Tema 12: Analiza financiară a întreprinderii

1. Necesitatea şi rolul analizei financiare ca metodă de cunoaştere în procesul

decizional
Analiza financiară ajută la identificarea activităţii nesatisfăcătoare a întreprinderii şi la
stabilirea măsurilor care vor influenţa rezultatele în viitor. Prin cunoaşterea postfaptică, curentă
şi previzională a activităţii agenţilor economici a rezultatelor interne şi a cauzelor care le-au
generat, analiza contribuie la cunoaşterea continuă a eficienţei utilizării resurselor umane,
materiale şi financiare. Deoarece obiectivul principal al unei întreprinderi îl constituie
maximizarea valorii patrimoniului, eficienţa cu care a fost folosit capitalul investit constituie
obiectivul central al diagnosticului financiar.
Obiectivele de bază ale analizei financiare le constituie:
1. descoperirea şi mobilizarea rezervelor interne
2. diagnoza şi reglarea activităţii întreprinderii
3. întărirea autonomiei economico – financiare
4. creşterea eficienţei economice
5. fundamentarea deciziilor financiare
6. informarea întreprinderii cu cerinţele standardelor şi cu nivelul concurenţei pe diferite
pieţe.
Îndeplinind o dublă funcţie de diagnoză şi reglare, analiza economico-financiară constituie
un instrument indispensabil al conducerii eficiente a activităţii întreprinderii. Analiza financiară
fundamentează întreaga politică economico-financiară viitoare a întreprinderii, constituie o
condiţie cheie pentru elaborarea şi aplicarea unor decizii raţionale, stă la baza efectuării de
expertize şi negocieri vizînd estimarea valorii întreprinderii în cazul privatizării, reorganizării
sau vînzării activelor.
Analiza financiară îndeplineşte următoarele funcţii:
1) de informare
2) de evaluare a potenţialului tehnico-economic
3) de realizare a gestiunii eficiente a patrimoniului întreprinderii
4) de realizare a relaţiilor cu mediul extern
Reieşind din cele expuse rolul analizei economico-financiare poate fi sistematizat astfel:
 analiza financiară reprezintă un mijloc indispensabil în elaborarea unor planuri
reale, temeinice fundamentate din p. de v. ştiinţific;
 analiza financiară în acelaşi timp este un instrument operativ de cunoaştere şi de
reglare a procesului îndeplinirii planului;
 analizei financiare îi revine rolul de a contribui la asigurarea unui echilibru
permanent la îmbunătăţirea rezultatelor economico-financiare.

2. Sursele de date şi organizarea muncii de analiză

La nivelul agentului economic sistemul de informare necesar analizei se formează din 2
mari categorii de surse:
I Sursele interne care reflectă funcţia propriu-zisă a întreprinderii, stările acesteia în
anumite momente şi este asigurată de sistemele de evidenţă contabilă. Sursa principală necesară
analizei financiare o constituie raportul financiar care este alcătuit din :
1. bilanţul contabil, care furnizează conducerii întreprinderii elementele de bază necesare
pentru selectarea direcţiilor de dezvoltare, modelelor de optimizare a procesului de producţie şi
de desfacere politicii financiare, investiţionale şi de creditare. Bilanţul contabil creează condiţii
de analiză a proceselor şi fenomenelor din sfera de interes a agenţilor economici sub aspect
dialectic pentru determinarea relaţiei dintre cauze şi efecte în vederea luării măsurilor de reglare
şi de stabilire a unor norme.
2. raportul privind rezultatele financiare, care evidenţiază veniturile şi cheltuielile pentru o
anumită perioadă de timp, grupate în funcţie de natura lor precum şi rezultatul exerciţiului
concretizat în profit sau pierdere. Scopul urmărit de acest raport este de a prezenta rezultatul unei
afaceri comparînd venitul obţinut în decursul unei perioade cu cheltuielile efectuate pentru
obţinerea profitului, oferind posibilităţi de a urmări în evoluţie sarcinile stabilite pentru
întreprindere şi de a furniza informaţii necesare pentru luarea deciziilor.
3. raportul privind fluxul mijloacelor băneşti sintetizează tranzacţiile în numerar pentru o
anumită perioadă de timp. Este destinat să arate modul în care activităţile întreprinderii au afectat
lichiditatea şi solvabilitatea acestuia, relaţia dintre fluxurile de numerar din activitatea
operaţională, investiţională şi financiară. Acest raport oferă informaţii necesare analizei surselor
de încasări şi plăţi în numerar.
4. raportul privind fluxul capitalului propriu furnizează informaţii privind structura
capitalului propriu
5. anexele raportului financiar
II Surse externe sunt necesare orientării activităţii întreprinderii şi adaptării ei la
schimbările ce pot avea loc brusc în mediul economic şi ajută la dimensionarea unor noi
obiective strategice.
Informaţiile externe în funcţie de natura domeniului la care se referă pot fi
structurate astfel:
1) tehnologice
2) economico-financiare
3) juridice
4) fiscale
Informaţiiile utilizate trebuie să satisfacă următoarele cerinţe:
 utilitatea
 profunzimea
 vechimea informaţiei
 costul
 executarea informaţiei
În practica cotidiană munca de analiză economico-financiară necesară procesului
managerial trebuie să parcurgă următoarele etape:
I stabilirea tematicii, care conţine principalele aspecte şi probleme ale activităţii
economico-financiare supuse investigării.
II culegerea şi sistematizarea informaţiei economico-financiare
III prelucrarea şi studierea datelor
IV formularea concluziilor, pe baza cărora se vor stabili şi se vor lua măsuri ce vor permite
îmbunătăţirea rezultatelor activităţii economico-financiare.

3. Sistemul de indicatori utilizaţi în analiza financiară a întreprinderii

Pe baza informaţiei furnizate de rapoartele financiare se poate determina sistemul de
indicatori necesar evaluării activităţii întreprinderii şi luării deciziilor corespunzătoare.
Indicatorii economico-financiari îndeplinesc următoarele funcţii:
a) de analiză şi sinteză
b) de estimare
c) de reflectare, cunoaştere şi măsurare
d) de comparare
e) de comandă
f) de verificare a ipotezelor şi de testare a semnificaţiei parametrilor utilizaţi
g) de pîrghie economico-financiară

Analiza financiară cuprinde următoarele categorii de indicatori:

