Citeşte următorul fragment:

După cum afirmă el însuși, Călinescu a socotit instructiv să-și înceapă cariera critică cu
„Viața lui Mihai Eminescu”. Deși excepțională, biografia i-a ridicat toată critica în cap, ca să nu
vorbim despre eminescologi, care îl considerau un intrus. Doar bătrânului Ibrăileanu cartea i s-a
părut ,,monumentul cel mai impunător ce s-a ridicat până astăzi lui Eminescu”. Tânărul Eugen
Ionescu o considera, în schimb, o ,,biografie romanțată în sensul cel mai peiorativ al cuvântului”.
Cartea debutează ironic și se încheie apologetic. Temeinic documentată, ea este, literar, o
capodoperă. Eminescu este un adevărat erou de roman, cum nu va fi în seria romanescă pe care i-
o va consacra Lovinescu. Autorul vede în el un tip plin de vitalitate, cu instincte puternice, boem
din adolescență, neglijent în felul de a se îmbrăca, veșnic nepieptănat, dormind cu plăcere în
podul cu fân și mulțumindu-se dimineața să-și arunce un pumn de apă pe obraz. Portretul e prea
de tot pământean ca să nu fie, pe alocuri, exagerat. E greu de închipuit, de exemplu, că
protocolarul Maiorescu l-ar fi invitat în casa lui, dacă poetul ar fi avut obiceiul de a-și ,,sufla
nasul în șervețele de masă”. Talentul extraordinar al autorului „Vieții” a impus acest portret și
deopotrivă o anumită imagine a unor evenimente importante din viața marelui poet. Două au
făcut o lungă carieră. Cel dintâi este relația cu Veronica Micle. Misogin, Călinescu o socotește pe
Veronica antipatică și frivolă. Nici gând de pasiune între ea și poet. E adevărat că avea la
dispoziție doar 20 de scrisori din corespondența lor care, știm de curând, numără 111, și că până
și acelea i se păreau suspecte de a fi fost fabricate de un eminescolog, Octav Minar. (S-a dovedit
a nu fi cu totul false, doar că Minar combinase după capul lui pasaje din scrisori diferite și își
amestecase pe ici-pe colo cerneala cu a poetei). Părerea lui Călinescu despre Veronica Micle a
fost considerată valabilă de către opinia generală până la ieșirea la iveală a întregii
corespondențe. Mai grav este că boala și moartea lui Eminescu au rămas până azi așa cum le-a
descris Călinescu, deși doi medici au contrazis versiunea călinesciană. Iată un caz excepțional în
care talentul critic se dovedește capabil să învingă știința. Călinescu a urmat cu o „Viață a lui Ion
Creangă”. Și de data aceasta, biograful face din scriitor un personaj de roman sau mai degrabă de
epopee. În portretul călinescian, Creangă e un Nastratin sau un Păcală moldovean, care provoacă
intenționat ierarhia bisericească trăgând cu pușca în ciorile de pe biserici, tot așa cum se amuza
pe seama scorțoșeniei aristocratice a junimiștilor, servindu-le candid povești ,,pe ulița mare”.
Analiza operei rămâne una de referință, cu toate contribuțiile înnoitoare din anii din urmă.
,,Antonpannismul și humuleștenismul sunt varietăți de rabelaisianism”, scrie Călinescu despre un
Creangă ,,erudit al filologiei”, cărturar ingenuu, cu școală puțină, dar bună, care nu știa multe,
dar ce știa, știa bine de tot. Între cele două biografii, Călinescu a redactat „Opera lui Eminescu”
în cinci tomuri groase. Este studiul cel mai minuțios de care Eminescu a avut parte, orânduit
sistematic, pe domenii și pe teme, cu sute de observații ascuțite privind cultura poetului, fără
exagerările celor care au văzut în el un enciclopedist sau au fost convinși că tot ce i-a ieșit din
mâini este genial. Tam-tamul făcut în anii din urmă în legătură cu „Caietele” lui Eminescu de
către C. Noica și E. Simion arată că lecția de spirit critic a lui Călinescu n-a servit la nimic.

Nicolae Manolescu, Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc

Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă istoria și

critica literară este sau nu importantă pentru imaginea cu care scriitorii clasici rămân în
conștiința publică, raportându-te atât la informațiile din fragmentul extras din volumul
„Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc” de Nicolae Manolescu, cât și la
propria experiență culturală.

În redactarea textului, vei avea în vedere următoarele repere:

– formularea unei opinii faţă de problematica pusă în discuţie, enunţarea şi dezvoltarea
corespunzătoare a două argumente adecvate opiniei și formularea unei concluzii pertinente; (14
puncte)
– utilizarea corectă a conectorilor în argumentare, respectarea normelor limbii literare (norme de
exprimare, de ortografie și de punctuație), aşezarea în pagină, lizibilitatea. (6 puncte)