CURS TO I Final

UNIVERSITATEA „VASILE ALECSANDRI” DIN BACĂU
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE MIȘCĂRII, SPORTULUI ȘI SĂNĂTĂȚII

DEPARTAMENTUL KINETOTERAPIE ȘI TERAPIE OCUPAȚIONALĂ
DOMENIUL DE STUDII - PSIHOLOGIE
CICLUL DE STUDII - I LICENȚĂ
PROGRAMUL DE STUDII/ CALIFICAREA – TERAPIE OCUPAȚIONALĂ
/TERAPEUT OCUPAȚIONAL
PROCESUL TERAPIEI OCUPAȚIONALE ŞI RAŢIONAMENTUL

PROFESIONAL
LECTOR UNIV. DR. RAȚĂ MARINELA

CUPRINS
1. Perspective în terapia ocupațională – definiție, elementele de bază

2. Raționamentul clinic
3. Terapia ocupațională bazată pe evidențe
4. Folosirea sinelei ”use of self” în terapia ocupațională
5. Terapia centrată pe client
6. Procese ocupaționale și perspective
7. Modele şi cadre de referinţă aplicate în problematica ocupaţională
8. Evaluare și diagnostic
9. Planificare și intervenție
Unitatea de curs 1. Perspective în terapia ocupație – definiție,
elementele de bază
Scop
 Prezentarea principalilor aspecte generale, definitorii legate de terapia
ocupațională.
Obiective operaţionale
După ce va studia această unitate de curs, studenţii vor putea să:
 Definească termenii de terapie ocupațională și ocupație;
 Enumere și să descrie tipuri diferite de ocupații;
 Explice direcțiile de implementarea practicii de terapie ocupațională;
 Explice rolul terapeutului ocupațional;
 Diferențieze obiectivele terapie ocupaționale, valorile terapeutice,
factorii determinanți și conceptele de bază.
Ocupația este un concept care este încă controversat în cadrul terapiei

ocupaționale. Unii terapeuti ocupaționali, consideră că este vag definită și pe scară
largă prost înțeleasă. Alții simt că ambiguitatea aceasta este totuși utilă, dă
diversitate experienţelor umane, dorința pentru o definiție unică, universal
acceptată poate fi greșită.
Astfel, punctele cheie în definirea termenului sunt:
 Ocupația este un fenomen complex și variat, care nu poate fi definit
succinct;
 Ocupațiile sunt acele experiente care sunt active, cu scopuri semnificative
contextualizate și umane.
 Terapeutul ocupațional trebuie să se asigure că ia în considerare natura
ocupației în toată munca lui de a lucra cu indivizi, grupuri și comunități.
 Există o bogată paletă de aspecte teoretice și este necesar a înțelege
legătura între ocupație și sănătate.
 Terapeuții ocupaționali trebuie să utilizeze literatura de spcialitate și să o
utilizeze în mod regulat pentru a sprijini și descrie practica lor.
Căutand o clarificare cât mai cuprinzătoare a obiectului de studiu al terapiei
ocupaționale, este util să ne oprim, mai intai asupra definiţiei oferite de Asociaţia
Americană de Terapie Ocupaţională, în 1968.
Conform acesteia terapia ocupaţională este „arta şi ştiinţa de a dirija modul
de răspuns al omului faţă de activitatea selecţionată, destinată să promoveze şi să
menţină sănătatea, să împiedice evoluţia spre infirmitate, să evalueze
comportamentul şi să trateze sau să antreneze subiectul cu disfuncţii fizice sau
sociale.”
Definiţiile ulterioare merg pe aceeaşi linie, diferenţele dintre ele ţinând mai
ales de sublinierea importanţei unui aspect sau altul, în vederea circumscrierii mai
exacte a obiectului de studiu al disciplinei. In acest sens, pe plan mondial este, incă
larg răspandită, o altă definiţie.
„Terapia ocupaţională este arta şi ştiinţa de a dirija participarea omului spre
îndeplinirea anumitor sarcini, cu scopul de a-i restabili, susţine şi spori
performanţa, de a uşura învăţarea acelor abilităţi şi funcţii esenţiale pentru adaptare
şi productivitate, de a diminua, sau corecta aspectele patologice şi de a promova
starea de sănătate mintală.”(Council on Standards, Adjot, 1972).
Există o dilemă în ceea ce privește ocupația care ar putea fi interpretată în
sensul ocupării forței de muncă plătită, mai ales când vorbim de specialiști
dinafara domeniului.
Totuși, elementul comun şi general al tuturor definiţiilor date terapiei
ocupaționale de diverşi autori, se bazează pe utilizarea conceptului de activitate sau
ocupaţie.
Orice activitate dispune de:
 o bază motivaţională,
 o structură (organizare prin autoorganizare)
 o semnificație scop, sau plan, în raport cu care se autoreglează. Activitatea
presupune o înlănţuire sau un sistem ierarhizat de acţiuni, care, la rândul lor,
cuprind operaţii. Nota definitorie a activităţii este transformarea de obiecte
materiale şi/sau informaţii şi ansambluri informaţionale.
Exemple de descrieri ale ocupaţiei:
- comportamente prin care oamenii, (grupuri sau indivizi), se manifestă în
lumea fizică, temporală şi socială;
- lucrurile obişnuite şi familiare care le fac oamenii de zi cu zi;
- activităţile în care oamenii se angajează de-a lungul vieţii lor pentru a-şi
îndeplini dorințele personale şi să dea sens vieţii lor.
- cuprinde toate modurile în care ne ocupăm timpul, în mod individual şi ca
grup;
- ocupaţia este un proces activ, de a ne preocupa de noi înşine şi de alţii, de a
ne bucura de viaţă şi de a participa în diverse contexte, fi social, economic,
productiv, pe toată durata vieţii;
- pași specifici de activitate în fluxul continuu de comportamente umane,
care sunt denumite în contextul cultural;
- o ocupaţie este o anumită experiență personală repetabilă sau nu.
Terapia Ocupaţională este o profesie de îngrijire a sănătăţii, ce contribuie la
creşterea calităţii vieţii grupurilor de persoane vulnerabile / cu disabilităţi prin
intermediul ocupaţiei (AOTA, 2002).
Bazele filozofice ale terapiei ocupaționale evidențiate de AOTA (Asociația
americană de terapie ocupaţională), se referă la următoarele considerente:
- Omul este o fiinţă activă a cărei dezvoltare este influenţată de utilizarea
unor activităţi practice.
- Folosindu-şi motivaţia intrinsecă fiinţele umane sunt capabile să-şi
influenţeze sănătatea fizică şi mintală, ca şi mediul fizic şi social, prin intermediul
unor activităti utile, practice.
- Viaţa umană include un proces de continuă adaptare, ceea ce înseamnă o
permanentă schimbare funcţională care promovează supravieţuirea şi
„actualizarea” individului. Factorii biologici, psihologici şi de mediu pot întrerupe
procesul de adaptare în orice moment al ciclului de viaţă. Afectarea procesului de
adaptare poate determina disfuncţii. Activităţile practice facilitează procesul
adaptativ.
Terapia ocupaţională este bazată pe folosirea activităţilor funcţionale pentru
a obţine maximum de adaptare a organismului la mediul său de viaţă. Esenţa
terapiei ocupaționale este participarea activă a pacientului la activităţile funcționale
în scopul îmbunătăţirii performanţei în ariile principale (Tabelul nr. ). Utilizarea
procedurilor facilitării, este acceptată de terapia ocupaţională numai în măsura în
care se folosesc pentru a pregăti pacientul pentru o bună participare la procesul
terapeutic.
Valorile terapiei ocupaționale reprezintǎ un set de concepte pe care se
sprijinǎ experienţa profesionalǎ a terapeutului ocupaţional:
Ocupaţia – dǎ sens vieţii; este un factor determinant al sǎnǎtǎţii şi bunǎstǎrii;
organizeazǎ comportamentul; se dezvoltǎ şi se schimbǎ de-a lungul vieţii;
influenţeazǎ şi este influenţatǎ de diverse medii; are efect terapeutic.
Persoana – este o fiinţǎ ocupaţionalǎ; este unicǎ; are demnitate şi valoare
intrinsecǎ; are capacitatea de auto-determinare; are abilitǎţile necesare participǎrii
în ocupaţie; este o fiinţǎ socialǎ şi spiritualǎ; influenţeazǎ şi este influenţatǎ de
diverse medii.
Mediul – este un concept larg ce include componente culturale,
instituţionale, arhitecturale şi sociale; relaţia dintre persoanǎ şi mediul sǎu
determinǎ organizarea, decizia şi satisfacţia ocupaţionalǎ.
Sănătatea – este mai mult decât absenţa bolii; este puternic influenţatǎ de
posibilitatea de decizie şi control în ocupaţiile zilnice; are o dimensiune personalǎ,
determinatǎ de satisfacţia ocupaţionalǎ şi o dimensiune socialǎ, asociatǎ cu
integritatea şi şansele egale ocupaționale.
Terapia ocupațională este o profesie care promovează sănătatea și starea de
bine prin ocupație. Terapia ocupațională este o profesie autonomă de îngrijire a
sănătăţii. Serviciile de terapie ocupaţională sunt concepute numai de către terapeuţi
ocupaționali calificați. Scopul principal al terapiei ocupaționale este de a permite
oamenilor să participe în societate şi să se implice în activităţi din viaţa de zi cu zi.
Aceste ocupaţii de fiecare zi au o importanţă esenţială pentru calitatea vieții
noastre.
Terapeuții ocupaționali sunt membri egali ai echipelor interdisciplinare de
îngrijire a sănătății, sociale şi de reabilitare. Terapeuții ocupaționali contribuie cu
propria lor perspectivă privind performanţa ocupațională în procesul de luare a
deciziilor de elaborare a programelor de oferire de servicii pentru clienți/ pacienți.
Terapeuții ocupaționali folosesc procesul de terapie ocupaţională pentru a-și evalua
pacienţii/ clienţii, pentru a colabora cu ei în vederea identificării problemelor de
performanță ocupațională, în vederea angajării acestora în stabilirea obiectivelor şi
strategiilor de intervenție precum și pentru a evalua rezultatele. Terapeuții
ocupaționali lucrează într-o varietate de contexte instituţionale şi servicii
comunitare (Federaţia Mondială a Terapeuților Ocupaționali (WFOT, 2007).
Conceptele principale pentru ocupație
În viaţa de zi cu zi folosim de multe ori conceptele de sarcină de lucru,
activitate şi ocupaţie ca sinonime. Dat fiind că ocupaţia este un concept central în
acest set de instrumente este necesar să îl clarificăm în acest context special. În
terapia ocupaţională, conceptele de ocupaţie şi activitate sunt legate între ele, dar au
sensuri diferite. Potrivit ENOTHE , ocupaţia este „un grup de 10 activităţi care are
sens personal şi socio-cultural, este numit într-o cultură şi sprijină participarea în
societate.
Ocupaţiile pot fi clasificate ca fiind de auto-îngrijire, productivitate şi/ sau
timp liber. Aceeași rețea definește activitatea ca „o serie structurată de acţiuni sau
activităţi care contribuie la o ocupaţie. Cu alte cuvinte, o activitate este un proces
de acțiune structurat spre îndeplinirea unui obiectiv. Sarcina reprezintă „o serie de
etape structurate menite să realizeze desfăşurarea unei activităţim (Anexe).
Terapia ocupațională se bazează pe folosirea de ocupaţii semnificative cu
clienții. Pentru a înţelege semnificația ocupaţiei este esenţial să se clarifice natura
reală a unei ocupații pentru fiecare individ. Aceeaşi ocupație poate avea sensuri
diferite pentru diferite persoane, în funcţie de structura de dezvoltare individuală a
persoanei. Pentru a descoperi semnificația ocupației trebuie să înțelegem că aceasta
se poate produce prin diferite moduri. În terapia ocupaţională se analizează de ce
este aleasă și realizată ocupația şi care sunt câştigurile terapeutice obținute în urma
îndeplinirii ocupației.
O ocupaţie terapeutică semnificativă trebuie aleasă astfel încât clientul să o
simtă ca fiind valoroasă pe parcursul procesului terapeutic. Fiecare ocupaţie poate
avea valori diferite pentru fiecare persoană, de ex., valori concrete, simbolice şi de
auto-recompensare.
Valoarea concretă este de obicei ceva cu rezultat vizibil şi produsul aduce
satisfacţie, deoarece prin realizarea acestui produs individul ar putea învăța noi
capacităţi şi aptitudini sau și-ar putea îmbunătăţi capacităţile și aptitudinile
existente sau evita consecinţele negative. Cu alte cuvinte, clientul dobândeşte
competenţă utilă şi performanţa duce la un produs concret, care este valoros pentru
client sau altcineva.
Valoarea simbolică este semnificația ocupației după cum este aceasta
percepută de către persoană. Sunt cel puțin trei nivele de interacțiune, și anume cel
personal, cultural și universal.
În al treilea rând, ocupația semnificativă are și valori de auto-recompensare.
Ocupația semnificativă va aduce recompense imediate. O persoană alege să
desfășoare o ocupație deoarece îi place să facă acel lucru. Este chiar posibil ca
persoana să uite de sine și de timp, iar subiectul ocupației și ocupația devin o
unitate. Ajunși aici putem folosi conceptul de flow.
Flow-ul este definit ca starea mintală de funcţionare în care o persoană
implicată într-o activitate este complet cufundată într-o senzaţie de concentrare
plină de energie, implicare deplină, şi succes în procesul de activitate. Flow-ul este
o motivaţie complet concentrată asupra unui lucru. În flow, emoţiile sunt pozitive,
energizante şi corespund sarcinilor care trebuie îndeplinite. Experiența flow-ului
este caracterizată de un sentiment de bucurie spontană în timpul îndeplinirii
sarcinii. Csikszentmihalyi a identificat zece componente ale experienței flow-ului.
Acestea sunt un obiectiv clar, concentrare, pierderea sentimentului conștiinței de
sine, un simț distorsionat al timpului, feedback, echilibru între nivelul de capacitate
și provocare, un sentiment de control personal asupra situației sau activității,
recompensă intrinsecă a activității, fuziune între lipsa conștientizării nevoilor
corpului și conștientizarea acțiunii.
Tabelul nr.1 Clasificarea ocupațiilor (Rusi-PyykönenM., Seppanen U.M., 2007)
Auto-îngrijire Productive Ludice Reacreative
Crearea și Contribuția Experimentarea A fi capabili, a fi
Scop tipic păstrarea unor la societate distracției și pur și simplu, a
rutine și și la bucuriei, ne
obiceiuri sprijinirea suspendarea relaxa, a deveni
elementare persoanei realității și mai puternici și a
așteptărilor socializa cu alții
acesteia
Acțiuni Acțiuni care Acțiuni care Acțiuni auto- Acțiune
tipice în constituie o produc orientate, structurată astfel
desfășurare structură de bunuri și exploratoare și încât să se ajungă
bază a vieții servicii care folosesc la relaxare și
noastre zilnice fantezia odihnă
Ocupații Grija față de Câștigarea Jocurile copiilor, Exercițiu fizic,
tipice în corp și salariului, pasiuni creative, meditație, viață
cadrul îmbrăcăminte, educație etc. sex, activități socială, viață în
diferitelor gospodărie, culturale etc. natură și jocuri
categorii transport etc. etc.
Rezultate În principal În principal În principal auto- În principal
tipice cu concrete concrete sau recompensare și simbolice și de
valoare simbolice simbolice auto-
ocupațională recompensare
Rolul terapeutului ocupațional
În practicarea ocupaţiilor, persoanele acţionează în funcţie de ceea ce trebuie
să facă, dar și în funcție de ceea ce se așteaptă de la ele. În realizarea acestui lucru,
indivizii își realizează şi crează propriile roluri sociale. Fiecare dintre noi are mai
multe roluri sociale diferite pe parcursul vieții. Cu trecerea timpului unele dintre
roluri rămân, de ex. cel de a fi fiică, iar altele sunt complet noi și doar pentru o
anumită perioadă de timp, cum este rolul de student. Rolurile pot rămâne aceleași,
însă aşteptările de la rol se pot schimba.
O ocupaţie şi un rol pot avea acelaşi nume, de exemplu ocupația de mamă şi
mamă. Conceptul de ocupaţie (de mamă) se referă adesea la acțiunile care trebuie
realizate pentru a atinge scopul ocupaţiei, în timp ce rolul (mamă) are o strânsă
legătură cu aşteptările sociale. Rolurile sunt definite de contextul social.
Oamenii din fiecare context definesc rolurile şi aşteptările comportamentale
dorite şi necesare. De asemenea, rolurile contribuie la identitatea și imaginea
sinelui ale unei persoane. În același timp, rolul stabilește o sarcină pe care cineva
trebuie să o îndeplinească, dar și o poziție socială care pe de o parte este adoptată
de către individ, dar și stabilită de către societate. Potrivit lui Hagedorn, rolurile
sociale sunt la cel mai înalt nivel de taxonomie ierarhică când vorbim de indivizi
care practică diferite ocupații.
Factorii de mediu care influențează ocupația
Dizabilitatea afectează mereu relația între persoană și mediu. Mediul poate
contribui la invaliditatea sau împuternicirea unei persoane cu incapacitate. În
literatura de terapie ocupaţională, conceptul de mediu include condiţii fizice,
obiecte, alte persoane, grupuri de oameni şi cultură (figura nr. 1).
În terapia ocupaţională, există o presupunere filosofică conform căreia nu
putem înţelege şi nu putem lucra împreună cu clientul nostru fără a ne gândi la şi a
lua în considerare mediul clientului: mediul trecut, prezent şi viitor. mediul cultural
mediul fi zic mediul social Componentele mediului terapiei ocupaţional În terapia
ocupațională credem că beneficiarii nu trăiesc într- un vid, ci că ei înșiși
influențează propriul mediu și viceversa.
O ipoteză de bază în terapia ocupaţională este faptul că mediul cultural,
mediul social şi fizic, toate acestea afectează ocupaţia umană, rolurile sociale,
creşterea şi dezvoltarea unei persoane. Conceptul de mediu cultural conţine
structuri sociale, valori, norme şi aşteptări cu privire la ceea ce este acceptabil şi ce
poate fi partajat într-o cultură specifică. În acelaşi timp, mediul cultural
înfluențează și manifestă anumite presiuni asupra unui anumit comportament
ocupațional.
Comportamentul ocupațional este un rezultat al strategiilor învăţate; aceste
strategii sunt cele care ne-au sprijinit în atingerea obiectivelor noastre. Obiectele şi
evenimentele din jurul nostru ne permit să ne comportăm într-un mod specific, dar
există și aşteptările sau cererile din partea culturii şi mediului cu privire la modul în
care trebuie să ne comportăm. Cunoaștem cultura noastră şi în funcție de aceasta
știm ce se așteaptă de la noi (Anexe).
Mediul social este format din persoane de care suntem legați în momentul de
faţă şi de persoanele de care vom fi legați în viitor. Acestea includ membrii
familiei, prieteni, colegii de la locul de muncă, vecinii şi acele persoane care sunt
producători de servicii şi/ sau ne controlează. Îmbrăcămintea, adăpostul, hrana şi
toate lucrurile materiale de care are sau de care va avea nevoie o persoană fac parte
din mediul fizic, la fel ca şi clădirile arhitectonice, obiectele şi natura.
Mediul social:
Mediul cultural: Mediul fizic:
• rețele sociale
• modul în care este • resurse fizice pentru
• posibilitățile de a
văzută persoana îndeplinirea
obține sprijin
• relația cu natura performanței
emoțional și financiar
• relația cu alte ocupaționale (copii)
• sentimentele față de
persoane/ grupuri • efectele handicapului
familie sprijină sau
• limba legate de mediul fizic
împiedică dezvoltarea
• religia • ajutoare
• capacitatea de
• interacțiunea în • modificări aduse
interacționare sinceră
cadrul familiei locuinței, locului de
și deschisă
• munca muncă, școlii etc.
• rolul celor bolnavi
• exprimarea • atitudinea față de
sau cu dizabilități
nevoilor și senti- absența din motive de
descalificare • echitatea
mentelor
ocupațională
• lucruri temporare
• resursele societății
• vârsta
Figura nr. 1 Factorii de mediu
Un mediu care prezintă foarte multe cerințe, presupune angajare, atenție și

cea mai bună performanță posibilă. Este firesc ca oamenii să caute un mediu care
să le permită să-și folosească propria lor capacitate. Atunci când cerințele sunt prea
mari, oameni pot experimenta sentimente de anxietate sau neputință. Cu trecerea
timpului vom observa cerinţele mediului în capacităţile şi competenţele oamenilor;
acestea vor influența în aşa fel încât oamenii vor desfăşura activităţile prin roluri
hotărâte şi performanţă ocupațională. Când cerințele sunt prea mici sau obiectele
sunt prea simple pentru nivelul de dezvoltare al persoanei, rezultatul este că
persoana va fi plictisită și nu va manifesta interes. Rezultatul acestui lucru va fi un
comportament negativ, din cauza privării senzoriale
Temă de casă
Faceți analiza rutei zilnice personale, selectați și organizați activitățile funcție de
ariile principale ocupaționale.
Bibliografie
1. American Occupational Therapy Association. (2002). Occupational
therapy practice framework: Domain and process. American Journal of
Occupational Therapy,56, 609–639.
2. Creek, J. (2003). Occupational Therapy defined as a complex intervention.
College of Occupational Therapists.
3. Creek, J. 2010. The Core Consepts of Occupational Therapy. A dynamic
Framework for Practice. Jessica Kingslay Publishers.
4. Creek, J., Ilott,I. ,Cook, S. & Munday, C. 2005. Valuing Occupational
Therapy as a Complex Intervention. The British Journal of Occupational Therapy,
Volumul 68, Numărul 6, iunie 2005 , pp. 281-284(4).
5. Csikszentmihalyi, M. 1990. Flow. The Psychology of Optimal
Experience .Paperback.
6. Hagedorn, R. (2000). Tools of practice in occupational therapy: A
structured approach to core skills and processes.
Edinburgh: Churchill Livingstone.
7. Mosey, A. 1996. Psychosocial components of occupational therapy.
Philadelphia : Raven Press : Lippincott-Raven
8. Law M, Cooper B, Strong S, Stewart D, Rugby P, Lets L, (1996) The
Person – Environment – Occupation Model: A Transitive approach to occupational
performance, Canadian Journal of Occupational Therapy;
9. Mosey, A. (1986). Psychosocial components of occupational therapy. New
Psychosocial components of occupational therapy. New York: Raven Press.
10. Muir Gray, JA., ( 1997) Evidence-based healthcare: how to make health
policy and management decisions. London: Churchill Livingstone.
11. Polataijko H. J,Mandich A, Martini R, (1999) Dinamic Performance
Analisis; A Framework for Understanding Occupational Performance, The
American Journal of Occupational Therapy, April 1999, (65 – 71)
12. Reed K. L., Sanderson S., (1999) Concepts of Occupational Therapy,
Lippincott Williams-Wilkins, Pennsilvania USA
13. Wilcock, Ann. 1998. An occupational prspective of health.
Thorofare.NI.Slack.
14. CAOT (1997) Enabling Occupation: An occupational therapy
perspective,; Adapted from: Polatajko, 1992; and Law, Baptiste, & Miils, 1995
Unitatea de curs 2. Raționamentul clinic
Scop
 Prezentarea principalilor aspecte generale, definitorii legate de
raționamentul clinic al terapiei ocupaționale.
 Definească termenul de raționament clinic;
 Enumere și să descrie tipuri diferite de raționamente clinice;
 Argumenteze prin exemple din practică, bazate de studii de caz,
implementarea diferitelor raționamente în practica de terapie ocpațională;
 Explice rolul terapeutului ocupațional în practică;
 Diferențieze raționamentele clinice specifice terapiei ocupaționale.
Terapeuti ocupaționali vorbesc de raționamentul clinic ca fiind acea