1. indicatori ai rezultatelor economico-financiare care sunt orientaţi spre studiul
performanţelor şi evaluarea lor în perioade viitoare.
Principalii indicatori care reflectă rezultatele activităţii desfăşurate sunt:
 - volumul vînzărilor
- profitul brut
- rezultatele din activitatea operaţională
- rezultatele din activitatea financiară
- rezultatele din activitatea investiţională
- rezultatele din activitatea excepţională
- profitul perioadei de gestiune pînă la impozitare
- profitul net
2. indicatorii eficienţei utilizării potenţialului tehnico-economic şi financiar care permit
de a aprecia rezultatele obţinute în raport cu activitatea întreprinderii şi cu mijloacele economice
şi financiare utilizate, măsoară gradul în care utilizarea diverselor resurse aduce profit. Aceşti
indicatori sunt:
- rata rentabilităţii economice
- rata rentabilităţii veniturilor
- rata rentabilităţii financiare
- rata rentabilităţii faţă de resursele consumate
3. indicatorii gestiunii activelor care arată cît de eficient întreprinderea sau firma
utilizează activele sale. Aceşti indicatori sunt:
- nr. de rotaţii a activelor curente
- perioada medie de încasare
- nr. de rotaţii a stocurilor
- nr. de rotaţii a activului total
Pentru ca în cadrul întreprinderii să fie apreciată corect situaţia economico-
financiară este necesar de a se studia următoarele aspecte:
1) situaţia generală a casieriei
2) situaţia asigurării cu disponibilităţile băneşti
3) situaţia solvabilităţii (a capacităţii de plată)
4) situaţia autonomiei financiare
5) situaţia asigurării cu fondul de rulment

4. Indicatorii rentabilităţii
Funcţionarea întreprinderii depinde de capacitatea de a produce profit care poate fi obţinut
cu ajutorul indicatorilor rentabilităţii, care sunt:
1. rentabilitatea vânzărilor = profit brut / venit din vânzari *100%
- caracterizează capacitatea întreprinderii de a genera profit din total volumul producţiei
realizate.
2. rentabilitatea activelor = profit net / valoarea medie a activelor*100%
- reflectă eficacitatea utilizării capitalului de către întreprindere.
3. rentabilitatea financiară = profit net / valoarea medie a capitalului propriu*100%
- reflectă bunăstarea acţionarilor.

5. Indicatorii lichidităţii şi solvabilităţii

În cazul cînd o întreprindere solicită unele credite de la bancă sau împrumuturi de la clienţi
este necesar de a aprecia capacitatea de plată a întreprinderii date. Indicatorii ce caracterizează
strategia întreprinderii din punct de vedere a capacităţii de plată sunt indicatorii lichidităţii.
Aceşti indicatori cuprind:
mijloace băneşti
I L absolută (lichiditatea de gradul I) = datorii pe TS ≤ 0,2
Acest indicator arată în ce măsură întreprinderea poate să-şi achite datoriile pe termen scurt
din contul mijloacelor băneşti.
 mijloace băşti + investiţii pe TS + creanţe pe TS
II L intermediară (de gradul II) = datorii pe TS ≤ 0,7-0,8
De asemenea în calculul acestui indicator sunt cointeresaţi creditorii. El ne arată ce parte
din datoriile pe TS pot fi achitate din contul mijloacelor băneşti, hîrtii de valoare, creanţelor care
vor fi plătite de către întreprindere.
III L curentă (de gradul III sau coeficientul total de achitare) =
total active curente
= datorii pe TS ≤ 1 – 2,5
Acest indicatori ne arată dacă întreprinderea dispune de suficiente mijloace pentru a-şi
achita obligaţiunile în perioada raportată. În calculul acestui indicator sunt cointeresaţi de obicei
acţionari.
Aceşti indicatori ai lichidităţii permit de a face concluzii generale privind capacitatea de
plată a întreprinderii şi de asemenea permit avantajul că pot fi calculaţi atît de utilizatorii interni
cît şi exteriori deoarece informaţiile sunt furnizate de bilanţul contabil.
Solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a-şi achita datoriile sale pe TL şi pe
TS.
valoarea reală a patrimoniului
Coeficientul solvabilităţii = datorii totale > 1.
În cazul cînd coeficientul < 1, întreprinderea nu mai poate primi împrumuturi şi situaţia ei
economico-financiară poate fi dezastruoasă.

6. Indicatorii de gestionare a activelor

Analiza activelor prevede examinarea mărimii, componenţei şi corelaţiei între diferitele
elemente patrimoniale aflate la dispoziţia firmei.
Analiza modificărilor structurale se efectuează prin calculul următorilor indicatori:
active pe TL
1. Rata imobilizărilor = total active
La aprecierea acestui indicator este necesar de ţinut cont de nivelul de însuşire al capacităţii
de producţie.
active curente
2. Rata activelor curente = total active sau 1 – rata imobilizării
Modificările structurale ale patrimoniului în valoarea activelor curente se explică prin
depăşirea ritmului creşterii activelor pe TL.
3. Rata patrimoniului cu destinaţie de producţie =
mijloace fixe + stoc de mărfuri şi materiale
= total active
Această rată reflectă ponderea patrimoniului întreprinderii care poate fi direct utilizată pentru
fabricarea producţiei, prestarea serviciilor şi executării lucrărilor. Dacă acest indicator < 0,5
atunci se consideră o situaţie patrimonială periculoasă.
mjloace fixe
4. Coeficientul compoziţiei tehnice a întreprinderii = active curente

Active pe termen lung = imobilizări

Active materiale pe termen lung = imobilizări corporale
Active nemateriale pe termen lung = imobilizări necorporale
Numerar = mijloace bănești
Active circulante = active curente
Datorii curente = datorii pe termen scurt
Vânzări nete = venit din vânzări

Tema 11: Veniturile, cheltuielile și rezultatele financiare ale întreprinderii

În Standardul Naţional de Contabilitate, publicat în Monitorul Oficial nr. 361-369 din

31.12.2015, este menţionat că:
Veniturile sunt creşteri ale beneficiilor economice înregistrate în cursul perioadei de gestiune,
sub forma intrărilor de active sau majorării valorii acestora, sau a diminuării datoriilor care au
drept rezultat creşteri ale capitalului propriu, cu excepţia creşterilor legate de contribuţiile
proprietarilor.
Veniturile din prestarea serviciilor sunt venituri din executarea de către entitate a unor lucrări pe
parcursul unei anumite perioade de timp (de exemplu, venituri din serviciile de transport,
reparaţie, intermediere, consultanţă, instruire, agrement-sport, instalare a utilajului, telefonie,
internet, turism).
Veniturile din prestarea serviciilor se recunosc în cazul îndeplinirii simultane a următoarelor
condiţii: mărimea veniturilor poate fi evaluată în mod credibil; este probabil ca beneficiile
economice aferente tranzacţiei să fie obţinute de către entitate; stadiul de execuţie a tranzacţiei la
data raportării poate fi evaluat în mod credibil; şi costurile apărute pe parcursul tranzacţiei şi
costurile de finalizare a tranzacţiei pot fi evaluate în mod credibil.
Veniturile din vânzarea produselor şi mărfurilor reprezintă venituri din comercializarea bunurilor
produse de entitate sau cumpărate pentru a fi revândute, inclusiv terenurile şi alte imobilizări
deţinute în scopul revânzării.
Veniturile din vânzarea produselor şi mărfurilor se recunosc în momentul în care sunt
îndeplinite simultan următoarele condiţii:
• entitatea a transferat cumpărătorului riscurile şi beneficiile semnificative aferente
dreptului de proprietate asupra bunurilor. Transferul riscurilor şi beneficiilor semnificative
aferente drepturilor de proprietate asupra bunurilor, de regulă, coincide cu momentul predării
bunurilor către cumpărător sau, la respectarea altor condiţii contractuale, care atestă transferul
dreptului de proprietate asupra bunurilor respective către cumpărători;
• entitatea nu mai gestionează bunurile vândute ca în cazul deţinerii în proprietate a
acestora şi nu deţine controlul efectiv asupra bunurilor;
• mărimea veniturilor poate fi evaluată în mod credibil;
• este probabil ca beneficiile economice aferente tranzacţiei vor fi generate către entitate; şi
• costurile tranzacţiei pot fi evaluate în mod credibil.

