Noţiuni introductive referitoare

la dreptul procesual penal

Orice încălcare a legii conduce la un conflict între voinţa legiuitorului şi cea a destinatarului
care a avut o conduită contrară normei de incriminare.
Conflictul creează un raport juridic substanţial în cadrul căruia statul îşi exercită dreptul de
a trage la răspundere pe cel care a încălcat legea, iar acesta din urmă are obligaţia să suporte
consecinţele nerespectării legii penale. Tocmai de aceea este nevoie de intervenţia unor
organe specializate ale statului care să soluţioneze conflictul apărut între stat şi infractor.
Autoritatea judecătorească este cea căreia îi revine dreptul de a soluţiona litigiile de drept de
natură penală apărute în urma manifestărilor ilicite.
Pentru a înţelege cât mai bine noţiunea de proces penal se impun a fi analizate principalele
trăsături ale acestuia, după cum urmează:

1. Procesul penal este o activitate

Termenul de „proces” derivă din latină, şi anume procedere, care înseamnă a progresa, a
evolua, a avansa. Se are în vedere specificul activităţii judiciare care se desfăşoară progresiv,
de la descoperirea infracţiunii, judecată şi până la punerea în executare a hotărârii
judecătoreşti penale definitive. Unii autori consideră procesul penal un fenomen dinamic, tipic
evolutiv, ce se manifestă ca o activitate complexă.
2. Activitatea este reglementată de lege
Legea reglementează drepturile şi obligaţiile participanţilor, modul de efectuare şi
succesiunea activităţilor, cât şi conţinutul actelor procesuale şi procedurale. Principiul
legalităţii îşi găseşte acelaşi ecou în procedura penală, cum de altfel are aceeaşi rezonanţă în
orice disciplină de drept.
3. Activitatea se realizează într-o cauză penală
Desfăşurarea procesului penal se realizează numai în baza sesizării organului judiciar cu
săvârşirea unei infracţiuni ce a dat naştere unui raport juridic substanţial de drept penal.
În contextul respectiv, infracţiunea constituie obiectul material al procesului penal, iar
raportul juridic de drept penal reprezintă obiectul juridic al acestuia.
 Denumirea de cauză penală, în practica judiciară, este sinonimă cu litigiul penal sau
pricină penală.
4. Activitatea se realizează de diverşi subiecţi procesuali
La desfăşurarea procesului penal participă organele judiciare, părţile şi alte persoane.
A. Organele judiciare sunt:
a) în faza de urmărire penală: organele de cercetare penală; procurorul; judecătorul de drepturi
și libertăți
b) în faza de judecată: instanţa de judecată; procurorul; judecătorul de cameră preliminară
B. Părţile sunt: inculpatul; partea civilă; partea responsabilă civilmente.
C. Subiecți procesuali principali sunt: suspectul și persoana vătămată
D. Alți subiecți procesuali sunt: martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele
speciale de constatare, precum și orice alte persoane sau organe prevăzute de lege având
anumite drepturi, obligații

Organele judiciare au obligația de a desfășura urmărirea penală și judecata cu respectarea

garanțiilor procesuale și a drepturilor părților și ale subiecților procesuali, astfel încât să fie
constate la timp și în mod complet faptele care constituie infracțiuni, nicio persoană
nevinovată să nu fie trasă la răspundere, iar orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie
pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil
Constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni reprezintă un
prim scop al procesului penal.
Al doilea scop al activităţii procesuale îşi propune ca obiectiv ca orice persoană care a
săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană nevinovată să
nu fie trasă la răspundere penală.
Normele de procedură penală urmăresc asigurarea exercitării eficiente a atribuțiilor
organelor judiciare cu garantarea drepturilor părților și ale celorlalți participanți în procesul
penal astfel încât să fie respectate prevederile Constituției, ale tratatelor constitutive ale
Uniunii Europene, ale celorlalte reglementări Uniunii Europene în materie procesual penală,
precum și ale pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care
România este parte.
Organelor judiciare penale le-a fost conferită prin lege o anumită competenţă, în funcţie de
etapa parcursă de procesul penal. Activităţile din cadrul fiecărei etape a procesului penal se
desfăşoară într-o anumită succesiune stabilită de lege. Astfel, la judecarea cauzei în primă
instanţă, în etapa dezbaterilor, potrivit art. 388, se dă cuvântul în următoarea ordine:
procurorului, persoanei vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabilă şi inculpatului.
Nerespectarea succesiunii activităţilor specifice fiecărei etape procesuale poate împiedica
îndeplinirea unor acte procesuale, cum ar fi: arestarea preventivă a inculpatului, care nu poate
interveni decât după punerea în mişcare a acţiunii penale.
Activităţile proprii fiecărei faze se desfăşoară progresiv, fiecare propulsând procesul,
reprezentând un nou pas spre realizarea scopului penal.
Între componentele fazelor există o interdependenţă (astfel, este evidentă legătura între
activităţi ca: începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale, trimiterea în
judecată a inculpatului, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive).
Raporturile juridice procesuale au anumite particularităţi, una dintre ele fiind şi aceea că,
în fiecare fază, activitatea este realizată şi condusă de alte organe judiciare care propun şi/sau
dau soluţii în cauza penală.
Totalitatea fazelor şi ansamblul etapelor pe care le parcurge procesul penal constituie
sistemul acestuia.
În structura tipică procesului penal se întâlnesc trei faze: urmărire penală; judecata; punerea în
executare a hotărârilor penale definitive.
 Principiile fundamentale în procesul penal român

Principiile fundamentale în procesul penal român sunt următoarele:

- Legalitatea procesului penal

- Separarea funcțiilor judiciare
- Prezumția de nevinovăție
- Aflarea adevărului
- Ne bis in idem
- Obligativitatea punerii în mișcare și a exercitării acțiunii penale
- Caracterul echitabil și termenul rezonabil al procesului penal
- Dreptul la libertate și siguranță
- Dreptul la apărare
- Respectarea demnității umane și a vieții private
- Limba oficială și dreptul la interpret