capacitate de a oferi un motiv pentru o decizie clinică. Raționamentul clinic nu
reprezintă neapărat capacitatea de a oferi motive explicite pentru o acțiune
terapeutică, deoarece chiar și în știință știm mai mult decât putem spune (Polanyi,
1967). Benner (1984), Dreyfus și Dreyfus (1986), și Schon (1983, 1987) sunt
printre cei care au scris pe larg despre natura tacită a expertizei profesională. Deși
capacitatea de verbalizare a cunoștințelor practice este avantajoasă, de multe ori
informațiile sunt încorporate în mâinile noastre sau ochii noștri și este dificil de a le
traduce în cuvinte (Case-Smith J., 2005).
Terapeuții ocupaționali creează intervenții ca urmare a analizei interacțiunii
dintre abilitățile clientului, mediu și activități. Când evaluăm performanțele
ocupaționale identificăm limitările privind componentele de performanță, influența
factorilor de mediu precum și dicrepanțele dintre cerințele activităților și abilitățile
clientului (Case-Smith J., 2005).
”Raționamentul clinc sau professional implică o serie de strategii mentale și
procese cognitive superioare care încurajează terapeutul să ia cele mai bune decizii
pe parcursul intervenției” (Creek, J. (2003).
Analiza interrelației dintre acești factori și echilibrul acestor elemente de
bază sunt esența pentru raționamentul clinic.
Terapeuții ocupaționali folosesc raționamentul clinic pentru a realiza
evaluarea și a planifica intervenția. Acest proces facilitează analiza cât mai
profundă și holistică a clientului și elaborarea terapiei centrate pe client. Au fost
identificate 6 elemente ale raționamentului clinic, ele interpătrundu-se în diferite
situații (Schell 2003): științific, narativ, pragmatic, interactiv, etic, condițional,
procedural.
Raționamentul științific
Acest tip de raționament se referă la aspecte de diagnostic și procedural. În
această situație terapeutul ocupațional folosește informații ce se bazează pe
cercetări veridice, valoaroase cât și pe experiența și formarea proprie. Când se
cunoaște diagnosticul clientului, terapeutul analizează simptomatologia și planifică
ce fel de evaluare, teste poate folosi. Spre exemplu, un coppil cu autism poate fi
evaluat printr-o observație standardizată într-un mediu natural dar și pe baza
interviului cu părintele. Este dificil pentru un astfel de copil să urmărească itemii
testului sau să dea informații referitoare la anumite aspecte complexe. În schimb
dacă se evaluează un copil cu dificultăți de coordonare, testele standardizate pot fi
relevante. După evaluare datele culese sunt analizate și interpretate și pe baza
raționamentului științific sunt alese cele mai adecvate intervenții, strategii, abordări
terapeutice.
Sunt selectate tehnici specifice și activități în conformitate cu problemele
identificate sau pe baza diagnosticului. Un exemplu poate fi un copil cu
artrogripoză ce prezintă limitări ale mobilității pe membrele superioare, dificultăți
în ținerea și folosirea unor ustensile sau deschiderea cutiilor, borcanelor. De
asemenea acesta nu poate să-și care cărțile la școală. În acest caz, terapeutul
ocupațional selectează pe baza raționamentului clinic o strategie
compensatorie/adaptativă deoarece artrogripoza nu are un pronostic funcțional prea
bun, mai ales la nivel de forță musculară și mobilitate. În cazul unei dispraxii și a
dificultăților de scris strategia aleasă este cea remedială și vizează îmbunătățirea
funcționalității. Terapeutul ocupațional consideră că printr-o antrenare continuă a
funcției facilitează feed-back-ul kinestezic, astfel mișcările mâinii, viteza și
lizibilitatea vor fi îmbunătățite.
Raționamentul științific este sistematic, bazat pe o gândire logică ce vizează
testarea unor ipoteze, utilizarea unor modele, tehnici și ține cont de cercetarea
bazată pe evidențe.
Raționamentul narativ
Prin raționamentul narativ, terapeutul ocupațional are o viziune mai lărgită
despre client, plasându-l într-un context comunitar și familial. Povestea vieții
clientului este importantă în contextul familial deoarece terapeutul poate stabili
prioritățile și finalitățile cele mai importante pentru viața sa. Toate aspectele
contextuale sunt importante incluzând trecutul, condițiile familiale, structura,
resursele și susținătorii. De exemplu poate fi un client cu sindrom Down care are
părinți avocați, cu resurse financiare mari și un suport familial puternic. Aceștia pot
fi foarte motivați să realizeze activități terapeutice acasă și este posibil să primească
programe de terapie săptămânal. Terapeutul crează programe săptămânale de
intervenție ce corespund cu cerințele și prioritățile familiei, incluzând și clientul, și
se implementează într-un mediu fizic adecvat, disponibil acasă. De asemenea poate
fi vorba și de o persoană cu accident vascular care locuiește într-un azil. Deși
personalul are cele mai bune intenții, nu are timp să aplice cu regularitate
programele de intervenție pentru îmbunătățirea coordonării manuale. În această
situație terapeutul ocupațional stabilește împreună cu clientul și personalul
prioritățile și încearcă să stabilească o rutină, un plan zilnic, încurajând clientul să
facă independent anumite activități, doar sub supraveghere.
Raționamentul narativ este un proces fenomenologic ce implică empatia,
improvizația și atenția la nivel de valori și credințe, ce folosește povestirile pentru a
crea o imagine de ansamblu asupra nevoilor particulare și a situațiilor problematice
ale clienților.
Raționamentul pragmatic
Încorporează considerațiile constrângerilor practice și a factorilor sociali. În
acest tip de raționament ține cont de resursele practice disponibile și de strategii de
rezolvare a problemei (problem-solving) atunci când resursele nu sunt cele ideale
pentru soluționarea problemelor. Este o abordare care se potrivește mai ales
contextului în care companiile de asigurări nu acoperă sau nu susțin deloc
achiziționarea unor echipamente speciale, adaptate. O altă situației poate fi atunci
când părinții sau aparținătorii nu pot participa sau să se implice în ședințele de
terapie și terapeutul trebuie să găsească cea mai adecvată modalitate de a furniza
serviciile terapeutice or să se asigure că terapia totuși este implementată pe baza
unei comunicări eficiente. Terapia este influențată mai tot timpul de acest
raționament, mai ales când discutăm de contextul socio-cultural și financiar
românesc. Limitările pot fi impuse de timp, resurse financiare, spațiu, personal
calificat, astfel că negocierea și compromisul pot fi două elemente esențiale pentru
acest tip de abordare.
Raționamentul interactiv
Este imperativă folosirea sinelui, a abilităților personale, în relația cu
clientul. Unul din elementele esențiale în terapie este crearea unei relații terapeutice
eficiente, bazată pe încredere și profesionalism. Unele dintre întrebările a căror
răspuns crează și consolidează o relație pot fi: Care sunt interesele clientului? Ce își
dorește cel mai mult clientul? Care sunt punctele sale tari? Nu doar clientul este
important în cadrul acestui raționament ci și familia sa. Facilitând implicarea
clientului în intervenție șansele succesului terapeutic cresc semnificativ. De
exemplu, lui Zach îi plac mașinuțele de pompieri. Terapeutul ocupațional va folosi
acest motive să-l încurajeze pe copil să participe activ și chiar să-și folosească
propria imaginația de a se urca, coborî sau conduce o astfel de mașină. Un alt caz
poate fi al unui copil cu autism care are probleme senzoriale, el este foarte sensibil
la suprastimulare de tip auditiv și tactil. În această situație terapeutul ocupațional
folosește o voce joasă, caldă când comunică. Când interacționează folosește o
atingere fermă și doar atunci când în prealabil l-a desensibilizat. Un alt rol al
terapeutului ocupațional este acela de a învăța, educa persoanele care vin în contact
cu clienții asupra modului cum trebuie să reacționeze sau să se comporte, metode
interactive care să-i apropie de client și să îmbunătățească procesul de comunicare
și participare în activități productive, de timp liber sau chiar de autoîngrijire.
Raționamentul interactiv crește interacțiunea dintre terapeut și client. Terapeutul intervine
subtil pentru a evalua nivelul motivațional al clientului și a-l implica cât mai mult în tratament.
Științific
Procedural Narativ
Raținament
clinic
Condițional Pragmatic
Etic Interactiv
Figura nr. 2 Clasificarea raționamentelor clinice
Raționamentul etic
Raționamentul etic este un proces de gândire asupra dilemelor etice cu
scopul de a găsi cele mai bune intervenții. Poate viza cântărirea riscurilor și
beneficiilor specifice strategiilor și abordărilor terapeutice (Schell, 2003).
Terapeuții ocupaționali folosesc raționamentul etic când prioritizează terapia,
atunci când sunt limite legate de timp, resurse sau chiar atunci când ei sesizează că
acțiunile terapeutice ale colegilor din echipa interdisciplinară vin în conflict cu
valorile terapeutice sau obiectivele clientului. Acest tip de raționament poate fi
prioritar celorlalte mai ales când sunt anumite riscuri sau când terapeutul prezintă
dileme morale. Dilemele pot fi atunci când resurse și serviciile terapeutice nu se
mulează pe nevoile clientului sau ale familiei sale. Când este necesară tehnologie
asistivă, specializată, terapeutul folosinf raționamentulclinic definește care sunt
limitele ca și terapeut și care sunt ale agenției de asigurare și să facă recomandarea
necesară pentru a ajuta familia să obțină mai multe resurse. Când companiile de
asigurare de sănătate sau agenția națională nu acoperă costurile serviciilor de
terapie pe termen lung se poate ca acel client să primească terapie pe o perioadă
mai scurtă, durata, intensitatea, frecvența ședințelor fiind reduse. Familia însă poate
fi folosită ca resursă și în acest caz raționamentul pragmatic este combinat cu cel
etic.
Raționamentul condițional
Acest tip de raționament ajută terapeutul să aibă o vedere de ansamblu
(Fleming, 1994, Mattingly 1994). Prin raționamentl condițional, terapeutul
ocupațional cumulează informațiile despre client, context, activități anticipate,
proioritățile clientului sau ale familiei și își imaginează viitorul astfel încât să ia cea
mai corectă decizie terapeutică. Astfel o anumită activitate poate fi eficientă dar nu
și atunci când o privim pe termen lung. Spre exemplu, a învăța să traseze litere nu
este un obiectiv funcțional pentru un copil care nu va putea vreodată să scrie lizibil.
Dacă acest copil va folosi calculatorul pentru a-și scrie temele sau a comunica,
atunci rolul terapeutului ocupațional va fi acela de a-l învăța să folosească tastatura
în loc să insiste pe învățarea scrisului de mână.
În raționamentul condițional terapeutul ține cont de client, disabilitate,
familie, mediu social, fizic și de trecutul, prezentul și viitorul vieții. Pentru unii
clienți viitorul poate fi considerat ca o situație prezentă și de aceea terapeutul
trebuie să găsească cele mai bune abordări.
Raționamentul procedural este un proces logic în paralel mergând cu
cerințele științifice și se bazează pe succesiunea logică a pașilor în terapie.
Raționamentul clinic în terapia ocupațională are mai multe dimensiuni și
multiple perspective asupra clientului, familiei, incluzând valorile, interesele,
prioritățile și contextele. Terapeutul ocupațional, prin prisma raționamentului
clinic, analizează dimensiunile relevante ale diferitelor situații, cazuri și găsește
cele mai optime soluții. Majoritatea deciziilor terapeutice sunt luate în context
interdisciplinar și se concentrează pe complexitatea cazului și perspectivele
posibile. Terapeuții ocupaționali adesea folosesc o combinație de raționamente, așa
cum se exemplifică în cazul unui client cu ataxie. Se selectează metodele de
intervenție după o analiză a problemelor din punct de vedere clinic (echilibru
precar), prioritățile (să meargă pe bicicletă) și contextul pragmatic (resursele
familiei pentru a achiziționa o bicicletă, mediu corespunzător pentru a se putea
deplasa). Un alt exemplu este cel al unui nou născut când terapeutul ocupațional
folosește raționamentul pragmatic și condițional pentru a recomanda un orar al
serviciilor de terapie timpurie acasă. Terapeutul decide că este necesară o
monitorizare o dată pe lună decât terapie directă deoarece copilul s-a comportat
fără probleme în unitatea de îngrijire intensivă neonatală (raționament științific),
părinții au suport familial cât și fizic, material (raționament condițional și narativ)
și terapeutul știe că specialistul în înjrijiri la domiciliu va implemeta activitățile
terapeutice sugerate (raționament condițional). În acest caz dacă s-ar fi luat în
considerare doar un singur raționament s-ar fi luat alte decizii.
Mantlly 1991 pune accentul pe raționamentul centrat pe nevoile clare are
clientului, pe nevoi cu scop și sens pentru viața sa,astfel încât el să-și înțeleagă
boala și efectele acestei asupra funcționalității generale și nu doar din punct de
vedere biologic. Autoarea susține că un astfel de model de raționament clinic este
mai adecvat decât modelul medical tradițional (științific), care este construit pe
științele biologice și se concentrează pe deficiențe fizice asociate cu dizabilități.
Astfel, unii terapeuți se centrează mult prea mult pe componentele de performanță,
alegând activități care nu au relevanță pentru viața clientului, neavând un scop
funcțional lărgit.
Modelul medical, cu accent pe corpul fizic, nu constituie elementul de bază
în raționament clinic în terapia ocupațională. Așa cum am descris și mai sus există
încă 5 modele, elemente înafara celui științific care descriu mai în detaliu ce
înseamnă raționamentul clinic în terapia ocupațională. Riscul este ca terapeuții
ocupaționali să se rezume doar la componentele de perfomanță, uneori centrate
doar pe cele fizice, musculo-skeletale, neuromusculare și să uite cât de importantă
este intervenția pentru viața persoanei tratate.
Raționamentul clinic sau profesional este influențat de mai mulți factori
contextuali și ce țin de terapeut. Un program terapeutic poate conține mai multe
raționamente funcție de particularitățile individului și cerințele procesului
intervențional.
Temă de casă
Realizați un referat care să cuprindă un tip de raționament și exemplificați-l
pe un studiu de caz.
Bibliografie
1. American Occupational Therapy Association. (2002). Occupational
therapy practice framework: Domain and process. American Journal of
Occupational Therapy,56, 609–639.
2. Bickenbach JE, Chatterji EM, Ustun TB, (1999) Models of disablement,
universalism and the ICIDH (Modele de dizabilitate, universalism şi ICIDH),
Social Science and Medicine, 48:1173 - 1187.
3. Case-Smith J., (2005) Occupational therapy for children, Elsevier Mosby,
Philadelfia, USA
7. Hagedorn, R. (2000). Tools of practice in occupational therapy: A
structured approach to core skills and processes.
8. Harbor R., Miller J., (2001) A New System of Grading Recommendations
in Evidence Based Guidelines, Brit. Med. J., 323: 334-336
9. Howe, M. & Schwartzberg, S. 2001. A functional Approach to Group
Work in Occupational Therapy. Lippincott Williams &Wilkins.
10. Hvalsoe, B. & Josephsson,S. 2003. Charasteristics of meaningful
Occupations from Perspective of Mentally ill People. Scandinavian Journal of
Occupational therapy 10: 61-71.
12. Law M, Cooper B, Strong S, Stewart D, Rugby P, Lets L, (1996) The
Person – Environment – Occupation Model: A Transitive approach to occupational
14. Muir Gray, JA., ( 1997) Evidence-based healthcare: how to make health
15. Polataijko H. J,Mandich A, Martini R, (1999) Dinamic Performance
17. Sackett, D. L., Rosenberg, W. M., Gray, J. A., Haynes, R. B., &
Richardson, W. S. (1996). Evidence based medicine: what it is and what it isn't.
British Medical Journal, 312 (7023) ,71-72.
Thorofare.NI.Slack.
19. xxx, „Developing Methodology for Drawing-Up Guidelines on Best
Medical Practice”, Council of Europe Rec., 2001
20. xxx, ENOTHE. 2006. Tuning și Calitate: Terminologie. www.
enothe.hva.nl/tq/terminology.htm
Unitatea de curs 3. Terapia ocupațională bazată pe evidențe
Scop
 Prezentarea principalilor aspecte generale, definitorii ale practicii bazate pe
evidențe în practica terapiei ocupaționale.
 Definească termenii specifici practicii bazate pe evidențe;
 Enumere și să descrie cele cinci nivele de evidență;
 Explice miturile practicii bazate pe evidențe;
 Diferențieze aspecte fundamentale ce stau la baza procesului de luare de
decizii.
Integrarea rezultatelor din cercetare în practica profesională a diverselor

domenii a câştigat tot mai mulți adepți în ultimii ani. Caracterizată drept una din
"poveştile de succes ale anilor 1990" (Booth, A, 2004), mişcarea bazata pe dovezi
are drept concept fundamental ideea că "practica ar trebui să se bazeze pe cercetări
actuale, valide și de încredere" (Brice, A.; Hill, A. (2004)), iar unul din obiectivele
acestui proces este îmbunătățirea calităţii serviciilor oferite în domeniul în care este
practicat. Începuturile sale pot fi identificate în domeniul medical, dar în ultimii ani
tot mai multe domenii și profesii au adoptat metodele sale și chiar au început să
folosească sintagma în denumirea lor.
Practica bazată pe dovezi științifice poate fi definită ca ”utilizarea
conștiincioasă, explicită și judicioasă a celor mai bune dovezi actuale în luarea
deciziilor cu privire la îngrijirea individuală a pacienților, clienților" (Sackett, D. L.
et all., 1996).
Furnizorii de servicii de terapie ocupațională folosesc abordări diferite pentru
a-i ajuta pe clienții care prezintă probleme de ordin ocupațional. Anumite abordări
teraputice au o evidenţă ştiinţifică solidă, iar altele au puţine cercetări care să le
susţină eficienţa. Terapeuţii care utilizează metodele de tratament bazate pe ştiinţă
folosesc ceea ce se cheamă „practică validată ştiinţific”, ceea ce înseamnă că
modul în care lucrează ei se bazează pe aspecte dovedite ştiinţific. În mod similar,
tratamentul care se bazează pe date ştiinţifice se numeşte „tratament validat
ştiinţific”.
Din păcate nu există o conştientizare crescută în rândul oamenilor asupra
„practicii şi tratamentului validat ştiinţific”. Ca rezultat, familiile nu sunt obişnuite
să întrebe dacă terapeutul utilizează tehnici de tratament validate ştiinţific. Ca
urmare, copiii, adolescenţii şi adulțiii rămân timp îndelungat în terapie (luni, poate
chiar ani) fără ca părinţii lor să realizeze că există strategii de tratament validate
ştiinţific. Cele mai bune practici şi abordările preferenţiale în tratarea problemelor
de ordin ocupațional și nu numai pot fi găsite pe site-urile de specialitate, ale unor
asociații profesionale, articole cu valoare științifică recunoscută, cărți de
specialitate..
Tratamentele validate ştiinţific sunt bazate pe evidenţa ştiinţifică. Aceasta
înseamnă că există studii care arată că anumite forme de tratament funcţionează
mai bine pentru anumite probleme. Tratamentele sunt studiate pe loturi mari de
subiecţi, numite loturi clinice care cuprind sute de clienți, subiecți pentru fiecare
studiu. De exemplu, copiii cuprinși în studiu prezintă o problemă centrală similară,
cum ar fi depresia sau comportamentul delicvent. Cercetărorii atribuie la
întămplare copiii pentru a primi fie tratamentul A, fie tratamentul B, de exemplu.
Dacă tratamentul A ajută mai mult copiii decât tratamentul B, atunci tratamentul A
primeşte potenţialul statut de tratament validat ştiinţific. Dacă sunt mai multe studii
care susţin eficienţa tratamentului A, el capătă recunoaşterea de tratament validat
ştiinţific.
În terapie se utilizează un sistem pe 5 nivele de evidență (www.
effectivechildtherapy.com), nivelul 1 cuprinzând tratamentele care au obţinut
suportul cel mai mare - cu alte cuvinte are baza de evidenţă ştiinţifică cea mai
ridicată. Un exemplu, terapia cognitiv - comportamentală sau ABA sunt tratamente
care aparţin nivelului 1 în ceea ce priveşte tratarea anxietăţii sau a tulburărilor de
comportament la copii autiști. În continuare vom descrie fiecare nivel în detaliu.
La fel ca toţi profesioniştii din sănătate, terapeuții ocupaționali sunt
dedicaţi pentru a oferi nivelul cel mai bun de sprijin disponibil, prin evaluarea
constantă şi compararea efectelor uno rintervenții variate pentru problemele de
ordin ocupațional. Cu toate că există mai multe definiţii prin care se pot stabilii
categorii pentru nivelul de susţinere din cercetare a unui tratament, cel utilizat este
cel al Diannei Chambless (Chambless şi colab, 1998). Fiecare tratament este
evaluat pentru fiecare nivel și pentru fiecare problematică. Acest lucru înseamnă ca
Tratamentul A poate fi la nivelul 3 pentru problemele de ordin senzorial şi la
nivelul 1 pentru tulburările de comportament. De asemenea, noi informaţii pot duce
la schimbări în nivelurile alocate tratamentelor, mutându-le fie mai sus fie mai jos.
Nivelul 1: Există o evidenţă foarte solidă; Tratamentul are efecte bune.
Tratamentele de la nivelul 1 dispun de cea mai mare evidenţă până în prezent.
Pentru a atinge acest nivel ridicat, aceste tratamente trebuie să întrunească un
număr de criterii stricte. În mod special, trebuie să existe două loturi mari
desemnate aleator care au arătat o eficenţă crescută a tratamentului faţă de alte
tratamente (cum ar fi placebo sau alt tratament puternic). Totodată, aceste studii
trebuie conduse de cercetărori independenţi, lucrând în echipe de cercetare din
locuri diferite. Acest lucru înseamnă că tratamentul trebuie să lucreze bine pentru
cercetători diferiţi, nu doar pentru cel care a dezvoltat tratamentul.
Nivelul 2. Evidenţă puternică și are efect. Nivelul 2 are un support mai
modest. Cu toate că există cel puţin două studii bune care arată că tratamentul este
eficient, ambele studii pot fi făcute de aceeaşi echipă de cercetare.
Nivelul 3. Evidenţă preliminară; S-ar putea să funcţioneze. Această categorie
de tratamente s-ar putea numi categoria tratamentelor promiţătoare. Există o
evidenţă care arată că ele funcţionează, dar aceasta vine din studii mici, unele
nefiind considerate valide ştiinţific. Aceste tratamente pot fi susţinute doar de un
studiu bun. Prin urmare convingerea că acest tratament funcţionează nu este foarte
mare.
Nivelul 4. Neştiut; netestat. Nivelul 4 conţine acele tratamente care au fost
utilizate dar nu au fost testate cu atenţie. Ele pot fi considerate tratamente
experimentale. Unii consideră că aceste tratamente ar trebui evitate până când nu
vor fi evaluate suplimentar.
Nivelul 5: Nu funcţionează/au fost testate şi nu au funcţionat.
Nivelul 5 cuprinde tratamentele care au fost testate şi până acum par să nu
funcţioneze. Ele pot să fie mai bune ca alte tratamente sau chiar să înrăutăţească
lucrurile. Până când nu vor apărea noi date că tratamentele de la nivelul 5
funcţionează mai bine, această listă de tratamente nu constituie o opţiune bună de
intervenție.
Ierarhizarea dovezilor în funcţie de puterea lor este dificilă şi supusă
interpretărilor. Tabelele 2 şi 3 prezintă două sisteme, oarecum asemănătoare, de a
evalua credibilitatea studiilor desprinse din literatură.
Tabelul 2 Criteriile medicinii bazate pe dovezi în raport cu ghidurile de

practică clinică (US Agency for Healthcare Research and Quality)
Nivelul Gradul de
Sursele
dovezilor recomandare
Metaanalize sau studii randomizate controlate
Ia
(SCR) A
Ib Cel puţin un SCR
Cel puţin un studiu bine conceput, dar
IIa
nerandomizat
Cel puţin un alt studiu semiexperimental, bine
IIb B
conceput
Studii descriptive, neexperimentale (comparative,
III
de corelaţie, de caz)
Rapoartele sau opiniile comitetelor de experţi şi/sau
IV C
experienţa clinică a unor autorităţi respectate
Tabelul 3 Criteriile medicinii bazate pe dovezi în raport cu ghidurile de

practică clinică (Scotish Intercollegiate Guidelines Network) (Harbor R., Miller J.,
2001)
Nivelul Sursele Grad Descriere
dovezilor
1++ Metaanalize de înaltă calitate, A
Cel puţin un studiu
revizuiri sistematice ale unor studii
1++* sau un studiu
randomizate controlate (SRC) sau
1+**
SRC cu risc foarte mic de eroare
1+ Metaanalize bine conduse şi la fel B Un corp de dovezi 2+
ca 1++ +* sau dovezi
extrapolate din studii
1++ sau 1+
2++ Revizuiri sistematice de înaltă C
calitate a unor studii de cohortă sau
de caz. Studii de cohortă sau de caz Un corp de dovezi
cu risc foarte redus de eroare şi 2+** sau dovezi
probabilitate înaltă că relaţia este extrapolate din studii
cauzală 2++
2+ Studii de cohortă sau de caz bine
conduse şi la fel ca 2++
2 La fel ca 2+, dar cu risc de eroare şi D
risc semnificativ ca relaţia să nu fie Dovezi de nivelul 3
cauzală sau 4 sau dovezi
extrapolate din studii
3 Studii non-analitice (serie de 2+
cazuri, prezentări de caz)
4 Opinia experţilor
* Dacă sunt direct aplicabile populaţiei-ţintă
** Dacă sunt direct aplicabile populaţiei-ţintă şi consistenţa rezultatelor globale
este demonstrată.
Mituri comune despre practica bazată pe dovezi științifice

Mitul 1: Practica bazată pe dovezi științifice ignoră abilitățile clinice
dobândite
Fapt: Practica bazată pe dovezi științifice examinează critic toate procedurile
clinice, terapeutice și evaluează specificitatea lor funcție de diferite situații.
Mitul 2. Intră în conflict cu practica centrată pe client
Fapt: Utilizarea de dovezi este doar o parte din procesul de luare a deciziilor
clinice. Situațiile clientului, preferințele și valorile sale sunt o componentă cheie în
acest proces.
Mitul 3. Este imposibil de realizat
Fapt: este imposibil și nerezonabil, să ne așteptăm ca orice practician să țină
pasul cu toată literatura de specialitate. Nu înseamnă că terapeuții ar trebui să fie
continuu în bibliotecă, dar ar trebui permanent să ne amintim să căutăm dovezi care
să susțină sau să infirme eficiența metodelor de intervenție.
Mitul 4. Practica bazată pe dovezi este ”tăioasă, rece”, fără să se bazeze pe
raționamentul individual clinic.
Fapt: "Dovezile clinice nu pot înlocui experiența clinică individuală deoarece
aceasta expertiză decide dacă metodele alese sunt valide pentru pacient" (Sackett,
1998).
Mitul 5. Respinge orice evidență care nu se bazează pe un studiu controlat
randomizat (RCT).
Fapt: Practica bazată pe dovezi insistă asupra faptului că fiecare client este
tratat cu cele mai bune dovezi disponibile, că terapeuții fac un efort veritabil pentru
a găsi cea mai bune soluții, datele fiind resursele lor.
Mitul 6. Există foarte puține dovezi disponibile în reabilitare, care pot fi
folosite.
Fapt: Există mai multe studii randomizate în fiecare an și există multe alte
tipuri de dovezi pe care le putem analiza pentru a lua decizii bune.
Mitul 7: Este un instrument pentru factorii de decizie din sănătate și a fost
introdusă pentru a reduce costurile.
Fapt: Folosirea dovezilor științifice nu reduce nevoia de tratamente ci
încearcă să se asigure că fiecare client primește cel mai adecvat tratament pentru
starea lui / ei.
Provocări pentru terapeuții ocupaționali:
 dovezi insuficiente;
 luarea ad literam a noțiunilor de bază;
 Transferul rezultatelor în practică;
 Tendința de a îmbrățișa ceea ce este la modă pentru terapeuții
ocupaționali.
Practica bazată pe dovezi științifice în terapia ocupațională are în vedere
utilizarea cunoștințelor noastre comune, conștientizarea adevărurilor recunoscute
unanim, viziunea complexă și cunoașterea non-liniară, iar bunul simț poate să ne
ajute să acționăm într-un mod echilibrat și creativ." (John Ralston Saul, 2001)
De asemenea vizează:
 Conștientizarea și interesul terapiei: concentrarea pe cunoștințe;
Terapeuții trebuie să fie atenți la datele cele mai evidente și bazate pe dovezi
din domeniul de practică. Trebuie găsite cele mai efective căi de a descoperi și a fi
în contact cu noutățile din domeniul de cercetare. Obiectivul cunoașterii trebuie să
se bazeze pe găsirea unor surse noi și informarea permanentă.
 Consultații: selectarea și comunicareea informațiilor;
Practica bazată pe dovezi clinice este o abordare necesară procesului de luare
de decizii în care terapeutul folosește cele mai relevanteși actuale informații în
procesul therapeutic, pentru a lua cele mai bune decizii pentru intervenție și cele
care se potrivesc clientului (Muir Gray, JA., 1997). Un aspect essential al practicii
este buna comunicare. Terapeuții care știu să-și justifice strategiile și să-i explice
clientului efectele terapeutice sunt cei mai de succes.
Analiză, raționament: aplicarea dovezilor și adaptarea funcție de situația
individuală și a familiei sale;
Sunt studii care fac diferența pe populații diferite, patologii variate etc.
terapeutul trebuie să aibă un raționament care să justifice alegerea terapiei funcție
de aceste studii.
Creativitatea: "scrie propria carte, poveste".
Folosind cea mai bună dovadă în cel mai bun mod nu va fi întotdeauna
simplu, și practicienii vor trebui să își folosească aptitudinile creative pentru a face
față provocărilor din viața reală.
Terapia ocupațională bazată pe dovezi permite practicanților să "scrie propriile
lor cărți", și să învațe ceea ce au nevoie, gândirea independentă fiind esențială. Pe
scurt, practica bazată pe evidențe este undeva la granite dintre știință și o artă, care
necesită creativitate și intuiție pentru a funcționa corect.
Cele mai bune căi de a influența schimbările individuale, atitudinile sau
comportamentele sunt: participarea activă, comunicarea persuasivă, convingătoare,
împuternicirea indivizilor (clienților).
Ce putem face:
 Să citim un articol în fiecare săptămână;
 Să implementăm
 Implement o strategie, abordare în practică;
 În fiecare lună, să alegem un client și să analizăm aspectele teoretice
studiate și problemele de ordin occupational identificate.
 Să realizăm un jurnal.
 Să include date legate de serviciile furnizate clienților, managerilor etc:
 Să dezvoltăm o cultură a muncii bazată pe evidențe;
 Să împărtășim informațiile cu colegii;
 Să luăm legătura cu universitățile locale pentru a dezvolta noi evidențe.
În concluzie, specialiștii în informare dețin un rol important în a stimula și
sprijini profesioniștii diferitelor domenii în practica bazata pe dovezi. Ei au avut o
influență importantă în dezvoltarea mișcării bazate pe dovezi și la rândul ei, aceasta
le-a adus o perspectivă diferită și noi provocări în activitatea pe care o desfășoară
(Booth, A, 2004).
Ei trebuie să valorifice la maximum posibilitatea de a dezvolta abilități noi și
să profite de avantajele pe care această abordare dinamică le poate aduce în
profesia lor, în special legat de procesul de luare a deciziilor, îmbunatățirea calității
practicii profesionale, utilizarea unei game largi de metode de cercetare cantitative
și calitative, integrarea perspectivei terapeutice, și trebuie să acționeze în vederea
dezvoltării unei culturi a practicii bazate pe dovezi în domeniile de intervenție.
"Terapeuții ocupaționali sunt specialiștii care ajută oamenii să-și modifice
propriile lor vieți, prin care să le permită să facă și să fie ceea ce își doresc. Suntem
parte a procesului lor de a se transforma și noi ar trebui să avem mereu în vedere
importanța acestei sarcini "(Wilcock, 1998).
Temă de casă
Realizați un referat cu titlul ”Client versus Pacient” în domeniul sănătății.
Bibliografie
1. American Occupational Therapy Association. (2002). Occupational therapy
practice framework: Domain and process. American Journal of Occupational
Therapy,56, 609–639.
2. Booth, A.; Brice, (2004) A. Why evidence-based information practice? În:
Booth, A.; Brice, A. (Eds.) Evidence Based Practice for Information
Professionals: A Handbook. London: Facet Publishing, pp. 12–21.
3. Brice, A.; Hill, A. (2004) A Brief History of Evidence Based Practice. În:
Booth, A.; Brice, A. (Eds.) Evidence Based Practice for Information
Professionals: A Handbook. London: Facet Publishing, pp. 22–30.
Therapy as a Complex Intervention. The British Journal of Occupational
Therapy, Volumul 68, Numărul 6, iunie 2005 , pp. 281-284(4).
7. Hagedorn, R. (2000). Tools of practice in occupational therapy: A structured
approach to core skills and processes.
8. Harbor R., Miller J., (2001) A New System of Grading Recommendations in
Evidence Based Guidelines, Brit. Med. J., 323: 334-336
9. Kielhofner, G. (2002), Model of Human Occupation – theory and application
(Ediţia 3), Lippincot Williams & Williams, Baltimore, ISBN 0781728002
10.Kielhofner, G. & Forsyth, K. (2002). A model of human occupation: Theory
and Application (3rd. ed.). Baltimore: Lippincott Williams & Wilkins.
11.Mosey, A. 1996. Psychosocial components of occupational therapy.
12.Law M, Cooper B, Strong S, Stewart D, Rugby P, Lets L, (1996) The Person
– Environment – Occupation Model: A Transitive approach to occupational
13.Mosey, A. (1986). Psychosocial components of occupational therapy. New
14.Muir Gray, JA., ( 1997) Evidence-based healthcare: how to make health
15.Reed K. L., Sanderson S., (1999) Concepts of Occupational Therapy,
16.Rusi-Pyykönen M., Seppanen U.M., (2010) Set de instrumente de terapie
ocupațională, Ministerul Sănătății, București
17.Sackett, D. L., Rosenberg, W. M., Gray, J. A., Haynes, R. B., & Richardson,
W. S. (1996). Evidence based medicine: what it is and what it isn't. British
Medical Journal, 312 (7023) ,71-72.
18. Stern, P (2005). A Holistic Approach To Teaching A Holistic Approach To
Teaching Evidence-Based Practice. American Journal of Occupational
Therapy, 59(2), 157-164.
19.Tickle-Degnen, L. (2000). Evidence-Based Practice Forum: Teaching
Evidence Based Practice. The American Journal of Occupational Therapy,
54(5), 559-560.
20.Wilcock, Ann. 1998. An occupational prspective of health.
Thorofare.NI.Slack.
21.CAOT (1997) Enabling Occupation: An occupational therapy perspective,;
Adapted from: Polatajko, 1992; and Law, Baptiste, & Miils, 1995
22.xxx, „Developing Methodology for Drawing-Up Guidelines on Best Medical
Practice”, Council of Europe Rec., 2001
Unitatea de curs 4. Folosirea sinelei ”use of self” în terapia
ocupațională
Scop
 Prezentarea principalilor aspecte generale, definitorii ce țin de folosirea
sinelui în terapia ocupațională.
 Definească termenii specifici utilizării sinelui în practica de terapie
ocupațională;
 Enumere și să descrie caracteristicile terapiei ce se bazează pe folosirea
sinelui;
 Explice competențele necesare practicării terapiei ocupaționale;
 Diferențieze aspecte fundamentale ce stau la baza dimensiunilor ce țin de
auto-dezvoltare.
Utilizarea terapeutica a sinelui sau practica conștientă de sine este adesea

recunoscută ca un instrument terapeutic important sau unii o consideră ca abilitate
de bază în terapie ocupatională. Mosey afirmă că folosirea conștientă de sine este
"folosirea de sine în așa fel încât terapeutul devine un instrument eficient în
procesul de evaluare și intervenție " (Mosey , 1986 , p. 199). El consideră că acesta
"implică o interacțiune planificat cu o altă persoană , în scopul de a atenua frica sau
anxietate, de a oferi siguranță, de a obține și furniza informațiile necesare, a da
sfaturi și să sprijine alte persoane pentru a obține mai mult aprecierea, mai
expresia, și mai utilizarea funcțională a lui sau a ei resurse interioare latente "
( p.199 ).
Modul terapeutic de folosire a sinelui în terapia ocupațională presupune:
• folosirea sinelui într-o manieră de a deveni un instrument eficient de
evaluare și intervenție
• interacțiunea planificata cu o altă persoană pentru a atenua frica sau
anxietate, a oferi siguranță, a obține informațiile necesare
• Interacțiunea pentru a promova creșterea și dezvoltarea, imbunatatirea si
mentinerea functiei, promova o mai mare capacitate de a face față stresului vieții
• folosirea conștientă și diversă a sinelui pentru a obține răspunsuri spontane
tipice interacțiunii noastre de zi cu zi.
Caracteristici care-i permit terapeutului să se folosească de sine ca
instrument:
 Recunoașterea individualității clientului
• Respectul pentru demnitatea și drepturile fiecărei persoane
• Empatia - a explora experiența altei persoane, fără pierderea sentimentul
propriu de separare
• Umilința
• Sens pozitiv necondiționat
• Onestitate
• Un mod relaxat
• Flexibilitate
• Auto - sensibilizarea / înțelegere
• Umor
• Auto-dezvăluire
4.1. Competențe pentru terapia ocupațională