Veniturile cuprind beneficiile economice primite sau de primit de către entitate în nume propriu.
În componenţa veniturilor nu se includ: 1) taxa pe valoarea adăugată, accizele, alte impozite şi
taxe recuperabile; 2) sumele colectate în numele unor terţe părţi, inclusiv în cazul contractelor de
intermediere încheiate conform legislaţiei în vigoare. Aceste sume nu pot fi incluse în
componenţa veniturilor, deoarece nu reprezintă beneficii economice pentru entitate şi nu au drept
rezultat creşteri ale capitalului propriu. În aceste situaţii veniturile entităţii includ doar
comisioanele cuvenite.

Cheltuielile, conform SNC, reprezintă diminuări ale beneficiilor economice înregistrate în

perioada de gestiune sub formă de ieşiri, reduceri ale valorii activelor sau de creşteri ale
datoriilor care contribuie la diminuări ale capitalului propriu (rezultatului financiar), altele decât
cele rezultate din distribuirea acestuia proprietarilor.
Cheltuielile reprezintă cheltuielile şi pierderile (daunele) care apar în rezultatul activităţii
economico-financiare şi nu sunt legate nemijlocit de procesul de producţie. Cheltuielile nu se
includ în costul produselor (serviciilor), se reflectă în raportul privind rezultatele financiare şi se
scad din venituri la determinarea profitului (pierderii) perioadei de gestiune.
Cheltuieli ale activităţii operaţionale reprezintă cheltuieli determinate de procesul desfăşurării
activităţii operaţionale a entităţii. Acestea sunt generate de fabricarea şi comercializarea
produselor, prestarea serviciilor, executarea lucrărilor, achiziţionarea şi comercializarea
mărfurilor, executarea contractelor de construcţie, transmiterea în folosinţă temporară a activelor
proprii în baza contractelor de leasing etc.
Cheltuielile activităţii operaţionale includ:
1) costul vânzărilor, care cuprinde:
a) valoarea contabilă (costul efectiv) a (al) mărfurilor şi produselor vândute şi/sau transmise
în schimbul altor active, care se determină în funcţie de metoda de evaluare curentă a stocurilor
(costului mediu ponderat, FIFO, identificării) aplicată de către entitate în conformitate cu SNC
„Stocuri”;
b) costul serviciilor (lucrărilor) prestate (executate) terţilor în cadrul activităţii operaţionale;
c) alte cheltuieli corelate cu veniturile din vânzări.
2) cheltuielile de distribuire;
3) cheltuielile administrative;
4) alte cheltuieli din activitatea operaţională.
Cheltuielile altor activităţi sunt cheltuieli condiţionate de desfăşurarea altor activităţi (de
exemplu, de ieşirea şi deprecierea activelor imobilizate, de tranzacţiile financiare, de
evenimentele excepţionale).
Cheltuielile altor activităţi includ:
 cheltuielile cu activele imobilizate, care reprezintă cheltuielile aferente ieşirii, cu excepţia
lipsurilor şi deteriorărilor constatate la inventariere;
 cheltuielile financiare, care includ cheltuielile (pierderile) rezultate din operaţiunile
financiare ale entităţii;
 cheltuielile excepţionale, condiţionate de evenimente atipice, care nu se manifestă
permanent sau cu regularitate (calamităţi naturale, perturbări politice, modificări ale legislaţiei
etc.).
Cheltuielile privind impozitul pe venit reprezintă suma totală a cheltuielilor privind
impozitul pe venit luate în calcul la determinarea profitului net (pierderii nete) al (a)
perioadei de gestiune.
1. Cheltuielile privind impozitul pe venit se contabilizează în baza metodei impozitului pe
venit curent.
2. Metoda impozitului pe venit curent prevede determinarea cheltuielilor privind impozitul
pe venit prin aplicarea la suma venitului impozabil a cotei impozitului stabilită în Codul fiscal
pentru perioada fiscală respectivă. Venitul impozabil se determină în conformitate cu regulile
stabilite de legislaţia fiscală. Cheltuielile privind impozitul pe venit se contabilizează ca majorare
concomitentă a cheltuielilor şi datoriilor curente.
Cheltuielile se recunosc dacă se respectă următoarele criterii:
 există o certitudine întemeiată privind diminuarea beneficiilor economice ale entităţii;
 mărimea cheltuielilor poate fi evaluată în mod credibil.
Cheltuielile se recunosc concomitent cu:
• diminuarea activelor fără o reducere concomitentă a datoriilor sau o creştere a altor active
(de exemplu, valoarea contabilă a stocurilor depistate lipsă la inventariere se înregistrează ca
majorare a cheltuielilor curente şi diminuare a activelor);
• majorarea datoriilor fără o creştere concomitentă a activelor (de exemplu, salariile
calculate personalului administrativ se contabilizează ca majorare concomitentă a cheltuielilor şi
datoriilor curente);
• calcularea amortizării şi înregistrarea pierderilor din deprecierea activelor imobilizate
contabilizate conform SNC „Imobilizări necorporale şi corporale”, SNC „Deprecierea activelor”.
Nu se recunosc ca cheltuieli:
• costul de intrare al activelor primite în gestiunea economică a entităţii;
• cotele retrase din capitalul social şi alte plăţi efectuate pe seama capitalului propriu;
• valoarea activelor care aparţin entităţii, dar se află temporar în gestiunea altor persoane
(active transmise în baza contractelor de leasing operaţional, mandat, comision, păstrare,
prelucrare etc.);
• avansurile acordate în vederea procurărilor ulterioare de bunuri şi servicii;
• sumele rambursate ale creditelor şi împrumuturilor primite, inclusiv în formă nemonetară,
precum şi alte diminuări de datorii care nu micşorează capitalul propriu (de exemplu, achitarea
datoriilor faţă de salariaţi, buget, furnizori şi alţi creditori);
• alte elemente contabile care nu corespund criteriilor de recunoaştere a cheltuielilor.
Profitul prezintă principalul rezultat financiar al activităţii oricărei întreprinderi şi serveşte ca o
orientare specifică şi un criteriu determinant în procesul organizării activităţii economico-
financiare.
Conform dicţionarului Larousse, profitul este definit ca fiind „rezultat obţinut de proprietatea
industrială sau de o activitate comercială sau financiară” sau venit global adus de capitalul
utilizat într-o întreprindere, reprezentând diferenţa între încasările efective şi totalul cheltuielilor
aferente.
În componenţa profitului global intră profitul de la toate tipurile de activitate: profitul de la
realizarea mărfurilor, profitul de la realizarea producţiei-marfă şi a serviciilor cu caracter
nemarfar, profitul de la realizarea fondurilor fixe şi a altor bunuri.