Principiul legalității procesului penal

Principiul legalităţii procesului penal este o transpunere pe plan particular a principiului

general al legalităţii consacrat în art. 1 alin. (5) din Constituţie, unde se arată că „respectarea
Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. Consacrat ca o regulă de bază a
procesului penal, în art. 2 alin. (1) se arată că procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi
penale, cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege1.
Acest principiu ale aplicabilitate și în dreptul penal material astfel, la art. 15 alin. 2 Noul Cod
penal prevede că infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale.
Noul Cod de procedură penală prevede anumite garanții pentru a putea fi respectat acest
principiu:
- probele obținute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal
- sancțiunea nulității intervine atunci când un act a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor
legale care reglementează desfășurarea procesului penal
- contestația care este folosită împotriva unor încheieri
- căile de atac împotriva hotararilor

1
Principiilor nullum crimen sine lege şi nulla poena sine lege din dreptul penal le corespunde, în dreptul procesual
penal, principiul nulla justiţia sine lege (Gr. Theodoru, L. Moldovan, op. cit., p. 35).
Principiul separării funcțiilor judiciare

Constituția României, prevede la art. 1 alin. (4) că statul se organizează potrivit

principiului separației și a echilibrului puterilor: legislativă, executivă și judecătorească, în cadrul
democrației constituționale.

În cadrul procesului penal se exercită următoarele funcții judiciare:

- funcția de urmărire penală

- funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în faza de

urmărire penală

- funcția de verificare a legalității trimiterii ori netrimeterii în judecată

funcția de judecată

Funcțiile judiciare vor fi tratate distinct într-un alt capitol.

Principiul prezumției de nevinovăție

Este o regulă de bază a procesului penal şi, totodată, unul dintre drepturile fundamentale
ale omului.
În urmă cu aproximativ două secole, a început să se contureze în legislaţia unor state (S.U.A.,
Franţa ş.a.) principiul prezumţiei de nevinovăţie. Până atunci, învinuitul era supus torturii pentru
a-şi recunoaşte vina ori era supus unor încercări – proba înecului, a focului ş.a. judecătorului
rămânându-i doar misiunea de a constata dacă învinuitul s-a înecat ori a fost ars de foc, situaţii în
care era considerat vinovat.
Noului Cod de procedură penală prevede la art. 4 alin. 1 că „orice persoană este
considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă.”
Din acest principiu decurg următoarele consecințe:
- suspectul/inculpatul trebuie să fie privit de către organele judiciare ca fiind nevinovat până
la pronunțarea unei hotărâri penale definitive
- prezumția de nevinovăție are un caracter relativ
 - este principala garanție, care asigură suspectului/inculpatului dreptul la o apărare efectivă
- este asigurat dreptul inculpatului la un proces echitabil
- este asigurată imparțialitatea judecătorilor
- când se dispune o măsură preventivă, judecătorii nu se pronunță asupra vinovăției
inculpatului
- organele judiciare au obligația de a administra probe, pentru a face dovada vinovăției
suspectului/inculpatului
- inculpatul are dreptul de a propune probe pentru a-și dovedi vinovăția (nu obligația)
- orice îndoială privind vinovăția suspectului/inculpatului profită acestuia. (in dubio pro reo)

Principul aflării adevărului

Conform acestui principiu organele judiciare au obligația de a asigura, pe bază de probe,

aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana
suspectului sau inculpatului.
A afla adevărul înseamnă a lămuri cauza sub toate împrejurările, astfel organele judiciare
au obligația de a stabili factorii ce au favorizat săvârșirea infracțiunii, modul în care a fost
săvârșită, scopul pentru care a fost săvârșită, mijloacele folosite etc.
Pentru a da eficiență acestui principiul Noul Cod de procedură penală prevede la art. 5
alin. 2, obligația organelor judiciare de a strânge și de a administra probe atât în favoarea cât și în
defavoarea suspectului sau inculpatului.
Aflarea adevărului este realizată și prin dreptul părților de a propune probe, de a ridica
excepții, sau de a ataca încheierile sau hotărârile pronunțate de instanță.

Principiul ne bis in idem

 Principiul ne bis in idem este un principiu fundamental de drept, unanim recunoscut și
aplicat, ca atare în dreptul procesual penal și civil, reprezentând caracteristica hotărârilor
judecătorești definitive de a căpăta puterea lucrului judecat, în sensul de a nu mai putea fi atacate,
decât prin căile de atac extraordinare (în condițiile prevăzute de lege), bucurându-se, astfel, de o
prezumție absolută de adevăr juridic. Prin intermediul acestui principiu este asigurată stabilitatea
sistemului de drept, prin evitarea ca o persoană să fie judecată de mai multe ori pentru aceeași
faptă.

Pentru a fi incident acest principiu trebuie întrunite cumulativ următoarele condiții: să

existe o hotărâre penală definitivă, să existe identitate de obiect și persoană, adică în cadrul celei
de a doua judecăți să fi fost inculpată aceeași persoană care a mai fost judecată, iar obiectul cauzei
să-l constituie aceleași fapte pentru care inculpatul a fost judecat.

Principiul oficialității

Dreptul de a trage la răspundere penală aparține statului (societății), iar exercitarea acestui
drept, prin acțiunea penală, are caracter de ordine publică și este inevitabilă. Ca urmare, exercițiul
acțiunii penale este încredințat unei autorități publice specializate, Ministerul Public, care are
îndatorirea de a exercita acțiunea penală din oficiu.

Procurorul are obligația de a pune în mișcare și de a exercita acțiunea penală din oficiu
atunci când există probe din care să rezulte săvârșirea unei infracțiuni și nu există o cauză legală
de împiedicare a exercitării acțiuni penale.