Este important ca terapeutul ocupațional să aibă o cunoaștere bună a
conceptelor cheie din cadrul terapiei ocupaționale, influențat de literatură relevantă
și studii de cercetare bazate pe evidențe. De asemenea, este importantă experiența
în dezvoltare care se câștigă de pe urma contactului cu clienții, reflecțiile care sunt
garantate de acest contact și legăturile făcute cu experiența terapeutică și reflecțiile
personale.
Trecând în revistă literatura clinică, cercetările relevante și informațiile care
decurg din identificarea competențelor relevante, precum și sub influența
experienței personale, subliniem
un număr de competențe cheie pe care trebuie să le aibă un terapeut ocupațional și
care pot forma o bază folositoare pentru gândire și practică. Astfel, un terapeut
ocupațional calificat și cu experiență să manifeste următoarele:
 abilitate de a conduce evaluări potrivite, bazate pe bune abilități
ocupaționale din cele trei arii proncipale ocupaționale;
 cunoaștere largă a domeniului sănătății și o înțelegere a conceptului de
`datorie de a îngriji`;
 o abilitate de a menține granițe potrivite și de a fi clar în privința limitelor
confidențialității
 o abilitate de a iniția, dezvolta și menține o alianță terapeutică eficientă
 demonstrarea unei înțelegeri a patologiei și a sistemelor de identificare a
problemelor ocupaționale
 o conceptualizare clară a planului de tratament, a obiectivelor și a
proceselor de schimbare relevante în contextul dezvoltării și îmbunătățirii calității
vieți clienților
 demonstrarea unei abilități de a încheia un angajament cu clientul în
privința scopurilor terapiei, a activităților și a rezultatelor funcționale
 înțelegerea dinamicii relației la niveluri multiple ale schimbului, pentru a
include evaluarea și managementul dinamicii terapeutice
 demonstrarea cunoașterii teoriilor dezvoltării fizice și funcționale de-a
lungul întregii vieți
 capacitatea de a integra într-un mod coerent teorii și competențe din mai
multe direcții de intervenție interdisciplinară și de a aprecia perspective
multidisciplinare
 capacitatea de a participa în comunicări explicite și implicite și o abilitate
de a lucra cu acestea
 înțelegerea modului în care creativitatea și arta pot fi utilizate în procesul
terapeutic, fie într-o manieră întruchipată sau prin folosirea limbajului și a
metaforei
 sensibilitate la acordare/ne-acordare și abilitatea de a lucra cu acestea
 abilitatea de a lucra cu o înțelegere a sinelui în aspectele sale multiple
 înțelegere a naturii co-create a schimbului terapeutic
 folosirea eficientă și creativă a sinelui terapeutului
 abilitatea de a răspunde cerințelor complexe așa cum sunt solicitate
 o capacitate de a aborda factorii psihoneuromotori, culturali și contextuali
ca fiind potriviți, și de a lucra cu probleme legate de diferențe și cu dinamicile de
putere asociate într-o manieră non-discriminatoare
 o capacitate de a lucra spre auto-înțelegerea clientului și de a-i spori
acestuia conștientizarea în legătură cu opțiunile pentru schimbare
 abilitatea de a reflecta asupra gradului de adecvare a intervențiilor în acord
cu stadiul tratamentului, a conținutului clinic și asupra feedback-ului clientului
 angajare în evaluarea riscului și atenție adecvată acordată siguranței
 o capacitate de adresare a problemelor etice și profesionale și o abilitate de
a lucra cu acestea
 folosirea sprijinului profesional adecvat în vederea dezvoltării continue a
gândirii și a practicii
 abilitatea de a monitoriza și de a evalua practica terapeutică în perspectiva
evaluării calității și a îmbunătățirii furnizării serviciilor
 o capacitate de a manageria încheierile în procesul terapeutic
Aceste competențe reflectă ă cunoaștere extinsă provenită din cercetare și
experiență clinică, alături de un set de abilități generice care sunt cerute de la un
practician competent, indiferent de orientarea sa teoretică particulară.
4.2. Dimensiuni ale auto-dezvoltării

4.2.1. Sinele co-creat în relație
Focusul pe co-crearea sinelui în relație a fost dintotdeauna în inima
abordărilor Gestalt și existențială. ”Umanitatea unei persoane este manifestă doar
în relație dialogică cu alții” (Hycner și Jacobs, 1995:53). Spinelli (2007)
accentuează din nou faptul că terapia existențială adoptă ”principiile asocierii”,
care se referă la ”baza interrelațională a întregii experiențe subiective” (p. 75).
Inspirându-se din literatura variată pe acest subiect, Fonagy et al. (2002),
concluzionează: ”Există un acord general că sinele există doar în contextul
celuilalt; dezvoltarea sinelui este echivalentă cu agregarea experienței sinelui în
relații” (p. 40). În acest sens ne creăm și ne dezvoltăm constant simțul de sine în
relațiile noastre cu alții, bazați fiind pe trăsăturile mai permanente ale sinelui, care
persistă de-a lungul timpului. Propriul simț al sinelui este dezvoltat în relații, prin
multitudinea de interacțiuni cu îngrijitorii noștri primari, iar mai târziu cu egalii
noștri și cu adulții semnificativi (inclusiv terapeuți) din viețile noastre.
Ca temă centrală a muncii noastre, suntem atrase de această formulare a
procesului terapeutic: ”Întotdeauna există tensiunea de a privi materialul
dialecticintrapsihic și de a accepta și a explora aceste conflicte, încercând
întotdeauna să ridicăm acest aspect la nivelul unei asocieri dialogice-interpersonale
cu alții și cu lumea în general” (Hycner, 1993). În acest sens, experiența noastră
interioară și exterioară sunt inter-conectate în mod intim și co-existente. Kohut,
fondatorul psihologiei sinelui, a privit conceptul de ”sine” ca pe un ”concept supra-
ordonat”, și anume unul care este ”dincolo de cunoașterea empirică, o configurație
care transcede suma părților sale, care are coeziune în spațiu și continuitate în
timp” (Lee și Martin, 1991: 180).
În acest sens este sinele care ne organizează experiența și ne oferă un simț al
continuității existenței. Privim crearea organizării sinelui ca pe un proces constant,
continuu și actualizator într-un câmp relațional, totuși sinele cuprinde de asemenea
și trăsături durabile cum ar fi alcătuirea noastră genetică, stilurile de personalitate,
obiceiurile, credințele înrădăcinate și modalitățile de configurare a experienței
derivate din influențele familiale, sociale și culturale. Ideea unui simț al sinelui
unitar a fost provocată de unele autorități în domeniu: ”Studii în domeniul
dezvoltării copilului sugerează, de fapt, că idea unui ‘sine’ unitar și continuu este
de fapt o iluzie pe care mințile noastre încearcă să o creeze” (Siegel, 1999: 229),
pentru a ne da un simț al siguranței în fața diversității exterioare și a multitudinii de
cerințe contradictorii. Copilului i se cere să îndeplinească multe roluri și diferite
pentru a se putea adapta la diferite contexte sociale. În literatură există mai multe
moduri de a privi acest fenomen: conceptul de ”subpersonalități” din psihosinteză
(Whitmore, 2000); conceptul de ”stări ale ego-ului” din analiza tranzacțională (TA)
(Berne, 1972); conceptul de ”multitudini ale sinelui” din Gestalt (Polster, 1995); și
conceptul ”rolurilor reciproce” din terapia analitică cognitivă (Ryle, 1990). Oricum,
conceptul de multiple stări ale sinelui poate să meargă mână în mână cu o
perspectivă a unui simț central al sinelui, fie acesta numit ”sinele adevărat”
(Winnicott, 1950, în Winnicott et al., 1989), o ”stare de adult a ego-ului” (Berne,
1972), sau ”sinele real” (Masterson, 1985).
4.2.2. Dimensiuni diferite ale experienței sinelui

Cadrul nostru de lucru integrativ subliniază o sumă de aspecte diferite ale sinelui în
relație. În orice moment dat sau într-un context specific, dimensiuni particulare ale
sinelui se pot afla mai mult în focus în experiența unei persoane decât într-un alt
moment sau într-un alt loc. Aceste arii ale experienței sinelui sunt în mod inevitabil
interdependente și contribuie împreună la totalitatea propriei experiențe a sinelui. O
problemă sau o deficiență într-un domeniu va influența inevitabil alte domenii și
este posibil, de asemenea, să ne concentrăm mai mult pe un anumit domeniu,
datorită experienței noastre relaționale, familiale și culturale din trecut. Diversele
dimensiuni ale experienței de sine servesc ca bază pentru explorarea, înțelegerea și
lucrul cu procesele sinelui în lumea noastră internă, în timp ce ne conectăm cu
lumea externă. Oricum, este important să accentuăm inter-relaționarea intimă dintre
aceste dimensiuni diferite ale experienței sinelui. Terapeutului trebuie să fie acea
ființă umană unică și autentică: un celălalt solid și fundamental cu care clientul
poate interacționa” (Mearns și Cooper, 2005). Reprezentările sine – celălalt ale
lumii noastre interne constituie materialul de lucru în contextul relației terapeutice,
unde există oportunitatea unei experiențe noi și vindecătoare. Acest proces de
vindecare și schimbare care are loc atât la nivel explicit conștient verbal, cât și la
nivel implicit, inconștient, non-verbal, rezultă în schimbări în experiența noastră de
sine în relații cu alții și cu lumea.
4.2.3. Aspectul biologic: relația sinelui cu corpul
Krueger (1989) folosește termenul ”sinele corporal” pentru a se referi la
experiența unei persoane cu sinele încorporat, care include toate experiențele
chinestezice ale aspectelor și proceselor corporale interne și externe. O experiență
de atașament securizantă va conduce la un simț solid de a exista în propriul corp și
la un sentiment de comfort în propria piele.
Dezvoltarea sinelui corporal este strâns dependent de procesul delicat de
acordaj între mamă și copil. Prin intermediul atingerii, a mângâierii și a mânuirii
corpului copilului, mama îi transmite copilului,
la nivel senzorial, un simț al sinelui corporal și a granițelor sale. Această experiență
este interiorizată de copil ca bază a propriei imagini corporale: ”Sinele nostru este
în primul rând și cel mai important un corp-așa-cum-este experimentat-atunci-
când-este-mânuit-și-ținut-de-alt-sine, cu alte cuvinte, sinele nostru este în primul
rând și cel mai important un sine-corporal-în-relație” (Aron și Sommer-Anderson,
1998:20). Internalizăm maniera în care suntem mânuiți și în care ni se răspunde ca
și copii mici, ceea ce ne influențează experiența sinelui corporal și simțul întrupat
al sinelui în lume.
Imaginea nr. 1 Psihicul uman trinitar (www.spiritualitate.net )
Dar, nu doar prin atingerea fizică este transmis acest acordaj, ci și prin ceea
ce Stern numește ” afectele de vitalitate” ale mamei, prin calitatea răspunsurilor ei
senzoriale, tonul și intensitatea vorbirii, fermitatea atingerii și timbrul vocii.
Afectele de vitalitate pot fi transmise prin ”felul în care mama ia copilul în brațe,
împăturește scutecele, își piaptănă părul sau părul copilului, se întinde după
biberon, își descheie nasturii la bluză” (Stern, 1985). Copilul va simți dragostea sau
lipsa acesteia în această mânuire timpurie și ”imaginea corporală” se formează prin
intermediul acestui proces interactiv. Într-o discuție despre forme ale semnificației
relaționale în domeniile implicit și verbal-reflexiv, membrii Grupului Boston de
Studiu al Procesului de Schimbare spun: ”Presupunem și acționăm ca și cum
celălalt este o minte întrupată, ca și noi, cu intenții care pot fi multiplu exprimate și
citite” (2008: 145). Acolo unde mama este ea însăși rușinată de propriile procese
corporale de bază, ea poate transmite această rușine copilului, atunci când îl
mânuiește: ”dacă există supra-stimulare sau sub-stimulare,
încep distorsiuni sau ne-formări ale sinelui corporal, iar acestea pot rezulta mai
târziu în tulburări narcisice” (Krueger, 1989: 6). Dacă rușinea este asociată cu
procesele corporale de bază, este posibil ca acest lucru să afecteze de asemenea și
alte arii ale dezvoltării sinelui, precum și să împiedice o integrare eficientă a
emoțiilor, a cognițiilor și a experienței senzoriale.
Este important ca în evaluarea mișcărilor fizice, a expresivității și a atitudinii
față de procesele corporale să luăm în calcul cultura și contextul în care este crescut
un copil. Este ușor să patologizăm un răspuns care este în contradicție din punct de
vedere cultural cu propriul nostru răspuns. De exemplu, în cazul unor oameni care
trec dintr-o cultură în care se practică foarte mult atingerea, într-o cultură în care
atingerea este foarte rar folosită, este foarte tentant să privim ușurința lor de a
atinge ca pe o dovadă de invadare a spațiului celuilalt, așadar, ca pe o dovadă de
disfuncție.
4.2.4. Aspectul intrapsihic: relația sinelui cu sinele
În termenii tărâmului intrapsihic, ne concentrăm asupra relației dintre sine ca
subiect și sine ca obiect. Sinele ca subiect se referă la ”Eu” care mă observă, mă
organizează și mă structurează pe ”Mine”, conceptul meu de sine, reprezentarea
mentală a mea așa cum operez în lume, o perspectivă a propriei persoane ca obiect
între alte obiecte (Fonagy et al., 2002). Aron (1998/2000: 5) se referă la ”Eu” ca
”sinele-care-cunoaște”, sinele ca subiect și ca agent.
Aceasta pentru el vine în contrast cu ”Mine” – pe care el îl descrie ca fiind
”tot ceea ce o persoană poate ști despre sine prin propria observație sau prin
feedback de la alții…aspectul mai obiectiv al sinelui” (p. 5). Cea mai mare parte a
literaturii psihologice se concentrează asupra sinelui-ca-obiect, asupra felului în
care mă percep pe mine printre alții, asupra propriului concept de sine. Mai puțină
atenție a fost acordată sinelui și cunoscător, ca subiect și organizator al experienței
mele. Fonagy et al. (2002) consideră că este un punct de referință în dezvoltare
semnificativ atunci când un copil dezvoltă o ”teorie a minții”, simțul că este un
”Eu” în relație cu ”Eu”-l celuilalt, care are gânduri, sentimente, intenții, etc. diferite
de ale mele, proces care sprijină funcționarea reflexivă și procesul mentalizării.
Atât Aron (1998/2000) cât și Fonagy et al. (2002) se concentrează asupra
importanței funcției de reflecție care este la baza propriei construcții a sinelui. Aron
descrie reflexia de sine ca fiind ”capacitatea de a experimenta, observa și reflecta
asupra propriei persoane atât ca subiect cât și ca obiect” (Aron, 1998/2000: 3). El
privește acest proces dialectic de experimentare a propriei persoane atât ca subiect
cât și ca obiect ca fiind un proces integrat atât cognitiv cât și afectiv. În
funcționarea eficientă o persoană se poate angaja într-un dialog fluent între aceste
două polarități ale sinelui ca subiect și sinelui ca obiect și poate trece cu ușurință de
la una la cealaltă. Acest lucru stă la baza empatiei și a capacității de a se vedea pe
sine în relație cu alții într-un mod echilibrat. Patologia poate fi privită ca
incapacitatea de a conține ambele polarități și de a menține tensiunea dintre ele; o
deficiență a funcției reflexive.
O persoană se poate opri la o extremă sau alta și poate experimenta
dificultăți în a menține în minte cealaltă polaritate. De exemplu, o supra-accentuare
a polarității ”Eu” poate rezulta într-un focus prea mare asupra sinelui subiectiv, cu
o capacitate redusă de a se vedea pe sine ca pe un obiect între altele, iar aceasta
poate rezulta într-o formă de absorbire de sine care conduce o persoană către a fi
inconștientă de impactul său asupra altora și o poate duce la ignorarea nevoilor
altora. O supra-accentuare a polarității ”Mine” poate determina o persoană să simtă
că are un simț al sinelui redus, un sentiment că plutește în derivă într-o lume a
altora, doar un alt obiect într-o lume de obiecte, la mila mediului, fără drepturi
pentru propriile nevoi. Acest lucru poate conduce la depresie și la un sentiment de
zădărnicie. Într-o funcționare sănătoasă, o persoană va avea abilitatea de a conține
ambele polarități, de a păstra un sentiment al valorii de sine și al propriei mijlociri,
și va experimenta de asemenea un simț al sinelui între alții, de a fi o parte a lumii
altora.
Ogden (1994) indică felul în care folosirea metaforei create de ”Eu”
îmbunătățește capacitatea de a-l experimenta pe ”Mine” din experiența mea de sine.
Gândiți-vă la impactul unor metafore cum ar fi ”Sunt arhitectul propriului meu
destin”, ”Eu sunt o pată în peisajul vieții”, ”Sunt un ciudat”, în contrast cu ”Pe
scena vieții sunt multe acte și intenționez să particip pe deplin la toate împreună cu
colegii mei actori”, ”Sunt o parte din tot ceea ce întâlnesc”. Teoriile relațiilor obiect
se ocupă cu procesul prin care ne internalizăm relațiile interpersonale și le
înregistrăm în memorie. Introiectăm în lumea noastră internă alți oameni
semnificativi din primii ani de viață, care continuă să exercite o puternică influență
asupra noastră, ca obiecte interne în propria viață mentală. Acest proces oferă
materialul pentru dialogurile noastre intrapsihice. În acest sens, conceptele de stări
ale ego-ului de ”Părinte, Adult și Copil” din Analiza Tranzacțională (TA), sunt în
mod particular folositoare. Părintele reprezintă figurile influente internalizate din
primii noștri ani . Se poate ca în mod inconștient să ne comportăm și să sunăm ca
unul dintre părinții noștri în interacțiunile noastre cu alții, intrând în starea ego-ului
a Părintelui nostru. Atunci când regresăm la un mod de exprimare care face parte
din propria experiență istorică a sinelui, atunci suntem în starea ego-ului de Copil.
Aceasta se poate întâmpla în afara stării de conștientizare și poate conduce la o
reacție care poate, sau nu poate fi potrivită situației prezente.
Dacă revenim la o stare a ego-ului a copilului traumatizat sub presiune, se
poate să pierdem tot simțul contextului prezent și să fim prinși în propria lume
internă într-un proces numit ”echivalență psihică” de către Fonagy et al. (2004: 56).
Starea ego-ului de Adult se referă la capacitatea noastră de a răspunde adecvat, în
contextul prezent, celuilalt , experienței aici-și-acum, din poziția de participant,
poziția ”Eu” descrisă mai sus. Conceptul sinelui și al altor obiecte, sau, din
perspectiva TA, al stărilor ego-ului, nu numai că ne oferă o înțelegere a propriului
dialog intrapsihic, pe măsură ce conversăm în mintea noastră între diferitele stări
ale ego-ului sau stări ale minții, dar ne oferă de asemenea o modalitate de a analiza
interacțiunile noastre cu alții.
Credem că întotdeauna există o legătură intimă între dialogul intern și
interacțiunile externe cu lumea, și de care oamenii pot fi mai mult sau mai puțin
conștienți în viața de zi cu zi.
4.2.5. Aspectul interpesonal și intersubiectiv: și relația sinelui cu alții
Doi oameni aduc la întâlnirea lor propria experiență internă, așa cum aceasta
este întipărită în istoricul lor și în contextul prezent, ”într-un flux continuu de
influență reciprocă comună” (Stolorow și Atwood, 1992: 18). Într-un astfel de
model de relații umane se presupune că realitatea personală este întotdeauna co-
determinată de relație și de semnificațiile unice pe care fiecare persoană le aduce în
întâlnire, iar apoi de semnificațiile construite în comun între participanți. Acest
lucru va fi adevărat în toate relațiile, inclusiv în relația terapeutică.
Acceptăm că funcția reflexivă, abilitatea de a înțelege stările mentale ale
celuilalt, atât de bine descrisă de Fonagy et al. (2004), are o importanță critică în a
face posibilă interacțiunea constructivă comună cu alții.
Dezvoltându-și capacitatea de a ”citi” mințile altora, copii sunt capabili să
aprecieze ”credințele, sentimentele, atitudinile, dorințele, speranțele, cunoștințele,
imaginația, prefăcătoria, înșelătoria, intențiile, planurile” oamenilor pe care îi
întâlnesc (Fonagy et al., 2002: 24). Dezvoltându-ne această capacitate de
mentalizare, ne dezvoltăm de asemenea și capacitatea de a-i experimenta pe alții ca
fiind diferiți de noi înșine. Această conștientizare a stărilor mentale ale celor din
jurul nostru ca fiind diferite de ale noastre ne ajută să construim reprezentări
mentale interne ale sinelui-și-altora care formează baza relaționării noastre
interpersonale. Eșecul acestei funcții reflexive, atunci când este subminată de
traumă, deraieri temperamentale și dereglări ale afectului, rezultă în patologie.
Eșecul de a manageria stările mentale poate conduce o persoană la a pune în scenă
ceea ce aceasta este incapabilă să reprezinte sau să simbolizeze în limbaj. Un țel
central în întreaga terapie este construirea sau repararea funcției reflexive.
Stilul nostru caracteristic de atașament (Bowlby, 1988) sau stilul de contact
care evoluează din acesta (Wheeler, 1991) va influența maniera caracteristică în
care îl abordăm pe celălalt și interpretăm lumea din jurul nostru. Intrăm într-o
situație nouă cu un set stabilit de ”principii organizatoare” care ne pot predispune
să vedem lucrurile într-o manieră particulară. Oricum, contextul sau relația
particulară sunt acelea care determină care anume din acest dispozitiv de principii
va fi cel ales să organizeze experiența. ”Organizarea experienței poate așadar fi
văzută ca fiind co-determinată atât de principiile existente cât și de contextele în
desfășurare care favorizează unul sau altul în detrimentul celorlalte” (Stolorow și
Atwood, 1992: 24). O altă perspectivă asupra acestui proces vine din perspectiva
stărilor ego-ului: într-o întâlnire interpersonală eu interacționez cu tine din starea de
Părinte, Adult sau Copil, fie în mod conștient sau inconștient. Propriile stări ale
ego-ului sunt rezultatul propriei istorii interpersonale și reprezintă modalități de a
interacționa cu lumea care pot deveni fixe sau rigide. O ”cădere” inconștientă într-o
stare a ego-ului de Părinte sau Copil poate duce la o întâlnire interpersonală
disfuncțională, numită de Berne (1961) ”jocul” psihologic, care în mod inevitabil
conduce la un rezultat negativ pentru ambele tabere.
Foto nr. 1 (www.e-scoala.ro) Foto nr. 2 (www.cugetliber.ro)
4.2.6. Dimensiunea interculturală: cultură, rasă și contextul lărgit

În perspectiva noastră, o sensibilitate față de problemele legate de rasă,
cultură și context este esențială pentru o terapie eficientă și etică. De asemenea,
vom include aici și o conștientizare a istoricului personal al clientului precum și
istoricul familiei sale extinse, pentru că acestea vin cu el în cabinet. Mulți clienți
aduc cu ei efectele traumei inter-generaționale sau ale scenariilor trans-
generaționale în relațiile lor prezente, ceea ce poate sta la rădăcina celei mai mari
părți a experienței lor prezente în lume (Rupert, 2008).
La un nivel mai larg, suntem conștienți de înclinația către reducționismul
individual și psihologic, cu un supra-accent istoric asupra intrapsihicului în
dezavantajul socialului. Elanul terapiei umaniste a fost de asemenea propulsat în
parte de un reducționism individualist care hrănește mitul că indivizii sunt ființe
separate și autonome, capabile de a face alegeri independente, fără legătură cu
factorii istorici, sociali sau politici. Asemenea idealism nu ia în considerare efectele
constrângătoare ale sărăciei, ale lipsei de oportunități educative, ale luptei de clasă
sau ale inegalităților structurale din societatea noastră. În multe condiții, idea de
control individual pur și simplu nu poate fi adoptată. Este de asemenea demn de
notat că problemele în ceea ce privește rasa și cultura nu au fost adresate în mod
direct în literatura dominantă despre diferitele orientări teoretice în terapie. A
trebuit să fie înființat un domeniu critic separat pentru ca acestor probleme să li se
dea atenția pe care o merită (de ex. Lago, 1996; Littlewood și Lipsedge, 1997;
Kareem și Littlewood, 2000).
Numeroase opresiuni pătrund în societatea noastră și, ca urmare, își găsesc
drumul către cabinetul de consultații. Domenii relevante includ: rasă, cultură, etnie,
gen, orientare sexuală, dizabilități, vârstă, clasă socială, educație, religie, accent,
mărime corporală și chiar profesie. Pare foarte clar pentru noi că o descriere bogată
și ”groasă” (Geertz, 1975) a oricărui material cazuistic în terapie trebuie să includă
atât o perspectivă individuală cât și una socială/contextuală, și că terapeuții au
nevoie să fie deschiși la reflecție critică asupra muncii lor, într-un mod care
provoacă aspectele potențial opresive ale acestei profesii (Dhillon-Stevens, 2005).
Aceasta include o deschidere către a reflecta critic dar și sensibil cu clienții.
4.2.7. Dimensiunea transpersonală
Domeniul transpersonal reprezintă o arie cu o întindere largă și care uneori
evocă ceva mai degrabă mistic, care nu este în domeniul cercetării serioase sau a
”practicii bazate pe dovezi”. Perspectiva noastră este aceea că, în general, clienții
vin la noi cu un simț al deconectării care este reflectat într-o formă de fragmentare
între minte, trup și spirit. Fiind implicați în acest fel de fragmentare înseamnă că
trebuie, pe bună dreptate, să includem și o preocupare pentru domeniul spiritual al
experienței. Într-o societate care este dominată de ego și de preopcupările narcisice
asociate, este tentant să lăsăm acest aspect în seama preocupărilor personale sau a
activităților percepute ca și ”cult”.
Totuși, un număr mare de scriitori
importanți au adus contribuții
semnificative la această arie de teorie
și practică. Ei ne provoacă să privim
dincolo de individul izolat și de
preocupările determinate de ego și să
considerăm implicarea noastră în ceva
potențial mai măreț decât noi înșine.
Hycner (1993) critică accentul
exagerat din societatea noastră pe
rațional și pe dezvoltarea separării.
Imaginea nr. 1
El subliniază natura fragilă a acestui accent, punctând că această fragilitate le
cere indivizilor să fie constant în gardă pentru a menține aceste iluzii. El susține că:
Reprimarea spiritualității crează de asemenea o societate extrem de anxioasă, și
indivizi anxioși. Atunci când oamenii sunt deconectați de la un sentiment al relației
cu alții și cu un sens mai larg al realității, ei experimentează anxietate și
deșertăciune. O asemenea izolare psihologică crează un vid care tânjește să fie
umplut. De vreme ce nu poate fi umplut cu ceea ce dorește, trebuie să găsească un
substitut. Dar, acel substitut – bani, droguri, sex, chiar televiziune – poate doar să
creeze un dor și mai mare.
În cadrul câmpului mai larg, putem de asemenea reflecta asupra naturii
multiculturale a societății noastre, și asupra faptului că multe culturi nu gândesc în
termenii unei ființe individuale separate de comunitatea sa, un fapt care are
implicații importante pentru domeniul sănătății mintale. Doar recent serviciile din
domeniul sănătății mintale au început să considere relevanța și importanța
domeniului spiritual (Copsey, 2006). Integrarea ideilor culturale este de asemenea
reflectată în contribuțiile la literatura din terapie, care aduce laolaltă aspecte cheie
ale gândirii estice și vestice (Brazier, 1995; Epstein, 1995).
Temă de casă
Realizați un referat în care descriețiimportaața relației terapeutice.
Bibliografie
Therapy,56, 609–639.
Philadelfia, USA
5. Curtin, Michael, Molineux, Matthew & Supyk –Mellson, Jo. 2010.
Occupational therapy and physical dysfunction.
6. Dunn, W. (2009) Sensory Processing concepts and applications to practice. 2
hour CD continuing education program for the American Occupational
Therapy Association. (www.aota.org)
approach to core skills and processes. Edinburgh: Churchill Livingstone.
9. Kielhofner, G. & Forsyth, K. (2002). A model of human occupation: Theory
Thorofare.NI.Slack.
17.xxx, Clasifiarea internaţională a funcţionării, dizabilităţii şi sănătăţii
(CIF)/OMS Geneva – Organizaţia Mondială a Sănătăţii – Bucureşti:
MarLink, 2004
18.xxx, ENOTHE. 2006. Tuning și Calitate: Terminologie. www.
Unitatea de curs 5. Terapia centrată pe client
Scop
 Prezentarea principalilor aspecte definitorii ce țin de practica centrată pe
client în terapia ocupațională.
 Definească termenii specifici utilizării terapiei centrate pe client în practica
de terapie ocupațională;
 Enumere și să descrie valorile și principiile terapiei centrate pe client;
 Explice competențele necesare practicării centrate pe client în terapia
ocupațională;
 Diferențieze aspecte legate de termenii de client și pacient, participare pasivă
versus activă.
5.1. Generalități privind terapia centrată pe client

