;
a −u a a
3. ∫ a du=
a au
ina
+C ;
du
10. ∫ 2 2 = ∈
a −u 2
I
a | |
u+a
u−a
+C , ( a ≠0 ) ;

4. ∫ e du=e +C ; du
n u
11. ∫ 2 2 ∈¿ u+ √u ± a ∨+C ;
2 2

√u ± u
5. ∫ sin udu=−cos u+C ; du u
12∫ 2 2 =arcsin a +C , ( a ≠ 0 ) ;
√ a ±u
6. ∫ cos udu=sin u+C ; 13. ∫
du
sin u | | 1
=ln tg +C ;
2
 7.
du
∫ cos 2 u =tgu +C 14.∫
du
cos u | ( )|
u π
=ln tg + +C ;
2 4

Unde du=u’dx , u=+(x). Aceste reguli de integrare împreună cu formulele de integrare a

funcțiilor elementare principale stau la baza primei metode de intgrare:

Integrarea nemijlocotă presuppune transformamea expresiei de sub semnul integralei încât cu

ajutorul regulilor de integrare să reducem integrala inițială la formulele de integrare.

Exemplul 11:

∫ √ x2 −2−√ x 2+2
√ x 4−4
dx=∫
√
(
x 2−2 √ x 2+ 2
−
√ x 4−4 √ x 4−4 ) dx=∫
dx
√x +2
2
−∫
dx
√ x 4−4

¿ ln |x +¿ √ x +2|=¿|x +¿ √ x −2|+ C
2 2

Metoda substituției are la baza formula ∫ f ( x ) dc=∫ f ¿ ¿¿

Pentru integrala
∫¿¿
Integrarea prin părți are la bază formula ∫ udv=uv−∫ vdu .
3 3
x ∈ xdc notăm u=ln ( x ) , dv=x dx și obținem :
Exemplul 12: În întegrala ∫ dx x
4
du=( Inx ) dx= , v=∫ x dx= .
' 3
x 4

x4 x 4 dx x 4 1 x4
Deci∫ x 3 ∈xdx=¿ x ∙ −∫ ∙ = . In x- ∙ +C .
4 4 x 4 4 4
Integrala definită se poate calculaaplicând formula lui Newton-Leibnitz:
b

∫ f ( x ) dx=F ( b )−F (a)∨ ab, unde F este o primitivăa funcției f .

a

Exemplul 13:

π ∕2
−π
∫ x sin xdx=¿¿ = 2
∙ 0+1−0=1.
0

Dacă pe segmentul [ a , b ] f ia valori negative, este continuă, atunci ∫ f ( x ) dx este aria

a
subgraficului funcției f.
Dacă f(x) exprimă mărimea unei forțr in momentul de timp x (productivitatea unui sistem), atunci
b

∫ f ( x ) dx este lucrul (volumul producției) efectuat de această forța (sistem) în intervalul de timp
a
[ a , b ] (fig. 1.1). Y Y=f (x)

0 a b
X

aa
1.5 INTEGRALE IMPROPRII

Fie f o funcție definită pe [ a , ∞ ¿. Atunci

+∞ 1

∫ f ( x ) dx =¿ lim
i →∞
∫ f ( x ) dx . ¿ Analog
a a

a a ∞ a ∞

∫ f ( x ) dx=¿ lim ∫ f ( x ) dx , ∫ f ( x ) dc= ∫ f ( x ) dx+∫ f ( x ) dx . ¿Dacă limita există, atunci integrala

i→ ∞ 1
−∞ −∞ −∞ a
respectivă se numește convergentă, iar în alt caz- divergentă.