În cazul anumitor infracțiuni care prezintă un pericol social mai redus, demararea
procedurilor de tragere la răspundere a autorului faptei, este lăsata la aprecierea victimei. Astfel
persoana vătămate are dreptul de a opta dacă dorește să introducă plângerea prealabilă sau nu. În
cazul în care alege să introducă plângerea prealabilă ea are în continuare dreptul de a retrage
plângerea sau de a se împăca cu inculpatul în condițiile legii, astfel punând capăt procesului penal
început.

Principiul caracterului echitabil și termenului rezonabil al procesului penal

Organele judiciare au obligația de a desfășura urmărirea penală și judecata cu respectarea

garanțiilor procesuale și a drepturilor părților și ale subiecților procesuali, astfel încât să fie
constatate la timp și în mod complet faptele care constituie infracțiuni, nicio persoană nevinovată
să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a comis a săvârșit o infracțiune să fie
pedepsită potrivit legii.

Din acest principiu decurg următoarele consecințe:

- organele judiciare au obligația de a acționa cu celeritate

- în cadrul oricărui proces penal subiecții procesuali au anumite drepturi cât și obligații
- orice anchetă penală trebuie rezolvată într-un termen rezonabil
- în cazul în care procedurile judiciare stagnează o perioadă de timp îndelungată (1an
urmărire penală și judecată în primă instanță, iar 6 luni în cazul căilor de atac),
participanții la proces au dreptul de a introduce o contestație

Instituția contestației privind durata rezonabilă a procesului penal se va aplica doar proceselor
începute după data intrării în vigoare a Noului Cod de procedură penală

Principiul dreptului la libertate și siguranță

Libertatea și siguranța sunt valori fundamentale ale unei societăți democratice moderne care
sunt apărate atât de către tratatele internaționale cât și de constituție și alte legi. Pornind de la
faptul că orice persoană care se află în cursul unei anchete penale se bucură de prezumția de
nevinovăție, drepturile și libertățile ei nu trebuie să fie restrânse decât în condițiile strict limitative
prevăzute de lege.

Noul Cod de procedură penală prevede la art. 9 alin. 1 că „în cursul procesului penal este
garantat dreptul oricărei persoane la libertate și siguranță”.

În cursul procesului penal pot apărea anumite situații de excepție, când libertatea inculpatului
poate fi restrânsă, în condițiile legii, Astfel în cursul procesului penal se pot dispune față de
inculpat anumite măsuri privative sau restrictive de libertate, care au scopul de a asigura buna
desfășurare a procesului penal. Inculpatul are dreptul de a contesta legalitatea acestor măsuri
preventive, în condițiile legii, iar atunci când se constată că măsura a fost luată în mod nelegal sau
au încetat motivele pentru care a fost dispusă, măsura este revocată, iar inculpatul este pus de
îndată în libertate.

Principiul dreptului la apărare

Cauzele care fac obiectul procesului penal sunt determinate de un conflict de drept penal,
născut din săvârşirea unei fapte incriminate de legea penală. Raportul juridic ce se naşte are cel
puţin doi subiecţi cu poziţii şi interese opuse. Este necesar astfel să se asigure posibilitatea ca
subiectul pasiv al raportului juridic de drept procesual penal să se poată apăra.
Scopul dreptului la apărare este acela de a se realiza o justiţie eficientă şi să fie eliminată
orice posibilitate de eroare judiciară. De aceea, dreptul la apărare este consacrat în toate
legislaţiile moderne, fiind înscris în majoritatea constituţiilor statelor, dar şi în norme ale dreptului
internaţional.

Părțile și subiecții procesuali principali au următoarele drepturi în cursul procesului penal:

- de a se apără ei înșiși sau de a fi asistați de un avocat

- de beneficia de timpul și înlesnirile necesare pregătirii apărării
- de a fi informat despre fapta pentru care se efectuează urmărirea penală/s-a pus în mișcare
acțiunea penală și încadrarea juridică a acesteia
- suspectul/inculpatul trebuie informat despre faptul că are dreptul de a nu face nicio
declarație

Principiul respectării demnității umane și a vieții private

Acest principiu este înscris expres printre principiile fundamentale şi exprimă cerinţa că orice
persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea
demnităţii umane.

În vederea garantării respectării acestui principiu, Noul Cod penal incriminează ca infracțiuni
următoarele fapte: cercetarea abuzivă (art. 280), supunerea la rele tratamente (art. 281), tortura
(art. 282).

Orice persoană care se află în cursul unei anchete penale are dreptul de a se bucura de o viață
privată. Organele judiciare au obligația să respecte viața privată, inviolabilitatea domiciliului și a
secretului corespondenței suspectului/inculpatului. Restrângerea exercitării acestor drepturi nu
este admisă decât în condițiile legii și dacă aceasta este necesară într-o societate democratică.

Principiul desfășurării procesului penal în limba română

Acest principiu rezultă din prevederile constituţionale (art. 128), conform cărora „Procedura
judiciară se desfăşoară în limba română”, şi din Codul de procedură penală, unde, în art. 7
alin. (1), se stipulează „În procesul penal, procedura judiciară se desfăşoară în limba română”.
 Pentru persoanele care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română, acestea au dreptul de a lua la
cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin
interpret. În procesele penale acest drept este asigurat gratuit2.

2
Art. 128 alin. (4) din Constituţie.
 Capitolul III. Participanții și competența

A. Participantii
Organele judiciare care participă la înfăptuirea justiției sunt:
- Organele de cercetare penală
- Procurorul
- Judecătorul de drepturi și libertăți
- Judecătorul de cameră preliminară
- Instanțele judecătorești

Organele de cercetare penale sunt:

- Organele de cercetare ale poliției judiciare

- Organele de cercetare specială

Organele de cercetare ale poliţiei judiciare funcţionează lucrători operativi nominal desemnaţi
de ministrul administraţiei şi internelor, cu avizul conform al procurorului general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sub a cărui autoritate îşi desfăşoară activitatea.
Organele de cercetare ale poliţiei judiciare au o competenţă generală, efectuând cercetarea penală
pentru orice infracţiune care nu este dată, în mod obligatoriu, în competenţa altor organe de cercetare
penală

Organele de cercetare specială sunt organe specializate pe un anumit domeniu, care au atribuții
de a efectua urmărirea penală în anumite cazuri prevăzute de lege.

