RELAȚII INTERNAȚIONALE

Conținut:
1. Relații internaționale (noțiune, istoric, actualitate)
2. Subiectele relațiilor internaționale
3. Principiile fundamentale ale relațiilor dintre partenerii
societății internaționale

1. Relații internaționale (noțiune, istoric, actualitate)

Ca subdomeniu al studiului politicului, disciplina relații internaționale
este pe atat de interesantă pe cat de controversată este.
Dificultatea definirii acesteia este dată de caracterul dinamic, ca
urmare a exprimării unei realități în continuă schimbare și din ce în ce mai
rapidă. Unii autori merg chiar la extremă și îi neagă caracterul științific.
Adevărul este că chiar dacă obiectul cercetării nu poate fi definit cu ușurință,
există posibilitatea abordării academice a relațiilor internaționale.
Se consideră că domeniul relațiilor internaționale este unul care se
axează pe activitatea statelor pe scena internațională. În mod tradițional,
relațiile internaționale desemnează relațiile între state, iar termenul este
aplicat mai ales perioadei de după 1648, adică după Tratatul de la
westphalia, care a pus capăt războaielor religioase din Europa și a consacrat
principiul suveranității statelor. Este perioada impunerii statului-națiune
specifică secolului al XIX-lea și apoi perfecționării statului modern în
sec.XX.
În sens larg se poate considera că obiectul disciplinei este studiul
relațiilor politice, realizate între state și alți actori asociați, luînd în
considerare impactul factorilor economici, a normelor și regimurilor politice.
Definiție ca știință: Știința care se ocupă cu studiul caracterului,
conținutului și evoluției raporturilor interstatale și al problemelor
internaționale
Definiție ca problematică abordată: Ansamblul tuturor acțiunilor de
politică externă, al raporturilor politice, juridice, economice, culturale,
militare etc. dintre state, efectuate pe cale bi- sau multilaterală, al
fenomenelor și problemelor cu caracter universal. Instrumentul principal de
înfăptuire a relațiilor internaționale îl reprezintă diplomația.
Relațiile internaționale au apărut odată cu formarea primelor
comunități statale din necesitatea obiectivă de cunoaștere și schimb și s-au
transformat și dezvoltat de-a lungul istoriei.
 Principala preocupare în cadrul relațiilor internaționale este
cercetarea cauzelor păcii și ale războaielor.
După 1919, o parte a elitei anglo-saxone („idealiștii”) a contestat
metodele tradiționale de studiu și de interpretare a problemelor păcii și
războiului, punând bazele relațiilor internaționale (Norman Angell, Alfred
Zimmern, Arnol J. Toynbee). A fost o inițiativă a societății civile care
urmărea găsirea unor noi metode de organizare și practicare a relațiilor
internaționale. Ideea era că se căuta ca prin gândire să se găsească soluții noi
la probleme vechi (supravețuirea și extinderea imperiului britanic, creșterea
puterii americane etc).
Ca toate disciplinele umaniste, în analizele preconizate, pornește de la
paradigmele care pot fi abordate din două perspective: a) optimistă, idealistă
(cu accent pe progres și cooperare) sau b) conservatoare, realistă și pesimistă
(eternizarea conflictului) (Hans Morgenthau).
Principalele idei vehiculate de idealiști:
1) statele pot învăța să trăiască în pace și armonie;
2) statele trebuie să descopere interesele comune;
3) există o armonie a intereselor statelor;
4) securitatea colectivă;
5) comerțul liber între națiuni asigură pacea;
6) renunțarea la diplomația secretă este un aspect pozitiv;
7) dezmembrarea iperiilor multinaționale și dreptul la
autodeterminare al popoarelor sunt benefice pe termen lung
pentru întreaga umanitate.
Principalele idei formulate de realisti:
1) statul este actorul principal în relațiile internaționale; el este
rațional, unitar și aot cunoscător;
2) există o diferență calitativă între politica internă și cea
externă;
3) relațiile internaționale sunt sub semnul anarhiei, cauzate de
lipsa unui guvern mondial;
4) predominanța politicii de securitate națională (high politics)
fața de celelalte politici (low politics);
5) relațiile dintre state sunt dominate de matrici conflictuale, de
teamă și rivalitate;
6) statele caută să-și maximizeze securitatea și puterea, cele
două configurații fundamentale fiin echilibrul puterii,