Practica centrată pe client se referă la o abordare colaborativă cu scopul de a
facilita Ocupația şi participarea clienţilor care pot fi indivizi, grupuri, agenţii,
guvern, corporaţii şi altele.
Terapia centrata pe persoana mai este numită si centrata pe client sau terapie
rogersiana. Si asta pentru ca fondatorul si liderul incontestatabil al acestui tip de
terapie este Carl Rogers (1902-1987). Multe din ideile sale par atat de evidente
astazi, incat multi terapeuti din diferite domenii nici nu stiu cat de mult ii datoreaza
lui Rogers.
Ideile lui Rogers privind dezvoltarea umană au fost:
 Ceea ce dicteaza comportamentul unui om este percepția sa subiectivă
asupra lumii și asupra lui înşişi. Fiecare individ are propria lui lume și, pentru a
înţelege un individ, trebuie să intri în lumea lui privată și să fii capabil să vezi
lucrurile din perspectiva lui. De aceea, diagnosticarea unui client este în cel mai
bun caz non-terapeutică, pentru ca îl îndepărtează pe terapeut de la ceea ce ar trebui
să fie principalul sau interes, și anume înţelegerea modului în care clientul vede și
înţelege lucrurile, punctul său de vedere.
 Fiecare persoană dezvoltă un anumit concept de sine, o imagine, o idee
despre cine este el sau ea luat în sine sau în interacţiune cu lumea din jur. Aceasta
imagine de sine este fluidă și schimbătoare, dar odată formată reprezintă baza
comportamentului și percepţiilor persoanei respective.
 Dacă toţi indivizii sunt demni de încredere și au o tendinţă către
actualizarea de sine (tendinţa de a deveni mai buni, de a ne atinge potenţialul
uman, de a ne dezvolta din toate punctele de vedere), de ce e atâta nefericire pe
lume? Ce interfera cu tendinţa oamenilor către actualizarea de sine?
Rogers a dezvoltat o teorie a neadaptării, în care conceptul-cheie este cel de
incongruență. Neadaptarea sau proasta adaptare apare atunci când există o
incongruenta sau lipsa de concordanta între concepţia sa despre sine și experienţa
sa interioară, profundă. Cum și de ce se întâmplă asta? Pe măsură ce un copil se
dezvoltă, nevoia sa de apreciere (“positive regard”) și autoapreciere (“positive
self-regard”) cresc deasemenea. Pe măsură ce capată tot mai multe experienţe în
relaţie cu familia și lumea din exterior, copii dezvoltă tot mai clar un concept de
sine. Daca aceştia vor fi se simt iubiţi, în special necondiţionat, copii vor dezvolta
un concept de sine pozitiv și, la fel de important, nu își vor însuşi anumite condiţii
de valorizare (condiţii pentru a se simţi valorizaţi).
Dacă, pe de altă parte, părinţii sunt prea restrictivi și îi impun copilului tot
felul de condiţii, acesta dezvolta condiţii de valorizare. Dăm și câteva exemple:
dacă unui copil i se spune “dacă nu te speli pe dinţi, nu te mai iubesc”, copilul va
simţi ca este iubit numai în anumite condiţii (dacă se spală pe dinţi – iubire
condiţionată) și va dezvolta condiţii de valorizare (“sunt un copil bun numai dacă
mă spăl pe dinţi”).
Ideea e că dacă avem un concept de sine care include prea multe condiţii de
valorizare, acest concept devine rigid sau îngheţat, astfel încât ne vom simţi lipsiţi
de autoapreciere. Cu alte cuvinte, dacă ni s-a tot spus ca trebuie să facem una sau
alta și trebuie să ne comportam într-un anumit fel pentru a fi iubiţi și valorizaţi de
părinţii noştri, atunci tot ceea ce învăţam este ca noi, în sine, nu suntem demni de a
fi iubiţi, nu valorăm cine ştie ce în absența acelor comportamente considerate
dezirabile. Conceptul nostru de sine este unul negativ.
Eu + comportamente dezirabile = demn de a fi iubit
Eu (fără comportamente dezirabile) = zero
În aceste condiţii, experienţa noastră profunda (ceea ce simţim noi în
interiorul nostru) este una negativă, compusa din sentimente de respigere și
devalorizare. De aceea, aceasta experienţă profundă este distorsionată sau
împiedicată să ajungă în conştientul nostru, căci ar fi foarte greu de tolerat
asemenea sentimente, ne-am simţi cuprinşi de anxietate și am face tot posibilul
pentru a ne reprima aceste sentimente. Pe de alta parte, pentru a putea merge
înainte, ne fabricăm o falsa imagine de sine, un fals concept de sine pozitiv care să
ne ajute să supravieţuim. În mod evident, în condiţiile unei dezvoltări lipsite de
iubire necondiţionată, apare această incongruență dintre ceea ce credem despre noi
(falsul concept de sine) și ceea ce simţim despre noi (experienţa profunda).
Când se întâmpla aşa ceva – și după părerea lui Rogers se întâmpla foarte des
în civilizaţia modernă – indivizii nu iși cunosc adevăratele interese și sunt
vulnerabili la afecţiuni psihice.
Ei nu pot trăi ca persoane pe deplin integrate, ca persoane întregi (“whole
persons”), pentru că există o prăpastie între ceea ce simt și ceea ce cred despre ei.
Dacă, pe de altă parte, copilul se dezvoltă într-un mediu în care nu există
deloc sau foarte puţine condiţii de valorizare, conceptul de sine este unul adevărat
iar experienţa profundă este una pozitivă. Copilul nu mai are nevoie să își
construiască un concept de sine fals pentru a trăi mai departe și nici nu are de ce să
își reprime adânc experienţa interioară. Cu alte cuvine, el este mult mai capabil să
conştientizeze experienţa profundă și, în consecinţă, să funcţioneze ca persoana
întreagă sau completă. In aceste condiţii, întreaga fiinţă se dezvoltă armonios,
permiţând procesului de actualizare de sine să se desfăşoare și transformând
individul în ceea ce Rogers a numit o persoana pe deplin funcţională (“fully
functioning person”).
O persoana pe deplin funcţională este tot mai:
a) deschisă să simtă și să experimenteze;
b) capabilă să își accepte sentimentele și emoţiile;
c) capabilă de a trăi în prezent fără a se preocupa excesiv de trecut sau de
viitor;
d) liberă de a face alegeri bune pentru ea;
e) dispusă să aibă încredere în sine și în ceilalţi;
f) capabilă de a exprima într-un mod echilibrat și realist atât agresiune cât și
afecţiune;
g) creativă și nonconformistă.
Acestea fiind concepţiile lui Carl Rogers despre dezvoltarea umană,
caracteristicile terapiei centrate pe persoana sunt uşor de înţeles:
 Scopul terapiei centrate pe persoană este acela de a crește gradul de
congruență dintre experienţa interioară și conceptul de sine.
 Relaţia terapeutică, în special în ceea ce priveşte aspectele sale personale
și emoţionale, este principalul vehicul al acestei schimbări. De fapt, relaţia este cea
care promovează creşterea și dezvoltarea integrată a clientului și nu anumite tehnici
sau metode terapeutice. Pentru ca o relaţie să producă aceste schimbări, trebuie să
îndeplinească anumite condiţii (faimoasele condiţii “necesare și suficiente” ale lui
Rogers):
 Terapeutul trebuie să se străduiască să își înţeleagă clientul cât mai bine
din perspectiva acestuia, adică să dea dovadă de empatie și înţelegere (“empathy”).
 Terapeutul trebuie să fie în mod onest interesat de binele clientului, să se
străduiască cu adevărat să îl înţeleagă și să îii ajute, să nu se ascundă după o mască
profesională sau să aibă o atitudine de superioritate (“congruence”).
 Clientul trebuie să se simtă acceptat aşa cum este, să nu se simtă judecat
sau criticat pentru ideile, sentimentele și faptele sale, indiferent care sunt acestea
(“unconditioned positive regard”).
După părerea lui Rogers, ultimele trei condiţii sunt absolut suficiente pentru
a face o terapie de sucess, fără a fi nevoie de diverse teorii, tehnici sau metode etc.
Sau, cel mult, tehnicile ar putea fi considerate metode de implementare a acestor
atitudini cu care terapeutul trebuie să intre în relaţie cu clientul.
5.2. Practica centrată pe client în terapia ocupațională
Terapia ocupațională este o profesie de sanatate client-centrată pe client,
preocupată de promovarea sănătății și bunăstării prin ocupație. Scopul principal al
terapiei ocupaționale este de a permite oamenilor să participe la activitățile din
viața de zi cu zi. Terapeuții ocupaționalii ating acest rezultat prin colaborarea cu
persoane și comunități pentru a spori capacitatea acestora de a se angaja în ocupații
care doresc să, trebuie să, sau se așteaptă să facă, sau prin modificarea ocupație sau
mediului pentru a sprijini mai bine angajamentul ocupațional. (WFOT 2012).
Terapia ocupațională poate fi considerată centrată pe client atunci când
clientul cere asistența terapeutului și el/ea este încurajat să participe activ la
identificarea problemelor, nevoilor ocupaționale, să-şi exprime experienţa
anterioară în cadrul unui mediu clar definit, de încredere, acceptare, în vederea
atingerii unor obiective realiste Gerteis, Edgman-Levitan, Daley & Delbanco
(1993).
Practica centrată pe client se referă la o abordare colaborativă cu scopul de a
facilita Ocupația şi participarea clienţilor care pot fi indivizi, grupuri, agenţii,
guvern, corporaţii şi altele.
Diferenţa de statut – Client şi pacient

 Clientul reprezintă partenerul activ în cadrul procesului, în strânsă relaţie
cu terapeutul ocupaţional, fapt ce-l determină se să angajeze în activităţi
funcţionale şi să-şi îndeplinească propriile roluri desfăşurate în medii diferite. Este
stăpânul propriei vieţi, ceea ce însemnă că doare el ştie ce este bine pentru propria
viaţă, care-i sunt nevoile şi aşteptările.
 Terapeutul este expertul, dar acel expert care împuterniceşte clientul şi îi
facilitează participarea în călătoria aleasă. Nu ia decizii de unul singur. De-a lungul
procesului ocupaţional el ascultă, respectă valorile şi credinţele clientului,
adaptează intervenţia la nevoile clientului şi-l ajută să ia decizii concrete, realiste
conforme cu nevoile identificate.
 Pacientul este partenerul pasiv din cadrul unui proces ce primeşte terapie
stabilită de către un expert.
Valori și principii despre practica centrată pe client:

 Clientul are experienţă şi îşi cunoaşte propriile ocupaţii
 Clienţii sunt partenerii activi în cadrul procesului de terapie ocupaţională
 Asumarea riscurilor este necesară pentru o schimbare pozitivă
 Practica centrată pe client în terapia ocupaţională se concentrează pe
valorificarea şi facilitarea participării în ariile ocupaționale (Enabling Occupation:
An occupational therapy perspective, CAOT 1997; Adapted from: Polatajko, 1992;
and Law, Baptiste, & Miils, 1995)
Principiile facilitării ocupaţiei în practica centrată pe client:

 Practica se bazează cât mai mult posibil pe valorile, credinţele şi opţiunile
clientului;
 Viziunea clientul trebuie luată în considerare;
 Facilitarea procesului prin care terapeutul face posibilă punerea în practică a
dorinţelor clientului;
 Susţine clientul pe parcursul evaluării riscurilor şi consecinţelor;
 Facilitează obţinerea succesului dar de altfel îl susţine şi când îşi asumă
riscurile şi eşecurile;
 Respectă modul de cooperare şi implicare a clientului la schimbare;
 Stilul propriu al clientului de a colabora și de aduce schimbări;
 Ghidează clientul să-şi identifice nevoile din perspectiva proprie;
 Facilitează alegerea obiectivelor/finalităţilor cu scop pentru existenţa lor
chiar dacă terapeutul nu este de acord;
 Încourajează şi faciliteză activ clientul să participe la luarea de decizii, într-
un parteneriat terapeutic, la planificarea terapiei şi la crearea de reguli;
 Furnizează informaţii care vor răspunde întrebărilor clientului în cadrul
procesului de luare a deciziilor;
 Oferă servicii care nu suprasolicită sau copleşesc clienţii cu birocraţii
 Deschidere, comunicare clară;
 Invită clienţii să-şi identifice şi folosească punctele tari şi suportul
comunităţii.
Prin colaborarea și parteneriatul cu clientii, demonstrând respect pentru
clienți, implicând clienții în procesul de luare a deciziilor și recunoscând experiența
și cunoștințele lor, terapeuții ocupationali pot să se asigure că abordează practica
într-o manieră centrată pe client (Asociația canadiană profesională a terapeuților
ocupaționali, 2002).
S-a demonstrat că terapia ocupațională centrată pe client promovează
calitatea vieții unui client prin angajarea într-o ocupație cu scop (Cohen &
Schemm, 2007). Un memento consistent pentru a lua în considerare și a reflecta
asupra valorilor personale, a factorilor contextuali și a cadrelor de referință,
încurajează terapeutul să recunoască importanța cunoștințelor și a experiențelor
proprii ale clientului, facilitând o abordare centrată pe client.
Temă de casă
Realizați un referat care să cuprindă semnificația practicii centrate client în
practica de terapie ocupațională.
Bibliografie
Booth, A.; Brice, A. (Eds.) Evidence Based Practice for Information Professionals:
A Handbook. London: Facet Publishing, pp. 12–21.
Philadelfia, USA
9. Hvalsoe, B. & Josephsson,S. 2003. Charasteristics of meaningful
Occupations from Perspective of Mentally ill People. Scandinavian Journal of
Occupational therapy 10: 61-71.
10. Kielhofner, G. 2008. Model of Human Occupation: Theory and Application
(4th ed.). Paperback.
14. Law M, Cooper B, Strong S, Stewart D, Rugby P, Lets L, (1996) The Person
16. Rusi-Pyykönen M., Seppanen U.M., (2010) Set de instrumente de terapie
17. Sackett, D. L., Rosenberg, W. M., Gray, J. A., Haynes, R. B., &
Richardson, W. S. (1996). Evidence based medicine: what it is and what it isn't.
British Medical Journal, 312 (7023) ,71-72.
Thorofare.NI.Slack.
19. CAOT (1997) Enabling Occupation: An occupational therapy perspective,;
20. xxx, „Developing Methodology for Drawing-Up Guidelines on Best
Medical Practice”, Council of Europe Rec., 2001
Unitatea de cur 6. Procese ocupaționale și perspective
Scop
 Prezentarea principalilor procese ocupaționale în terapia ocupațională.
 Definească etapele specifice proceselor ocupaționale;
 Enumere și să descrie etapele specifice proceselor ocupaționale prezentate;
 Explice competențele esențiale necesare înțelegerii etapelor specifice
proceselor ocupaționale;
 Diferențieze aspecte legate de termenii utilizați în procesul ocupațional.
De-a lungul anilor în practica de terapie ocupațională s-au dezvoltat mai

multe procese ocupaționale, din școli diferite din întreaga lume. Înainte de a
prezenta câteva exemple din literatura de specialitate, vom descrie elementele de
bază ale procesului intervențional, necesare pentru a facilita înțelegerea proceselor.
Domeniul de activitate definește viziunea profesiei și zonele în care membrii
săi au cunoștințe practice aprofundate și experiență. Ele sunt prezentate în figura de
mai jos și sunt domeniile de performanță, abilități de performanță, modele de
performanță, contexte și medii, precum și factorii de nevoile clientului.
Imaginea nr. 2 Elementele componente ale procesului ocupațional

Domenii de performanță. Terapeutul ocupațional consideră că există mai
multe tipuri de ocupații în care clientul s-ar putea angaja . Gama largă de activități
sau ocupații sunt împărțite în categorii numite " zone de ocupație " - activități de zi
cu zi, activitățile instrumentale ale vieții de zi cu zi, somn și odihnă , locul de
muncă , joacă , timp liber și participare socială . Modurile diferite în care oamenii
clasifică ocupațiile lor , reflectă complexitatea și multidimensionalitatea fiecărei
ocupații.
Factori clientului. Acestea sunt reprezentate de abilități , trăsături și credințe
care caracterizează anumite persoane și pot influența, afecta performanța
ocupațională . Având o viziune holistică a persoanei , terapeutul ocupațional ține
cont de factorii care includ valorile clientului , convingeri și spiritualitate , în plus
față de funcțiile și structurile din organism . Acești factori de bază sunt , de
asemenea, influențați de prezența bolii sau deprivare , factori , prin urmare , care
afectează și sunt afectați de abilitățile de performanță , de modele de performanță ,
de nevoile, factorii contextuali și factorii de mediu .
Cerințele activității. Se referă la elemente specifice ale unei activități care
influențează tipul și cantitatea de efort necesar pentru a efectua aceleași activități .
Terapeutul ocupațional analizează activitățile cu scopul de a înțelege nevoile
individuale ale clientului. Cerințele sunt specifice pentru fiecare activitate .
Schimbarea unui element al unei sarcini poate modifica cantitatea de cereri într- un
alt element din aceeași activitate . De exemplu , o creștere a numărului de trepte la
o secvență de etape ale unei activități sau creșterea îndemânării și atenție .
Abilitățile de performanță. În acord cu afirmația lui Fisher , abilități de
performanță sunt acțiuni observabile , concrete, care vizează realizarea unui
obiectiv pe care persoana îl foloseste pentru a efectua ocupații ale vieții de zi cu zi .
În plus , Fisher definește aceste abilități ca unități mici și măsurabile într- un lanț de
acțiuni care sunt luate atunci când o persoană are o sarcină importantă . Aceste
competențe sunt învățate și dezvoltate în timp , și sunt plasate în contexte și medii
specifice . Fisher clasifică abilitățile de performanță , după cum urmează : abilități
motorii , aptitudini de procesare și abilități de comunicare și interacțiune .
Rogers și Holm ( 2008) susțin că atunci când vom folosi abilitățile în timpul
unei sarcini , o varietate de structuri și funcții ale corpului vin împreună în
combinații unice care afectează performanța în viața reală . Abilitățile de
performanță sunt definite ca aptitudinile demonstrate de oameni în acțiunile pe care
le efectuează și includ abilitățile motorii și de reglementare praxic ă, senzorial -
perceptuală , emoționale, cognitive și sociale și de comunicare .
Numeroase funcții și structuri ale corpuluiconstituie baza performanței.
Funcțiile corpului , cum ar fi mentală ( afectivă , cognitivă , perceptuală ),
senzoriale, neuromusculare și motrice, reflectă și sunt legate de abilitățile de
performanță a clientului. De exemplu ,funcția praxică poate fi observată prin
acțiuni ale clientului , cum ar fi imitația , construcția ; abilități cognitive pot fi
observate atunci când clientul demonstrează, organizanizează , manageriază
timpul; capacitatea de a regla emotiile poat e fi observată prin adecvarea
comportamentelor afișate de către client când își exprimă emoțiile .
Terapeuții ocupaționali observă și analizează abilitățile de performanță , în
scopul de a înțelege tranzacția dintre cerințele ocupaționale și abilitățile clientului.
Modele de performanță. Acestea se referă la obiceiurile, rutinele, rolurile și
ritualurile ce sunt utilizate pentru efectuarea ocupațiilor sau activităților.
Obiceiurile sunt comportamente automate care pot fi utile desfășurării unor
activități, în timp ce rutinele se stabilesc prin secvențe de ocupații sau activități care
oferă o structură pentru viața de zi cu zi.
Rolurile sunt seturi de comportamente influențate de cultură, educație, nevoi
și pot fi conceptualizate și definite de client. Rolurile pot oferi îndrumare în
selectarea ocupațiilor care conduc la stereotipuri restricții modele ale activităților
desfășurate. Jackson îndeamnă la precauție în descrierea oamenilor prin rolurile lor,
deoarece acest lucru poate fi simplist și poate încuraja fragmentarea ocupațiilor și
determină pierderea viziunii de ansamblu a clientului.
Ritualurile sunt acțiuni simbolice cu un sens spiritual, cultural sau social,
care contribuie la identitatea persoanei și consolidează valorile și credințele sale .
Obiceiurile, rutinele, rolurile și ritualurile pot împiedica sau facilita performanța
ocupațională.
Când terapeuții evaluează modelele de performanță ale clientului, ei sunt
capabili să înțeleagă frecvența și modul în care abilitățile de performanță și
ocupațiile sunt integrate în viața lui .
Context și mediu. Angajarea unei persoane în ocupații are loc într -un mediu
social și fizic situat într -un context . În literatura de specialitate ambii termeni sunt
adesea folosiți alternativ. Ambii termeni sunt folosiți pentru a sublinia importanța
varietății de condiții combinate, a elementelor interne și externe care afectează
performanța .
Mediul se referă la domeniile fizice și sociale, în aer liber, din jurul persoanei
și care facilitează activitățile de zi cu zi . Mediul fizic se referă la obiecte naturale
și construite și non- umane. Mediul social reprezentă relațiile și așteptările
oamenilor, grupurilor și organizațiilor cu care persoana are contact .
Contextul se referă la o serie de condiții combinate care există în interiorul și
în mediul înconjurător a clientului. Aceste contexte combinate sunt de multe ori
mai puțin tangibile decât mediile fizice și sociale, dar cu toate acestea exercită o
influență puternică asupra performanței.
Contextele sunt culturale, personale, temporale și virtuale . Contextul
cultural include, obiceiurile, credințele, modele de activitate, norme de
comportament și așteptările acceptate de societate, al cărei membru este clientul.
Contextul personal se referă la factorii demografici individuali cum ar fi vârsta ,
sexul , statutul socio - economic și nivelul de educație, care nu sunt parte a
standardului de sănătate (OMS, 2001). Contextul temporal cuprinde etapele de
viață, ori de zi sau an. Mediul virtual constă din interacțiuni simulate în timp real
sau amânate în lipsa contactului fizic. Unele contexte sunt externe (de exemplu, în
contextul virtual) unele sunt interne la client ( de exemplu, în contextul personal) și
încă altele pot avea atât elemente externe, în care credințele și valorile sunt
internalizate (de exemplu contextul cultural) .
Angajamentul persoanei în ocupații evoluează în mediul lor social și fizic și
reflectă dependența lor reciprocă a acestor medii. Contextele și mediile
influențează accesibilitatea persoanei de a realiza ocupațiile, precum și nivelul de
satisfacție sau de performanță. Un client care are dificultăți în efectuarea ocupației
într-un anumit mediu sau context, poate avea succes atunci când mediul sau
contextul s-a schimbat. Contextul în care are loc ocupația este unic pentru fiecare
persoană. Contextele, mediile sunt legate unul de altul și cu toate celelalte aspecte
ale domeniului.
Procesele ocupaționale
Procesul de terapie ocupaţională cuprinde de multe ori acţiuni care se succed
reciproc. Există un acord general cu privire la pașii care alcătuiesc procesul de
terapie ocupaţională. Cu toate acestea, nu toți pașii sunt urmați în fiecare caz şi de
multe ori există mai multe procese mai mici care au loc în cadrul procesului de
terapie ocupaţională. În figura următoare sunt prezentate secvenţele procesului de
terapie ocupaţională, însă este important să ne amintim că procesul nu este aproape
niciodată liniar, după cum se arată în figură.
Figura nr. 1 Secvenţele procesului de terapie ocupaţională (Rusi-PyykönenM.,

Seppanen U.M., 2007)
Procesul de terapie ocupaţională începe de multe ori cu o trimitere. Sistemul
de trimitere depinde de modul în care sunt organizate serviciile; în serviciile acute,
trimiterea poate fi făcută în colaborare cu toţi membrii echipei, în unele cazuri
există documente de trimitere de hârtie şi uneori terapeuţii ocupaționali lucrează în
centrele în care nu există un sistem formal de trimitere. În unele contexte,
terapeutul ocupațional vede aproape toţi utilizatorii de servicii care sunt primiți în
sistemul de servicii şi ia propriile decizii cu privire la persoanele cu care va lucra.
Modelele proceselor de intervenție sunt multiple în literatura de specialitate, iar noi
vom prezenta doar o parte din ele.
 Modelul procesului performantei ocupaţionale (Occupational

PerformanceProcess Model – OPPM)
Terapeuţii ocupaţionali, cunoscuţi pentru calităţile lor de a ghida şi de ai
împuternici pe ceilalţi să traverseze schimbările dificile pe parcursul vieţii, acum se
confrunta ei înşişi cu noi situaţii care pun în evidenţă dorinţa clientului de a
participa la realizarea unor servicii de terapie ocupaţională şi implicit nevoia
demonstrării cât mai obiective a rezultatelor intervenţiei terapeutice.
Acest model are la bază două concepte: ocupaţia şi practica centrată pe
client. Constituie un plan de evaluare şi intervenţie în terapia ocupaţională,
favorizând o abordare cooperativă cu problemele de natură ocupaţională pe care
clientul le identifică. Acest model ajută la reliefarea conceptelor şi valorilor pe care
clientul le deţine şi permite ghidarea practicii terapiei ocupaţionale în funcţie de
schimbările mediului şi a aşteptărilor.
Iniţial identificat de Fearing (1993). Acest model conţine şapte stagii şi
reprezintă un proces de rezolvare a problemelor ocupaţionale conceput a fi folosit
în scopul ghidării practicii decât ca o înşiruire de reguli.
Pasul 1. Numirea, validarea şi prioritarea problemelor performanţei
ocupaţionale.
Pentru a se numi problemele de performanţa ocupaţională, informaţiile
culese trebuie să fie din ariile ocupaţionale. Terapeutul ocupaţional împuterniceşte
clientul să identifice problemele ocupaţionale cele mai importante pentru el din
ariile: autoîngrijire, productivitate şi timp liber. Instrumentul canadian de măsurare
a performanţei ocupaţionale (COPM) (Law et al, 1994) este excelent de folosit în
identificarea problemelor ocupaţionale şi stabilirea gradului de importanţă pentru
client. COPM este un instrument individualizat aplicat în cadrul unui interviu între
terapeut şi client, mai mult sub formă narativă decât chestionar. Rezultatele COPM
furnizează informaţii despre problemele ocupaţionale ale clientului şi percepţia
acestuia asupra gradului de performanţa şi satisfacţie a acestor dificultăţi. Finalul
primului pas este acela când clientul şi terapeutul sunt de acord cu una sau mai
multe probleme ocupaţionale şi s-a stabilit prioritatea asupra căreia se va acţiona
mai întâi. Alte forme de interviu ar putea fi cele standardizate, forma narativă, fiind
alese acele forme care se potrivesc mai bine clientului, dar toate sa aibă la baza
ariile ocupaţionale principale. Tot în această parte se specifică rolul clientului în
familie, societate şi ocupaţiile sale trecute, actuale.
Imaginea nr. 3. Modelul procesului performantei ocupaţionale (Occupational

PerformanceProcess Model – OPPM)
Pasul 2. Selectarea potenţialului model de intervenţie
Selectarea modelelor teoretice are ca scopuri:
- contribuie la formarea unei păreri generale despre viaţa clientului şi la
descoperirea motivul apariţiei problemelor ocupaţionale;
- ghidează terapeutul în vederea selectării mijloacelor de evaluare şi
interventie.
Modelele de bază în terapia ocupaţională au ca principale aspecte Persoana,
Ocupaţia şi Mediul. Acestea sunt: Modelul ocupaţiei umane (MOHO), Modelul
canadian al performanţei ocupaţionale (CMOP) şi Modelul care vizează
interacţiunea dintre Persoană - Mediu - Ocupaţie (PEOM).
MOHO se ghidează după următoarele aspecte: voliţia, obişnuinţa, gradul de
performanţă şi mediul. PEOM este acela care are la bază interacţiunea dintre
abilităţile persoanei, ocupaţiile acesteia şi mediul în care trăieşte, performanţa
ocupaţională fiind rezultatul acestei interacţiuni. CMOP prezintă o relaţie dinamică
dintre persoană, mediu, ocupaţie, toate acestea fiind canalizate, concentrate pe
spiritualitatea individului care are la baza modul individului de a percepe viaţa şi de
ai da sens într-o direcţie proprie, individuală.
La acestea se vor adăuga şi o serie de cadre de referinţă ce provin de la alte
discipline ca: fiziologie (cognitiv-perceptual, biomecanic, al dezvoltării
neuromotorii), psihologic (cognitiv, comportamental, etc.) şi educaţional.
Exemplu: un terapeut ca lucrează cu o persoană care are probleme cu transferul
poate alege perspective psiho-emoţionale, fiziologică, neuromotorie.
Pasul 3. Identificarea componentelor performanţei ocupaţionale şi a
condiţiilor de mediu (evaluarea)
Odată ce perspectiva teoretica a fost stabilită, terapeutul începe să selecteze
mijloacele de evaluare în corelaţie cu aspectele teoretice stabilite la stadiul doi.
Aceste mijloace de evaluare sunt folosite în scopul identificării problemelor
de performanţă ocupaţională (Fearing, 1993).
Exemplu: un terapeut ocupaţional care a ales ca şi cadru de referinţă pe cel
psiho-emoţional poate alege un instrument cu adresare cognitivă (Beck Depression
Inventory), pentru o persoană care prezintă mai multe ocupaţii afectate datorită
lipsei de interes, necunoaştere, incapacitate de realizare sau oboseală. Rezultatele
obţinute furnizează informaţii despre cauza şi modul de manifestare a performanţei
ocupaţionale, precum şi efectele acestora. Un alt exemplu poate fi reprezentat de
aplicarea analizei dinamice a performanţei care consta în împărţirea pe paşi a unei
activităţi, aflându-se exact unde se afla carenţa componentelor de performanţă,
terapia ocupaţională fiind ghidată stric pe un anumit sector.
Pasul 4. Identificarea aspectelor pozitive şi negative
Adeseori, clienţii care se adresează terapeutului ocupaţional nu au cunoştinţe
despre ce înseamnă acest tip de terapie şi cum se poate interveni în rezolvarea
problemelor legate de performanţa ocupaţională, alţii în schimb sunt bine pregătiţi
şi putem învăţa noi de la ei (părinţii, îngrijitorii). In acest model centrat pe client,
terapeutul ocupaţional, clientul, echipa interdisciplinară stabilesc împreună
aspectele pozitive, abilităţile şi resursele de care pot beneficia în rezolvarea
problemei ocupaţionale, precum şi obstacolele care pot interveni. Sunt luate în
considerare abilităţile terapeutului raportate la mediu şi nevoile clientului, dar de
asemenea se poate recurge la formarea unei noi echipe interdisciplinare.
Pasul 5. Negocierea obiectivelor şi realizarea planului de acţiune
Terapeutul ocupaţional se concentrează pe aspectele legate de viitorul
ocupaţional al clientului şi mai puţin pe dizabilitatea pe care acesta poate să o
prezinte. Astfel, formularea obiectivelor în terapia ocupaţională au la bază
următoarele aspecte: să fie specifice, măsurabile, formulate corect, reale şi
raportate la timp. La alcătuirea obiectivelor ia parte şi clientul. După ce obiectivele
s-au stabilit, urmează elaborarea unui plan de acţiune astfel încât scopurile propuse
să poată fi finalizate, ce au în vedere persoana, mediul, ocupaţiile .
Pasul 6. Implementarea planului
Se va stabili care tip de intervenţie se potriveşte cazului respectiv. Există mai
multe tipuri de intervenţie ca: remedierea/reînvăţarea, compensarea/adaptarea,
prevenirea, promovarea etc., toate având la baza folosirea activităţilor funcţionale
sau remediale, obiectivul final fiind acela de îmbunătăţire a performanţei
ocupaţionale. Aşa după cum s-a prezentat şi mai sus, aceste performanţe
ocupaţionale atingându-şi nivelul de funcţionalitate maximă urmăresc obţinerea
independenţei funcţionale personale precum şi creşterea nivelului calitativ al vieţii
clientului.
Pasul 7. Evaluarea rezultatelor obţinute
Reprezintă un important pas în cadrul procesului, fapt ce evidenţiază
eficacitatea intervenţiei. Evaluarea obiectivelor obţinute se poate realiza prin
aplicarea următoarelor instrumente de evaluare ca COPM (fişa canadiană de
evaluare a performanţei ocupaţionale), simplu interviu structurat sau nestructurat
sau aplicarea unor metode specifice alese în funcţie de caz etc. După
rezolvarea/finalizarea unei probleme ocupaţionale poate să se descopere alta şi
procesul poate fi reluat, condiţiile de intervenţie fiind poate altele, adaptate la
necesităţile clientului sau mediului.
 Modelul adaptat al OPPM (după Dodd K.,et all, 2010)