Schema 1. Formarea profitului global al întreprinderii

Profitul, prin rolul său pe care îl deţine în cadrul întreprinderii, îndeplineşte următoarele
funcţii:
1. Indicator sintetic de apreciere a eficienţei folosirii capitalurilor şi a desfăşurării activităţii.
Mărimea profitului obţinut exprimă cel mai bine dacă resursele întreprinderii au fost folosite
productiv şi motivează proprietarii de factori de producţie să-şi continue şi dezvolte activitatea.
2. Sursă de autofinanţare şi de autodezvoltare a agentului economic. Prin intermediul
profitului întreprinderea îşi poate continua activitatea, fiind principala sursă pentru finanţare.
3. Pârghie de cointeresare a acţionarilor, a proprietarilor individuali şi a salariaţilor, profitul
reprezentând principalul factor motivator pentru proprietarii de capitaluri de a investi.
4. Sursă de acoperire a capitalului împrumutat.
5. Sursă importantă de alimentare a bugetului public naţional.
6. Mijloc de control asupra gestiunii economice şi financiare.
Mărimea profitului la întreprindere este influenţată de următorii factori:
 volumul produselor comercializate sau serviciilor prestate care acţionează direct
proporţional;
 calitatea produselor şi serviciilor;
 structura produselor şi serviciilor realizate;
 repartizarea venitului între factorii de producţie.
Cele mai uzuale metode de previzionare a profitului sunt:
1. Metoda indicatorilor sintetici cu referire la creşterea producţiei, cheltuielile la 1000 lei la
venitul din vânzări, rentabilitatea medie din anul de bază ş.a.;
2. Metoda directă pe produse;
3. Metoda raportării la perioada de bază.
Obţinerea unui anumit profit de către întreprindere, într-o perioadă stabilită, demonstrează că
acesta lucrează rentabil. În economia de piaţă, rentabilitatea, definită drept capacitatea
întreprinderilor de a produce profit, constituie o problemă fundamentală, fără realizarea acestei
cerinţe orice avansare de capital neavând sens.
Rezultatele activităţii întreprinderii se exprimă prin următorii indicatori:
Profitul brut reprezintă profitul obţinut din vânzarea produselor, mărfurilor şi serviciilor prestate
şi se determină ca diferenţa dintre veniturile din vânzări şi costul vânzărilor.
Rezultatul din activitatea operațională reprezintă diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile
obţinute de întreprindere din activitatea de bază, determinată de statutul acesteia.
Rezultatul din alte activități include:
 Profitul din activitatea de investiţii este diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile obţinute
de întreprindere din operaţiunile ce ţin de mişcarea activelor pe termen lung.
 Profitul din activitatea financiară reprezintă diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile
aferente operaţiunilor legate de modificările în mărimea şi structura capitalului propriu şi
mijloacelor împrumutate.
 Profitul excepţional este diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile apărute ca rezultat al
evenimentelor şi operaţiunilor excepţionale neprevăzute.
Profitul până la impozitare este profitul obţinut de întreprindere în cursul perioadei de gestiune
din toate tipurile de activităţi şi rezultatul excepţional.
Cheltuielile privind impozitul pe venit este suma obţinută de întreprindere prin utilizarea cotei
privind impozitul pe venit al persoanelor juridice din indicatorul – profitul până la impozitare,
care, obligatoriu, se achită de antreprenori în bugetul statului.
Profitul net este profitul ce rămâne la dispoziţia întreprinderii după calcularea cheltuielilor
privind impozitul pe venit şi se determină ca diferenţa dintre profitul până la impozitare şi
cheltuielile privind impozitul pe venit.
Prezentăm schematic indicatorii ce exprimă rezultatele activităţii întreprinderii:

Schema 2. Indicatorii ce exprimă rezultatele activităţii întreprinderii

Profitul net, repartizabil, poate fi definit ca venitul net al unei întreprinderi obţinut în cursul
exerciţiului după deducerea cheltuielilor generale şi a altor sarcini privind capitalul social,
precum şi toate prelevările pentru riscurile comerciale şi industriale.
Repartizarea profitului net se realizează adesea în felul următor:
 Constituirea rezervelor legale;
 Creşterea capitalului;
 Constituirea altor rezerve statutare sau facultative;
 Repartizarea dividendelor.

Astfel, proprietarii şi investitorii sunt interesaţi să maximizeze mărimea profitului creat de o