respectiv hegemonia;
7) natura umană este una rea, rapace, marcată de dorința de a
domina;
 8) rolul redus al moralei în relațiile internaționale și rolul
instrumental al dreptului internațional public (care servește
marilor puteri)
9) existența unor legi obiective care guvernează domeniul
politicului.
Teoriile de referință în abordarea relațiilor internaționale:
1. Primele abordări au la bază dezbaterile intelectuale din perioada
interbelică, odată cu recunoașterea disciplinei în mediile academice, până în
anii 90. Studiile politice au fost puternic modelate de variantele americane
ale filozofiei și metodologiei pozitiviste. Pornește de la ideea că omul este o
ființă rațională, iar viața politică se supune investigației sale. Aspectul
criticabil în acest caz intervine atunci când se transformă într-o filozofie prin
susținerea progresului uman, eventual cu ajutorul cunoașterii, al unor legi
sau altui principiu cu nuanțe metafizice, deci nedemonstrabile. Or cercetarea
științifică trebuie să facă separația între judecățile factuale de cele
normative, pentru a oferi o mai bună înțelegerea lumii.
2. Au existat patru perioade în care s-au purtat dezbateri pe acestă
temă:
Prima a opus partizanii liberalismului („idealiștii”), fondatorilor
curentului realist (Hans Morgenthau, Frederick Schuman etc) în problemele
păcii și războiului, ca chestiune de bază în relațiile internaționale. Idealistii
considerau că este posibilă constituirea unei formule de organizare
internațională, prin aplicarea principiului securității colective, care să ducă la
eliminarea războiului dintre state. Realiștii au arătat că cel mai important
aspect este esența politicii internaționale este lupta pentru putere între state,
conflictele sunt inevitabile iar organizațiile internaționale singure nu pot
impune pacea.
A doua a opus pe susținătorii studiilor umaniste după modelul fizicii
și matematicii (behavioriștii – David Singer, Morton Kaplan) cu cei care ao
preferat o metodologie care să includă aspectele culturale și istorice în
explicarea evoluției relațiilor internaționale (Hedley Bull). Soluțiile oferite
de behavioriști, prin desprinderea derealitatea istorică, erau fanteziste și a
condus la o oarecare detașare a mediului academic de cel politic.
Tradiționalismul a continuat prin reprezentanții „școlii engleze” și Henry
Kissinger.
A treia dezbatere s-a bazat pe criticile realismului politic și a
evoluțiilor de după 1945, din statele „Lumii libere”. S-a evidențiat
neoliberalismul instituțional, neorealismul și diferite variante de marxism.
Neoliberalismul a construit o teorie pluralistă care se referă la regimuri,
organizații internaționale, dar și la valoarea cooperării dintre statele
capitaliste. Acestea au fost determinate de schimbările și transformările
revoluționare, naționale și sociale care au realizat un nou raport mondial de
forțe cu efecte desigur asupra conținutului și structurii relațiilor
internaționale. Factorii determinanți ai perioadei: apariția sistemului
socialist, avântul mișcărilor de eliberare națională și apariția unui mare
număr de state, lichidarea sistemului colonial etc.
Nici nu s-a finalizat a treia că a început o altă dezbatere între
paradigme. Cauzele rezidă în consecințele războiului rece și ascensiunii
curentului post modern. Se confruntă curentul „constructivist” care grupează
neorealismul și neoliberalismul cu curentul realist.
În prezent omenirea se pare că este în căutarea unei căi de a ieși dintr-
o stare conflictuală care tinde, sub diferite forme, să se generalizeze.
Universalizarea problemelor prin manifestarea fenomenului globalizării
demonstrează faptul că problemele majore ale vieții internaționale trebuie
rezolvate cu implicarea statelor în primul rând, dar și a altor actori care
acționează la nivel internațional. Și de la confruntări de amploare, la atacuri
teroriste și diverse forme de manifestare a nemulțumirilor la nivel național,
suntem martorii unei etape deosebit de frământate al cărei final nu poate fi
întrezărit.
Ca metode de soluționare a acestora, DIC interzice războiul de
agresiune și orice alte acțiuni care contravin normelor unanim acceptate și
recunoscute prin promovarea dialogului, consultărilor, negocierilor și altor
căi pașnice.

