............................................

Se = partea inaccesibilă a personalității, plină de excitații clocotinde și de

haos.

Pulsiunile opuse nu se scad reciproc, uneori fac compromisuri pentru

descărcarea energiei sub constrângerea economică dominantă.
Scopul analizei este recunoașterea pulsiunilor trecute ca fiind trecute și, ca
urmare, devalorizarea și devalizarea lor de investirea de energie.
Energia din Se este mai puțin mobilă și capabilă de descărcare, de aceea avem
deplasări, condensări și altele. Ics din Eu și Supraeu nu este atât de irațional și de
primitiv.
Eul ar fi o parte din Se care s-a confruntat cu realitatea periculoasă și s-a
adaptat.
Eul are trei despoți: realitatea, Se-ul și Supraeul. Când nu reușește să facă față
dezvoltă angoasă.
Scopul psihanalizei este să lărgească percepția Eului, să îi continue
organizarea și ca acesta să-și însușească fragmente noi din Se.
Angoasa este nevrotică, morală și cea în fața unui pericol real, după
dependența Eului de Se, de Supraeu sau de realitate.
Pierderea penisului = pierderea capacității de unire cu mama sau de înlocuire
a tatălui
Pericolul castrării este ascuns sub pericolul sifilisului sau al altor BTS-uri.
Pentru ca Eul să facă față unei pulsiuni nedorite, fie crează formațiune
reacțională care se poate manifesta în voie pentru că nu pune în pericol, fie
contrabalansează energia pulsiunii investite cu o contrainvestire rezultând
simptomul, fie o ignoră complet.
 Formațiunile reacționale contribuie ca formarea caracterului.
Mișcarea pulsională fie este distrusă de Eu (iar energia libidinală intră pe alte
făgașe), fie există în continuare în Se, dar în multe situații are loc degradarea
libinală, ajungând la regresie (stadiu anterior al organizării libidoului).
Eul crează refularea, dar pierde controlul părții refulate.
Freud distinge două categorii de pulsiuni: ale Eului și cele sexuale, adică
legate de conservare, mărire, afirmare și de VIAȚA SEXUALĂ INFANTILĂ și
PERVERSĂ.
Pulsiunea provine dintr-o sursă internă, se simte ca o forță constantă, nu se
poate fugi de ea. Are sursa interioară, scopul anulării ei și drumul dintre cele două
este efectul psihic al pulsiunii. Scopul pulsiunii poate fi pasiv sau activ.
Pulsiunile sexuale pot fi reprezentate, ceea ce înseamnă că o satisfacere poate
fi înlocuită de o alta, sunt plastice și pot fi amânate.
Stadiul oral are o etapă de incorporare (fără ambivalență) și una de distrugere
(de ambivalență), oral sadică.
Stadiul sadic anal începe odată cu apariția dinților, pe lângă controlul
sfincterului! Stadiul anal are 2 trepte: unul de distrugere și pierdere a obiectului și
unul de atașament și posesiune a acestuia, cu unul de mijloc în care obiectul începe
să conteze.
Fecalele – prima porțiune detașabilă a corpului. Penisul – a doua.
Eul se poate folosi pe sine ca obiect, de la el pleacă libidoul și la el se
întoarce, acesta fiind un rezervor pentru libido și cea mai mare parte din libido
rămâne constantă în Eu.
Când agresivitatea originală se îndreaptă spre exterior și se lovește de
obiectele exterioare, se întoarce în interior. Se presupune că nevoia punitivă
specifică nevrozei este un fragment de agresiune interiorizată și preluată de
Supraeu. Cum ar fi, față de părinți în fragedă copilărie.
 Fazele orală, anală și falică cuprind dorințe ambivalente, tandre și de
agresiune, acestea din urmă apărând mai târziu în angoase. Oare paranoia – teama
de a fi otrăvit este teama de sânul răzbunător?
Onania infantilă este importantă pentru nevroză: dacă a fost descoperită, dacă
a fost suprimată de individ, cum au combătut-o sau au permis-o părinții.
Complexul oedipian este rezolvat din cauza angoasei de castrare și înlocuit cu
un Supraeu sever. La fată, complexul oedipian este desființat mai târziu, incomplet,
pentru că ea se aruncă în complexul oedipian ca scăpare din invidia de penis.

OPERE 3
Doliu și melancolie. Melancolia este o stare de suferință psihică, cu pierderea
interesului pentru lumea exterioară, reducerea încrederii în sine (deprecierea
sentimentului de sine = sărăcirea Eului) – dorește pedeapsa, uneori în mod delirant,
se autocritică, se insultă singur. Nu mai poate iubi. În doliu, nu apare tulburarea
încrederii în sine.
În doliu, se pierde interesul pentru lumea exterioară cu excepția a ce are
legătură cu cel pierdut. Totul se învârte în jurul lui. Refuzul de a alege un alt obiect
al iubirii. Are loc o întoarcere de la realitate, uneori o continuare a investirii
obiectului la nivel imaginar, psihotic, dar realitatea câștigă și duce la retragerea
energiei libidinale din obiectul pierdut.
În melancolie, se cunoaște ce s-a pierdut, dar nu obiectul pe care îl reprezintă
(o mireasă părăsită pierde persoana iubită, dar pierde de fapt obiectul idealizat
investit?!). Uneori obiectul nu se pierde ca obiect, ci se pierde ca obiect al iubirii.
Apar reducerea apetitului (din cauză că devorarea obiectului = incorporarea lui),
insomnia și pulsiunea de viață este dominată de altapulsiunea. Nu simte rușinea
legată de autocritică și de alte manifestări similare. Asta este din cauză că
acuzațiile autodepreciative vizează, de fapt, obiectul pierdut. De aceea sunt
presărate și autodeprecieri realiste printre ele, ca să le ascundă pe celelalte de
bolnavul însuși. Poziția este cea a unui nedreptățit. Libidoul este retras în Eu unde
alimentează identificarea Eului cu obiectul pierdut, Eul devine sub umbra
obiectului și devine ținta criticii.
Melancolia are drept un alt specific angoasa de sărăcire a Eului. Eul se simte
mai sărac în melancolie (din cauza obiectului dezamăgitor), doliul face lumea să se
simtă mai săracă. Uneori se transformă în manie. În manie, Eul triumfă, dar nu știe
asupra ce, este o stare de euforie care este constantă, Eul caută constant obiecte pe
care să le investească, în timp ce în melancolie nu știe ce a pierdut și își retrage
investirea de la Obiectul legat de pierdere.
Freud se întreabă: de ce la depășirea doliului nu apare mania, odată ce energia
libidinală este eliberată, ca în melancolie? La conflictul cu realitatea, Eul crede că
dacă nu rupe legătura cu obiectul investit și distrus, va fi distrus și el, așa că
dizolvă lent legătura.
Ambivalența este fie constitutivă, adică inerentă relației cu obiectul, fie apare
ca urmare a trăirilor care aduc cu ele amenințarea cu pierderea lui. Ea are loc în Ics
pentru a desprinde libidoul de obiect și pentru a afirma poziția libidoului față de
obiect. Și în doliu are loc în Ics, doar că este doar desprindere.
Ambivalența constitutivă este caracteristică refulatului.
Lupta ambivalenței duce la devalorizarea treptată a obiectului, reducând
fixația libidoului, până la renunțarea la acesta sau reducerea furiei.
Este vorba de sadism, nu de narcisism.