Ministerul Public reprezintă în activitatea judiciară interesele generale ale societăţii şi apără
ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete pe lângă fiecare
instanţă judecătorească. În acest sens, au luat fiinţă şi funcţionează parchetele de pe lângă
judecătorii, tribunale, curţile de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul este elementul principal al urmăririi penale, având sarcina de a efectua urmărirea
penală, de a dispune măsuri legale și de a coordona activitatea organelor de cercetare penală.

Noul Cod de procedură penală introduce instituția judecătorului de drepturi și libertăți. Acesta
are sarcina de a încuviința anumite procedee probatorii (percheziția domiciliară, metode speciale
de supraveghere sau cercetare), precum și unele măsuri preventive (arestul la domiciliu, arestul
preventiv).

Judecătorul de cameră preliminară are sarcina de a verifica, după trimiterea în judecată, a

competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării
probelor și a efectuări actelor de către organele de urmărire penală.

Instanța de judecată are ca obiect judecarea inculpatului de către instanţa de judecată, în

vederea stabilirii vinovăţiei sau nevinovăţiei acestuia, şi aplicarea sancţiunii prevăzute de lege.

Instanțele judecătorești sunt organizate astfel:

- judecătorii
- tribunale
- curți de apel
- Inalta Curte de Casație și Justiție

Părțile din procesul penal sunt:

- inculpatul
- partea civilă
- partea responsabilă civilmente

Desfăşurarea oricărui proces penal este indisolubil legată de existenţa unei persoane căreia i se
impută săvârşirea unei fapte penale. Conceptul de inculpat a fost preluat din limba franceză şi este
de origine latină, desemnând persoana aflată în greşeală.
Inculpatul este persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală, astfel devenind
parte în procesul penal.
Inculpatul are următoarele drepturi:

- Dreptul de a nu da nicio declarație pe parcursul procesului penal, atrăgându-i atenția că

dacă refuză să dea declarații nu va suferi nicio consecință defavorabilă, iar dacă va da
declarații acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa
- Dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat și încadrarea juridică a
acesteia
- Dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii
 - Dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu își desemnează unul, în cazurile de asistență
obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu
- Dreptul de a propune administrarea de probe în condițiile prevăzute de lege, de a ridica
excepții și de a pune concluzii
- Dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale și civile a cauzei
- Dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se exprimă
bine sau nu poate comunica în limba română
- Dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege
- Dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale

Persoana vătămată care exercită acțiunea civilă în cadrul procesului penal este parte în procesul
penal și se numește parte civilă. Au calitate de parte civilă și succesorii persoanei prejudiciate
dacă exercită acțiunea civilă în cadrul procesului penal.

Partea civilă are următoarele drepturi:

- Dreptul de a fi informată cu privire la drepturile sale

- Dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica
excepții și de a pune concluzii
- Dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale a cauzei
- Dreptul de a fi informată, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul urmăririi penale, la
cererea sa expresă, cu condiția de a indica o adresă pe teritoriul României, o adresă de
poștă electronică sau mesagerie electronică, la care aceste informații să îi fie comunicate
- Dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii
- Dreptul de a fi ascultată
- Dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor și experților
- Dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se
exprimă bine sau nu poate comunica în limba română
- Dreptul de a fi asistată de avocat sau reprezentată
- Dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege

Partea responsabilă civilmente este persoana care, potrivit legii, are obligația legală sau
convențională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin
infracțiune și care este chemată să răspundă în proces.
 Persoana responsabilă civilmente are aceleași drepturi ca și partea civilă. Ea poate exercita
drepturile în limitele și în scopul soluționării acțiunii civile.

Subiecții procesuali principali sunt:

- Suspectul
- Persoana vătămată

Suspectul este persoana cu privire la care, din datele și probele existente în cauză, rezultă
bănuiala rezonabilă că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală. Suspectul are drepturile
prevăzute de lege pentru inculpat, dacă legea nu prevede altfel.

Persoana vătămată este persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală. Dacă
persoana vătămată nu dorește să participe la procesul penal trebuie să înștiințeze despre aceasta
organul judiciar, care, dacă apreciază necesar, o va putea audia în calitate de martor.
 Capitolul II. Acțiunea penală și acțiunea civilă în procesul penal

Acțiunea penală

Acţiunea penală1 constituie instrumentul juridic prin intermediul căruia se deduce în faţa
organelor judiciare raportul conflictual de drept penal, în vederea tragerii la răspundere penală a
persoanei care a săvârşit infracţiunea.
În literatura de specialitate2, se subliniază că acţiunea penală există virtual în norma
juridică de drept penal, ea devenind un factor concret, susceptibil de a fi efectiv folosit, numai în
momentul în care norma juridică penală a fost încălcată prin săvârşirea unei infracţiuni.
Acțiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit
infracțiuni.
Subiecții raportului de drept substanțial devin și subiecți ai raportului de drept procesul
penal. Poziția subiecților va fi inversată, subiectul activ al infracțiunii va deveni în cadrul
raportului de drept procesual subiect pasiv al acțiunii penale, în timp ce subiectul pasiv al
infracțiunii devine subiect activ al acțiunii penale.
Acțiunea penală are următoarele trăsături:

- aparţine statului. Numai statul are dreptul să acţioneze împotriva celor vinovaţi, fiind
singurul titular al acţiunii penale, exercitarea ei fiind încredinţată procurorului
- este obligatorie. În momentul în care se săvârşesc infracţiuni, statul intervine prin
mijloace de drept penal în scopul restabilirii ordinii de drept, iar exercitarea acţiunii penale
devine obligatorie. Există şi anumite cazuri în care obligativitatea acţiunii penale
încetează, respectiv, situaţiile ce constituie excepţii de la principiul oficialităţii.
- este irevocabilă şi indisponibilă. Odată pusă în mişcare, acţiunea penală nu mai poate fi
oprită şi nici limitată de cel care a declanşat-o; ea nu mai depinde de voinţa organului care
o exercită, urmând a fi epuizată doar la soluţionarea cauzei penale. Ea se poate stinge
numai în cazurile prevăzute de lege.
- este indivizibilă. Caracterul indivizibil al acţiunii penale decurge din unitatea infracţiunii,
neavând nicio relevanţă faptul că la săvârşirea ei au participat mai multe persoane.
- este personală. Acțiunea penală poate fi exercitată numai împotriva persoanei care are
calitatea de subiect activ al infracțiunii (autor, coautor, instigator, complice).

1
N. Volonciu, op. cit., p. 220.
2
V. Dongoroz, op. cit., p. 56; Tr. Pop, Drept procesual penal, vol. II, Tipografia Naţională, Cluj, 1948, p. 421,
citaţi de I. Neagu, Tratat, op. cit., p. 161.
 Pentru a înțelege instituția acțiunii penale ea trebuie analizată din prisma celor 3 momente a
exercitării acesteia:

- punerea în mișcare a acțiunii penale

- exercitarea acțiunii penale
- stingerea acțiunii penale

„Acțiunea penală se pune în mișcare prin actul de inculpare prevăzut de lege.” (art. 14 alin.2
NCPP). Ea se pune în mișcare de procuror, prin ordonanță, în cursul urmăririi penale, de
îndată ce se constată că există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a
săvârșit o infracțiune și nu există vreunul din cazurile de împiedicare, prevăzute de art. 16
alin.1.

Exercitarea acţiunii penale în faza de urmărire penală presupune strângerea, administrarea

şi verificarea tuturor probelor în baza cărora se poate decide trimiterea în judecată sau se poate
adopta o soluţie de clasare sau de renunțare la urmărirea penală.

În cursul judecăţii, procurorul exercită acţiunea penală prin diferite cereri şi concluzii pe
care le formulează în faţa instanţei, prin susţinerea învinuirii, folosirea căilor de atac etc.

Finalitatea acţiunii penale se materializează într-un ultim moment, şi anume: epuizarea şi

stingerea. Astfel, acţiunea penală, pusă în mişcare şi exercitată, se epuizează în urma judecării
cauzei şi pronunţării unei hotărâri, care poate fi de condamnare, renunțarea la aplicarea pedepsei,
amânarea aplicării pedepsei, de achitare sau de încetare a procesului penal.
Acțiunea penală se poate stinge și în cursul urmăririi penale, atunci când procurorul
constată unul din cazurile prevăzute la art. 16 NCPP. Cazurile care împiedică punerea în mișcare
și exercitarea acțiunii penale sunt următoarele:

- fapta nu există. Pentru a exista infracţiune, trebuie să existe o faptă. Dacă, din punct de
vedere material, fapta nu există, nu va exista nici infracţiune. În cursul urmăriri penale
dacă procurorul constată acest caz dispune clasarea, iar în cursul judecății instanța dispune
achitarea.
- fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută
de lege . Acest caz are legătură directă cu principiul legalităţii încriminării, deoarece
numai legea poate dispune care fapte sunt infracţiuni. Cu toate că fapta există, ea nu poate
 constitui temei al tragerii la răspundere penală, deoarece nu este prevăzută de legea penală.
Sunt unele infracțiuni pentru care legea prevede o anumită formă de vinovăție (intenție,
culpă). Pentru a exista infracțiunea, autorul trebuie să acționeze cu forma de vinovăția
prevăzută de norma de incriminare. În cazul în care autor nu acționează cu forma de
vinovăție prevăzută de lege fapta nu constituie infracțiune. În cursul urmăriri penale dacă
procurorul constată acest caz dispune clasarea, iar în cursul judecății instanța dispune
achitarea.
- nu există probe că o persoană a săvârșit o infracțiune. În faza de urmărire penală se
administrează probe pentru a se lămuri cauza sub toate aspectele. Fiind o activitate care
necesită timp pentru a putea fi lămurită cauza, pe parcursul anchetei unele suspiciuni nu se
confirmă. Dacă procurorul constată acest caz dispune clasarea , iar în cursul judecății
instanța dispune achitarea.
- există o cauză justificativă sau de neimputabilitate. Cauzele justificative sunt
următoarele: Legitima apărare (art.19), Starea de necesitate (art20), Exercitarea unui drept
sau îndeplinirea unei obligații (art. 21), Consimțământul persoanei vătămate (art.21).
Cauzele de neimputabilitate sunt următoarele: Constrângerea fizică (art. 24),
Constrângerea morală (art. 25), Excesul neimputabil (art. 26), Minoritatea făptuitorului
(art. 27), Iresponsabilitatea (art. 28), Intoxicația (art.29), Eroarea (art.30), Cazul fortuit
(art.31). Spre deosebire de cauzele justificative care produc efect in rem (au efect asupra
tuturor participanții la infracțiune), cauzele de neimputabilitate au efect in personam, adică
acționează numai asupra participantului care a acționat datorită acelei cauze. Ca si excepție
putem reține cazul fortuit care produce efecte in rem. Dacă procurorul constată acest caz
dispune clasarea, iar în cursul judecății instanța dispune achitarea.
- lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o
altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale.
În cazul unor infracțiuni, care prezintă un grad de pericol social mai redus, persoana
vătămata are dreptul de a alege dacă dorește ca făptuitorul să fie tras la răspundere pentru
fapta comisă. Pentru alte infracțiune este necesar să existe o sesizare a organului
competent (de exemplu sesizarea comandantului în cazul unor infracțiuni săvârșite de
militari), iar în cazul altor infracțiuni să existe autorizarea organului competent (de
exemplu, aplicarea legii penale române pentru infracțiuni săvârșite în afara teritoriului țării
pe baza principiului realității, unde este necesară autorizarea procurorului general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție). În lipsa acestor elemente
 expuse, acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare. Dacă procurorul constată acest caz
dispune clasarea, iar în cursul judecății instanța dispune încetarea procesului penal.
- a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului sau inculpatului persoană
fizică sau s-a dispus radierea suspectului sau inculpatului persoană juridică. Amnistia
antecondamnatorie și prescripția răspunderii penale sunt cauze care înlătură răspunderea
penală. Atunci când intervin în cursul procesului penal procurorul dispune clasarea, iar
instanța dispune încetarea procesului penal. Cunoscând faptul că răspunderea în materie
penală este una personală, singurele persoane care pot fi trase la răspundere penală sunt
participanții la infracțiune. Atunci când intervine această cauză procurorul dispune
clasarea, în timp ce instanța dispune încetarea procesului penal. Răspunderea persoanei
juridice este una directă, pentru fapta proprie și personală fiind distinctă de răspunderea
persoanei fizice. Atunci când intervine radierea persoanei juridice, procurorul dispune
clasarea în cursul urmăririi penale, iar instanța în cursul judecății dispune încetarea
procesului penal.
- a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea
acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un
acord de mediere în condițiile legii. Persoana vătămată, în cazul infracțiunilor care
prezintă un grad de pericol social mai redus, are dreptul de a alege dacă dorește ca
făptuitorul să fie tras la răspundere penală, prin introducerea plângerii prealabile. Odată ce
și-a manifestat opțiunea în sens pozitiv, în cazul anumitor infracțiuni persoana vătămată
are dreptul să retragă plângerea introdusă sau să se împace cu făptuitorul. Prin Legea
192/2006 a fost reglementată instituția medierii. Părțile raportului de drept procesual penal
au dreptul să se adreseze unui mediator, în cazul infracțiunilor la care este posibilă
retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părților, în scopul de a încheia un acord de
mediere. Atunci când părțile doresc să recurgă la procedura medierii, procesul penal
început se suspendă, pe perioada desfășurării procedurii medierii, dar nu mai mult de 3
luni. Procurorul dacă constată acest caz, în cursul urmăririi penale, dispune clasarea, iar
instanța în cursul judecății dispune încetarea procesului penal.
- există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege. Fapta există, a fost săvârșită de
făptuitor, însă intervin anumite elemente exterioare, care prin voința legiuitorului
reprezintă o cauză de nepedepsire. De exemplu în cazul infracțiunii de nedenunțare, nu se
pedepsește persoana care, înainte de punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva unei
persoane pentru săvârșirea faptei nedenunțate, încunoștințează autoritățile competente
despre aceasta sau care, chiar după punerea în mișcare a acțiunii penale, a înlesnit tragerea
 la răspundere penală a autorului sau a participanților. În cursul urmăririi penale, dacă
procurorul constată acest caz dispune clasarea, iar în cursul judecății instanța dispune
încetarea procesului penal.
- există autoritate de lucru judecat. Pentru a ne afla în acest caz trebuie să existe două
hotărâri referitoare la aceeași persoană și având același obiect. În cursul urmăririi penale
dacă procurorul constată acest caz dispune clasarea, iar în cursul judecății instanță dispune
încetarea procesului penal.
- a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii

Acțiunea civilă

Acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere
civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin
comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale.
Pentru exercitarea acţiunii civile în procesul penal sunt necesare următoarele condiţii:
a) infracţiunea să fi cauzat un prejudiciu material sau moral;
b) între infracţiunea săvârşită şi prejudiciul creat să existe o legătură de cauzalitate;
c) prejudiciul să fie cert;
d) prejudiciul să nu fi fost reparat;
e) în cazul persoanelor cu capacitate deplină de exerciţiu, să existe cererea de constituire ca
parte civilă în cadrul procesului penal.
Persoana vătămată se poate constitui ca parte civilă până la începerea cercetărilor
judecătorești. Constituirea se poate face în scris sau oral, cu indicarea întinderii pretențiilor, a
motivelor și a probelor pe care acestea se întemeiază. În cazul în care constituirea ca parte civilă
se face oral, organele judiciare au obligația de a consemna aceasta într-un proces- verbal sau după
caz, în încheiere. În situația în care, persoana vătămată sau succesorii săi nu se constituie ca parte
civilă până la începerea cercetărilor judecătorești, acesteia nu se mai pot constitui parte civilă în
cadrul procesului penal, putând introduce acțiunea la instanța civilă.

Până la terminarea cercetării judecătorești, partea civilă poate:

- îndrepta erorile materiale din cuprinsul cererii de constituire ca parte civilă

- mări sau micșora întinderea pretențiile
- solicita repararea prejudiciului material prin plata unei despăgubiri bănești, dacă repararea
în natură nu mai e posibilă
 Dacă dreptul la repararea prejudiciului a fost transmis pe cale convențională unei alte
persoane, aceasta nu poate exercita acțiunea civilă în cadrul procesului penal. Dacă transmiterea
acestui drept are loc după constituirea ca parte civilă, acțiunea civilă poate fi disjunsă.

Acțiunea civilă care are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului și părții
responsabil civilmente, exercitată la instanța penală sau civilă, este scutită de taxă de timbru.