2. Subiectele relațiilor internaționale

2.1. Conceptul de subiect de drept internațional
Subiectul de drept internațional reprezintă o entitate care participă
nemijlocit la raporturi juridice guvernate de dreptul internațional.
La viața internațională participă o serie de actori – state, organizațiii
internaționale guvernamentale și neguvernamentale, partide politice,
sindicate, asociații profesionale, instituții academice etc. Nu toate aceste
entități sunt subiecte de drept internațional ci numai acelea care sunt
învestite cu personalitate juridică internațională. Au deci calitatea de subiect
de drept internațional doar numai acele entități care au capacitatea de a fi
titulare de drepturi și obligații pe plan internațional.
Până la începutul sec. XX aveau calitatea de subiect de drept
internațional numai statele. Apariția organizațiilor internaționale cu vocație
de universalitate sau regională (ex: Societatea Națiunilor, ONU, instituțiile
specializate, OSA, OUA, NATO, UE etc), cărora statele le-a recunoscut
calitatea de subiecte derivate de drept internațional a făcut ca numărul
subiectelor de drept internațional să se multiplice. Odată cu amplificarea
procesului de eliberarea națională s-a recunoscut această calitate și
popoarelor care se organizează și luptă pentru afirmarea dreptului la
autodeterminare.

2.2. Statul ca subiect de drept internațional

Statul este singurul subiect de drept internațional care are capacitate
deplină, dispune de atributele suveranității și de toate pârghiile de acțiune pe
plan internațional. Ele intră în relații cu alte state ca subiecte de drept
internațional cu drepturi și obligații în egală măsură.
Calitatea de persoană juridică este conferită de cele trei elemente care
configurează un stat: suveranitatea, populația și teritoriul.
Suveranitatea – calitatea puterii de stat de a nu depinde de nimeni pe
pan intern și extern. Statul își exercită puterea asupra teritoriului
(suveranitate teritorială), asupra bunurilor și populației aflate sub jurisdicția
sa. Organul care reprezintă sattul pe plan intern și extern este guvernul.
Populația – este elementul indispensabil al statului.
Condiții: să fie permanentă; organizată; relativ numeroasă; să poată
subzista prin resurse proprii.
Teritoriul, cu toate componentele lui reprezintă premisa materială a
existenței statului, factorul de manifestare și de stabilitate a puterii de stat.
Caracteristicile teritoriului cu semnificație în relațiile internaționale:
A. poziția teritoriului de stat (exprimată 1. geografic – parametri
matematici, fizico-geografici cum ar fi: geomorfologie, hidrologie, climă,
vecinătatea spațiului marin și economico-geografici dar și 2. geopolitic-
expresia raportului ce se stabilește între suma caracteristicilor interne ale
unei entități statale și politica sa externă, pentru ca în final să devină
expresia raporturilor politice, economice, culturale și militare cu statele
vecine, cu puterile regionale și mondiale); mărimea teritoriului (suma
tuturor suprafețelor de uscat și de apă cuprinse în interiorul frontierei de stat.
(Ex. state gigant sau microstate); forma teritoriului de stat (ex. alungită,
compactă - circulară, poligonală, protuberanțe (Congo-Zair), polimeric
(Grecia, Canada); B. Caracteristici geo-demografice ( element esențial al
existenței statului. Ex. majoritatea statelor au intre 5 și 50 milioane.
Importanță – structura etnică, structura confesională, densitatea medie,
migrațiile etc; B. Caracteristici geo-sociale (limba, etnia, religia, obiceiurile,
instituțiile, idealurile, conștiința intereselor comune, mentalitatea. Faze
parcurse: familie, gintă, trib, popor, națiune)
 Aceste trei elemente la care se adaugă efectivitatea, au constituit
criteriile cerute în practica Națiunilor Unite pentru dobândirea calității de
membru ONU.