anumită sumă investită pentru a putea fi repartizat. Creditorii apreciază profitul întreprinderii ca
principalul criteriu de achitare a dobânzii şi a rambursării sumei datoriei.
Analiza profitului oferă diferitor categorii de utilizatori ai Situaţiei financiare posibilitatea
de a aprecia următoarele aspecte:
 mărimea, structura şi evoluţia indicatorilor profitului (pierderii) în ultimii ani;
 cauzele (factorii) principale, ce au condiţionat schimbările, mai ales cele negative, ale
indicatorilor profitului;
 principalele surse de majorare a profitului.
Rezultatele analizei profitului sunt necesare atât pentru elaborarea strategiei de dezvoltare şi
organizare a activităţii curente a întreprinderii, cât şi pentru prognozarea mărimii profitului pe
viitor.
Analiza fiecărui tip de profit al întreprinderii poartă un caracter semnificativ, deoarece permite
managerilor să aleagă direcţiile principale de desfăşurare ale activităţii întreprinderii atât pentru
perioada curentă, cât şi pentru cea previzională. Totodată, rezultatele acestei analize permit
investitorilor potenţiali să-şi decidă strategia îndreptată spre minimizarea pierderilor şi riscului
financiar pentru investiţiile depuse în activitatea întreprinderii concrete.
Astfel, prin prag de rentabilitate se înţelege volumul din vânzări, la care întreprinderea nu are
nici pierderi, nici profit.
În punctul critic, volumul din vânzări este egal cu suma totală a consumurilor şi cheltuielilor
perioadei, iar profitul operaţional este egal cu zero.
Indicatorii tipici utilizaţi la analiza pragului de rentabilitate sunt:
Preţul de vânzare unitar (Pr. un.): Cantitatea de bani cheltuită de cumpărător pentru fiecare
unitate de produs sau serviciu.
Cantitatea (bucăţi, unităţi) (Q): Cantitatea unităţilor a producţiei planificate de a fi vândută într-o
anumită perioadă de timp. La analiza pragului de rentabilitate indicatorul cantităţii Q produs
coincide cu Q vândut.
Cheltuielile variabile unitare (CV un.): Cheltuielile care variază direct cu producerea unei unităţi
suplimentare.
Cheltuielile (consumuri, costuri) variabile (CV): Reprezintă produsul dintre cantitate şi cheltuieli
variabile unitare (Q x CVun).
Marja de contribuţie (MC): mărimea diferenţei între preţul de vânzare unitar şi cheltuieli
variabile (MC = Pr. un. – CV un.)
Costurile fixe (CF): Suma tuturor costurilor, necesară pentru producerea primei unităţi de
produs. Această mărime nu variază dacă volumul producţiei creşte sau descreşte, până nu este
nevoie de a face cheltuieli noi în capital.
Costurile totale (CT): Reprezintă suma dintre costurile fixe şi costurile variabile (CT = CF +
CV).
Venitul din vânzări (VV): Produsul dintre cantitatea producţiei vândute sau serviciilor prestate şi
preţul unitar al acestora (VV = Q * Pr. un.)
Rata marjei de contribuţie (RMC): Reprezintă raportul dintre marja de contribuţie şi venitul din
vânzări (RMC = MC/VV).
Profitul (pierdere) (Pf): Rezultatul obţinut în urma desfăşurării activităţii economico-financiare
care se obţine prin diferenţa dintre venitul din vânzări şi totalitatea consumurilor şi cheltuielilor
perioadei (Pf = VV – CT).
Indicatorii tipici utilizaţi la analiza pragului de rentabilitate sunt prezentaţi conform schemei:

Analiza pragului de rentabilitate examinează relaţia dintre venituri şi vânzări, pe baza costurilor
fixe şi variabile şi reprezintă o analiză pe termen scurt. Ca urmare, cheltuielile cu dobânzile nu se
includ în analiză, ele reprezentând costuri financiare şi nu costuri de exploatare (operaţionale) şi
cu impact pe termen lung. Din acest motiv, analiza pragului de rentabilitate calculează pragul de
rentabilitate înaintea plăţii dobânzilor.
Analiza pragului de rentabilitate evidenţiază o serie de limite ce decurg din aplicarea în
practică a acestuia şi anume:
 cheltuielile fixe se repartizează asupra întregii producţii şi vor fi cu atât mai reduse pe
unitatea de produs, cu cât volumul producţiei este mai mare. Ele se recuperează prin vânzările
iniţiale (realizate până la atingerea punctului critic). Însă, în realitate, cheltuielile fixe nu sunt
constante pentru toate nivelurile de activitate. În asemenea cazuri, chiar dacă costurile fixe sunt
direct proporţionale cu volumul producţiei, modificarea costurilor totale generează un nou prag
de rentabilitate;
 în condiţiile economiei de piaţă, preţul de vânzare nu poate rămâne constant, datorită
modificărilor specifice mediului concurenţial. Astfel, în cazul scăderii cererii pe piaţă
(neprevăzută de întreprindere), preţurile vor scădea. Acest fenomen va fi însoţit de întârzierea
plăţilor, creşterea stocurilor, a provizioanelor pentru exploatare, cât şi a celor pentru riscuri şi
cheltuieli. Ca urmare, cheltuielile relativ constante sporesc considerabil, iar profitul va înregistra
o scădere semnificativă. În consecinţă, va creşte nivelul pragului de rentabilitate;
 în cazul în care pe piaţă creşte cererea de produse, atât preţurile cât şi profitul vor creşte,
determinând o scădere a punctului critic.
În general, principalele avantaje şi dezavantaje pe care le oferă pragul de rentabilitate
sunt:
Avantaje:
• Permite stabilirea dimensiunii la care producţia devine rentabilă;
• Indică volumul producţiei necesar pentru a obţine un anumit cuantum al profitului;
• Pune în evidenţă corelaţiile dintre dinamica producţiei, respectiv a veniturilor; şi
dinamica costurilor, grupate în variabile şi fixe;
• Permite determinarea gradului de utilizare a capacităţii de producţie în corelaţie cu un
anumit cuantum urmărit al profitului;
• Oferă posibilitatea unui grad de dependenţă între curba profitului şi o serie de alte curbe,
cum sunt: producţia, cererea, fondul de rulment, cota de cheltuieli pentru cercetare-dezvoltare,
curba ecologică etc.;
• În corelaţie cu ciclul de viaţă al produsului, oferă posibilitatea corelării profitului cu
variaţia cererii şi a celorlalte curbe menţionate anterior.

Dezavantaje:
• Nu ţine cont de toate influenţele care intervin;
• Presupune că cantitatea produsă este egală cu cantitate vândută, şi în depozit nu rămâne
stoc;
• Calculul pragului de rentabilitate depinde de date fixe;
• Este prezentată analiza doar a costurilor;
• Se presupune că costurile fixe sunt constante;
• Se ţine cont că costurile variabile pe unitate sunt constante;
• Este necesar de ales corect baza de repartizare a costurilor fixe pentru a determina ulterior
pragul de rentabilitate a fiecărui tip de produs.
Analiza pragului de rentabilitate poate fi făcută înainte de a începe o afacere cu scopul de a
determina mărimea procentului venitului din vânzări şi a nivelului bugetului de cheltuieli. Atunci
vom fi siguri că afacerea va fi rentabilă şi în urma vânzărilor se va obţine profit.
Astfel, la iniţierea afacerii are loc planificarea volumului din vânzări, cantitatea de bunuri
vândute (produse) şi a profitului obţinut, iar peste o perioadă de 3-6 luni are loc compararea
rezultatelor cu cele obţinute de facto. Prin urmare, are loc corectarea volumului de producţie şi
de vânzări în concordanţă cu noile date pentru a stabili pragul de rentabilitate în valori monetare
şi cantitative.