Acest model descrie raționamentul clinic care stă la baza elaborării planului
de intervenție și implemntarea practică. Cei 8 paşi în acest model de intervenţie
sunt după cum urmează:
Pasul 1. Colectarea iniţială de date
Acest proces începe cu colectarea de date de la client, familie şi alte surse
pentru a forma o idee despre acea persoană şi potenţialele necesităţi terapeutice.
Pasul 2. Identificarea problemelor şi a priorităţilor
Acest proces identifică şi ia în considerare priorităţile specifice clientului,
familiei şi a altor indivizi implicaţi.
Pasul 3. Identificarea posibilei intevenţii
După ce toată informaţia iniţială a fost studiată şi preocupările clientului şi a
celor implicaţi identificate, o posibilă intervenţie este considerată pentru a informa
şi ghida in următorii paşi.
Pasul 4. Analiza funcţiilor și structurile corporale, activitatea și nivelul de
participare
Terapeutul identifică componentele care facilitează performanţele si cele care
ridică semne de întrebare.
Pasul 5. Identificarea factorilor personali si de mediu
Factorii specifici individului (varstă, sex, temperament) si mediului (social,
fizic, ajutor social) sunt identificaţi pentru a fi luaţi in considerare în aplicarea
planului de gestionare.
Pasul 6. Plan de gestionare
Folosind informaţia obţinută iniţial, precum şi alte evaluări, un plan de
gestionare este adus la cunoştinţa clientului, familiei şi a altora, de exemplu
profesori, asistenţi, profesori de sport şi alte organizaţii.
Pasul 7. Punerea in practică a planului
Planul de gestionare este pus in aplicare. Acesta include şi evaluările
progresului clientului, precum şi modificarile necesare.
Pasul 8. Evaluarea rezultatelor
Aceasta include modul în care au fost rezolvate problemele iniţiale si ce alte
intervenţii mai sunt necesare, în cele mai multe cazuri acest pas include o evaluare
formală pentru a identifica cât si ce fel de schimbări s-au produs. Clientul este
eliberat dacă problemele sunt rezolvate în mod satisfăcător pentru client, familie şi
alte persoane implicate in proces. Dacă problemele nu au fost rezolvate, este
posibilă o noua investigaţie incepând cu punctul al doilea.
 Cadrul Canadian al procesului de practică (Canadian Practice Process

Framework - CPPF)
A fost dezvoltat de către Helene Polatajko, Janet Craik, Jane Davis și
Elizabeth Townsend (2007). CPPF a fost conceput pentru a permite terapeutului
ocupațional centrarea pe client, practica bazată pe dovezi, precum și să participarea
în practica reflexive, funcțională (Craik, Davis, & Polatajko, 2007). Acest
instrument de lucru ilustrează opt puncte cheie de acțiune care ghidează procesul
terapeutic în practica terapiei ocupaționale (Davis, Craik, & Polatajko, 2007).
Prima etapă – inițierea, reprezintă primul punct de contact între client și
terapeut, unde se ia decizia de colaborare pentru ca subiectul să se angajeze și să se
implice în procesul de practică.
A doua etapa - permite terapeutului și clientului ,,să pregateasca scena” prin
clarificarea așteptărilor și ipotezelor cu privire la procesul de practică și prin
identificarea potențialului ocupational (de performanță/ angajare), a problemelor și
obiectivelor.
A treia etapa – este etapa de apreciere și evaluare ce implică identificarea
factorilor personali, profesionali și de mediu care pot contribui la problemele
ocupaționale ale clientului.
A patra etapa - obiective și planul de intervenție. Luând în considerare
explicațiile cele mai plauzibile pentru problemele ocupaționale identificate,
terapeutul și clientul sunt de acord cu privire la obiective și planul de intervenție.
A cincea etapa - punerea în aplicare a planului. După ce au fost stabilite
strategiile de lucru în conformitate cu obiectivele se trece la faza de implementare
practică.
A șasea etapa - monitorizare și modificare, evaluarea în curs demonstrează
dacă strategiile active rămân adecvate pentru obiectivele stabilite.
A șaptea etapa - rezultatele sunt evaluate pentru a determina dacă obiectivele
au fost îndeplinite sau dacă noi obiective sau planuri trebuie să fie stabilite.
A opta etapa - procesul se încheie în cazul în care terapeutul și clientul ajung
la o decizie de colaborare, fie urmăresc alte obiective, fie se încheie relația
terapeutica.
Aplicarea CPPF în practica terapiei ocupaționale
CPPF ia în considerare cunoștințele, experiențele și valorile personale pe
care atât clientul, cât și terapeutul le aduc cu ei în relația terapeutică. Interacțiunea
dinamică care are loc între client și terapeut, este evidențiată în toate cele opt
puncte de actiune.
CPPF poate fi aplicat în mai multe contexte practice, poate fi utilizat într-
un context interdisciplinar și permite terapeutului de a se angaja în procesul
terapeutic atât în terapia individuală cât și a grupurilor de clienți.
CPPF este conceput într-un mod care permite flexibilitatea pe tot parcursul
procesului de terapie (Craik, et al., 2007). Al șaselea punct de acțiune, ,, A
monitoriza și modifica”, promoveaza areevaluarea continua a progreselor, care
asigură că nevoile specifice ale clientului sunt in mod constant îndeplinite.
Practica în terapia ocupațională este diversă și în anumite situații pot san nu
să se ia în considerare toate cele opt puncte de acțiune, însă ele sunt necesare în
atingerea rezultatul dorit. De exemplu, un terapeut ocupațional care acționează ca
un consultant poate trece de la etapa a patra, fiind de acord cu privire la obiective
sau la plan, la ieșirea din relația și directionarea clientului către un alt terapeut
pentru a fi urmărit sau pentru intervenții ulterioare. Aceasta poate fi, de asemenea,
situația în care durata recuperarii unui client poate fi de lungă durată. Ca atare,
CPPF permite terapeuților flexibilitatea de a adapta procesul la setările specifice,
menținând în același timp o anumită structură pentru a ghida practica.
Pentru a ilustra flexibilitatea necesară în practică, CPPF scoate la lumină
nevoia ca terapeutii să ia în considerare factorii contextuali care pot influența
practica.
Contextul social atât al clientului, cât și al terapeutului, (de exemplu,
religia, statutul socio-economic, idei preconcepute), precum și contextul practicii
(de exemplu, îngrijirea acută, geriatrie, pediatrie, sistemul de îngrijire a sănătății),
în care terapia se desfasoară sunt exemplificate prin cele două cadre care
înglobează cele opt etape de acțiune (figura nr. 4). CPPF subliniază, de asemenea,
cadrele de referință, inclusiv teorii, modele și construcții, care ghidează un terapeut
ocupațional în deciziile sale de-a lungul întregii practici.
CPPF evidențiază și explică importanța experienței anterioare, permițând
terapeutului să reflecteze asupra filtrelor pe care le poate utiliza pentru a analiza o
situație. Se subliniază, de asemenea, nevoia terapeuților să fie conștienți de modul
în care factorii personali și de mediu în contextul practicii pot influența atât relația
terapeutică și cât și procesul ocupațional. Contextul practicii este privit ca
încorporat într-un context social mai larg, așa cum este ilustrat de cadrul exterior
(imaginea nr. 4).
Promovarea centrării pe client în practica terapiei ocupaționale
Un obiectiv declarat al CPPF este de a permite terapia centrată pe client.
Multe dintre etapele de acțiune ale CPPF încurajează participarea clientului și
împărțirea puterii (Davis, et al., 2007). Un exemplu este etapa a patra - acordul cu
privire la obiective și planul de intervenție, care implică stabilirea de către terapeut
a obiectivelor ocupaționale în colaborare cu clientul și alte părti implicate. CPPF
nu presupune doar implicarea clientului în luarea deciziilor, dar, de asemenea,
încurajează terapeutul și clientul să reflecteze asupra propriilor lor presupuneri și
prejudecăți.
Imaginea nr. 4 Cadrul Canadian al procesului de practică (Canadian Practice Process

Framework - CPPF) (Davis, Craik, & Polatajko, 2007)
Terapeuții ocupationali care lucrează în diverse servici cu clienții care au o
gamă largă de probleme ocupaționale pot utiliza CPPF. În timp ce CPPF este
suficient de flexibil pentru a satisface nevoile în continuă schimbare a unei varietăți
de clienți, oferă, de asemenea terapeutilor și suportul procedural pentru a asigura
luarea deciziilor în mod conștient. CPPF ia în considerare, atât contexteIe
terapeutului și clientului, astfel, încurajând și promovând practica centrată pe
client.
 Cadrul de practică al terapiei ocupaționale (The Occupational Therapy

Practice Framework - OTPF, AOTA 2008)
Cuprinde 3 etape: evaluare, intervenție și rezultate
Acest proces cuprinde și interdependența cu alte medii care definesc și
ghidează practica ocupațională.
Procesul ocupațional începe cu evaluarea nevoilor, a problemelor și
preocupările ocupaționale ale clientului. Înțelegerea clientului ca o ființă
ocupațională, pentru care accesul și participarea în activități productive sunt
esențiale pentru sănătatea și starea lui de bine, este o abordare unică pentru terapia
ocupațională. Problemele și preocupările care sunt adresate în timpul evaluării și
intervenției, sunt bazate pe teoriile terapiei ocupaționale și sunt definite ca
probleme sau riscuri care afectează performanța ocupațională. În timpul intervenției
acentul rămâne pe ocupație, iar eforturile sunt direcționate spre îmbunătățirea
implicării în ocupație. În timpul intervenției sunt folosite o varietate de activități
terapeutice printre care angajarea în ocupația actuală și implicarea în activitățile din
viața zilnică.
Evaluarea
Profilul ocupațional este pasul inițial în procesul de evaluare care ne oferă
răspunsuri în legatură cu istoricul ocupațional, experiențele, interesele, valorile,
nevoile și rutinele zilnice ale clientului. Problemele și ingrijorările clientului în
legatură cu performanța ocupațională și cu activitățile zilnice sunt definite și apoi
prioritizate de către client.
Analiza performanței ocupaționale este o etapă în cadrul procesului de
evaluare în timpul căreia sunt specificate mai clar abilitățile, problemele sau
potențialele probleme ale clientului. Performanța efectivă este adesea observată în
context pentru a putea identifica elementele care facilitează performanța și
elementele care o frânează. Abilitățile performaționale, rutinele, contextele,
cerințele activității, factorii personali ai clientului sunt toate luate în considerare,
dar, doar anumite aspecte sunt evaluate în mod special. În această etapă sunt
identificate obiectivele țintă.
Intervenția
Planul de intervenție este un plan care va ghida luare deciziilor în legătură
cu acțiunile ce se vor face și este dezvoltat în colaborare cu clientul. Este bazat pe
teoriile, cadrele de referință și evidențele selectate.
Deciziile luate cu privire la acțiunile menite să influențeze și să încurajeze
îmbunătățirea performanței clientului. Intervențiile sunt direcționate spre
obiectivele identificate. Răspunsul clientului este monitorizat și documentat.
Reevaluarea intervenției este un process de identificare a aspectelor positive
și negative în cadrul fazei de implementare a planului, precum și a evoluției lui spre
atingerea obiectivelor.
Rezultatele reprezintă produsul succesului în atingerea obiectivelor dorite.
Informațiile legate de realizarea obiectivelor sunt folosite pentru a planifica
viitoarele acțiuni și pentru a evalua planul de intervenție.
Imaginea nr. 5 Cadrul de practică al terapiei ocupaționale (The Occupational Therapy Practice
Framework - OTPF, AOTA 2008)
 Modelul procesului intervențional de terapie ocupațională

(Occupational Therapy Intervention Process Model – OTIPM)
Este un model bazat pe abordarea de sus în jos (top-
down), centrarea pe client, evaluarea bazată pe
ocupație, intervenție și documentație.
Este un model de raționament profesional pe care
terapeuții ocupaționali il pot folosi pentru a se asigura
că adoptă o perspectivă centrată pe ocupație pentru a
ghida raționamentul lor așa cum l-au planificat și
implementat, bazat pe ocupații și concentrat pe
servicii ale ocupației.
În OTIPM, procesul terapiei ocupaționale apar trei faze globale, de evaluare
și de stabilire a obiectivelor, intervenție, și reevaluare și fiecare pas din proces
poate fi bazat pe ocupație, centrat pe ocupație sau ambele ( Fisher, 2009).
Etapele procesului terapiei ocupaționale definite în OTIPM sunt reprezentate
schematic mai jos.
Imaginea nr. 6 Modelul procesului intervențional de terapie ocupațională (Occupational Therapy

Intervention Process Model – OTIPM)
 Modelul de planificare al procesului ocupațional pentru modelul
KAWA
Acest model cuprinde următoarele etape:
- aprecierea situatiei contextuale
- clarificarea contextului
- prioritizarea problemelor din perspective clientului
- planificarea interventiei
- intervientia
- evaluarea rezultatelor interventiei.
Temă de casă
Realizați un studiu de caz pe care să-l analizați prin prisma unui proces.
Bibliografie
4. Creek, J., Ilott,I. ,Cook, S. & Munday, C. 2005. Valuing Occupational Therapy
as a Complex Intervention. The British Journal of Occupational Therapy, Volumul
68, Numărul 6, iunie 2005 , pp. 281-284(4).
7. Howe, M. & Schwartzberg, S. 2001. A functional Approach to Group Work in
Occupational Therapy. Lippincott Williams &Wilkins.
8. Hvalsoe, B. & Josephsson,S. 2003. Charasteristics of meaningful Occupations
from Perspective of Mentally ill People. Scandinavian Journal of Occupational
therapy 10: 61-71.
9. Kielhofner, G. 2008. Model of Human Occupation: Theory and Application (4th
ed.). Paperback.
12. Mosey, A. 1996. Psychosocial components of occupational therapy. Philadelphia :
Raven Press : Lippincott-Raven
13. Law M, Cooper B, Strong S, Stewart D, Rugby P, Lets L, (1996) The Person –
Environment – Occupation Model: A Transitive approach to occupational
15. Muir Gray, JA., ( 1997) Evidence-based healthcare: how to make health policy and
management decisions. London: Churchill Livingstone.
16. Polataijko H. J,Mandich A, Martini R, (1999) Dinamic Performance Analisis; A
Framework for Understanding Occupational Performance, The American Journal
of Occupational Therapy, April 1999, (65 – 71)
17. Reed K. L., Sanderson S., (1999) Concepts of Occupational Therapy, Lippincott
Williams-Wilkins, Pennsilvania USA
21.xxx, Clasifiarea internaţională a funcţionării, dizabilităţii şi sănătăţii (CIF)/OMS
Geneva – Organizaţia Mondială a Sănătăţii – Bucureşti: MarLink, 2004
Unitatea de curs 7. Modele şi cadre de referinţă aplicate în
problematica ocupaţională
Scop
 Prezentarea principalilor modele şi cadre de referinţă aplicate în
problematica ocupaţională.
 Definească modelele și cadrele de referință utilizate în procesul ocupațional;
 Enumere și să descrie principalele modele și cadre de referință utilizate în
procesul ocupațional;
 Definească și să explice competențele esențiale ale CIF și aplicabilitatea lui
în procesul ocupațional;
 Diferențieze aspectele teoretice legate de modelele și cadrele de referință
utilizate în procesul ocupațional.
Modele și cadre de referință cu aplicabilitate în terapia ocupațională

Modelele și cadrele de referință sunt instrumente importante pe care
terapeutul ocupațional le folosește în procesul terapeutic ca metode de evaluare și
înțelegere a clientului din punct de vedere holistic și stau la baza elaborării
procesului de ointervenție prin terapie ocupațională.
Au existat numeroși cercetători care au contribuit la crearea acestor
instrumente și aici o amintim pe Mary Relly care a creat Modelul comportamental
(Occupational Behavior Model), model pe care îl va folosi Gary Kielhofner,
student fiindu-i, pentru a elabora împreună cu o echipă de colegi, modelul ocupației
umane (Model of Human Occupation - MOHO).
Teoria lui Kielhofner privește omul ca ființa holistică. El identifică 3 arii
importante, interconexe :
Voința - sursă esențială a motivației pentru ocupație.
Obișnuința- arie prin care ocupația este înțeleasă ca o structură organizată în
obiceiuri, rutine zilnice.
Performanța - se referă la capacitățile fizice și mentale ce stau la baza
performanței abilităților ocupaționale. Kielhofner denumește această arie
« performanța minte-creier-corp »
Charles Christiansen & Carolyn Baum creează un alt model teoretic al
terapiei ocupaționale și anume Modelul Persoană – Mediu – Ocupație (Person-
Environement-Occupation Model - PEO). Acest cadru teroretic evidențiază
interdependența dintre cele trei elemente : Persoana-Mediu-Ocupație. Lipsa
rezonanței în cadrul acestui triunghi conduce la lipsa satisfacție și performanței
ocupaționale a clientului.
Australienii au o contribuție semnificativă în cadrul cercetărilor terapiei
ocupaționale. În 1986 Chris Chapparo & Judy Ranka au conceput un model pe care
l-au făcut cunoscut abia în 2006. Modelul performanței ocupaționale (Occupational
Performance Model - OPM-A) demostrează complexitatea performanței
ocupaționale, scopul utilizării terapiei ocupaționale, și oferă astfel un cadru de
studiu pentru cei care studiază terapia ocupațională.
Un model foarte larg folosit în terapia ocupațională și cu aplicabilitate vastă
este Modelul canadian al performanței ocupaționale (Canadian Model of
Occupational Performance and Engagement - CMOP-E sau COPM). Acest model
teoretic a fost dezvoltat de către Asociația Canadiană a Terapeuților Ocupaționali
în 1997. COPM a fost creat ca fiind un interviu semistructurat pentru a aplica
modelul și este folosit de către terapeutul ocupațional ca instrument de evaluare a
activităților zilnice efectuate de către client, alături de alte modalități de evaluare:
interviul direct client - terapeut ocupațional, modele teoretice diverse, chestionare
etc. Caracteristicile de bază ale acestui model sunt :
 abordarea centrată pe client și nevoile sale ;
 administrarea relativ rapidă ca metodă de evaluare;
 compatibilitatea cu alte instrumente de evaluare;
 rolul promovării terapiei ocupaționale în rândul echipelor
interdisciplinare.
Un alt model teoretic interesant dezvoltat de către un cercetător de origine
asiatica Michael Iwama este Modelul Kawa (The Kawa Model) este un cuvânt de
origine japoneză și înseamnă râu. Modelul realizează o analogie ecologică între un
fenomen al naturii și viața entității umane în general. Michael Iwama își justifică
ideea esențială a modelului teoretic spunând că viața este ca un râu de când ne
naștem și până când murim.
Din punct de vedere practic modelul urmărește să identifice prin aplicarea lui
de către terapeutul ocupațional, care sunt aceste obstacole care împiedică clientul
să-și desfășoare ocupația dorită. Mediul, persoana și ocupația sunt din nou
segmente vizate în aplicarea acestui model.
Și pentru a accentua importanța semnificativă a ocupaței, Micheal Iwama
(2010) spune că nu contează ce model folosești, important este să încerci să
apreciezi cum este viața zilnică prin ochii clientului tău.
Cadrele de referință sunt un alt instrument folosit ca metodă de evaluare pe
parcursul procesului terapeutic de către terapeuți.
o Cadrul de referința Biomecanic (Biomechanical Frame of Reference) -
acest cadru de referință este folosit în cazul clienților care prezintă limitări în
mișcare, pierderea forței musculare în ocupațiile zilnice.
Este un cadru de referință derivat din teoriile cineticii și cinematicii, utilizat
cu persoane fizice care au deficiente ale sistemul nervos periferic sau central,
musculo-scheletice sau sistemul cardio-pulmonar.
Studiul biomecanicii arată capacitatea fizică a clientilor cum ar fi: mișcarea,
forța musculară și rezistenta, care pot fi evaluate în cadrul secțiunii de colectare de
informații în cadrul procesului de terapie ocupațională (McMillan, 2006). Este
important pentru terapeut să obțină rezultate măsurabile clare pentru a indica gama
de mișcari pe care le poate face și capacitatea fizică a clientului. Acest lucru este
realizabil atunci când înțelege performanța lor ocupațională, precum și posibilitatea
de a se direcționa spre zonele ce trebuie îmbunătățite și să construiască terapia
împreună cu clientul.
o Cadrul de referința Cognitiv - Comportamental (Cognitive-Behavioral
Frame of Referance) - Premisa de bază a acestui cadru de referința este că anumite
comportamente adaptative și măsurabile pot fi învățate prin interacțiunea cu un
mediu bine consolidat (Levy, L.L., 1993). Propus de Claudia Allen acest cadru de
referință se bazează pe premisa că tulburările cognitive sunt cauzate de defecte
neurobiologice sau deficiențe legate de funcționarea biologică a creierului. Derivă
din cercetarea în neuroștiințe, psihologia cognitivă, prelucrarea informațiilor și
psihiatria biologică.
o Cadru de referință al reabilitării - Reabilitarea este atunci când se
permite cuiva cu o dizabilitate/deteriorare să recâștige funcționalitatea maximă în
activitățile de zi cu zi (Seidel, 2003). În terapia ocupațională aceasta este pusă în
aplicare prin intermediul centrării pe client și promovarea independenței clientului
prin diferite obiective care au sens pentru acea persoană.
Reabilitarea nu înseamnă că un client va reveni la funcția lui completă sau că
insuficiența lor poate fi remediată și astfel alte tehnici și abordări asistă acest cadru
de referinta. Cadrul de referință al reabilitării este adesea folosit în combinație cu
diferite abordări, cum ar fi cea de predare, învățare și abordări compensatorii.
o Cadru de referință neurologic (neurofunctional frame of reference) - acest
cadru de referință evaluează achizițiile de ordin neurologic ale clientului și
problemele neurologice care îl împiedică să performeze în ocupațiile alese. De
asemenea el ghidează terapeutul în selectarea celor mai adecvate strategii de
intervenție, în conformitate cu nivelul de dezvoltare al clientului.
o Cadru de referință al integrării senzoriale (Sensory integration frame of
reference) – facilitează înțelegerea și identificarea problemelor de ordin senzorial și
justifică tulburările funcționale ale copiilor cu retard mental, autiști, cu probleme de
procesare senzorială etc.
CIF – Clasificarea internaţională a funcţionalităţii, dizabilităţii şi sănătăţii
- rolul ei domeniul sănătăţii.
Scurt istoric
• Clasificarea Internaţională a Funcţionării, Dizabilităţii şi Sănătăţii (CIF)
face parte din Familia Clasificărilor Internaţionale ale OMS alături de ICD
(International Clasification of Diseases);
• CIF s-a dezvoltat în anii 1990-2000 din ICIDH (International Classification
of Impairments, Disabilities and Handicaps – 1980 – Clasificarea Internaţională a
Deficienţelor, Dizabilităţi şi Handicapului).
Preocupări pentru aceste clasificări au existat încă din secolul al XVIII-lea,
unul dintre promotori fiind William Cullen (1710-1790), care în anul 1785 a
publicat la Edinburgh o clasificare a bolilor Synopsis nosologiae methodicae. De
asemenea, în anul 1853 la Congresul Internaţional de Statistică de la Brussels se
vorbeşte despre Clasificarea cauzelor morţii.
În secolul al XX-lea, odată cu înfiinţarea Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii
(OMS), aceste clasificări internaţionale se dezvoltă tot mai mult. Apariţia a cât mai
multor cazuri de dizabilităţi a impus creşterea interesului din partea factorilor
responsabili, atât în ceea ce priveşte depistarea cauzelor, cât şi a intervenției
terapeutice.
Starea de sănătate şi normalitate este o caracteristică esenţială a calităţii vieţii
personale şi de familie, dar şi o problemă socială de mare importanţă. Evoluţia şi
dezvoltarea sunt aspecte ce preocupă şi interesează terapeutul.
Rezultatul a șapte ani de muncă a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS),
bazat pe studii de teren asupra stării de sănătate a omului, dezvoltat într-un anumit
context social şi cultural, fără a se ţine seama însă de vârstă, sex sau religie, este
concretizat în CIF (ICF – International Clasification of Functioning, Disability and
Health).
Acest standard aparţine familiei de clasificări internaţionale alcătuite de
OMS pentru a aprecia diverse stadii ale stării de sănătate. Este un standard
internaţional de descriere şi măsurare a sănătăţii şi dizabilităţii. El constituie la
nivel internaţional un cadru general de codificare a diverselor informaţii şi permite
utilizarea unui limbaj unitar, standardizat ce asigură o comunicare adecvată pe tema
sănătăţii şi îngrijirii stării de sănătate, atunci când este abordat de diversele
discipline sau ştiinţe.
Noua publicaţie privind clasificarea funcţionalităţii, a dizabilităţii şi a
sănătăţii abordează persoana cu probleme de sănătate ca un întreg, dintr-o
perspectivă biopsihosocială.
Scopul CIF - ului este acela de îmbunătăţire a practicii medicale, a accesului
la programe recuperatorii, a politicilor sociale, juridice şi de protecţie a drepturilor
individuale şi de grup. Acesta ia în considerare caracteristicile dizabilităţii şi
furnizează un mecanism de evidenţiere a impactului pe care mediul fizic şi social îl
are asupra activităţii şi funcţionalităţii tuturor persoanelor. „Toate problemele de
sănătate se pun în condiţii egale indiferent de cauza lor, dizabilităţile fiind descrise
şi clasificate în termeni neutri, aceasta creând premisele unei parităţi între diferite
dizabilităţi (de ex. mintale, locomotorii, auditive, vizuale etc.). În fond, se
urmăreşte extinderea măsurilor, practicilor şi politicilor ce vizează acceptarea şi
menţinerea persoanelor cu diferite dizabilităţi în câmpul social şi cultural, în toate
ariile vieţii umane (CIF, 2004).
Comparativ cu vechea versiune CIB – Clasificarea internaţională a bolilor
(International Statistical Classification of Diseases and Related Health Problems),
care prezintă cadrul etiologic al bolilor, CIF priveşte dincolo de starea de boală şi
mortalitate, abordând funcţionalitatea şi dizabilitatea, asociate cu starea de sănătate.
Prin utilizarea informaţiilor privind diagnosticul, funcţionarea organismului,
factorii de mediu şi cei contextuali şi personali, se poate ajunge la o imagine clară
asupra persoanei, ca apoi să fie folosite în luarea deciziilor cu privire la grup sau la
individ. Un alt rol al CIF-ului este şi acela de instrument de cercetare statistică, de
investigaţie clinică şi educaţională, care vizează evaluarea nevoilor şi a factorilor
de mediu, facilitând adecvarea tratamentelor la anumite condiţii, prin adoptarea
unor acţiuni de reabilitare şi evaluare a rezultatelor în vederea creşterii calităţii
vieţii.
Obiectivele CIF
CIF este o clasificare cu scopuri multiple, proiectată pentru a servi unor
variate discipline şi domenii. Obiectivele sale specifice sunt prezentate pe scurt în
cele ce urmează:
• Asigurarea unei baze ştiinţifice pentru înţelegerea şi studierea stării de
sănătate şi a stărilor asociate acesteia, a deznodământului şi a factorilor
determinanţi;
• Stabilirea unui limbaj comun pentru a descrie starea de sănătate şi stările
asociate acesteia cu scopul de a îmbunătăţi comunicarea dintre diferiţi utilizatori,
cum ar fi lucrători ai serviciilor de sănătate, cercetători, cei care stabilesc politicile
şi marea masă, inclusiv persoanele cu dizabilităţi;
• Realizarea unor comparaţii între state a datelor de sănătate, a disciplinelor
şi serviciilor de îngrijiri medicale într-o anumită perioadă;
• Asigurarea unei scheme de codificare sistematice privind sistemele de
informaţii legate de sănătate.
Aceste obiective se interrelaţionează, mai ales pentru că necesitatea şi
utilizarea CIF impun construirea unui sistem coerent şi practic care să poată fi
utilizat de cei implicaţi în politicile de sănătate, asigurării calităţii sănătăţii şi
evaluării rezultatelor din diverse culturi.
Aplicaţii ale CIF
Încă de la publicarea versiunii experimentale din 1980, ICIDH (Clasificarea
internaţională a afectărilor, dizabilităţilor şi handicapurilor) a servit în diverse
scopuri, între care:
• Ca instrument statistic – pentru colectarea şi înregistrarea de date (de
exemplu, în studiile şi în sondajele demografice sau în managementul sistemelor
informaţionale);
• Ca instrument de cercetare – pentru a evalua şi măsura rezultate, calitatea
vieţii sau factorii de mediu;
• Ca instrument de investigaţie clinică – în evaluarea nevoilor, adecvarea
tratamentelor la anumite condiţii, evaluarea profesională, reabilitare şi evaluare a
rezultatelor;
• Ca instrument de politică socială – pentru planificarea securităţii sociale, a
sistemelor de compensaţie, în conceperea şi implementarea politicilor;
• Ca instrument de educaţie – în conceperea curriculum-ului, în
sensibilizarea opiniei publice şi în adoptarea unor acţiuni.
CIF este utilă şi adecvată unui spectru larg de aplicare, ca de exemplu,
asigurările sociale, evaluările din domeniul îngrijirii de sănătate, sondajele
demografice la nivel local, naţional şi internaţional. CIF oferă acel cadru
conceptual de informare, aplicabil la problemele personale de sănătate, inclusiv la
prevenirea îmbolnăvirii, la promovarea sănătăţii şi îmbunătăţirea participării prin
eliminarea sau diminuarea obstacolelor şi prin încurajarea asigurării de sprijin şi
factori de facilitare în plan social. De asemenea, este utilă şi pentru analizarea
sistemelor de sănătate, atât din perspectiva evaluării, cât şi a formulării politicilor
acestora.
În CIF, informaţiile sunt organizate în două părţi. Partea 1 se ocupă de
Funcţionare şi Dizabilitate, iar Partea 2 acoperă Factorii contextuali. Fiecare
parte are două componente:
1. Componentele Funcţionării şi Dizabilităţii
Componenta Organism cuprinde, la rândul ei, două clasificări: una
referitoare la funcţiile sistemelor organismului şi una la structurile corpului.
Componenta Activităţi şi Participare acoperă gama completă de domenii care
evidenţiază aspecte ale funcţionării, atât din punct de vedere individual, cât şi
social.
2. Componentele factorilor contextuali
Prima componentă a factorilor contextuali este o listă a factorilor de mediu.
Factorii de mediu au un impact asupra tuturor componentelor funcţionării şi
dizabilităţii şi sunt organizaţi, în manieră succesivă, începând de la mediul din
imediata apropiere a individului, până la mediul general.
Factorii personali reprezintă o componentă a factorilor contextuali, dar
aceştia nu sunt detaliaţi în CIF, din cauza marilor variaţii culturale şi sociale
asociate acestora.
Componentele funcţionării şi dizabilităţii din Partea 1 a CIF se pot exprima
în două moduri. Pe de-o parte, pot fi utilizaţi pentru a indica nişte probleme (de
exemplu, afectarea, limitarea de activitate sau restricţia de participare – elemente
descrise prin termenul de dizabilitate); sau, pe de altă parte, pot indica aspecte
neutre, legate de sănătate şi de stările asociate acesteia – elemente descrise prin
termenul de funcţionare).
Aceste componente ale funcţionării şi dizabilităţii sunt interpretate cu
ajutorul a patru constructe distincte, dar intercorelate. Cu aceste constructe sunt
operaţionalizate prin utilizarea de calificatori. Funcţiile şi structurile organismului
pot fi interpretate cu ajutorul schimbărilor de la nivelul sistemelor fiziologice sau
ale structurilor anatomice. În ceea ce priveşte componenta Activităţi şi Participare,
există două concepte: capacitate şi performanţă.
Funcţionarea şi dizabilitatea unei persoane sunt văzute ca o interacţiune
dinamică 10 între stările de sănătate (boli, tulburări, leziuni, traumatisme, etc.) şi
factorii contextuali. După cum s-a arătat anterior, factorii contextuali cuprind atât
factori personali, cât şi factori de mediu. În clasificare este introdusă o listă
cuprinzătoare a factorilor de mediu ca o componentă esenţială a CIF. Factorii de
mediu interacţionează cu toate celelalte componente ale funcţionării şi dizabilităţii.
Înţelesul de bază al componentei. Factori de mediu este aceea de facilitare sau
barare a impactului caracteristicilor lumii fizice, sociale sau atitudinale.
Tabelul nr. 3 Privire generală asupra componentelor CIF