2.3. Esența si functiile statului

A. Esența
Cu privire la esenta statului sunt de semnalat existenta a doua
conceptii: cea potrivit careia statul este o manifestare de vointa, un fenomen
voluntar (conceptia aristotelica) si cea in conformitate cu care statul este un
fenomen al fortei, un instrument de constrangere (conceptia contractualista).
Conceptul de stat modern are doua acceptiuni: a) aceea de mijlocitor
in vederea gasirii fericirii indivizilor; b) aceea de instrument al puterii
politice, acceptiune aparută in cursul revolutiei franceze si este utilizat mai
ales in Europa.
Statul ca manifestare de vointa – se bazeaza pe rationalitatea fiintei
umane, capacitatea de decizie si aplicarea deciziilor.
Statul ca instrument de dominare – necesitatea constrangerii,
acceptata constient sau impusa cu forta.
Legitimitatea statului este legata de puterea politica institutionalizata,
si consta in legitimarea puterii politice, adica la intelegerea cauzelor care fac
posibila dominarea de catre unii membri ai societatii a tuturor celorlalti.
Functiile statului
A. In plan juridic intern se concretizeaza in actele juridice emise de
catre stat, in fapt in actele juridice ale organelor sale.
Functiile statului sunt date de principalul element constitutiv – puterea
de stat – astfel, avem functiile legislativă (stabilirea de reguli de conduita),
executivă (executarea legilor) si judecatorească (solutionarea conflictelor ).