Partea responsabil civilmente, poate fi introdusă la cererea părții îndreptățite potrivit legii
civile, până la începerea cercetărilor judecătorești. Procurorul, atunci când exercită acțiunea civilă,
este obligat să ceară introducerea în proces a părții responsabil civilmente,

Partea responsabila civilmente poate interveni in procesul penal până la începerea

dezbaterilor la prima instanță de judecata, luând procedura din stadiul in care se afla in momentul
intervenției.

În cursul procesului penal, cu privire la pretențiile civile, inculpatul, partea civila si partea
responsabila civilmente pot încheia o tranzacție sau un acord de mediere, potrivit legii.
Inculpatul, cu acordul părții responsabile civilmente, poate recunoaște, in tot sau in parte,
pretențiile părții civile.
În cazul recunoașterii pretențiilor civile, instanța obligă la despăgubiri in măsura
recunoașterii. Cu privire la pretențiile civile nerecunoscute pot fi administrate probe.

În caz de condamnare, instanța se pronunță prin aceeași hotărâre și asupra acțiunii civile.
Când acțiunea civila are ca obiect repararea prejudiciului material prin restituirea lucrului, iar
aceasta este posibilă, instanța dispune ca lucrul să fie restituit părții civile. Instanța, chiar dacă nu
exista constituire de parte civila, se pronunță cu privire la desființarea totală sau parțiala a unui
înscris sau la restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii.

Când prin desființarea înscrisului sau prin restabilirea situației anterioare pot fi afectate
drepturile terților, instanța disjunge acțiunea si o trimite la instanța civilă.
În caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal in baza art. 16 alin. (1)
lit. b) teza întâi, lit. e), f), i) si j), instanța lasă nesoluționata acțiunea civilă.
 A. Competența organelor judiciare

În literatura de specialitate, competența a fost clasificată astfel:

- funcțională
- materială
- teritorială

Competenţa funcţională (raţione officii) determină categoriile de activităţi ce pot fi desfăşurate

de un anumit organ judiciar.
Competenţa materială reprezintă abilitarea legală a organului judiciar de a instrumenta anumite
cauze penale.
Competenţa teritorială reprezintă criteriul cu ajutorul căruia se determină care dintre organele
de acelaşi grad poate să soluţioneze o anumită cauză.

1. Competența instanțelor judecătorești

Judecătoria judecă în primă instanță toate infracțiunile, cu excepția celor date prin lege în
competența altor instanțe. Se poate observa că judecătoria are o competența generală, fiind
instanța de drept comun.

2. Tribunalul judecă în primă instanță următoarele infracțiuni:

- Omor (art.188), omor calificat (art. 189), uciderea la cererea victimei (art.190),
determinarea sa înlesnirea sinuciderii (art. 191)
- Sclavia (art. 209), Traficul de persoane (art. 210), Traficul de minori (art. 211)
- Distrugerea calificată (art. 254), Traficul de emigranți (art. 263), Tortura (art. 282)
- Luarea de mită (art. 289), Darea de mită (art. 290), Traficul de influență (art. 291),
Cumpărarea de influență (art. 292), art. 293,294 Noul Cod Penal
- Divulgarea informațiilor secrete de stat (art. 303), Divulgarea informațiilor secrete de
serviciu sau nepublice (art. 304), Obținerea ilegală de fonduri ( art. 306), Deturnarea de
fonduri (art. 307), art. 309, Nerespectarea regimului materialelor nucleare (art. 345),
Nerespectarea regimului materialelor explozive (art. 346), Transmiterea sindromului
imunodeficitar dobândit (art. 354)
- Constituirea unui grup infracțional organizat (art. 367), Infracțiuni contra siguranței și
integrității sistemelor și datelor informatice (360-367)
- Infracțiuni cu intenție depășită care au avut ca urmare moartea unei persoane
 - Infracțiunile cu privire la care urmărirea penala a fost efectuata de către Direcția de
Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizata si Terorism sau Direcția Naționala
Anticorupție, daca nu sunt date prin lege in competenta altor instanțe ierarhic superioare;
Tribunalul soluționează conflictele de competenta ivite intre judecătoriile din circumscripția
sa, precum si contestațiile formulate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorie in cazurile
prevăzute de lege.

3. Curtea de apel soluționează în primă instanță următoarele:

a)infracțiunile prevăzute de Codul penal la art. 394-397, 399-412 si 438-445;

b) infracțiunile privind securitatea naționala a României, prevăzute in legi speciale;
c) infracțiunile săvârșite de judecătorii de la judecătorii, tribunale si de procurorii de la parchetele
care funcționează pe lângă aceste instanțe;
d) infracțiunile săvârșite in legătură cu atribuțiile de serviciu de avocați, notari publici, executori
judecătorești,de controlori financiari ai Curții de Conturi, precum si auditori publici externi.
e) infracțiuni săvârșite de șefii cultelor religioase organizate în condițiile legii și de ceilalți
membri ai înaltului cler, care au cel puțin gradul de arhiereu sau echivalent al acestuaia.
f) infracțiuni săvârșite de magistrații-asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de judecători
de la curțile de apel și Curtea Militară de Apel, precum și de procurorii de la parchetele de pe
lângă aceste instanțe
g) infracțiuni săvârșite de membrii Curții de Conturi, de președintele Consiliului Legislativ, de
Avocatul Poporului, de adjuncții Avocatului Poporului și de chestori
h) cererile de strămutare
Curtea de apel judeca apelurile împotriva hotărârilor penale pronunțate in prima instanță
de judecătorii si de tribunale.
Curtea de apel soluționează conflictele de competenta ivite intre instanțele din
circumscripția sa, altele decât cele prevăzute la art. 36 alin. (2), precum si contestațiile formulate
împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în cazurile prevăzute de lege.
Curtea de apel soluționează si alte cauze anume prevăzute de lege.