Exemplul14.
∞ ∞

2
dx
∫ x 2 =lim
l→∞
∫ dx
x
2
dx=lim
l→∞
−1 r
x
∨ =lim ( )
−1 1 1
( dx
+ = . Deci integrala∫ 2
2 l →∞ t 2 2 2 x
)
este convergentă.
Criteriul 1:
 ∞ ∞

Fie 0≤ f ( x ) ≤ g ( x ) , x ∈ [ a , ∞ ) . Dacă ∫ g ( x ) dx este convergentă atunci∫ f ( x ) dx este convergentă.

a a
∞ ∞

Dacă ∫ f ( x ) dx este divergentă, atunci ∫ g ( x ) dx este divergentă .

a a
Criteriul 2:
a) Dacă
f (x )
0 ≤ f ( x ) , 0 ≤ g ( x ) , x ∈ [ a ,∞ ) și lim este finită ,nenulă, atunci ambele integrale
x→ ∞ g ( x)
∞ ∞

∫ f ( x ) dx ,∫ g ( x ) dx sunt concomitent convergente sau divergente.

a a
lim f ( x )=∞
b) Fie f continuă pe ¿a,b) și x→ 0−0

Prin definiție
b b−ε

∫ f ( x ) dx=lim
ε →0
∫ f ( x )dx , ε > 0.
a 0

Analog, dacă
b b
lim f ( x )=∞ , atunci∫ f ( x ) dx =lim ∫ f ( x ) dx .
x→ a+0 a ε →0 a +ε

Dacă π lim f ( x )=∞ sau lim f ( x )=∞, c ∈ ( a , b ) , atunci

→ ε+ 0 x →c−0

b c−ε b

∫ f ( x ) dx=lim
ε →0
∫ f ( x )dx + lim
δ →0
∫ f ( x ) dx .
a a c+δ
Dacă limita există, atunci integrala respectivă este convergentă, iar în alt caz divergentă.

Exemplul 15:

1 1 1

∫ x ( dx
0
=lim ∫
dx
x+1) ε → 0 ε x ( x+ 1)
1
=¿ lim ∫ −
ε→0 ε
1
x x +1 (
dx=lim ln
ε→0
x
) x
∨1=lim ln + ln
x+ 1 ε ε →0 2 (
ε
ε +1
=∞ ¿ ) ( )
Altfel integrala este divergentă.

1.6. SERII NUMERICE

Expresia
1,0
u1 +…+u n+ … ∑ un ,u n ∈ R ,
π =1

se numește serie numerică. Suma primilor n termeni Sn=u1+ …+un se numește sumă parțială a
seriei(1).
Seria (1) se numește convergentă (divergentă), dacă șirul sumelor parțiale S1 , … S n ,…este
convergent (divergent) către un număr S. Numărul S se numește suma seriei (1). Deci seria ne
ajută să explicăm ce este suma unui număr infinit de termeni.
Exemplul 16. Să aratăm că seria

1 1 1 1
∑ n(n+1) = 1∙ 2 + 2 ∙ 3 + ⋯+ n ( n+1 ) + ⋯
este convergentă și să aflăm suma ei.
Reprezentăm Sn astfel:
¿

( 12 )+( 12− 13 )+ …+( n−1

Sn= 1−
1
− )+( −
1
n n n+1 )
1 1
=1−
1
n+1

Atunci s= lim s n=¿ lim 1−

n→ ∞ n →∞
( 1
n+ 1 )
¿ =1.

Exemplul 17:
Seria
∞

∑ (−1)n−1=1−1+1−…+(−1)n−1
n =1
este divergentă, fiindcă șirul sumelor parțiale: 1,-1,... -1,1,... este divergent.

Exemplul 18:
Seria geometrică

∑ aqn−1
n =1
este convergentă pentru ¿ q∨¿ 1 și divergentă pentru |q|≥1.

Exemplul 19:
Seria armonică
∞

∑ 1n
n =1
este divergentă.
Exemplul 20:
Seria armonică generalizată

∑ n1a
n =1
este convergentă dacă a> 1 și divergentă pentru a ≤ 1.
Pentru convergența seriilor numerice cu termenii pozitivi se aplică de obicei unul din criteriile:
1. Criteriul d’ Alembert:
Fie pentru seria
∞

∑ u n , un >0 ,
n =1
un
există lim a . Dacă a< 1 atunci seria este convergentă; dacă a> 1 atunci seria este divergentă;
n → ∞ un

dacă a=1 nu ne putem pronunța referitor la convergența seriei.