B. În plan extern - statul ca subiect de drept international. Titular

universal și originar al drepturilor și obligațiilor internaționale, s. este
totodată și creator și apărător al principiilor și normelor DIP.
Calitatea de subiect de DIP, s. au dobândit-o din momentul apariției,
prin simpla lor înființare.
Calitatea de subiect de drept internațional al s. este originară,
deplină și generală. S. au deplină capacitate juridică de la înființare,
aptitudinea de a fi parte la orice raport juridic internațional, de a crea și
modifica normele DIU. S. reprezintă cadrul executării dreptului fiecărui
popor de a-și hotărî singur soarta.
 Relațiile internaționale se bazează pe deplina egalitate juridică, el
beneficind de totalitatea atributelor ce izvorăsc din dreptul său de
independență față de celelalte subiecte de drept internațional.
Rezolvarea problemelor internaționale, menținerea păcii și securitățiii
în lume sunt de neconceput fără cooperarea dintre s., fără acordul lor liber
consimțit. DIP apare astfel ca însăși expresia, în sfera relațiilor
internaționale, a voinței suverane a s.
1. Rolul s. în sistemul Cartei NU. În decursul istoriei, rolul s. a variat
în funcție de o serie de factori și de situații – de mărime, de numărul
populației, de forța economică și militară ș.a. S. mici și mijlocii se aflau, de
regulă, la discreția marilor puteri, fiind deseori obligate să intre în combinații
și să facă jocul acestora.
Pentru prima dată în istorie, s. a fost plasat, principial, sub semnul
egalității juridice prin Carta NU. Art. 2, pct. 1 din acest document dispune:
„Organizația este fondată pe principiul egalității suverane a tuturor
membrilor săi”. Întregul sistem de relații internaționale a fost clădit pe acest
principiu fundamental al DIP, ceea ce înseamnă, cu mici excepții, un stat -
un vot, în toate formele de cooperare internațională.
2. Redefinirea rolului statelor la începutul sec. XXI. Ideea interesului
general, axată pe necesitatea combaterii marilor sfidări ale lumii
contemporane, a trecut pe plan secundar, ideea interesului național, implicit
a egalității în drepturi a statelor și a neamestecului în treburile interne. În
contextul ecuației general-național au apărut două tendințe: una care
urmărește diminuarea suveranității și autonomiei statelor mici și mijlocii, și
alta care încearcă să confere „responsabilități” sporite unor state puternice,
în soluționarea marilor probleme ale umanității.
Deci, în sistemul Cartei NU toate problemele, mari și mici trebuiau
soluționate în comun de către toți membrii comunității internaționale.
Acum se încearcă să se atribuie un rol major în rezolvarea
problemelor mondiale statelor puternice, celelalte state trebuind să renunțe la
anumite prerogative suverane. Acest fapt nu este bun augur, fiind criticat de
anumiți experți internaționali. „Toate statele – spunea reputatul specialis
elvețian Yves Sandoz – ar trebui să dispună de guverne puternice, în acestă
perspectivă mondialistă, pe de o parte pentru a exista o eficacitate a
regulilor internaționale, mai ales în materie de securitate, de sănătate și de
protecție a mediului înconjurător, pe de altă parte, pentru a-și asuma pe
deplin rolul în vastele domenii care depind doar de ele. Statele puternice
sunt cu atât mai indispensabile în gestionarea comună a problemelor
mondiale încât nu-și pot permite << goluri >> în sistem sau zone în care
nimeni nu controlează eficace aplicarea regulilor internaționale. Lupta
împotriva epidemiilor, împotriva poluării sau o gestiune coerentă a apei, de
exemplu nu ar trebui să cunoscă frontiere”. (Yves Sandoz, Mondializare,
acțiunea umanitară și terorismul, în vol. Mari probleme umanitare în
dezbaterea oamenilor de știință, Op.cit. Ed. V.I.S. Print, 2006, pp. 130-131).
Un punct de vedere asemănător a exprimat și un alt mare jurist
elvețian, Max Huber, în sentința pronunțată în afacerea bunurilor britanice în
Marocul Spaniol în 1925 „Responasbilitatea este corolarul necesar al
dreptului. Toate drepturile de ordin internațional au drept consecință o
responsabilitate internațională”. (Recueil des sentences arbitrales, Nations
Unies, vol. II, p. 641).
În problema responsabilității statelor se înregistrează evoluții
semnificative. Este vorba mai întâi de acțiunile concordante ale statelor în
contextul progresului societății internaționale.
Toate statele au dreptul, dar și obligația de a participa la soluționarea
marilor probleme ale lumii potrivit unui principiu fundamental consacrat în
Carta NU: principiul neintervenției în treburile interne nu mai este o
pavăză, deoarece respectarea drepturilor omului, de exemplu, a înregistrat o
evoluție care îngăduie comunității internaționale să acționeze asupra unor
aspecte ale organizării interne, mai ales în raport cu anumite discriminări.
Astfel de situații, spunea Yves Sandoz, reflectă necesitatea unei comunități
internaționale sudate și ridică două probleme: aceea a controlului
comunității internaționale asupra legitimității democratice a guvernelor și
aceea a reacției comunității internaționale față de punctele slabe, care pune
funcționarea sa globală în pericol.
O asemenea tendință nouă nu va avea succes decât dacă s. mici și
mijlocii fac dovada unui spirit de solidaritate în toate domeniile. Problemele
răspunderii s. înregistrează și ea evoluții semnificative și pe plan normativ.
În 2001, CDI a NU a elaborat un proiect de articole asupra Răspunderii
statelor pentru fapte internaționale ilicite. Elementul de noutate al
documentului îl constituie faptul că el consideră ca o regulă, recunoașterea
responsabilității statului pentru actele persoanelor fizice, chiar dacă
persoanele fizice nu acționaeză în numele statului. Prin aceasta se lărgește
sfera acoperită de DIP, care implică obligații suplimentare ale statelor de
control și supraveghere. „responsabilitatea statului în acest caz nu este
angajată prin fapta particularului autor al daunei «ci pentru
comportamentul propriilor organe ale statului care nu și-au respectat
obligații de vigilență care le incumbă» (v. - Patrik Dailler Alensi Rellet,
Droit international public, 6-e ed., Paris, 1999, p. 754, par. 486).
 2.4. Alte subiecte de drept internațional
DIC recunoaște calitatea de subiect de drept internațional și unor
organizații interguvernamentale, precum și popoarelor care luptă pentru
obținerea independenței.
A. Organizații interguvernamentale
OI pot dobândi calitatea de drept internațional derivat numai în
măsura în care se prevede în actul lor constitutiv.
Subiecte de drept internațional cu capacitate deplină, statele pot crea
organizații internaționale, cărora le conferă anumite competențe în domeniul
relațiilor internaționale.
Actele pe care OI le pot încheia:
- acorduri de sediu cu statele în care își desfășoară activitatea;
- tratate cu statele membre și alte OI.
Organizațiile respective și funcționarii lor se bucură de privilegii și
imunități diplomatice prevăzute de Carta NU și alte convenții internaționale,
precum și de capacitate juridică.