Tema 10 : Finanțarea activelor circulante

Tema: Finanţarea activelor circulante

Planul:
1. Conţinutul, structura şi clasificarea activelor circulante (a.c.)
2. Ciclul operaţional, stocuri şi gestiunea lor
3. Finanţarea şi creditarea activelor circulante
4. Viteza de rotaţie şi folosirea eficientă a activelor circulante

1. Conţinutul, structura şi clasificarea activelor circulante

Orice întreprindere pentru a-şi atinge obiectivele propuse trebuie să dispună de un anumit
aparat de producţie format din maşini, utilaje, clădiri, şi alte mijloace. Pentru a face să
funcţioneze aceste valori , întreprinderea trebuie:
a) să cumpere materie primă;
b) să asigure stocuri pe diferite stadii ale lanţului de producţie în vederea evitării
întreruperilor în activitate;
c) să vîndă pentru a-şi recupera resursele cheltuite, adică întreprinderea pe lîngă
instrumente de producţie mai are nevoie şi de active circulante;
1) stocuri
2) valori realizabile pe termen scurt
 3) valori disponibile
Conform SNC ”Prezentarea situațiilor financiare” activele circulante reprezintă activele ce
se aşteaptă să fie consumate în ciclul normal de activitate, vîndute sau primite în termen de 12
luni sau care reprezintă numerar.
Drept criteriu de deosebire între activele circulante şi mijloacele fixe este criteriul de
durată. Din punct de vedere al duratei, activele circulante sunt bunuri destinate pentru a fi
consumate într-un timp scurt prin încorporarea lor în fabricaţii sau pentru a fi vîndute.
Active circulante:
1. Materiale
2. Active biologice circulante
3. Obiecte de mică valoare şi scurtă durată
4. Producţia în curs de execuţie şi produse
5. Mărfuri
6. Creanţe comerciale
7. Creanţe ale părţilor affiliate
8. Avansuri acordate curente
9. Creanţe ale bugetului
10. Creanţe ale personalului
11. Alte creanţe curente
12. Numerar în casierie şi la conturi curente
13. Alte elemente de numerar
14. Investiţii financiare curente în părţi neafiliate
15. Investiţii financiare curente în părţi affiliate
16. Alte active circulante
Stocurile au ponderea cea mai mare în structura activelor circulante.
Valorile realizabile pe TS sunt alcătuite din creanţe ce se nasc din operaţiuni de exploatare.
Valorile disponibile reprezintă mijloace băneşti (numerarul).
Necesarul de fonduri depinde de durata ciclului operaţional, de valorile producţiei, de
ritmicitatea aprovizionării şi desfacerii. Stocul, la rîndul său, nu trebuie să fie nici prea mic, nici
prea mare. Stocul prea redus va produce rupturi, iar stocul prea mare va solicita un necesar
exagerat de fonduri.
Necesităţile de capital ale întreprinderii depind de condiţiile de plată ale clienţilor cu
menţiunea că cu cît termenul de plată al acestora este mai mare cu atît capitalurile blocate sunt
mai mari. Sumele aflate la clienţi în curs de recuperare sunt îngheţate şi lipsesc întreprinderile de
investiţii mai rentabile. În acest caz întreprinderea va fi obligată să-şi procure fonduri externe pe
care trebuie să le înapoieze. Activele circulante (a.c.) sunt o parte a activului economic care se
caracterizează prin transformarea permanentă a formelor funcţionale, prin consumarea lor într-un
singur ciclu operaţional şi transformarea valorii integrale asupra producţiei în care se
încorporează.
Structura activelor circulante variază de la o întreprindere la alta în dependenţă de
specificul şi obiectul procesului de producţie.

I Din p.de v. al fazelor procesului operaţional în care se găsesc activele circulante

(a.c.) pot fi:
a) a.c. ce ţin de sfera aprovizionării
b) a.c. ce ţin de sfera producţiei
c) a.c. ce ţin de sfera comercializării
Ponderea acestor categorii depinde de condiţiile concrete în care se desfăşoară
aprovizionarea, producţia şi comercializarea.

II Din p. de v. al surselor de formare sau de acoperire cu fonduri, a.c. pot fi:

a) a.c. procurate din fonduri proprii şi atrase
 b) a.c. procurate din fonduri împrumutate
Îmbinarea acestor categorii de fonduri prezintă o importanţă deosebită care trebuie să
asigure o reducere a costului capitalului, un grad rezonabil de îndatorare a întreprinderii şi o
structură financiară corespunzătoare nevoilor de dezvoltare.

III Din p. de v. al formei a.c. sunt:

a) în formă materială
b) în formă bănească

IV În dependenţă de caracterul surselor financiare de formare, a.c. sunt:

a) brute, ce caracterizează volumul total al a.c. procurate din capital propriu
b) nete, ce caracterizează acea parte a volumului a.c. care este transformată din capital
propriu şi capital împrumutat pe TL

V În dependenţă de caracterul de participare la procesul de producţie, a.c. sunt:

a) ce deservesc ciclul de producţie (stocuri, producţia neterminată etc)
b) ce deservesc ciclul financiar
Ciclul de producţie caracterizează perioada circuitului integral al a.c. întrebuinţate pentru
deservirea procesului de producţie din momentul intrării materiei prime şi terminînd cu
furnizarea producţiei gata cumpărătorului.
Ciclul financiar reprezintă perioada rotaţiei totale a mijloacelor băneşti începînd din
momentul stingerii datoriei pentru materia primă şi terminînd cu încasarea creanţelor pentru
producţia gata furnizată.