DEFINIŢII
În contextul sănătăţii:
Funcţiile organismului – funcţii fiziologice ale sistemelor organismului
(inclusiv funcţiile psihice)
Structurile corpului – părţile anatomice ale organismului (organe, membre
şi componentele acestora)
Afectări – probleme ale funcţiilor sau structurilor organismului, cum sunt
pierderile sau devierile semnificative
Activitatea – executarea unei sarcini sau a unei acţiuni de către un individ
Participarea – implicarea în situaţii de viaţă
Limitarea activităţii – dificultăţi pe care un individ le poate avea în a
executa activităţi.
Restricţii de participare – probleme pe care un individ le poate întâmpina
prin implicarea în situaţii de viaţă.
Factori de mediu – constituie mediul fizic, social şi atitudinal în care
oamenii trăiesc şi îşi duc propria existenţă.
Aceşti termeni sunt prezentaţi în general în Tabelul 4. Astfel, CIF are două
părţi, fiecare cu două componente:
Partea 1. Funcţionare şi Dizabilitate
(a) Funcţiile şi structurile organismului
(b) Activităţi şi participare
Partea 2. Factori contextuali
(c) Factori de mediu
(d) Factori personali
• Fiecare componentă poate fi exprimată atât în termeni pozitivi, cât şi în
termeni negativi.
 Fiecare componentă constă din diverse domenii şi, în cadrul fiecărui
domeniu, din categorii care sunt unităţile de clasificare. Sănătatea şi stările
adiacente sănătăţii unui individ pot fi evidenţiate prin alegerea corespunzătoare a
codului sau codurilor categoriei, la care apoi se adaugă calificatorii, care sunt nişte
coduri numerice care specifică amplitudinea sau dimensiunile funcţionării sau
dizabilităţii din respectiva categorie, sau măsura în care un factor de mediu este un
element facilitant sau o barieră în calea funcţionării.
Tabelul nr. 4 Prezentare generală a CIF
Partea 1 Funcţionare şi dizabilitate Partea 2 Factori
contextuali
Funcţiile şi Activităţi şi Factori de Factori

structuri ale participare mediu personali
Componente
organismului
Funcţiile Arii de viaţă Influenţe Influenţe

organismului (sarcini, acţiuni) externe asupra interne asupra
Domenii Structurile funcţionării şi funcţionării şi
corpului dizabilităţii dizabilităţii
Schimbări ale Capacitate Facilitarea sau Impactul

funcţiilor Executarea de sarcini într-un obstrucţionare caracteristicilor
organismului mediu standard a impactului personale
(fiziologice) Performanţă caracteristicilor
Constructe Schimbări ale Executarea de realităţii
structurilor sarcini în mediul curent fizice, sociale
organismului şi atitudinale
(anatomice)
Integritate Activităţi Elemente de Nu e cazul

Aspect
funcţională şi Participare facilitare
pozitiv
structurală
Funcţionare
Aspect Afectare Limitare de activitate Bariere/ Nu este cazul
Restricţie de participare obstacole
negativ
Dizabilitate
ICF se bazează pe:
 Funcţionare - NU - doar invaliditate
 Model universal – NU – doar un model minoritar
 Model integrator - NU - doar medical sau social
 Model interactiv - NU – doar progresiv liniar
 Paritate - NU - doar cauzalitate etiologică
 Context inclusiv - NU – doar persoana singură
 Aplicabilitate culturală - NU - concepte occidentale
 Operaţional - Nu - doar teoria autoconducerii
 Limbaj - pozitiv
- Funcţionare – NU – handicap;
- Funcţiile corpului, Structurile corpului – versus – deficienţă;
- Activităţi – versus – limitarea activităţii;
- Participare – versus – handicap.
Procesul de funcţionare şi dizabilitatea
CIF diferă fundamental de versiunea din 1980 a ICIDH în ceea ce priveşte
descrierea interrelaţiilor dintre funcţionare şi dizabilitate. Este de observat că orice
reprezentare grafică poate fi incompletă şi greşit interpretată datorită complexităţii
interacţiunilor unui model multidimensional. Modelul este conceput pentru a ilustra
interacţiuni multiple. Este posibilă orice altă reprezentare grafică pentru a accentua
alte elemente importante pentru proces. Interpretarea interacţiunilor dintre diferitele
componente şi constructe poate şi ea să difere (de exemplu, impactul factorilor
ambientali asupra funcţiilor organismului este cu siguranţă diferit de impactul
aceloraşi factori asupra participării.
CIF se poate utiliza pentru a descrie un proces prin furnizarea de mijloace de
radiografiere a diferitelor constructe şi domenii. CIF oferă o abordare a clasificării
funcţionării şi dizabilităţii din mai multe perspective, ca fiind un proces interactiv
şi în continuă evoluţie. Clasificarea oferă piesele necesare utilizatorilor care doresc
să creeze modele şi să studieze diverse aspecte ale acestui proces.
Condiţia de
sănătate
(tulburare sau
boală)
Funcţii şi structuri Participare

ale organismului Activități
Factori de mediu Factori personali

Figura 2. Interacţiuni dintre componentele CIF
Clasificarea Internaţională a Funcţionării poate fi considerată un limbaj:
textele care se pot crea pe baza CIF depind de utilizatori, de creativitatea acestora şi
de orientarea lor ştiinţifică. Reprezentarea grafică din figura următoare poate servi
ca ajutor pentru a vizualiza înţelegerea curentă a interacţiunii dintre diversele
componente.
În reprezentarea grafică de mai sus, funcţionarea unui individ într-un anume
domeniu este o interacţiune sau o relaţie complexă între condiţia de sănătate a
acestuia şi factorii contextuali (de exemplu, factorii de mediu şi factorii personali).
Între aceste entităţi există o interacţiune dinamică: intervenţia asupra unei
entităţi are capacitatea de a modifica una sau mai multe dintre celelalte entităţi.
Aceste interacţiuni sunt specifice, fără ca relaţia dintre una şi cealaltă să fie
întotdeauna predictibilă. Interacţiunea funcţionează în două direcţii; prezenţa
dizabilităţii putând modifica chiar starea de sănătate propriu-zisă. Este, deseori,
justificată acţiunea de a deduce limitarea de capacitate de la una la mai multe
afectări sau restricţia de performanţă de la una sau mai multe limitări. Cu toate
acestea, este foarte important să se colecteze date despre toate aceste construcţii
independent şi după aceea să se
exploreze asociaţiile şi legăturile cauzale dintre acestea. Dacă se urmăreşte
descrierea unei experienţe de sănătate complete, atunci toate componentele sunt
importante. De exemplu, se poate ca un individ:
• să aibă nişte afectări fără a avea şi limitări de capacitate (de exemplu,
desfigurarea produsă de lepră poate să nu afecteze capacitatea persoanei);
• să aibă probleme de performanţă şi limitări de capacitate fără a avea o
afectare evidentă (de exemplu, performanţă redusă în realizarea activităţilor zilnice
asociată cu multe boli);
• să aibă probleme de performanţă fără a avea afectări sau limitări de
capacitate (de exemplu, persoanele seropozitive HIV sau pacienţi recuperaţi după
diverse boli psihice, datorită faptului că intervine stigmatizarea sau discriminarea la
nivelul relaţiilor inter-personale sau de serviciu);
• să aibă limitări de capacitate, din cauza lipsei unor mijloace de sprijin, dar
să nu aibă probleme de performanţă în mediul său obişnuit de viaţă (de exemplu,
un individ cu limitări de mobilitate poate fi sprijinit de societate prin oferirea de
echipament adecvat care să-i permită deplasarea);
• să se confrunte cu o situaţie care influenţează în sens opus (de exemplu,
lipsa folosirii membrelor poate duce la atrofierea muşchilor; instituţionalizarea
poate duce la pierderea deprinderilor sociale).
Modele medicale şi sociale

Pentru a înţelege şi a explica dizabilitatea şi funcţionarea s-au propus mai
multe modele conceptuale. Acestea pot fi exprimate ca o relaţie dialectică între
„modelul medical” versus „modelul social”. Modelul medical consideră
dizabilitatea ca pe o problemă a persoanei, cauzată direct de boală, traumă sau altă
stare de sănătate care necesită o îngrijire medicală, oferită ca tratament individual
de către profesionişti. Managementul dizabilităţii are ca scop vindecarea sau
adaptarea şi schimbarea comportamentului individului.
Îngrijirea medicală devine, în acest sens, subiectul principal, iar – la nivel
politic – principalul răspuns este unul de modificare sau reformare a politicii de
îngrijire medicală.
Modelul social consideră dizabilitatea ca fiind în principal, o problemă creată
social şi o chestiune care ţine în primul rând de integrarea completă a individului în
societate. Dizabilitatea nu este un atribut al unui individ, ci un complex de condiţii
create de mediul social. Din această cauză, managementul acestei probleme
necesită acţiune socială şi este responsabilitatea comună a întregii societăţi, în
sensul producerii acelor schimbări de mediu necesare participării persoanelor cu
dizabilităţi în toate domeniile vieţii sociale. Managementul dizabilităţii este aşadar
o problemă de atitudine şi de ideologie, care implică o schimbare socială, ceea ce –
în termeni politici – devine o problemă de drepturi ale omului. Pentru acest model,
dizabilitatea este o problemă politică.
CIF se bazează pe integrarea acestor două modele opuse. Pentru a reda
esenţa integrării diverselor perspective ale funcţionării, este utilizat un model
„biopsihosocial”. De aceea, pentru a oferi un punct de vedere coerent,
CIF încearcă să realizeze o sinteză asupra tuturor perspectivelor sănătăţii: din
punct de vedere biologic, individual şi social.
Modelul medical VS Modelul social
 Problemă personală – versus – Problemă socială;
 Îngrijire medicală – versus – Integrare socială;
 Tratament individual – versus – acţiune socială;
 Ajutor profesionist – versus – responsabilitate individuală & colectivă;
 Acomodări personale – versus – adaptarea mediului;
 Comportament – versus – atitudine;
 Îngrijire – versus – drepturile omului;
 Politică de îngrijire medicală – versus – politică guvernamentală;
 Adaptări individuale – versus – schimbări sociale.
Utilizarea CIF
CIF este o clasificare a funcţionării şi dizabilităţii individului. Această
clasificare grupează sistematic stările de sănătate şi domeniile asociate
stărilor de sănătate. Domeniile sunt din nou grupate în cadrul fiecărei componente,
în funcţie de caracteristicile comune (de exemplu, originea, tipul sau similitudinile
dintre ele). Clasificarea este structurată pe baza unui set de principii care se referă
şi la interrelaţionarea dintre niveluri şi la ierarhizarea clasificării (seturi de
niveluri). Cu toate acestea, unele dintre categoriile CIF nu sunt structurate ierarhic
şi nu sunt puse într-o anumită ordine, dar au valoarea de membru egal al unei
ramuri.
În cele ce urmează sunt listate caracteristicile structurale ale clasificării, utile
în folosirea acesteia:
(1) CIF oferă definiţii operaţionale standard ale stării de sănătate şi ale
domeniilor asociate stării de sănătate, ca fiind opuse definiţiilor „naţionale
sau locale” ale stării de sănătate. Aceste definiţii descriu atributele esenţiale ale
fiecărui domeniu (de exemplu, calităţi, proprietăţi şi relaţii) şi conţin informaţii
despre ce anume este inclus în sau exclus din respectivul domeniu. Definiţiile
conţin punctele de referinţă folosite în mod curent în evaluare, astfel încât acestea
pot fi transpuse în chestionare. Viceversa, rezultatele obţinute ca urmare a utilizării
instrumentelor de evaluare existente pot fi codificate în termenii CIF. De exemplu,
„funcţiile vederii” sunt definite ca fiind funcţii de distingere a formei şi conturului,
de la diverse distanţe, folosind unul sau ambii ochi, astfel încât severitatea
dificultăţii de a vedea poate fi codificată ca fiind uşoară, moderată, severă sau, în
funcţie de aceşti parametri, totală.
(2) CIF utilizează un sistem alfanumeric în care literele „b”, „s”, „d” şi „e”
sunt utilizate pentru a nota Funcţionarea organismului, Structura organismului,
Activităţi şi Participare şi Factori de mediu. Aceste litere sunt urmate de un cod
numeric, unde primul număr este numărul capitolului (o cifră), urmat de al doilea
nivel (două cifre) şi de nivelurile trei şi patru (câte o cifră fiecare).
(3) Categoriile CIF sunt „compartimentate” astfel încât categoriile mai largi
să se poată defini prin includerea unor subcategorii mai detaliate ale categoriei
principale. (De exemplu, in Capitolul 4 – componenta Activităţi şi Participare –
categoria Mobilitate, include sub-categorii separate pentru: stat în picioare, stat jos,
mers, capacitatea de a duce obiecte şi altele). Versiunea prescurtată acoperă două
niveluri, în timp ce versiunea integrală (detaliată) se extinde la patru niveluri.
Codurile din ambele versiuni corespund iar versiunea prescurtată poate fi agregată
din versiunea detaliată.
(4) La fiecare nivel, fiecare individ poate avea o gamă de coduri. Acestea pot
fi independente sau interconectate.
(5) Codurile CIF sunt considerate complete numai prin prezenţa
calificatorului care indică amplitudinea nivelului stării de sănătate (de exemplu,
gradul de severitate a problemei respective). Calificatorii sunt codificaţi cu ajutorul
cifrelor (una, două sau mai multe) care urmează după un anumit punct (sau
separator). Utilizarea oricărui cod trebuie însoţită de cel puţin un calificator. Fără
asocierea cu calificatori, codurile nu au nici o semnificaţie inerentă.
(6) Primul calificator pentru Funcţiile şi structurile organismului, calificatorii
de capacitate şi performanţă pentru Activităţi şi Participare, şi primul calificator
pentru Factorii de mediu descriu amploarea problemelor din respectiva
componentă.
(7) Toate aceste trei componente clasificate în CIF (Funcţiile şi structurile
organismului, Activităţi şi Participare, Factorii de mediu) sunt încadrate pe baza
aceleaşi scale generale. A avea o problemă poate însemna o afectare, o limitare, o
restricţie sau o barieră, în funcţie de concept. În funcţie de domeniul clasificării
relevante (unde xxx reprezintă numărul domeniului din cel de-al doilea nivel) şi
pentru o încadrare adecvată, trebuie aleşi termenii corespunzători, cum sunt cei
exemplificaţi în parantezele de mai jos. Pentru ca această clasificare să poată fi
utilizată într-o manieră universală, cercetarea trebuie să dezvolte proceduri de
evaluare. Pentru acele cazuri în care se utilizează instrumente de evaluare calibrate
sau pentru care există alte standarde disponibile pentru a califica afectarea,
limitarea de capacitate, problemele de performanţă sau barierele, este pusă la
dispoziţie o gamă largă de exprimare procentuală. De exemplu, dacă se
menţionează „nici o problemă” sau „problemă completă”, codificarea oferă o marjă
de eroare de până la 5%. O „problemă moderată” este definită în a doua jumătate a
timpului sau în a doua jumătate a scalei care corespunde problemei complete.
Aceste procente se vor calibra în diferite domenii cu referire la standardele umane,
tot ca valori procentuale.
xxx.0 NICI o problemă (inexistent, absent, neglijabil…) 0 – 4%
xxx.1 problemă UŞOARĂ (uşoară, scăzut(ă)…) 5 – 24%
xxx.2 problemă MODERATĂ (mediu, destul de…) 25 – 49%
xxx.3 problemă SEVERĂ (ridicat, extrem de….) 50 – 95%
xxx.4 problemă COMPLETĂ (în totalitate…) 96 – 100%
xxx.8 nu se menţionează
xxx.9 nu e cazul
(8) În ceea ce priveşte Factorii de mediu, acest prim calificator se poate
utiliza pentru a denota fie măsura efectelor pozitive ale mediului, de exemplu,
elemente de facilitare, sau măsura influenţelor negative ale mediului, de exemplu,
barierele. Ambele se servesc de aceeaşi scală de la 1 la 4, dar pentru a indica
elementele de facilitare punctul este înlocuit de semnul plus (+): de exemplu:
e110+2. Factorii de mediu pot fi puşi într-un cod (a) cu referire la fiecare concept
în parte sau (b), în general, fără referire la fiecare concept în parte. Este de preferat
să se opteze pentru primul caz, deoarece astfel impactul şi atribuţiile pot fi
identificate mult mai clar.
(9) În funcţie de utilizatori, la codificarea fiecărui element poate fi adecvat şi
util să se adauge şi alte tipuri de informaţii. Există, în acest sens, o diversitate de
calificatoare suplimentare care ar putea fi utile.
(10) În CIF, starea de sănătate şi domeniile asociate stării de sănătate a unui
individ sunt oferite printr-o paletă mai largă de coduri care acoperă cele două părţi
ale clasificării. Astfel, numărul maxim de coduri pentru o persoană poate fi 34,
exprimat printr-o cifră la fiecare nivel (8 coduri pentru funcţiile organismului, 8
pentru structurile corpului, 9 pentru performanţă şi 9 pentru capacitate). Similar
pentru elementele cu două niveluri, numărul total de coduri este 362. Pentru
niveluri mai detaliate, aceste coduri pot ajunge chiar până la 1424 de elemente. În
aplicarea CIF în situaţii concrete este adecvat să se lucreze cu un set de 3 până la
18 coduri pentru a descrie un caz real, într-o limită de precizie pe două niveluri (trei
cifre). Variantele mai detaliate pentru patru niveluri se utilizează de către serviciile
specializate (de exemplu, rezultatele şi efectele reabilitării, geriatrie etc.), în timp
ce clasificarea pe două niveluri este utilizată pentru analiza şi evaluarea rezultatelor
şi efectelor clinice.
CIF în terapia ocupațională
Este folosit ca un cadru de asistenţă clinică. Recenta acceptare internaţională
a CIF a rezultat într-o interacţiune complexă între mediu, persoană şi activităţi în
prezenţa unei persoane cu dizabilităţi.
CIF defineşte funcţionarea şi dizabilitatea ca termeni umbrelă ce conţin
funcţiile corpului şi structura oamenilor, activităţile pe care oamenii le fac şi ariile
din viaţă în care ei participă, ţinând cont de interacţiunea dintre aceşti factori şi cei
contextuali (World Health Organization, 2001).
În managementul persoanelor cu dizabilități, CIF ajută la lărgirea gândirii în
afara fixării deficienţelor de structură şi funcţii ale corpului prin acceptarea faptului
că relaţiile dintre componentele ce afectează funcţionarea sunt complexe şi
nelineare. De aceea CIF subliniază importanţa promovării participării unei
persoane în toate aspectele de funcţionalitate şi de viaţă (Rosenbaum and Stewart,
2004).
Recunoaşterea rolului factorilor contextuali este foarte adecvată în
managementul persoanelor cu paralizie cerebrală, în special recunoaşterea
importantei contribuţii pe care mediul familial îl are pentru sănătatea şi starea de
bine a persoanei (Rosenbaum and Stewart, 2004.
Pe lângă faptul că furnizează un cadru larg conceptual pentru înţelegerea
condiţiilor de sănătate, poate să fie şi un ghid practic foarte bun pentru părinţi şi
terapeuţi în momentul în care aceştia determină priorităţile pentru evaluare şi
tratament.
CIF este luat în calcul la evaluare, mpărţirea şi implementarea planurilor de
gestionare din procesul modelului de intervenţie, asfel ca părinţii, aparținătorii şi
terapeutul să decid ă în ce direcţie ar trebui să fie îndreptată intervenţia pentru a
mări funcţionalitatea şi anume: dacă ar trebui îndreptată în principal în reducerea
deficienţelor , în îmbunătaţirea activităţii sau îmbunătaţirea participării în viaţa de
zi cu zi.
Temă de casă
Realizați o analiză prin prisma unui model teoretic discutat și selectați
cadrele de referință potrivite.
Bibliografie
Therapy,56, 609–639.
6. Creek, J. & Lougher, L. (ed.) 2008. Occupational therapy and mental health.
Edinburgh : Elsevier Churchill Livingstone
8. Csíkszentmihályi, Mihály. 1975. Beyond Boredom and Anxiety, San
Francisco, CA: Jossey-Bass.
9. Craig, C. & Finlay, L. 2010. Working with groups (charpter 18). In Sumsion,
Thelma. Essential foundations for occupational therapy.
10.Kielhofner, G. (2002), Model of Human Occupation – theory and application
15.Polataijko H. J,Mandich A, Martini R, (1999) Dinamic Performance
Thorofare.NI.Slack.
21.xxx, Clasifiarea internaţională a funcţionării, dizabilităţii şi sănătăţii
(CIF)/OMS Geneva – Organizaţia Mondială a Sănătăţii – Bucureşti:
MarLink, 2004
Unitatea de curs 8. Evaluare și diagnostic
Scop
 Prezentarea principalilor metode de evaluare și diagnostic folosite în
problematica ocupaţională.
 Definească metodele de evaluare și diagnostic folosite în problematica
ocupaţională;
 Enumere și să descrie principalele puncte de interes ale metodelor de
evaluare utilizate în procesul ocupațional;
 Definească și să explice analiza activității și aplicabilitatea ei în procesul
ocupațional;
 Definească și să explice metodele priective și aplicabilitatea lor în procesul
ocupațional;
 Diferențieze aspectele teoretice legate de alte metode de evaluare utilizate în
procesul ocupațional.
Evaluarea este baza intervenției de terapie ocupațională. Aceasta trebuie să

fie făcută cât mai precis pentru a asigura că intervenţia va fi cea corespunzătoare.
Evaluarea se face cu scopul de a înţelege capacitatea clientului de a acţiona,
satisfacţia clientului față de capacitatea sa, precum şi sensul şi scopul ocupaţiilor şi
activităţilor pentru client. Evaluarea începe cu procesul de screening (examinare
analitică) numit evaluare iniţială. Evaluarea iniţială se va face pentru a afla nevoile
și interesele clienţilor faţă de intervenţiile care ar putea fi folosite în terapia
ocupaţională. Având la dispoziție toate aceste informații este posibilă formularea
problemei și stabilirea obiectivelor/ țelurilor împreună.
Evaluarea iniţială este urmată de o evaluare mai detaliată în care clientul în
colaborare cu terapeutul ocupațional va stabili nevoile, punctele forte, interesele şi
obiectivele clientului. Este esenţial ca punctele forte ale clientului să fie
identificate, deoarece acestea sunt bazele în momente de frustrare şi acestea dau
speranţă atunci când clientul se confruntă cu provocări prea solicitante.
Pentru evaluarea detaliată terapeuții ocupaționali folosesc cinci tipuri diferite de
metode de evaluare; intervievare, observare, teste, auto-evaluare şi metode
proiective. Fiecare dintre aceste metode are propriul punct de interes, dar de multe
ori acestea sunt folosite și în combinaţie, de exemplu în timpul intervievării,
clientul este și observat de către terapeutul ocupațional sau în timp ce folosește
metode proiective, clientul este, de asemenea, încurajat să facă o auto-evaluare.
Figura nr. 3 Punctele de interes ale metodelor de evaluare ale terapiei ocupaţionale (Rusi-
PyykönenM., Seppanen U.M., 2007)
Observarea este probabil cea mai utilizată şi mai importantă metodă pentru
terapeutul ocupațional pentru că atunci când desfășoară activităţi cu clientul
terapeutul ocupațional observă în permanență aspecte precum interacţiunea,
performanţa ocupațională şi relaţia cu mediul.
Activităţile sunt principalele instrumente practice pe care terapeuții
ocupaționali le folosesc pentru a permite o schimbare la nivelul performanţei
ocupaționale a clientului. Pentru a alege activitatea care este cea mai potrivită
pentru competențele, obiectivele şi interesul clientului, terapeuții ocupaționali fac
analiza sarcinii şi activității, adaptarea activităţii și selectarea activității.
Există activităţi care sunt destul de simplu de analizat, cum ar fi a face o
ceaşcă de cafea. Există, de asemenea, activităţi care sunt complicate și greu de
analizat, deoarece fiecare fază a activității are cerinţe diferite. Efectuarea
cumpărăturilor de uz casnic este un exemplu de acest tip de activitate. Pentru a face
cumpărăturile de uz casnic, de exemplu, o persoană trebuie să afle de ce are nevoie
de la magazin, trebuie să facă lista de produse pe care trebuie să le cumpere, trebuie
să meargă la magazin, să găsească produsele, să le plătească, să se întoarcă acasă și
să pună produsele la locul potrivit. Terapeutul ocupațional trebuie să înţeleagă
activitatea mai întâi la un nivel mai general şi apoi să o analizeze la un nivel mai
profund.
Hagedorn numește nivelul general de analiză ca analiză de bază. În realizarea
analizei de bază, activitatea va fi împărțită în mai multe părți mai mici, după care
aceste părți vor fi descrise.
Tabelul următor prezintă un exemplu al posibilelor componente care trebuie
analizate în analiza de bază.
Tabelul nr. 5 Întrebări de orientare în analiza de bază a unei activități (Rusi-