B. Popoarele care luptă pentru exercitarea dreptului la

autodeterminare
Recunoașterea are la bază un principiu fundamental în dreptul
internațional – principiul egalității în drepturi a popoarelor și dreptul lor de
a dispune de ele însele.
Condiții:
- să-și creeze organe care să exercite funcții de ordine publică
(guvern provizoriu; o mișcare de eliberare națională)
- să aibă o armată, care în acțiunile lor să respecte normele dreptului
internațional.
În momentul când se atinge un anumit grad de organizare, care
prefigurează viitorul stat, el se poate manifesta pe plan internațional ca
titular de drepturi și obligații:
- să exercite anumite prerogative care fac parte din dreptul la
autoapărare (de a lupta cu arma în mână împotriva forțelor
metropolei);
- dreptul de apurta negocieri cu statele și de a înființa misiuni
diplomatice în străinătate;
- dreptul de a fi reprezentat în organizații și conferințe
internaționale;
- dreptul de protecție și asistență internațională etc.
 3. Principiile fundamentale ale relațiilor dintre partenerii
societății internaționale
3.1. Conceptul de principii fundamentale
Sunt norme, adică reguli obligatorii de conduită cu caracter general,
stabilite pe cale convențională sau cutumiară. Sunt norme de jus cogens,
adică imperative de la care nu se poate deroga.
Convenția de la Viena (1969) „sunt norme acceptate și recunoscute
de comunitatea internațională în ansamblul său de la care nu este permisă
nicio derogare” (art. 53) și care „nu pot fi modificate decât printr-o normă a
dreptului internațional general având același caracter” (art. 64).
Definiție: Sunt norme de conduită de maximă generalitate,
recunoscute de toate statele ca obligatorii pentru ele, în mod tacit sau expres
și au ca sursă:
1. Cutuma
Este cel mai vechi izvor de drept umanitar (v.) şi multă vreme,
singurul. C. a dat naştere dreptului internaţional pozitiv, guvernând o bună
perioadă de timp probleme de drept internaţional aplicabile în relațiile dintre
state (războiul terestru, războiul maritim, iar în prezent şi la cel aerian). C.
de drept umanitar, precum avertizarea inamicului înainte de a-l ataca,
imunitatea parlamentarilor, suspendarea ostilităţilor printr-un acord de
armistiţiu ş.a. au precedat cu mii de ani în urmă norma scrisă. Multe c. au
fost codificate, fiind incluse în dreptul internaţional pozitiv, ele
conservându-şi valoarea de norme cutumiare.
Astfel, sunt considerate norme cutumiare regulile consacrate în
Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907, precum şi cele enunţate în
Convenţiile de la Geneva din 1949. În primele convenţii de dreptul
războiului, c. i s-a conferit un rol subsidiar, ca izvor de drept în raport cu
norma convenţională. Această perioadă a fost depăşită odată cu adoptarea
Convenţiilor de la Geneva din 1949. Dispoziţii ale celor patru Convenţii de
la Geneva referitoare la denunţare, şi art. 43 şi 65, par. 5 din Convenţia de la
Viena din 22 aug. 1969 cu privire la dreptul tratatelor recunosc c. caracterul
de izvor autonom (nu subsidiar) de drept umanitar şi de funcţie deosebit de
importantă de protecţie a persoanei umane. Însemnătatea c. ca izvor
autonom de DIU a fost relevată de CIJ în Hotărârea sa din 1986 în
„Afacerea activităţilor militare şi paramilitare în Nicaragua şi contra
acesteia”.
În plus, CIJ, a recunoscut dreptul opiniei publice şi al organizaţiilor
umanitare, precum CICR, de a contribui la crearea unor norme cutumiare,
deschizând astfel noi căi de dezvoltare a DIU. O practică conformă
principiilor generale ale DIU, încurajate şi sprijinite de opinia publică
internaţională şi de organisme umanitare, aprecia CIJ, poate dobândi statutul
de regulă de drept cutumiar, opozabilă tuturor statelor în toate împrejurările.
Fără a diminua forţa juridică a normelor de drept convenţional, prin această
deschidere, CIJ a lărgit câmpul de aplicare al cutumei de drept umanitar,
prin recunoaşterea ca fapt juridic a influenţei opiniei publice şi a
organizaţiilor umanitare asupra practicii statelor părţi la un conflict armat.
Statele care nu sunt părţi la o convenţie umanitară vor fi astfel obligate să-i
aplice dispoziţiile în conformitate cu principiile generale ale dreptului şi cu
normele cutumiare pe care le conţin.
Elementele constitutive ale cutumei. C. a luat naştere din uzanţe
practicate în mod constant de state cu convingerea că exprimă dreptul în
vigoare, că respectarea lor este obligatorie.
C. este rezultatul interacţiunii dintre două elemente: din uzanţă, adică
dintr-o practică generalizată, îndelungată, constantă şi repetată, şi din
convingerea că practica este urmată pentru că este obligatorie. Primul
element al relaţiei, care are caracter obiectiv se deduce din exerciţiu, adică
din comportamentele reciproce şi repetate ale statelor, care sunt, deopotrivă,