2. Ciclul operaţional, stocuri şi gestiunea lor

Ciclul operaţional reprezintă ansamblul operaţiunilor realizate de întreprindere pentru a-şi
atinge obiectivele care constau în producerea bunurilor şi serviciilor cu scopul de a fi schimbate.
Ciclul operaţional cuprinde 3 faze:
1. achiziţia bunurilor şi serviciilor – faza aprovizionării;
2. transformarea bunurilor şi serviciilor pentru a ajunge la un produs finit – faza
producerii;
3. vînzarea produselor sau schimbarea acestora pe mijloace băneşti – faza
comercializării.
Ciclul operaţional trebuie să funcţioneze continuu spre a asigura o folosire optimă a
mijloacelor puse în mişcare şi a capitalului. Funcţionarea normală şi continuă a ciclului
operaţional este asigurată de existenţa stocurilor.
Stocurile reprezintă anumite cantităţi de resurse cărora le corespund anumite fonduri.
Stocurile se exprimă fizic şi valoric, iar în cazul cînd are loc normarea activelor circulante pot fi
exprimate şi în număr de zile. Orice întreprindere este destinată să deţină 3 categorii de stocuri:
1. stocuri de materii prime şi materiale
2. stocuri în curs de execuţie
3. stocuri de produse finite
Însumarea acestor 3 categorii de stocuri reprezintă stocul global, care trebuie să corespundă
următoarelor cerinţe:
a) să fie complet
b) să fie suficient în orice moment
c) să fie completat sistematic
Volumul stocurilor trebuie stabilit în baza unor cerinţe întemeiate ştiinţific deoarece numai
prin această cale se asigură desfăşurarea ritmică a ciclului operaţional, se evit blocările de resurse
inutile şi costisitoare.
Gestionarea corectă a stocurilor necesită:
 ● legături directe şi de durată cu furnizorii
● stabilirea şi urmărirea unor grafice de aprovizionare
● lichidarea întîrzierilor în aprovizionare
● reducerea blocărilor de monedă în stocuri inutile
● îmbunătăţirea condiţiilor de păstrare şi manipulare a bunurilor
● reducerea pierderilor în timpul transportării şi depozitării
Stocurile sunt formate prin intrări şi micşorate prin ieşiri.
Intrările pot fi din interiorul întreprinderii sau din afara întreprinderii şi pot fi:
1) continuie
2) discontinuie
Ieşirile la fel pot fi în interiorul întreprinderii cît şi în exterior.
Creşterea eficienţei activelor circulante reclamă stabilirea nivelului optim al stocurilor.
Pentru stabilirea nivelului optim al stocurilor este necesar să se găsească o soluţie matematică
între:
1. reîntregirea stocurilor la intervale lungi – soluţie care conduce la scăderea cheltuielilor
de transportare- aprovizionare, dar şi la majorarea blocării de fonduri şi a cheltuielilor de păstrare
– depozitare.
2. reînoirea frecvenţei a stocurilor – soluţie ce are ca efect creşterea cheltuielilor de
transportare – aprovizionare şi reducerea(cheltuielilor) blocărilor de fonduri şi a cheltuielilor de
păstrare - depozitare.
Principalele elemente ce intervin în gestiunea stocurilor sunt:
1. nivelul stocurilor la diferite momente;
2. lipsa de stocuri;
3. cererea de materiale sau volumul comenzii;
4. termenile de reaprovizionare;
5. optimizarea stocurilor;
6. costul de lansare;
7. costul de stocuri.

3. Finanţarea şi creditarea activelor circulante

Pentru funcţionarea normală o întreprindere trebuie să-şi finanţeze nu numai imobilizările,
dar şi activele circulante. Ea are nevoie de un stoc minim de materii prime de producţie în curs
de execuţie şi de produse finite. Nivelul acestor categorii de stocuri trebuie să fie în funcţie de
durata unui ciclu de aprovizionare, producţie şi stocaj a produselor finite. Multe întreprinderi
sunt determinate să acorde credite clienţilor deoarece beneficiază la rîndul său de acelaşi
tratament din partea furnizorilor primind un credit furnizor care determină necesarul financiar al
exploatării. Din aceste motive a.c. sunt finanţate de:
I Fondul de rulment. Necesarul fondului de rulment reprezintă necesarul de finanţare
generat de activitatea întreprinderii în fiecare stadiu al ciclului operaţional. El este dependent de
decalajul între încasări şi cheltuieli. Necesarul de fond de rulment apare ca diferenţă între
activele şi pasivele de exploatare conform datelor din bilanţ. Necesarul permnanent de finanţare
este corespunzător cu capital permanent, iar nevoile temporare – cu creditele pe TS.
Partea din resurse financiare care asigură finanţarea permanentă a a.c. se numeşte fond de
rulment (FR). El se formează din capital propriu şi împrumuturi pe TM şi TL. FR sereveşte
pentru a măsura condiţiile echilibrului financiar ce rezultă din confruntarea dintre lichiditatea
activelor pe TS şi exibilitatea pasivelor pe TS. Relaţia de bază de care se ţine seama în acoperirea
necesarului financiar al exploatării este: NFR = FR + credite de trezorerie
FR se determină prin 2 variante:
1) ca diferenţă dintre capital permanent şi active imobilizate;
2) ca diferenţă dintre active circulante şi resurse de trezorerie.
 În baza primei metode se apreciază modalitatea de finanţare a investiţiilor în a.c., iar
metoda a doua creează posibilitatea aprecierii echilibrului financiar pe TS prin nevoile şi
resursele de finanţare a ciclului operaţinal.
FR poate fi:
a) FR brut (FRB) care se mai numeşte FR total sau economic şi desemnează toate
elementele de a.c. posibile a fi transferate în bani într-un termen mai mic de 1 an. FRB în calitate
de echivalent valoric al elementelor din activ caracterizate prin lichidităţi pe un termen mai mic
de 1 an se compune din:
 stocuri diverse
 creanţe – clienţi
 avansuri acordate furnizorilor
 disponibilităţi băneşti în casă, în cont, în carnetele de cecuri eliberate etc.
b) FR net (FRN) sau permanent reprezintă partea din capital permanent care este utilzată
pentru finanţarea a.c. FRN se calculează conform relaţiei:
1. FRN = - Active imobilizate + Capital permanent
2. FRN = Active circulante – Datorii pe TS
c) FR propriu (FRP) reprezintă excedentul capitalului propriu faţă de activele imobilizate şi
arată autonomia de care dispune întreprinderea în finanţarea investiţiilor în a.c. FRP se
calculează conform relaţiilor:
1. FRP = CP – imobilizări
2. FRP FRN – Datorii la termen
d) FR străin (FRS) reprezintă datoriile la termen şi se calculează conform relaţiilor:
1. FRS = CPerm. – CP
2. FRS = FRN – FRP