PyykönenM., Seppanen U.M., 2007)
Ce trebuie realizat? Descrierea sau numele sarcinii

Cine este implicat în această O persoană sau mai multe.
sarcină? Orice caracteristici speciale
Cum este îndeplinită sarcina? Metoda, succesiunea, cerințe practice,
precum instrumente sau materiale
Unde va avea loc aceasta? Locația
Când va fi realizată? Timpul, locul și durata
De ce trebuie realizată? Produsul și/ sau scopul
Următorul pas în analiza activității este detalierea mai profundă cu scopul de

a înţelege activitatea. În această fază terapeuţii ocupaționali trebuie să înţeleagă
cerinţele activității impuse clientului, de exemplu care sunt aptitudinile necesare în
vederea îndeplinirii activității. În realizarea acestui lucru, terapeutul ocupațional
evaluează de asemenea nevoile pe care este posibil să le satisfacă activitatea şi
stabilește măsura în care activitatea ar putea împiedica un comportament nedorit.
Analiza activității este de asemenea realizată pentru a înţelege dacă
activitatea corespunde capacității clientului şi pentru a afla care sunt competenţele
pe care clientul le-ar putea dezvolta sau menţine. Analiza activității oferă o
modalitate de adaptare şi de clasificare a activităţilor în vederea atingerii
obiectivelor stabilite.
Următorul pas este realizarea adaptării activităţii în funcţie de nevoile
specifice ale clientului. Acest lucru poate fi făcut de către client în colaborare cu
terapeutul. Făcând acest lucru, clientul şi terapeutul ocupaţional vor împărtăşi o
înţelegere a activităților care urmează să fie utilizate pentru acest client în special
pentru a atinge obiectivele şi rezultatele dorite. Este posibil ca însuși clientul să
facă o analiză a activității alese. Astfel clientul va întelege mai bine care sunt
punctele sale forte şi care sunt domeniile la care încă trebuie să lucreze pentru a le
dezvolta. Acest lucru poate de asemenea să ajute clientul în viitor pentru a analiza
activităţile singur cu scopul de a găsi activităţi, potenţialul lor şi de a-și dezvolta
noi abilităţi.
Cu toate că există mai multe modele pentru analizarea activității, nu există
un cadru universal acceptat pentru realizarea analizei în vederea adaptării
activității. Un mod ar putea fi să ne gândim la diferitele componente ale unei
activități din punctul de vedere al clientului, al sarcinii de lucru și situației în care
se află clientul. Tabelul următor prezintă o modalitate de realizare a analizei
activității având în centru clientul.
Tabelul nr. 6 Analiza cerințelor de performanță și a capacității de a răspunde

acestor cerințe (Rusi-PyykönenM., Seppanen U.M., 2007)
Punct de interes Component Întrebări ajutătoare
ă
Aptitudini Lucrurile pe care le poți face
Tu (clientul) fizice Lucrurile pe care le consideri dificile
Factori de limitare
Nivelul de informații pe care le deții
Ce știi despre sarcina de lucru
Experiențele tale
Domeniile în care nu ești sigur
Ce simți referitor la sarcina de lucru
Cum te Ce simți atunci când întâlnești
simți dificultăți
Ce simți referitor la sarcina de lucru
Gânduri Ce simți atunci când întâlnești
dificultăți
Ce trebuie Natura sarcinii care trebuie îndeplinită
Sarcină de lucru făcut Succesiunea în care este realizată sarcina
de lucru
Instrumente Instrumentele sau cerința folosită
Materiale Materialele necesare
Standarde Cât de bine trebuie îndeplinită sarcina de
lucru?
Cine stabilește standardele?
Situație Loc Locul unde este realizată sarcina;
caracteristicile locului care sprijină sau
împiedică îndeplinirea activității
Acces Capacitatea de a obține lucrurile dorite
sau de a intra în anumite zone
Factor de Orice poate face sarcina mai dfificilă sau
stres frustrantă; presiuni pe care le simți
Alte Alte persoane care sunt implicate: ajută sau
persoane împiedică realizarea sarcinii
Așteptări Sentimentul generat de o situaţie în care
anumite evenimente sau proceduri ar trebui
să se întâmple în anumite moduri
Într-o analiză a activității care are în centru clientul, terapeuţii ocupaționali

sunt interesaţi și de factorii care ar putea avea un efect asupra folosirii activității.
Aceşti factori vor fi discutați şi/ sau observați în situații reale cu clientul. Aceşti
factori ar putea fi de exemplu un istoric ocupațional, modele de participare, cereri
de performanţă şi capacitatea de a reacţiona, precum şi interesele clientului.
Este esenţial să observăm că uneori este greu să identificăm linia clară dintre
sfârșitul evaluării şi începutul intervenţiei. Acest lucru are la bază mai multe
motive; metodele utilizate, precum metodele proiective îndelungate de explorare a
experiențelor și sentimentelor proprii ale unei persoane. De asemenea, interacţiunea
din timpul desfășurării evaluării va duce la formularea relației terapeutice atunci
când clientul începe să înțeleagă mai bine și să aibă mai multă încredere în propriile
capacități.
Metode proiective de evaluare
În terapia centrată pe client putem utiliza cu succes evaluarea bazată
pe metode proiective. Aceste metode se concentrează pe emoții, atitudini,
încrederea în sine, interacțiunea socială.
Aceste metode se orientează pe aspectele abstracte și inconștiente ale
individului, facilitează construirea unei relații terapeutice, clientul devine mult mai
conștient de el însuși.
Metodele proiective sunt de trei tipuri:
- expresiv motorii (gesturile și scrisul);
- perceptiv-structutrale (testul Rorschach);
- operativ-dinamice (interpretarea desenelor, asociațiile verbale)
Se bazează pe principiul utilizării unor stimuli vagi sau ambigui pentru a invita
subiectul să dezvaluie nivelurile profunde ale personalitatii.
Tehnicile proiective mai sunt clasificate în trei categorii: perceptive,
aperceptive, productive.
Utilitatea metodelor proiective:
- observarea clientului în situații diferite;
- facilitează și completează observația;
- poate fi un proces general ce interesează unele situații sau analitic, detaliat;
- se poate face în situații reale;
- abilități de comunicare verbală nu sunt atât de importante;
- aplicabilitatea este în funcție de ce vrem să evaluăm (abilități motorii,
comportamente, interacțiunea în grup etc);
- deciziile se iau doar pe baza a ceea ce s-a observat dar uneori clienții pot
interfera sau pot să încerce să modifice realitatea;
- sunt metode practice bazate pe activități.
Utilizarea metodelor proiective, ca instrumente de evaluare, presupune
respectarea a patru pași.
- Pregătirea mediului necesar activității,de fiecare data trebuie să fie la fel.
- Procesul, produsul trebuie să fie realizat fără ajutor sau prin ghidare de către
terapeut, doar în condiții special și nu cât să influențeze evaluarea.
- Asocierea informațiilor sau povestea clientului – clientul descrie produsul și cum
a perceput întreaga activitate într-un mod cât mai realist.
- Interpretarea se realizează pe baza informațiilor culese de la client, cumulându-
se date și din alte teste acă este necesar.
Terapeutul poate urmări modul cum se interacționează, dinamica procesulu,
abilitățile de lucru individuale sau în grup, identificarea simbolisticii contextului
terapeutic.
Temă de casă
Realizați un referat caresă cuprindă cel puțin cincisprezece teste de evaluare
specifice terapiei ocupaționale.
Bibliografie
Therapy,56, 609–639.
7. Csíkszentmihályi, Mihály. 1975. Beyond Boredom and Anxiety, San
Francisco, CA: Jossey-Bass.
10.Dunn, W. (2009) Sensory Processing concepts and applications to practice. 2
hour CD continuing education program for the American Occupational
Therapy Association. (www.aota.org)
11.Hagedorn, R. (2000). Tools of practice in occupational therapy: A structured
12.Howe, M. & Schwartzberg, S. 2001. A functional Approach to Group Work
in Occupational Therapy. Lippincott Williams &Wilkins.
13.Hvalsoe, B. & Josephsson,S. 2003. Charasteristics of meaningful
Occupations from Perspective of Mentally ill People. Scandinavian Journal
of Occupational therapy 10: 61-71.
14.Kielhofner, G. 2008. Model of Human Occupation: Theory and Application
15.Kielhofner, G. (2002), Model of Human Occupation – theory and application
20.Polataijko H. J,Mandich A, Martini R, (1999) Dinamic Performance
23.Sackett, D. L., Rosenberg, W. M., Gray, J. A., Haynes, R. B., & Richardson,
W. S. (1996). Evidence based medicine: what it is and what it isn't. British
Medical Journal, 312 (7023) ,71-72.
Teaching Evidence-Based Practice. American Journal of Occupational
Therapy, 59(2), 157-164.
Thorofare.NI.Slack.
Unitatea de curs 9. Planificare și intervenție
Scop
 Prezentarea principalilor aspect teoretice și parctice folosite în procesul de
planificare și intervenție.
 Definească termenii de planificare și intervenție în terapia ocupaţională;
 Enumere și să descrie principalele puncte de interes ale procesului de
planificare și intervenție utilizate în procesul ocupațional;
 Definească și să explice obiectivele terapeutice și aplicabilitatea lor în
procesul ocupațional;
 Diferențieze aspectele teoretice legate de stabilirea strategiilor terapeutice
utilizate în procesul ocupațional.
Stabilirea obiectivelor se realizează printr-o colaborare între client si

terapeutul ocupaţional. Aceștia discută și se pun de acord asupra obiectivelor şi
calendarului de revizuire a rezultatelor. Rezultatele așteptate în urma intervenţiei de
terapie ocupaţională sunt obiectivele care devin activitate. Cu cât obiectivul este
mai concret cu atât acesta va fi mai uşor de măsurat. Tabelul următor prezintă
exemple de obiective pentru diferite nivele de activitate.
Tabelul nr. 7 Obiective pentru terapie ocupaţională la cinci nivele diferite (Creek
2008) (Rusi-PyykönenM., Seppanen U.M., 2007)
Nivelul obiectivului Exempu
Dezvoltarea aptitudinilor Clientul va fi capabil să folosească

calculatorul pentru scrierea documentelor.
Îndeplinirea sarcinilor de lucru Clientul va afla programul pentru a ști când
poate folosi calculatorul din biblioteca
locală.
Angajarea în activități Clientul va scrie o scurtă povestire.
Practicarea ocupațiilor Clientul va citi copiilor săi propriile povestiri
ca parte a programului obișnuit înainte de
culcare.
Participarea la situațiile de viață Clientul se va alătura consiliului editorial al
revistei editate de către comunitatea locală
din care acesta face parte.
Prin cooperare, terapeutul ocupațional și clientul vor decide împreună de la
care obiectiv vor începe. Este posibil ca uneori terapeutul să fie nevoit să decidă
pentru client sau să îi dea clientului posibilitatea de a alege una din două opțiuni.
Aceasta este abordarea care pune clientul în centru atunci când acesta este grav
bolnav și nu este capabil să facă judecăţi complicate. În astfel de situaţii, terapeutul
ocupațional trebuie să aibă o înţelegere foarte clară a situației clientului şi, de
asemenea, a celei mai bune soluții posibile pentru această situaţie, pentru a fi în
măsură să informeze clientul cu privire la acestea. De asemenea, o atenţie deosebită
trebuie acordată folosirii în scop terapeutic a sinelui terapeutului ocupațional. Cu
alte cuvinte, terapeutul ocupațional trebuie să aibă o înțelegere foarte clară a sinelui
și propriilor valori pentru a nu oferi sau, în cel mai rău caz, forța clientul său să
facă alegeri care să corespundă valorilor și dorințelor sale.
După ce problemele au fost identificate, obiectivele stabilite şi priorităţile
identificate de comun acord, clientul şi terapeutul ocupațional încep să planifice
modul în care pot obține rezultatele definite împreună. Planul stabilit pas cu pas
trebuie să fie formulat împreună. Alte persoane, precum membri ai familiei,
îngrijitori sau alți membri ai personalului pot fi de asemenea implicate în
planificarea intervenţiei, dacă acest lucru este benefic pentru nevoile clientului. Ca
și evaluarea, intervenția de terapie ocupaţională se concentrează pe prezent şi
viitor, dar este importantă și înțelegerea unor evenimente din trecut pentru a
înţelege performanţa ocupațională a clientului precum și factorii care o
influenţează.
Chiar dacă intervenția are loc în momentul de față, în unele situații aceasta
are și legătură cu viitorul dat fiind că obiectivul sau rezultatul final se pot afla în
viitorul îndepărtat.
Obiective pe termen lung
- Obiectivele generale ale intervenției
- Motivul pentru care clientul va face terapie
- Rezultatul așteptat al intervenției
- Exprimate de obicei la nivel de performanță ocupațională sau participare la
situațiile de viață
Obiective intermediare
- Seturi de aptitudini care vor fi dezvoltate
- Atitudini care trebuie schimbate
- Sau obstacole care trebuie depășite în vederea îndeplinirii obiectivelor
principale ale terapiei
Obiective pe termen scurt
- Pași mici spre îndeplinirea principalelor obiective
- De obicei învățarea unei aptitudini secundare sau a unei aptitudini care este
componentă a capacității de adaptare necesară pentru o performanță ocupațională de
succes
- Sunt organizate în succesiune, cele mai elementare obiective fiind îndeplinite
primele
Intervenția
Intervenţia de terapie ocupațională se bazează întotdeauna pe evaluare,
analiza activităţii şi analiza mediului. Intervenţia este individualizată şi planificată
cu fiecare client în parte. Activitatea este principalul instrument pe care terapeutul
ocupațional îl folosește în scopul de a transforma în realitate schimbările dorite
pentru performanța ocupațională. Analiza activității joacă un rol important în
înţelegerea cerinţelor şi posibilităţilor fiecărei activităţi pentru client.
În alegerea activității pentru intervenție, terapeutul ocupațional încearcă să
implice clientul pe cât de mult posibil; să determine interesul și să câștige
colaborarea și încrederea clientului. Motivația este factorul cheie în terapie. De
multe ori nu este simplu pentru clienți să se auto-motiveze să urmeze terapia
ocupațională, deoarece nu le este clar ce reprezintă terapia ocupațională.
Motivaţia este adesea definită ca motivaţie intrinsecă, cu alte cuvinte motorul
care determină persoanele să participe la o activitate pentru se bucura de plăcerea
participării și pentru a se provoca pe sine. Clienții uneori se află într-o situație în
care şi-au pierdut motivaţia lor intrinsecă şi aceasta trebuie găsită din nou, prin
cooperarea dintre client și terapeut. Acest lucru presupune ședințe de terapie în
care, prin utilizarea discuţiilor şi activităţilor, clientul şi terapeutul găsesc împreună
o înţelegere comună a nevoilor şi posibilităţilor clientului, precum şi posibilităţile
terapiei ocupaţionale şi aptitudinile terapeutului.
Voința clientului este al doilea factor cheie al terapiei. Creek defineşte voința
pentru terapeuții ocpuaționali ca fiind „abilitatea de a fi capabil să percepi și să
lucrezi în vederea atingerii unui obiectiv, prin alegerea și desfășurarea activităților
care vor duce la obținerea rezultatelor dorite”. Tabelul următor prezintă câţiva
factori care pot afecta alegerile persoanelor cu privire la acţiune.
Un terapeut priceput este capabil să creeze posibilităţi şi un mediu în care
clientul îşi poate exercita voința prin intermediul unor activităţi care au însemnătate
şi care au valoare pentru client. Terapeutul ocupațional poate da informatii despre
ceea ce este disponibil; care sunt activităţile şi tipurile de medii care oferă
clientului oportunităţi pentru a practica aptitudinile necesare şi dorite.
În intervenţia de terapie ocupaţională, raționamentul clinic şi practica bazată
pe dovezi merg mână de mână. Prin intermediul procesului, terapeutul ia decizii cu
privire la ce trebuie să facă.
Acesta este un proces de gândire numit raţionament clinic, așa după cum a
fost descris anterior. Raţionamentul clinic este o combinaţie de cunoştinţe bazate pe
experienţă, cunoştinţe tacite şi cele mai bune practici. Terapeutul folosește
cunoștințele dobândite prin exepriență, dar și prin căutarea și folosirea celor mai
recente descoperiri din cercetare pentru a furniza cele mai eficace servicii posibile
pentru clienţii săi. Din păcate, nu toate domeniile practicii de terapie ocupaţională
au fost suficient cercetate. Există mai multe posibilităţi de a găsi cercetări şi cele
mai bune dovezi de terapie ocupaţională. Partea de lecturi recomandate prezintă
câteva cercetări de terapie ocupaţională.
Tabelul nr. 8 Factori care influențează alegerile persoanelor cu privire la acţiune
(Rusi-PyykönenM., Seppanen U.M., 2007)
FACTOR DEFINIȚIE
Interese Preferințele persoanei pentru ocupații care

au la bază trăirea plăcerii și satisfacția de a
participa la activitățile respective (Kielhofner
1992)
Rezultatul pe care persoana dorește să-l
Obiective obțină prin acțiunile sale (Creek 2008)
personale
Judecata proprie a persoanei referitoare la
Valori ce este valoros și important pentru ea în viață
(Creek 2003)
Importanța sau însemnătatea pe care o are o
Relevanță activitate pentru persoana care o desfășoară
(Creek 1998)
Cunoștințe referitoare la Persoana nu poate alege decât activități de
activitățile disponibile care este conștientă (Creek 2008)
Capacitatea de a vedea Informaţii referitoare la timpul când acti-
posibilitățile de acțiune: vităţile pot fi accesate (Creek 2008)
Intervenţia de terapie ocupaţională va continua după cum a fost decis în

contractul terapeutic. Uneori poate fi vorba de doar câteva ședințe. Pe de altă parte,
există terapii care continuă pe parcursul a ani de zile. Ceea ce este comun pentru
toate intervenţiile de terapie ocupaţională este evaluarea continuă.
Terapeutul ocupațional în cooperare cu clientul vor face la anumite intervale
de timp evaluări pentru a înțelege dacă terapia înaintează conform obiectivelor
stabilite sau dacă acestea trebuie schimbate. Aceasta se poate întâmpla atunci când
clientul demonstrează o înțelegere mai mare cu privire la performanţa sa
ocupațională. În acest caz, clientul poate găsi diferite provocări pe care să le
îndeplinească și astfel obiectivele vor fi schimbate.
În finalul intervenţiei, terapeutul poate folosi aceleaşi metode de evaluare
pentru a evalua modul în care obiectivele au fost atinse. Apoi, acesta poate
compara progresul care a fost realizat și care sunt rezultatele obținute. În această
etapă a procesului, clientul şi terapeutul ocupaţional vor decide dacă terapia trebuie
să continue sau dacă se încheie aici. Dacă terapia va continua vor fi din nou
stabilite obiective. Dacă nu mai există niciun motiv pentru terapie, terapeutul și
clientul trebuie să aibă întâlniri pentru a finaliza relaţia terapeutică. Cu cât
intervenţia a fost mai îndelungată cu atât este necesar mai mult timp pentru
încheierea procesului terapeutic.
Strategii de lucru diferențiate pe servicii

Stabilirea / Adaptare Modificare Prevenire Creare
Restaurare
Activit Punerea Dezvolt Facil Dezvoltare
ăți remediale unei orteze sau area unui plan itarea a unui program de
pentru adaptarea astfel ca să dezvoltării artă după școală
Mode
îmbunătățirea instrumentului poată fi folosit forței prin pentru a exersa
lul
forței de lucru un calculator activități de motricitatea fină,
serviciului
necesare pentru cântărie a coordonarea și
direct
scrisului și realizarea diferitelor interacțiunea
prizei pe temelor greutăți etc. socială
stilou
Învățar Demonst Furnizar Învăț Contribuire
ea rarea ea de area a la realizarea
educatorului educatorului informații părinților unei curicule
cum să cum să referitoare la activități de adaptate pentru a
încorporeze schimbe obiectivele creștere a promova
mai mult mânerele de la performanțelor mobilității independența în
Mode
input piesele de copilului în joc pentru a activitățile/rutinel
lul
senzorial în puzzle, astfel astfel încât preveni de autoîngrijire.
serviciului
timpul încât toți copiii educatorul îi deformarea
consultativ
activităților în vârstă de 2 poate selecta articulară
din afara ani, să se poată cei mai
clasei descurca adecvați
parteneri în
cadrul
activităților
Imaginea nr. 7. Exemples de strategii de intervenție în diferite servicii –
Adaptate după Dunn, W.(2009)
După finalizarea terapiei, terapeutul ocupațional va face în continuare
evaluarea procesului, fie singur sau împreună cu membrii echipei. Terapeutul va
scrie rapoartele necesare şi va discuta încă o dată despre întregul proces împreună
cu colegii săi. După aceasta, terapeutul va finaliza înregistrările. De asemenea, este
bine să se discute despre proces împreună cu ceilalţi membri ai echipei cu scopul
de a evalua calitatea serviciilor.
Temă de casă
Exemplificați în cadrul unui referat strategiile terapeuice învățate prin
activități specifice (cel puțin cinci pentru fiecare strategie).
Bibliografie
Therapy,56, 609–639.
Philadelfia, USA
8. Creek, J., Ilott,I. ,Cook, S. & Munday, C. 2005. Valuing Occupational Therapy
as a Complex Intervention. The British Journal of Occupational Therapy, Volumul
68, Numărul 6, iunie 2005 , pp. 281-284(4).
11. Csíkszentmihályi, Mihály. 1975. Beyond Boredom and Anxiety, San Francisco,
CA: Jossey-Bass.
14. Dunn, W. (2009) Sensory Processing concepts and applications to practice. 2
hour CD continuing education program for the American Occupational Therapy
Association. (www.aota.org)
17. Howe, M. & Schwartzberg, S. 2001. A functional Approach to Group Work in
Occupational Therapy. Lippincott Williams &Wilkins.
18. Hvalsoe, B. & Josephsson,S. 2003. Charasteristics of meaningful Occupations
from Perspective of Mentally ill People. Scandinavian Journal of Occupational
therapy 10: 61-71.
19. Kielhofner, G. 2008. Model of Human Occupation: Theory and Application
23. Law M, Cooper B, Strong S, Stewart D, Rugby P, Lets L, (1996) The Person –
Environment – Occupation Model: A Transitive approach to occupational
25. Muir Gray, JA., ( 1997) Evidence-based healthcare: how to make health policy
and management decisions. London: Churchill Livingstone.
26. Polataijko H. J,Mandich A, Martini R, (1999) Dinamic Performance Analisis;
A Framework for Understanding Occupational Performance, The American Journal
of Occupational Therapy, April 1999, (65 – 71)
29. Sackett, D. L., Rosenberg, W. M., Gray, J. A., Haynes, R. B., & Richardson,
W. S. (1996). Evidence based medicine: what it is and what it isn't. British Medical
Journal, 312 (7023) ,71-72.
Teaching Evidence-Based Practice. American Journal of Occupational Therapy,
59(2), 157-164.
31. Tickle-Degnen, L. (2000). Evidence-Based Practice Forum: Teaching Evidence
Based Practice. The American Journal of Occupational Therapy, 54(5), 559-560.
32. Wilcock, Ann. 1998. An occupational prspective of health. Thorofare.NI.Slack.
33. CAOT (1997) Enabling Occupation: An occupational therapy perspective,;
34. xxx, „Developing Methodology for Drawing-Up Guidelines on Best Medical
35. xxx, Clasifiarea internaţională a funcţionării, dizabilităţii şi sănătăţii
(CIF)/OMS Geneva – Organizaţia Mondială a Sănătăţii – Bucureşti: MarLink,
2004
36. xxx, ENOTHE. 2006. Tuning și Calitate: Terminologie. www.
Anexa nr. 1
ARII OCUPAȚIONALE
Diferite feluri de activități zilnice în care oamenii se angajează, inclusiv ADL, IADL, educație, muncă,
joacă, relaxare și participare socială.
ACTIVITĂȚI ZILNICE (ADL) - activități orientate spre autoingrijirea propriului corp (adaptat dupa
Rogers & Holm, 1994, pp. 181-202) - numite și activități zilnice de baza (BADL) sau activități zilnice personale
(PADL).
● Baie, Duș - obținerea și folosirea produselor; folosirea săpunului, clătirea și uscarea părților corpului,
păstrarea poziției pentru baie; și transferul în și din poziția pentru baie.
● Controlul sfincterian- include controlul intenționat complet a tranzitului intestinal și a vezicii urinare și,
dacă este necesar, folosirea echipamentelor sau agenților pentru controlul vezicii urinare.
● Imbrăcărea- alegerea hainelor și accesoriilor adecvate pentru perioada zilei, funcție de vreme și ocazie;
obținerea hainelor din locul de depozitare; îmbrăcarea și dezbăcare într-un mod secvențial; prinderea și ajustarea
hainelor și pantofilor; aplicarea și eliminarea dispozitivelor personale: orteze, proteze, etc.
● Consumul de alimente - “abilitatea de a menține și manipula alimente/ fluide în cavitatea bucală și de a
le înghiți (O’Sullivan, 1995, p. 191)” (AOTA, 2000, p. 629).
● Alimentația- “procesul de [stabilire, aranjare și] aducere a alimentelor [fluidelor] din farfurie sau pahar
la gură (O’Sullivan, 1995, p. 191)” (AOTA, 2000, p.629).
● Mobilitate funcțională- mutarea dintr-o poziție sau loc în altul [în timpul activităților zilnice], cum ar fi
mobilitatea din pat, mobilitatea din scaunul cu rotile, transferuri (scaun cu rotile, pat, mașină, cadă, closet,
cadă/duș, scaun, podea). Efectuarea mersului funcțional și transportul obiectelor.
● Îngrijirea dispozitivelor personale - folosirea, ștergerea și intretinerea itemilor pentru îngrijirea
personală, cum ar fi aparat auditiv, lentile de contact, ochelari, orteze, proteze, echipamente adaptative și
contraceptive și dispositive sexuale.
● Igiena și îngrijirea personală - obținerea și folosirea produselor; îndepărtarea părului de pe corp
(utilizarea aparatelor de ras, pensetelor, loțiunilor, etc.); aplicarea și eliminarea cosmeticelor; spălarea, uscarea,
pieptănarea, aranjarea, perierea și tunderea părului; îngrijirea unghiilor (mâini și picioare); îngrijirea pielii,
urechilor, ochilor și nasului; aplicarea deodorantului; îngrijirea gurii; periajul dinților și folosirea aței dentare; sau
eliminarea, curățarea și reintroducerea ortezei sau protezei dentare.
● Activitatea sexuala - angajarea în activități care au ca rezultat satisfacția sexuală.
● Somnul/ Odihna- o perioada de inactivitate in care se poate sau nu suspenda constiinta.
● Igiena Toaletei - obținerea si folosirea produselor; managementul hainelor; menținerea poziției pentru
toaletă; transferul în și din poziția pentru toaletă; curațarea corpului; și îngrijirea pentru nevoile menstruale și de
continență (includerea cateterelor, colostomie și managementul spuzitoarlor).
ACTIVITĂȚI INSTRUMENTALE A VIETII ZILNICE (IADL)- activități orientate spre interacțiunea
cu mediul și sunt deseori complexe – în general opționale în natură (pot fi delegate de altcineva)
● Grija pentru ceilalti (include și alegerea și supravegherea îngrijitorilor) - organizarea, supravegherea și
furnizarea grijei pentru ceilalti.
● Grija pentru animale – supravegherea și furnizarea de îngrijiri pentru facilitarea dezvoltării copilului.
● Utilizarea dispozitivelor de comunicare - folosirea echipamentului sau sistemelor cum ar fi
echipamente de scris, telefoane, mașini de scris, calculatoare, a plăcilor de comunicare, luminilor de apel, sisteme
de urgențe, scrieri braille, aparate de telecomunicații pentru surzi și sisteme de comunicare augumentative pentru
trimiterea și primirea informației.
● Mobilitatea în comunitate - deplasarea independent în comunitate și folosirea transportului public sau
privat, cum ar fi șofatul, accesarea la autocare, mașini de taxi, sau alte sisteme de transport public.
● Managementul financiar - folosirea resurselor fiscale, include metodele alternative de tranzactii
financiare si planificarea si folosirea finantelor cu scopuri pe termen scurt si lung.
● Managementul șim întreținerea sănătății - dezvoltarea, gestionarea și întreținerea rutinelor pentru
promovarea sănătății și stării de bine cum ar fi fitness, nutritie,…reducerea comportamentelor de risc pentru
sănătate și rutinelor medicamentoase.
● Stabilirea și întreținerea domiciliului - obținerea și întreținerea bunurilor personale și de uz casnic și de
mediu (ex. casa, curte, gradina, electrocasnice, vehicole), include și întreținerea și repararea bunurilor personale
(haine și articole de uz casnic) și a sti cum să caute ajutor și pe cine să contacteze.
● Prepararea și curățarea hranei - alegerea, prepararea și servirea meselor bine echilibrate și nutritive și
curățarea alimentelor și a ustensilelor după mese.
● Proceduri de siguranță și răspunsuri de urgență - cunoașterea și efectuarea procedurilor preventive
pentru menținerea unui mediu sigur și recunoasterea rapidă a situațiilor hazarde neașteptate și inițierea acțiunilor
de urgență pentru reducerea amenințărilor la sănătate și siguranță.
● Cumpărături – pregătirea listei de cumpărături (alimente și alte); selectarea și cumpărarea articolelor;
selectarea metodei de plată; și încheierea tranzacției monetare.
EDUCAȚIE - incude activitățile necesare pentru a fi student și a participa într-un mediu de învățare
● Participarea la educația formală - include categoriile de participare academică (ex. matematică, citire),
nonacademica (pauza, sala de mese, coridor), extracuriculare (ex. sporturi, trupa, majorete, dans) și vocaționale
(prevocaționale și vocaționale).
● Explorarea nevoilor sau intereselor de educatie personală informală - identificarea subiectelor și
metodelor pentru obținerea temelor legate de informațtii sau abilități.
● Participarea la educația personală informală - participarea în clase, programe și activități care oferă
instrucțiuni/ instruire în identificarea ariilor de interes.
MUNCA – include activitățile necesare pentru implicarea în angajări remunerate sau voluntariat.
● Preocupările și interesele angajării - indentificarea și selectarea oportunităților de muncă bazate pe
bunurile personale, limite, plăceri și neplăceri legate de muncă.
● Căutarea și achiziția angajării - indentificarea oportunităților pentru muncă, completarea și trimiterea
materialelor aplicative potrivite, pregătirea pentru interviu, participarea la interviuri și monitorizarea ulterioară,
discuția despre beneficiile job-ului și finalizarea negocierilor.
● Performanța muncii - include obiceiurile muncii, de exemplu, prezența, punctualitatea, relații potrivite
cu colegii și șefii, finalizarea activităților atribuite, respectarea normelor pentru cadrul de muncă.
● Pregătirea și ajustarea pensionării - determinarea aptitudinilor, dezvoltarea intereselor și abilităților și
selectarea preocupărilor avocaționale adecvate.
● Exploatarea voluntariatului - determinarea cauzelor, organizațiilor sau oportunităților din comunitate
pentru munca neplatită în relație cu abilitățile personale, interese, locație și timp disponibil.
● Participare la voluntariat - efectuarea muncii în activități neplătite pentru beneficiile cauzelor,
organizațiilor sau facilităților indentificate și selectate.
JOACA- “orice activitate spontană sau organizată care oferă bucurie, divertisment, distracție sau
diversiune”.
● Explorarea jocului - identificarea activităților de joacă adecvate, care pot include joaca explorațională,
joaca practică, jocul de rol, jocuri cu reguli, joaca constructivă și jocul simbolic.
● Participarea la joacă - participarea în jocuri; menținerea unui echilibru a jocului cu alte arii
ocupaționale; obținerea, folosirea și întreținerea jucăriilor, echipamentelor și rechizitelor apropiate.
TIMP LIBER - “ o activitate nonobligatorie motivată intrinsic și angajată în timpul disponibil. Acesta este
timpul folosit nu pentru ocupații obligatorii cum ar fi munca, auto-îngrijire sau somn.
● Explorarea timpului liber - indentificarea intereselor, abilităților, oportunităților și activităților de timp
liber adecvate.
● Participare în timpul liber - planificarea și participarea în activități de timp liber adecvate. Menținerea
unui echilibru între activitățile de timp liber și alte arii ocupaționale; obținerea, folosirea și întreținerea
echipamentelor și rechizitelor..
PARTICIPAREA SOCIALĂ - activități associate cu organizarea modelelor de comportament care sunt
caracteristice și așteptate la un individ sau la o interacțiune individuală cu alte persone într-un sistem social dat.
● Comunitate - activități care au ca rezultat interacțiuni cu success la nivelul comunității (vecinatate,
organizații, locul de muncă, școala).
● Familie - “[activități care au ca rezultat] interacțiuni cu succes în roluri familiale specific necesare și/ sau
dorite.
● Egali/ prieteni - activități la diferite niveluri de intimitate, include și angajarea în activități sexuale
dorite.
Anexa nr. 2
CONTEXT SAU CONTEXTE
Contextul (incluzând pe cel cultural, fizic, social, personal, spiritual, temporal și virtual) se referă la o varietate
de condiții care înconjoară clientul și care influențează performanța.
ARIA DEFINIȚII EXEMPLE