creatori şi destinatarii normei pe care o exprimă. Practica desfăşurată
constant, care personifică voinţa entităţilor ce alcătuiesc comunitatea
internaţională, sau a unei părţi a aceastora, crează în sarcina lor, prin acordul
de voinţă exprimat tacit, drepturile şi îndatoririle nescrise la care ele au
răspuns prin comportamente identice. Prin repetarea constantă, prin
stabilitate practică, uzanţa îmbracă forma unei reguli cutumiare şi obligă
statele la un anumit comportament. Potrivit CIJ „Pentru ca o regulă să fie
din punct de vedere cutumiar stabilă, practica nu trebuie să fie riguros
conformă acestei reguli. Apare suficient pentru a deduce existenţa regulilor
cutumiare ca statele să-şi conformeze conduita lor acestor reguli de o
manieră generală şi ca ele însele să trateze comportamentele neconforme cu
regula în chestiune ca violări ale acesteia şi nu ca manifestări a
recunoaşterii unei reguli noi” (v. - CIJ, Recueil des arrêts, 1986, p.95,
par.185).
În domeniul DIU există trei categorii de comportamente uzuale –
practica diplomatică (poziţiile exprimate la conferinţele de codificare,
îndeplinirea obligaţiei de a respecta şi a face să fie respectate în toate
împrejurările); practica legislativă (achiesarea la convenţiile umanitare);
practica militară (regulamente şi manuale militare şi aplicarea normelor
respective la situaţiile concrete). În situaţii de conflict armat se poate
dezvolta o practică umanitară sub presiunea opiniei publice internaţionale şi
a organismelor umanitare, care să incite statele să adopte o anumită conduită
care, după un timp, să devină obligatorie pentru membrii comunităţii
internaţionale.
CICR a invitat, la solicitarea celei de-a XXVI-a Conferinţe
internaţionale a Crucii Roşii din dec. 1995, un grup de experţi pentru a
efectua studii asupra practicii statelor rezulate din legislaţiile naţionale
respective, din jurisprudenţă, din declaraţii oficiale şi din manualele militare
cu scopul de a identifica normele cu caracter cutumiar şi să depăşească
limitele impuse de dreptul convenţional, care nu reglementează în suficientă
măsură conflictele armate fără caracter internaţional. Experţii au identificat
149 de norme cutumiare care se aplică conflictelor interne din cele 161
conţinute în studiu (Jean- Marie Henckaerts et Louise Doswald-Beck, Droit
international humanitaire coutumier, Bruilant, Bruxelles, 2006).
Studiul CICR precizează că principiile generale, care interzic folosirea
armelor deoarece cauzează „rău superfluu” (v.) şi cele care prin natura lor
lovesc fără discriminare sunt norme cutumiare, indiferent de natura
conflictului armat.
2. Tratatul internațional (cu caracter universal și regional)
A. Act juridic, indiferent de denumire sau de formă, care
consemnează în scris un acord la nivel de stat, la nivel guvernamental sau la
nivel departamental, având scopul de a crea, de a modifica ori de a stinge
drepturi și obligații juridice sau de altă natură, guvernat de dreptul
internațional public și consemnat într-un instrument unic ori în două sau mai
multe instrumente conexe. (Legea 590/2003 privind tratatele, art. 1, lit. a).
B. (În dreptul roman). Sub denumirea de foedera erau în fapt
convențiile pe care Roma la încheia cu diferite cetăți sau popoare străine.
Procedural t. erau discutate în senat apoi erau ratificate prin votul adunării
populare pentru a fi încorporate într-o lege. Romanii încheiau două feluri de
t.: a) t. egale (foedera aequa). Acest tip de t. a fost practicat la începuturile
expansiunii. Ex.: t. încheiat 493 î.H. cu Confederația latină prin care se
stabilea că „între Roma și cetățile latine pacea va dăinui atâta vreme cât
cerul și pământul vor rămâne la locurile lor” și că „nimic nu se va adăuga
și nici scoate (din t. – n.n.) fără asentimentul Romei și al latinilor”
(Dionysios din Halikarnas, IV, 26; VI, 96). ; b) t. inegale (foedera iniqua).
Acestea erau impuse cetăților învinse sau popoarelor prietene mai slabe, care
nu se puteau „ocroti singure”. Primul t. inegal a fost încheiat în anul 262
î.H. cu regele Hieron al Siracuzei. Între acestea se află și t. încheiat în sec I
î.H. de Roma și colonia grecească Callatis (azi Mangalia, România)
cunoscut sub numele de foedus Roma-Calattis. Textul t. era păstrat în
templul lui Jupiter de pe Capitoliu. Pe cale de deducție logică instituția
statului depozitar (v.) își are origineile în această practică.
 3. rezoluții ale NU.
Hotărâre a unui organ interguvernamental din cadrul ONU.
Din punct de vedere al formei are două părți: a) un preambul
(considerentele care o motivează); b) dispozitiv în care este redactată forma
propriu-zisă.
Pot avea caracter de recomandare sau de decizie (forță juridică
obligatorie). Respectarea principiului suveranității în cazul când se adresează
statelor presupune consimțământul acestora.