4. Tribunalul militar judeca in prima instanța toate infracțiunile comise de militari până la
gradul de colonel inclusiv, cu excepția celor date prin lege in competenta altor instanțe.
 5. Curtea militară de apel judeca in prima instanță
a) infracțiunile prevăzute de Codul penal la art. 394-397, 399-412 si 438-445, săvârșite de militari;
b) infracțiunile privind securitatea națională a României, prevăzute in legi speciale, săvârșite de
militari;
c) infracțiunile săvârșite de judecătorii tribunalelor militare si de procurorii militari de la
parchetele militare care funcționează pe lângă aceste instanțe.
d) infracțiuni săvârșite de generali, mareșali și amirali
e) cererile de strămutare în cazurile expres prevăzute de lege
Curtea militară de apel judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunțate de
tribunalele militare.
Curtea militara de apel soluționează conflictele de competență ivite intre tribunalele
militare din circumscripția sa, precum si contestațiile formulate împotriva hotărârilor pronunțate
de acestea in cazurile prevăzute de lege.
Curtea militara de apel soluționează si alte cauze anume prevăzute de lege.

6. Înalta Curte de Casație si Justiție judecă in prima instanță infracțiunile săvârșite de:
- infracțiuni de înaltă trădare
- senatori, deputați și membrii din România în Parlamentul European, de membrii
guvernului, de judecătorii Curții Constituționale, de membrii Consiliului Superior al
Magistraturii, de judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție și de procurori de la
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție
Înalta Curte de Casație si Justiție judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunțate
in prima instanță de curțile de apel, de curțile militare de apel si de Secția penală a Înaltei Curți de
Casație si Justiție.
Înalta Curte de Casație si Justiție judecă recursurile in casație împotriva hotărârilor penale
definitive, precum si recursurile în interesul legii.
Înalta Curte de Casație si Justiție soluționează conflictele de competență in cazurile in
care este instanța superioară comună instanțelor aflate in conflict, cazurile in care cursul justiției
este întrerupt, cererile de strămutare, precum si contestațiile formulate împotriva hotărârilor
pronunțate de curțile de apel in cazurile prevăzute de lege.
Înalta Curte de Casație si Justiție soluționează si alte cauze anume prevăzute de lege.
 Judecătorul de drepturi si libertăți este judecătorul care, în cadrul instanței, potrivit
competenței acesteia, soluționează, in cursul urmăririi penale, cererile, propunerile, plângerile,
contestațiile sau orice alte sesizări privind:
a) măsurile preventive;
b) măsurile asiguratorii;
c) măsurile de siguranță cu caracter provizoriu;
d) actele procurorului, in cazurile expres prevăzute de lege;
e) încuviințarea perchezițiilor, a folosirii tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare ori a
altor procedee probatorii potrivit legii;
f) administrarea anticipata a probelor

Judecătorul de cameră preliminară este judecătorul care, în cadrul instanței, potrivit

competenței acesteia:
a) verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror;
b) verifica legalitatea administrării probelor si a efectuării actelor procesuale de către organele de
urmărire penală;
c) soluționează plângerile împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere in judecată;

Competența organelor de urmărire penală

Organele de cercetare penală ale poliției judiciare efectuează urmărirea penală pentru orice
infracțiune care nu este dată, prin lege, in competența organelor de cercetare penală speciale sau
procurorului, precum și in alte cazuri prevăzute de lege.
Organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală corespunzător
specializării structurii din care fac parte, in cazul săvârșirii infracțiunilor de către militari sau in
cazul săvârșirii infracțiunilor de corupție și de serviciu prevăzute de Codul penal săvârșite de către
personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranța navei
sau navigației ori a personalului.
Urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror:
a) în cazul infracțiunilor pentru care competența de judecată în prima instanță aparține Înaltei
Curți de Casație si Justiție sau curții de apel;
b) in cazul infracțiunilor prevăzute la art. 188-191 din Codul penal;
c) in cazul infracțiunilor săvârșite cu intenție depășită, care au avut ca urmare moartea unei
persoane.
Competența teritorială.

Competenţa teritorială reprezintă criteriul cu ajutorul căruia se determină care dintre

organele de acelaşi grad poate să soluţioneze o anumită cauză.
Competența după teritoriu este determinată, în ordine de:
a) locul săvârșirii infracțiunii;
b) locul în care a fost prins suspectul sau inculpatul;
c) locuința suspectului sau inculpatului persoană fizica ori, după caz, sediul inculpatului persoana
juridica, la momentul la care a săvârșit fapta;
d) locuința sau, după caz, sediul persoanei vătămate.

Prin locul săvârșirii infracțiunii se înțelege locul unde s-a desfășurat activitatea
infracțională, in totul sau în parte, ori locul unde s-a produs urmarea acesteia.
În situația în care infracțiunea a fost săvârșită circumscripția mai multor instanțe oricare
din ele este competentă
Când niciunul din locurile prevăzute mai sus nu este cunoscut, sau când mai multe instanțe
sunt sesizate simultan, competentă este prima instanță sesizată.
Ordinea prevăzută mai sus, se aplică în cazul în care două sau mai multe instanțe sunt
sesizate simultan ori urmărirea penală s-a efectuat cu nerespectarea acestei ordini.
Infracțiunile săvârșite în afara teritoriului României se judecă de către instanțele în a căror
circumscripție se află locuința suspectului sau inculpatului persoana fizica ori, după caz, sediul
inculpatului persoană juridică.
Dacă inculpatul nu locuiește sau, după caz, nu are sediul în România, iar infracțiunea este
de competenta judecătoriei, aceasta se judeca de Judecătoria Sectorului 2 București, iar în celelalte
cazuri, de instanța competentă după materie ori după calitatea persoanei din municipiul București,
în afara de cazul când prin lege se dispune altfel.
Infracțiunea săvârșită pe o navă este de competenta instanței în a cărei circumscripție se
află primul port român în care ancorează nava, în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
Infracțiunea săvârșită pe o aeronava este de competența instanței în a cărei circumscripție
se afla primul loc de aterizare pe teritoriul roman.