Cultural Obiceiuri, credințe, tipare de activitate, standarde de comportament Etnicitate, familie, atitudine,
și așteptări acceptate de societatea al cărei individul este membru. credințe, valori.
Include aspectele politice, cum ar fi legile ce afectează accesul la
resurse și la afirmarea drepturilor personale. De asemenea include
oportunitățile pentru educație, angajare și suport economic.
Fizic Aspecte non-umane contextuale. Include accesibilitatea și Obiecte, mediu construit,
performanța înăuntrul mediilor ce au terenuri naturale, plante, mediu natural, teren geografic,
animale, clădiri, mobilier, obiecte, unelte sau dispozitive. calități senzoriale ale mediului
Social Disponibilitatea și așteptările indivizilor semnificanți, ca Relațiile cu indivizii, grupurile

soțul/soția, prietenii și îngrijitorii. De asemenea include grupurile sau organizațiile; relațiile cu
sociale mai largi ce sunt influente în stabilirea normelor, așteptările sistemele (politic, economic,
rolurilor și rutinele sociale. instituțional)
Personal “Trăsături ale individului ce nu fac parte din condiția sau starea de Tânăr șomer de 25 de ani cu
sănătate” (WHO, 2001, p. 15). Contextul personal include vârsta, diplomă de liceu.
genul, statutul socio-economic și educațional
Spiritual Orientarea fundamentală a vieții unei persoane; ce îl inspiră și îl Esența persoanei, scop măreț
motivează pe individ. sau superior, sens și substanță
Temporal “Locația performanței ocupaționale în timp” (Neistadt & Crepeau, Stadii ale vieții, timpul din zi,
1998. p. 292). timpul din an, și durata
Virtual Mediul în care comunicarea se produce prin rețele sau computere și Simularea realistică a unui
în absența contactului fizic. mediu, camere de chat,
transmisii radio
Notă: Unele dintre definițiile din ariile de context sau contexte sunt din Uniform Terminology for Occupational Therapy – Third
Edition (AOTA, 1994, pp. 1047-1054).
CERINȚE ALE ACTIVITĂȚII

Aspectele unei activități, ce includ obiecte, spațiu, cerințe sociale, secvențiere sau temporizare, acțiuni necesare,
funcții și structuri bazice ale corpului necesare pentru desfășurarea activității.
ASPECTELE CERINȚELOR ACTIVITĂȚII EXEMPLE
Obiecte folosite și proprietățile lor: Unelte (foarfece, vase, papuci, minge de
uneltele, materialele și echipamentul folosit în procesul desfășurării volei)
activității Materiale (vopsele, lapte, ruj)
Echipament (bancă de lucru, sobă, minge
de basket)
Proprietăți inerente (greu, aspru, ascuțit,
colorat, zgomotos, amar la gust)
Cerințe spațiale (se referă la contextul fizic): Spațiu exterior întins, necesar pentru un
ambientul fizic necesar în activitate (ex. mărime, aranjament, joc de baseball
suprafață, luminozitate, temperatură, zgomot, umiditate, ventilație)
Cerințe sociale (se referă la contextele social și cultural): Reguli ale jocului, așteptările celorlalți
structura socială și cerințele ce pot fi solicitate de activitate participanți în activitate (ex. împărțirea
resurselor)
Secvențe și temporizare: Pași – a face ceai: adună cană și plic cu
procesul folosit în desfășurarea activității (pași specifici, secvențe și ceai, fierbe apă, toarnă apă in cană etc.
cerințe de temporizare) Secvențe – fierbe apa înainte de a pune
plicul cu ceai in apă
Temporizare – lasă plicul cu ceai la
infuzie 2 minute
Acțiuni necesare: Apucarea ghidonului
abilitățile obișnuite ce ar fi necesare oricui pentru a desfășura Alegerea unei rochii din dulap
activitatea. Abilitățile performanței cerute de o activitate vor fi Răspunsul la o întrebare
corelate cu cerințele altor aspecte ale activității (cum ar fi obiectele,
spațiul etc.)
Funcții necesare ale corpului: Mobilitatea articulațiilor, nivelul de
“funcțiile fiziologice ale sistemelor corpului (incluzând funcțiile conștiență
psihologice)” (WHO, 2001, p.8)
Structuri necesare ale corpului: Numărul mâinilor, numărul ochilor, oase
“părțile anatomice ale corpului, ca organele, membrele și mușchi, organe.
componentele lor ce ajută funcționarea corpului” (WHO, 2001, p.
8)
FACTORII CLIENTULUI
Acei factori ce aparțin clientului și pot afecta performanța în arii de ocupație.
Cunoștința despre funcțiile și structurile corpului este luată în considerare când se determină ce funcții și
structuri sunt necesare pentru a desfășura ocupația sau activitatea și cum funcțiile și structurile corpului ar putea
fi modificate ca rezultat al angrenării în ocupație/activitate.
FUNCȚII ALE CORPULUI – “funcțiile fiziologice ale sistemelor corpului (incluzând funcțiile psihologice)”
(WHO, 2001, p.8)
Notă: Următoarele categorii și clasificări sunt adaptate din Clasificarea Internațională a Funcționării,
Incapacității și Sănătății (CIF) (WHO, 2001).
CATEGORII ALE CLASIFICĂRI SELECTATE DIN CIF ȘI
FUNCȚIILOR EXEMPLE ÎN TERAPIA OCUPAȚIONALĂ
CORPULUI
Funcții Mentale Funcții de conștiență – nivel de stimulare, nivel de conștiență
 Funcții Mentale Globale Funcții de orientare – la o persoană, loc, timp, la persoana proprie și la alții
Somn – cantitatea și calitatea somnului. Terapeuții și asistenții sunt conștienți de
somn și impactul său în performanță și își notează tiparele de somn și cum
afectează acestea abilitatea de angrenare efectivă în activitățile și ocupațiile vieții
zilnice.
Temperament și funcții ale personalității – conștiinciozitate, stabilitate
emoțională. Notă: terapeuții sunt conștienți de trăsăturile de personalitate și le
evaluează deoarece ele influențează performanța în activitate. Ei nu fac testări de
personalitate specifice.
Energie și funcții de efort – motivație, control al impulsului.
Funcții de atenție – atenție susținută, atenție împărțită.
Funcții de memorie – memorie pe termen lung, amintire.
Funcții de percepție – percepție vizual-spațială, interpretare a stimulilor
 Funcții Mentale Specifice senzoriali (tactil, vizual, auditiv, olfactiv, gustativ).
Funcții de gândire – zbor al ideilor, deziluzii.
Funcții cognitive de nivel ridicat – discernământ, formarea conceptelor,

administrarea timpului.
Funcții mentale ale limbii – a fi capabil de a înțelege limba și a se exprima
propriu prin limbaj verbal. Terapeuții ocupaționali și asistenții evaluează această
funcție în general dar nu evaluează specific multele sub-componente.
Funcții de calcul – a fi capabil de a aduna și scădea. Terapeuții ocupaționali și
asistenții în general evaluează această abilitate deoarece ea influențează abilitatea
de angrenare în activitățile dorite în viață, cum ar fi calcularea restului la
cumpărături.
Funcții mentale de secvențiere ale mișcărilor complexe
- planificare motorie.
Funcții psiho-motorii – retardare psiho-motorie, agitație.
Funcții emoționale –afecțiune, labilitate.
Funcții de experiență de propriu și timp – imaginea corpului, concept de șine.
Funcții Senzoriale și Durere

 Funcții vizuale și Înrudite
 Funcții auditive și vestibulare Funcții vizuale – acuitate vizuală, funcții ale câmpului vizual
Funcția auditivă – răspuns la sunet. Terapeutul ocupațional și asistenții

evaluează această funcție în termenii prezenței sau absenței ei și cum
 Funcții senzoriale adiționale afectează angrenarea în activitățile și ocupațiile vieții zilnice.
Funcția vestibulară – echilibrul.
Funcția gustativă – abilitatea de a distinge gusturile

Funcția olfactivă – abilitatea de a distinge mirosurile
Funcția proprioceptivă – kinestezia
 Durere Funcții tactile – sensibilitatea la atingere, abilitatea de a distinge
Funcții senzoriale înrudite cu temperatura și alți stimuli
- sensibilitatea la temperatură, sensiblitatea la presiune
Senzații de Durere – durere stagnantă, junghi

Funcții de voce și vorbire Terapeuții ocupaționali și asistenții lor au cunoștințe despre aceste funcții ale
corpului și înțeleg în mare interacțiunea ce are loc între aceste funcții și
angrenarea în ocupații pentru susținerea participărilor. Unii terapeuți s-ar
putea specializa în evaluarea și intervenția unei funcții specifice, deoarece e
înrudită cu susținerea performanței și angrenării în activitățile și ocupațiile
vizate pentru intervenție.
Funcții ale sistemelor
cardiovascular, hematologic,
imunologic și respirator
 Funcții ale sistemului
cardiovascular Presiunea sângelui – luare și monitorizare
 Funcții ale sistemelor

hematologic și imunologic Terapeuții ocupaționali și asistenții lor au cunoștințe despre aceste funcții ale
 Funcții ale sistemului angrenarea în ocupații pentru susținerea participărilor. Unii terapeuți s-ar
respirator putea specializa în evaluarea și intervenția unei funcții specifice, deoarece e
 Funcții și senzații adiționale vizate pentru intervenție.
ale sistemelor cardiovasculare
și respiratorii Funcții respiratorii – cantitate, ritm și grosime
Funcții ale toleranței la exercițiu – rezistență fizică, capacitate aerobică,

vigoare și oboseală.
Funcții ale sistemelor digestiv,
metabolic, endocrin
 Funcții înrudite cu sistemul Terapeuții ocupaționali și asistenții lor au cunoștințe despre aceste funcții ale
digestiv corpului și înțeleg în mare interacțiunea ce are loc între aceste funcții și
 Funcții înrudite cu sistemul putea specializa în evaluarea și intervenția unei funcții specifice, deoarece e
metabolic și endocrin înrudită cu susținerea performanței și angrenării în activitățile și ocupațiile
Funcții genitourinare și de
reproducere
 Funcții urinare Terapeuții ocupaționali și asistenții lor au cunoștințe despre aceste funcții ale
 Funcții genitale și de angrenarea în ocupații pentru susținerea participărilor. Unii terapeuți s-ar
reproducere putea specializa în evaluarea și intervenția unei funcții specifice, deoarece e
Funcții Legate de
Neuromusculo-Scheletal și
Mișcare
 Funcții ale articulațiilor și Funcții de mobilitate articulară – mobilitate pasivă de mișcare
oaselor Funcții de stabilitate articulară – aliniere posturală. (Notă: se referă la
stabilitatea fiziologică a articulației referitoare la integritatea structurală a sa
comparată cu abilitatea motorie de aliniere a corpului în timp ce se
deplasează în relațiile cu obiectele de activitate).
Funcții de mobilitate a oaselor – omoplat blocat, mișcarea oaselor carpiene
 Funcții ale Mușchilor Funcții de forță musculară – forța

Funcții de tonicitate a mușchilor – gradul de vigoare a mușchilor
(flascitate, spasticitate)
Funcții de rezistență a mușchilor – rezistență
Funcții reflexe motorii – reflex de întindere, reflexul tonic cervical

 Funcții de Mișcare asimetric
Funcții de reactivitate, la mișcarea involuntară – reacții de îndreptare,
reacții de sprijin
Funcții de control a mișcării voluntare – coordonare ochi-mână, integrare
bilaterală, coordonare ochi-picior
Funcții de mișcare involuntară – tremurări, ticuri, perseverență motorie
Funcții de patern al mersului – tiparele mersului și deficiențele ca mersul
asimetric sau rigid. Terapeuții ocupaționali ar putea nota tipurile funcțiilor de
mers și evalua cum paternurile de mers afectează abilitatea de angrenare în
activitățile și ocupațiile vieții zilnice. Ei nu vor interveni specific în
schimbarea tiparelor de mers.
Funcții ale Pielii și Structuri

Înrudite
 Funcții ale Pielii Funcții protectoare ale pielii – prezența sau absența rănilor, tăieturilor sau
abraziunilor
Funcția de reparare a pielii – tratarea rănilor
 Funcții ale Părului și Terapeuții ocupaționali și asistenții lor au cunoștințe despre aceste funcții
Unghiilor ale corpului și înțeleg în mare interacțiunea ce are loc între aceste funcții și
putea specializa în evaluarea și intervenția unei funcții specifice, deoarece e
STRUCTURI ALE CORPULUI – “părțile anatomice ale corpului, ca organele, membrele și componentele
lor [ce sprijină funcționarea corpului]” (WHO, 2001, p.8).
Notă: Următoarele categorii sunt din ICF (WHO, 2001).
CATEGORII ALE STRUCTURILOR CLASIFICĂRI
CORPULUI (Clasificările nu sunt descrise în acest tabel)
Structura sistemului nervos
Structurile ochi, ureche și înrudite
Structurile implicate în voce și vorbire
Structurile șistemelor cardiovascular,
imunologic și respirator Terapeuții ocupaționali și asistenții lor au cunoștințe despre aceste
funcții ale corpului și înțeleg în mare interacțiunea ce are loc între
Structurile înrudite cu șistemele aceste funcții și angrenarea în ocupații pentru susținerea
digestiv, metabolic și endocrin participărilor. Unii terapeuți s-ar putea specializa în evaluarea și
Structurile înrudite cu șistemul intervenția unei funcții specifice, deoarece e înrudită cu susținerea
genitourinar și de reproducere performanței și angrenării în activitățile și ocupațiile vizate pentru
Structurile înrudite cu mișcarea intervenție.
Structuri ale pielii și înrudite
Notă: Cititorul este sfătuit cu hotărâre să folosească Clasificarea Internațională a Funcționării, Incapacității și
Sănătății în colaborare cu acest tabel pentru a obține informații în profunzime cu respectarea clasificărilor
termenilor (includere și excludere).
Anexa nr. 3
MODELE DE PERFORMANȚĂ
Modelele de comportament referitoare la activitățile zilnice obișnuite sau rutine
OBICEIURI - “ comportament automat care este integrat în mai multe modele complexe care permit oamenilor
să funcționeze pe o bază de zi cu zi….” (Neistadt & Crepeau, 1998, p.869). Obiceiuri care pot susține sau
interveni în performanța din ariile ocupaționale.
TIPURI DE OBICEIURI EXEMPLE
Obiceiuri utile:
● obiceiuri care susțin performanța în ● tot timpul pune cheile de la mașină în același loc ca să poată fi găsite
activitățile zilnice și contribuie la ușor
satisfacția vieții
● abilități de urmărire a ritmul vieții ● spală dinții în fiecare dimineață pentru a menține o igienă orală bună
zilnice
Obiceiuri sărace:
● obiceiuri care nu sunt stabilite ● inconsecvent ne amintim să ne uităm în ambele părți ale străzii
●obiceiuri care necesită practică înainte să traversăm
pentru a fi imbunătățite ● incapacitatea de a completa toți pașii pentru o rutină de auto-ingrijire
Obiceiuri dominante:
● obiceiuri care sunt atât de ● auto-stimulare repetitivă cum ar fi ticul care apare în autism
solicitante încât intervin cu viața ● folosirea substanțelor chimice care dau dependență
zilnică ● nevoia de a verifica dacă arzatoarele de la aragaz sunt închise de
● obiceiuri care satisfac o nevoie fiecare dată când plecăm de acasă.
compulsivă de ordine
RUTINE - “ocupații care stabilesc secvențe”
ROLURI - “un set de comportamente care au acorduri sociale asupra funcției și pentru care există un cod de
norme acceptat.”
Anexa nr. 4
ABILITĂȚI DE PERFORMANȚA
Caracterizează ceea ce o persoană face nu ceea ce are, în legatură cu elemente observabile ale acîiunii care au
în mod implicit scopuri funcționale (adaptat de la Fisher & Kielhofner, 1995, p.113)
ABILITĂȚI MOTORII - abilități ce constau în mișcarea și interacțiunea cu activități, obiecte și mediu
(comunicat personal de la Anne Fisher, 9 Iulie, 2001)
POSTURA se referă la stabilizarea și alinierea corpului unei persoane în timpul mișcării în relație cu obiectele
activității cu care persoana trebuie să se ocupe.
 Stabilitate: Menținerea controlul și echilibrul în timpul interacțiunii cu obiectele activității astfel încât să
nu fie dovezi de susținere tranzitorie sau pierderi ale echilibrului ce afectează performanța activității.
 Alinierea: Mentinere ... fără dovada nevoii de sprijin constant pe parcursul performării activității.
 Poziții : Poziționează corpul, mâinile sau scaunul cu rotile în relație cu obiectele activității și într-o
manieră ce promovează folosirea mișcărilor eficiente ale mâinii pe parcursul performării activității.
MOBILITATEA se referă la mișcarea întregului corp sau a unei părți a corpului în spațiu după cum este
necesar atunci când interacționează cu obiectele activității.
 Plimbări: mersul pe suprafete nivelate și schimbări ale direcției în timpul mersului fără a legana
picioarele, instabilitate sau folosirea sprijinului extern sau instrumente ajutătoare (ex: baston, scaun cu
rotile) în timpul performării activității. Întinderi: extensii, mișcarea brațului pentru a apuca în mod
eficient sau plasare obiectelor activității care sunt inaccesibile, incluzând folosirea unui instrument
pentru a prinde obiectele activității.
 Aplecări: îndoiri, rotiri, sau răsuciri ale trunchiului într-un mod și într-o direcție potrivită activității.
COORDONAREA se refă la folosirea mai multor părți ale corpului pentru a interacționa cu obiectele activității
într-o manieră ce sprijină performanța activității.
 Coordonare: folosirea a două sau mai multe părți ale corpului împreună pentru a stabiliza și manipula
obiectele activității pe parcursul activităților motorii bilaterale.
 Manipulări: folosirea îndemânatică a modelelor de apucare și eliberare, izolat mișcări ale degetelor și
modele manipulatorii coordonate în mână.
 Fluența: mișcări line și fluide ale ale brațului și mâinii în interacțiunea cu obiectele acțiunii.
Forța și efortul și țin de abilități necesită generarea unei forțe musculare adecvate pentru interacțiunea
eficientă cu obiectele activității.
 Mișcări: împingerea, tragerea obiectelor activității de-a lungul unei suprafețe de susținere.
 Transportarea: purtarea obiectelor activității dintr-un loc în altul în timpul mersului, așezat într-un scaun
cu rotile sau folosirea unui cadru.
 Ridicări: ridicarea sau înălțarea obiectelor activității, incluzând ridicarea unui obiect dintr-un loc în altul
fără deplasarea dintr-un loc în altul.
 Calibrări: reglementarea forței, vitezei și gradul mișcării în timpul interacțiunii cu obiectele activității.
 Prinderi: ciupirea sau apucarea obiectelor activității fără alunecare.
Energia ține de efortul susținut pe parcursul performanței activității.
 Anduranța: continuarea și completarea activității fără dovezi clare ale oboselii fizice, pauze de odihnă
sau opriri pentru “a-și trage sufletul”.
 Ritmul: menținerea unui ritm eficient constant de performanțp pe parcursul pașilor ăntregii activități.
Abilitățile de procesare – “Abilități… folosite în reușirea și modificarea acțiunilor pe drumul spre completarea
activităților zilnice” (Fisher & Kielhofner 1995 p.120).
ENERGIA ține de efortul susținut pe parcursul performanței activității.
 Ritmul: menținerea unui ritm eficient constant de performanțș pe parcursul pașilor întregii activități.
 Participarea: menținerea concentrată a atenției pe parcursul activității astfel încât clientul să nu fie distras
de la activitate de stimuli vizuali sau auditivi externi.
CUNOSTINȚA se referă la abilitatea de a căuta și a foloși cunoștințe legate de activitate.
 Alegeri: selectarea intstrumentelor și materialelor necesare și adecvate activității, incluzând alegerea
instrumentelor și materialelor specificate pentru utilizare înainte de începerea activității.
 Utilizări: folosirea instrumentelor și materialelor conform scopului lor intenționat și într-un mod
rezonabil și igienic, fiind date proprietățile lor proprii și disponibilitatea altor obiecte.
 Manevrări: sprijinul, stabilizarea și ținerea instrumentelor și materialelor într-un mod potrivit care le
protejează de daune, căderi sau scăpări.
 Observarea: folosirea acțiunilor conduse de scop care sunt concentrate asupra completării activității
specifice (rezultatul fiind inițial convenit sau specificat de altcineva), fără comportament condus sau
ghidat de indicii din mediu (comportament ghidat de mediu).
 Intrebări: (a) căutarea informației scrise sau verbale necesare adresând întrebări sau citind indicații sau
(b) adresarea intrebărilor utile (ex: întrebări legate de locația unor material sau performarea unei
activități cunoscute).
ORGANIZAREA ÎN TIMP – se referă la început, ordonarea logică, continuarea și completarea pașilor și
secvențele acțiunilor unei activități.
 Inițierea: începerea acțiunii următoare fără ezitare.
 Continuarea: efectuarea acțiunii sau secvenței de acțiuni ale unor pași fără întreruperi inutile astfel odată
ce o secvență de acțiune a fost începută, persoana continuă până pasul este complet.
 Secvențe: efectuarea pașilor într-o ordine logică pentru folosirea eficientă a timpului și energiei și cu
absenta (a) ordinii aleatorii sau (b) repetarea inutilă a pașilor.
 Terminarea: aduce la finalizare acțiunii unice sau pași unici fără perseverență, persistență inadecvată sau
întrerupere prematură.
ORGANIZAREA SPAȚIULUI ȘI A OBIECTELOR ține de abilitatea organizării spațiului activității și
obiectelor activității.
 Căutare/Localizare: căutarea și localizarea unui instrument și material într-o manieră logică, incluzând
căutarea în mediul apropriat (ex: căutare în spatele, deasupra);
 Adunarea: colectarea împreună a instrumentelor și materialelor necesare, incluzând (a) colectarea
materialelor găsite în spațiul de lucru și (b) colectarea și înlocuirea materialelor care s-au vărsat, au căzut
sau au fost pierdute.
 Organizare: poziționarea logică sau aranjarea în spațiu a instrumentelor și materialelor într-un mod
ordonat (a) într-un singur spațiu de lucru sau (b) în multiple spații de lucru pentru a facilita ușurința
performării activității.
 Restaurarea: (a) punerea deoparte a materialelor și instrumentelor în locurile adecvate, (b) restaurarea
spațiului de lucru la condiția originală (ex: ștergerea suprafetelor ). (c) închiderea și sigilarea
recipientelor atunci când este indicat și (d) răsucirea sau împăturirea sacilor de plastic pentru sigilare.

CURS TO I Final

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CURS TO I Final

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „VASILE ALECSANDRI” DIN BACĂU

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE MIȘCĂRII, SPORTULUI ȘI SĂNĂTĂȚII

PROCESUL TERAPIEI OCUPAȚIONALE ŞI RAŢIONAMENTUL

LECTOR UNIV. DR. RAȚĂ MARINELA

1. Perspective în terapia ocupațională – definiție, elementele de bază

Ocupația este un concept care este încă controversat în cadrul terapiei

Figura nr. 1 Factorii de mediu

Un mediu care prezintă foarte multe cerințe, presupune angajare, atenție și

Terapeuti ocupaționali vorbesc de raționamentul clinic ca fiind acea

Figura nr. 2 Clasificarea raționamentelor clinice

Integrarea rezultatelor din cercetare în practica profesională a diverselor

Tabelul 2 Criteriile medicinii bazate pe dovezi în raport cu ghidurile de

Tabelul 3 Criteriile medicinii bazate pe dovezi în raport cu ghidurile de

Mituri comune despre practica bazată pe dovezi științifice

Utilizarea terapeutica a sinelui sau practica conștientă de sine este adesea

4.1. Competențe pentru terapia ocupațională

4.2. Dimensiuni ale auto-dezvoltării

4.2.2. Dimensiuni diferite ale experienței sinelui

4.2.6. Dimensiunea interculturală: cultură, rasă și contextul lărgit

5.1. Generalități privind terapia centrată pe client

Diferenţa de statut – Client şi pacient

Valori și principii despre practica centrată pe client:

Principiile facilitării ocupaţiei în practica centrată pe client:

De-a lungul anilor în practica de terapie ocupațională s-au dezvoltat mai

Imaginea nr. 2 Elementele componente ale procesului ocupațional

Figura nr. 1 Secvenţele procesului de terapie ocupaţională (Rusi-PyykönenM.,

 Modelul procesului performantei ocupaţionale (Occupational

Imaginea nr. 3. Modelul procesului performantei ocupaţionale (Occupational

 Modelul adaptat al OPPM (după Dodd K.,et all, 2010)

 Cadrul Canadian al procesului de practică (Canadian Practice Process

Imaginea nr. 4 Cadrul Canadian al procesului de practică (Canadian Practice Process

 Cadrul de practică al terapiei ocupaționale (The Occupational Therapy

 Modelul procesului intervențional de terapie ocupațională

Imaginea nr. 6 Modelul procesului intervențional de terapie ocupațională (Occupational Therapy

Modele și cadre de referință cu aplicabilitate în terapia ocupațională

Tabelul nr. 3 Privire generală asupra componentelor CIF

Funcţiile şi Activităţi şi Factori de Factori

Funcţiile Arii de viaţă Influenţe Influenţe

Schimbări ale Capacitate Facilitarea sau Impactul

Integritate Activităţi Elemente de Nu e cazul

Funcţii şi structuri Participare

Factori de mediu Factori personali

Modele medicale şi sociale

Evaluarea este baza intervenției de terapie ocupațională. Aceasta trebuie să

Tabelul nr. 5 Întrebări de orientare în analiza de bază a unei activități (Rusi-

Ce trebuie realizat? Descrierea sau numele sarcinii

Următorul pas în analiza activității este detalierea mai profundă cu scopul de

Tabelul nr. 6 Analiza cerințelor de performanță și a capacității de a răspunde

Într-o analiză a activității care are în centru clientul, terapeuţii ocupaționali

Unitatea de curs 9. Planificare și intervenție

Stabilirea obiectivelor se realizează printr-o colaborare între client si

Dezvoltarea aptitudinilor Clientul va fi capabil să folosească

Interese Preferințele persoanei pentru ocupații care

Intervenţia de terapie ocupaţională va continua după cum a fost decis în

Strategii de lucru diferențiate pe servicii

ARIA DEFINIȚII EXEMPLE

Social Disponibilitatea și așteptările indivizilor semnificanți, ca Relațiile cu indivizii, grupurile

CERINȚE ALE ACTIVITĂȚII

Funcții cognitive de nivel ridicat – discernământ, formarea conceptelor,

Funcții Senzoriale și Durere

Funcția auditivă – răspuns la sunet. Terapeutul ocupațional și asistenții

Funcția gustativă – abilitatea de a distinge gusturile

Senzații de Durere – durere stagnantă, junghi