Caracterul principiilor fundamentale

Spre deosebire de normele supletive (caracter concret ce guvernează
anumite raporturi juridice, care se aplică în măsura în care părțile nu stabilesc altfel
prin actele juridice pe care le încheie; facultativ) principiile fundamentale au un
caracter de maximă generalizare, fapt pentru care au o rază de acțiune mai
mare și se aplică la raporturi de drept internațional mai vaste.
- reprezintă partea cea mai dinamică a dreptului internațional și
reprezintă substanța raporturilor dintre state. Respectarea lor este
condiția sine qua non de dezvoltare a unor relații pașnice între state
și potențează progresul general al umanității.
- au caracter de universalitate și se află în strânsă interdependență
- sunt consacrate în cel mai important document de drept
internațional – Carta NU (art. 2, în număr de 7).
3.2. Apariția și evoluția principiilor fundamentale
Respectarea unor principii care acționează în ordinea juridică creată în
sistemul Cartei NU (v.) constituie un criteriu de apreciere a oricărui act
juridic. Principiile fundamentale au valoare de maximă generalitate, adică:
a) se aplică în mod obligatoriu relațiilor dintre toate statele; b) se aplică în
toate domeniile raporturilor dintre subiectele dreptului internațional, inclusiv
în domeniile nereglementate. Caracterul lor de norme de jus cogens gentium.
Ele au un caracter de universalitate și se află într-un raport de
intercondiționalitate.

Au apărut în diverse epoci istorice, pe cale cutumiară. Inițial, au fost

proclamate de un stat sau de un grup de state, dobândind, cu timpul, o
recunoaștere din ce în ce mai largă şi devenind, astfel, obligatorii pentru
toate statele.
Au luat naștere prin:
a) acord tacit (cale cutumiară);
b) pe cale convențională (tratate internaționale și regionale);
c) prin rezoluții ale AG a ONU.
 Apariția lor în diferite momente ale evoluției societății omenești este
edificatoare în acest sens:
Pacta sunt servanda – cel mai vechi principiu, consacrat în
Antichitate. Toate tratatele, chiar și cele inegale (impuse cu forța), trebuiau
aplicate. În prezent se referă doar la tratatele valide din perspectiva dreptului
internațional contemporan.
Principiul suveranității – apare în Evul Mediu odată cu regimurile
monarhice. În prezent se vorbește de suveranitate limitată.
Principiul egalității în drepturi – impus de pacea westphalică de la
1648.
Principiul neamestecului în treburile interne – Revoluția Franceză din
1789.
Principiul reglementării exclusiv pașnice a diferendelor
internaționale; principiul nefolosirii forței și amenințării cu forța; principiul
dreptului la autodeterminare – după al doilea război mondial, Carta NU
Principiul integrității teritoriale, principiul respectării drepturilor
omului – Actul Final CSCE.
3.3. Categorii de principii fundamentale
După funcțiile pe care le îndeplinesc:
a) principiile libertății și independenței (principiul suveranității și
independenței naționale; egalitatea în drepturi a statelor; principiul
integrități teritoriale; egalitatea în drepturi a popoarelor și dreptul
lor de a dispune de ele însele)
b) principiile păcii și securității (principiul reglementării pașnice a
diferendelor internaționale; principiul nerecurgerii la forță sau la
amenințarea cu forța; principiul neintervenției în problemele
interne; principiul îndeplinirii cu bună-credință a obligațiilor
asumate; principiul respectării drepturilor omului).