2. Criteriul radical Cauchy:
Dacă există lim √ un=a , atunci pentru a¿ 1seria
n

n→∞

∑ u1
n =1 n
este convergentă; pentru a> 1seria este divergentă; pentru a=1 nu ne putem pronunța referitor la
convergența seriei.
3. Criteriul integral Cauchy:
Fie:

∑ un
n =1
O serie cu termeni pozitivi, f :¿ → R+¿¿ funcție continuă , pozitivă, descrescătpare pentrucare
f ( n )=un . Atunci seria

∑ f (n)
n =1
este convergentă dacă și numai daca

∫ f ( x ) dx
1
este convergentă.
Teoremă (Criteriul Leibniz): Dacă în seria alternativă șirul {un } n=1
∞ este descrescătoare și
lim an =0, atunci seria este convergentă.
n→∞

Exemplul 21: Ușor se stabilește convergența seriei

∞

∑ ¿¿ ¿
n −1

1.7 SERII DE PUTERI

O serie de forma
∞
a 2+ a1 x +… a n x +…=∑ a n x , an ∈ R
n n

n=0
se numește serie de puteri.
 Mulțimea tuturor numerilor C ∈ R , pentru care seria numerică
∞

∑ an c n
n=0
este convergentă se numește domeniu de convergență al seriei de puteri.
Domeniul de convergență constă din intervalul (-R, R), în regiune cu, eventual,

extremitățile R=lim | |
an
n →∞ an+1
sale, ceea ce trebuie stabilit suplimentar.

Exemplul 22:
Raza de convergență a seriei
∞ n
∑ xn este R=lim
n →∞
n+1
n
=1.
n −1
Pentru x=-1 se obține seria
∞
(−1)n ∞

∑ n care este convergentă , iar pentru x=1 se obține seria ∑ 1n

n −1 n−1
care este divergentă.
Deci domeniul de convergență a seriei examinate este E(1,1).
Fie seria de puteri
∞

∑ an xn cu intervalul de convergenț ă (−R , R)

n=0
Dacă pentru orice x ∈(−R , R) are loc egalitatea
∞
f ( x )=∑ an x se spune că funcția este dezvoltată în serie de puteri
n

n =0
Utelitatea seriilor se bazează pe următoarea proprietate. Dacă f se dezvoltă în serie de puteri,
atunci sunt adevărate și egalitățile:
∞ b ∞ b
f ( x )=∑ na n x ,∫ f ( x ) dx=∑ an∫ x dx .
' n−1 n

n=0 a n=0 a
Uneori se consideră serii de tip mai general:
∞

∑ an ( x−x 0 )' ' .

n=0

Orice funcție ce posedă derivata de orice ordin într-un interval ( x 0−ε , x 0 +ε ¿ poate fi
dezvoltaă în acest interval într-o serie de puteri numită serie Taylot:
f ' (x 0 ) f (n ) ( x 0 )
f ( x )=f ( x 0 ) + ( x−x 0) +…+ ¿
1! n!

Pentru x 0=0 se obține seria Mac-Laurin:

f '(0) f (n ) n
f ( x )=f ( 0 ) + x+ …+ x + …
1! n!
Exemplul 23:

x x x2 xn
e =1+ + +…+ +…
1! 2! n!
Exemplul 24:
 x x3 x5
sin x= − + −…+¿
1! 3 ! 5!
Exemplul 25:
2 4
x x
cos x=1− + −…+¿
2! 4!
Exemplul 26:
1 2 n
=1+ x+ x +…+ x +…
x−1
Dezvoltările în serii de puteri dau posibilitate relativ simplu (doar se obțin funcții polinomiale) sa
se calculeze valorile aproximative ale acestor functii.