II Credite pe termen scurt. Resursele financiare ale întreprinderii se formează atât din
capital propriu cît şi din capital împrumutat. O parte componentă a capitalului împrumutat este
creditul pe termen scurt, adică contractarea de datorii cu termenul de scadenţă mai mic de un an
în scopul asigurării fondurilor pentru operaţiuni ce privesc desfăşurarea ciclului operaţional.
Prezenţa creditului pe termen scurt în ansamblul relaţiilor de formare a resurselor este cu
atât mai importantă cu cât el constituie o resursă cu pondere mare în completarea fondurilor
agenţilor economici. În condiţiile cînd unităţile economice lucrează rentabil este mai avantajos să
se apeleze la credite pe termen scurt pentru creşterea activităţii, decât să se aştepte cînd prin
capitalizarea profiturilor s-ar putea constitui fonduri proprii îndestulătoare.
Atât la acordare, cât şi pentru întreaga perioadă de utilizare, debitorii trebuie să garanteze
creditele cu valori materiale şi resurse financiare prevăzute a se realiza în sumă cel puţin egală cu
creditul primit. Existenţa garanţiei constituie o certitudine pentru bancă în ceea ce priveşte
recuperarea sumelor împrumutate, în cazul nerambursării la termen a creditului. În garanţia
creditului poate intra orice bun din patrimoniul societăţilor comerciale: stocuri, mijloace băneşti
în cont, resurse financiare prevăzute a se realiza în viitor. Nu pot constitui garanţii stocurile de
calitate necorespunzătoare, cu termen depăşit, depozitate în condiţii improprii etc.
Creditele pe termen scurt pot îmbrăca diverse forme, aşa ca:
1) creditul furnizor care ia naştere în momentul în care furnizorul acceptă să nu fie plătit
odată cu livrarea mărfurilor, iar pentru a nu avea dificultăţi de trezorerie furnizorul cere
clientului său permisiunea de a trage trate cu scadenţa corespunzătoare. În acest caz furnizorul
poate sconta aceste trate la bancă în vederea refacerii trezoreriei.
2) Datorii faţă de diverşi creanţieri reprezintă sumele datorate şi neplătite şi cuprind :
a) salarii datorate personalului;
b) impozite datorate bugetului statului;
c) sarcini sociale asupra salariilor datorate unor organisme specializate în domeniul
protecţiei sociale;
d) dividende de plătit asociaţilor şi acţionarilor.
 3) Credite bancare pe termen scurt. Rambursarea creditelor pe termen scurt este asigurată
prin finalizarea ciclului operaţional faţă de rambursarea creditelor pe termen mediu şi lung, care
se efectuează în baza unei activităţi rentabile şi a marjei brute de autofinanţare. Pentru creditul pe
termen scurt banca are drept gaj o încasare prevăzută sau gradul de solvabilitate al întreprinderii.
Întreprinderea remite băncii un efect de comerţ (bilet la ordin sau scrisoare de schimb) pe baza
căruia se acordă un credit. În economia concurenţială se utilizează următoarele tipuri de credite
pe termen scurt:
a) Credite generale se acordă întreprinderilor pentru a-şi îmbunătăţi trezoreria fără a fi
nevoie de o garanţie specială, banca informîndu-se de lichiditatea pe termen scurt a clientului. În
structura creditelor generale se includ:
- credite pentru facilităţi de casă - se acordă pe durate foarte scurte în situaţiile în care
întreprinderea are scadenţe dificile cu precizarea că încasările care vor servi la rambursarea
împrumuturilor se cer a fi identificate cu precizie;
- credite pentru descoperire – se acordă pentru o perioadă de pînă la o lună şi se
materializează într-un sold descoperit asupra contului bancar curent al întreprinderii;
- creditul releu - se acordă în aşteptarea unei intrări de fonduri sigure şi apropiate cum ar fi
emiterea de obligaţiuni şi majorările de capital;
- creanţe de trezorerie prin mobilizarea de efecte financiare – se obţin în schimbul
remiterii de efecte financiare.
Toate aceste tipuri de credite după rolul şi obiectul lor sunt legate direct de trezorerie.
b) Credite legate direct de activitatea operaţională se referă la mobilizarea de creanţe
comerciale şi mobilizarea de creanţe asupra străinătăţii. La ele se referă:
- credite de scont (sau de mobilizare de creanţe comerciale) care se caracterizează prin
aceea că băncile scontează trate, adică avansează bani unei întreprinderi în schimbul unor efecte
a căror încasare va avea loc peste un anumit timp. Timpul de acordare a creditului este durata
dintre data remiterii efectului la bancă şi recuperarea lui efectivă;
- credite de mobilizare de creanţe comerciale care a fost introdus cu scopul de atenua
creanţele scontului şi se acordă tot pentru creanţe comerciale care nu sunt individualizate ci
regrupate într-un singur bilet de scont. Pentru băncile comerciale riscul este mai mare deoarece
nu au la dispoziţie tratele şi nici puterea împotriva clientului furnizorului pentru a se recupera
resursele date cu împrumut;
- credite de mobilizări de creanţe asupra străinătăţii au menirea de a favoriza exportul. Se
pot acorda pe un termen mai mare şi pot fi transformate în împrumuturi pe termen mediu.
- credite asupra stocurilor se acordă mai rar deoarece impun valorificarea valorii şi
existenţei stocurilor. Pentru a beneficia de asemenea credite întreprinderea trebuie să depună
stocurile gajate în magazine ce eliberează o recipisă care atestă titlul de proprietate asupra
stocurilor la care se adaugă un bilet la ordin. Acest efect de comerţ este scontat de banca care
acordă aceste credite fără ca stocurile să fie depuse în magazine, iar întreprinderea se angajează
să nu vîndă aceste stocuri în perioada cercetării.
c) Credite specifice unor operaţii speciale. La ele se referă:
- credite de trezorerie - care acoperă diferenţa dintre valoarea tuturor stocurilor şi
cheltuielile pe de o parte şi totalul resurselor formate din fondul de rulment din pasivele de
exploatare şi încasări pe de altă parte;
- credite pentru stocuri, cheltuieli şi alte active constituite temporar din cauze justificate -
se obţin printr-un cont simplu de împrumut în care scop solicitantul depune la bancă cererea de
credit şi documentele corespunzătoare;
- credite pentru necesităţi temporare - se obţin printr-un cont simplu de împrumut doar pe
un termen ce nu va depăşi 90 de zile. Întreprinderea apelează la acest tip de credite cînd
necesităţile de fonduri depăşesc prevederile din planul de trezorerie cu condiţia că aceste
necesităţi suplimentare să fie determinate de cauze independente cum ar fi:
a) primirea în avans de materie primă şi materiale de la furnizori;
b) întreruperea producţiei din diferite cauze;
 c) lipsa mijloacelor de transport;
d) neîncasarea la timp a produselor, serviciilor şi lucrărilor facturate datorită lipsei a
capacităţii de plată a clienţilor ş.a.
Obţinerea creditelor pentru nevoi temporare are loc numai în condiţia în care agentul
economic face dovadă că va înlătura cauzele ce au generat aceste nevoi suplimentare temporare
de fonduri care nu va depăşi perioada de 90 de zile.

4. Viteza de rotaţie şi folosirea eficientă a activelor circulante

O parte importantă a avuţiei naţionale se află concentrată în active circulante care în
întreprinderi capătă forma de stocuri de materii prime şi materiale, combustibil, producţia în curs
de execuţie, piese de schimb etc. De aceea este necesar ca agentul economic să adopte cele mai
bune decizii pentru folosirea eficientă a acestora odată cu sporirea eficienţei cu care este utilizat
capitalul încorporat în a.c.
Se cunosc şi se urmăresc 2 aspecte referitoare la eficienţa utilizării a.c:
1. eficienţa utilizării a.c. sub aspect material
2. eficienţa utilizării capitalurilor care sunt imobilizate în a.c.
Modul de folosire a.c. sub aspect material se reflectă în consumul de materii prime,
materiale, combustibil etc. şi în cheltuieli pe unitate de produs finit. Consumul de materii şi
materiale şi celelalte cheltuieli se reflectă în indicatorul cheltuieli maxime la 1 leu producţie
marfă care se calculează ca raport între valoarea producţiei marfă programată exprimată în preţul
de vînzare (* 100). Acest indicator reflectă aspectele tuturor acţiunilor tehnice, economice şi de
alt gen care au ca scop reducerea cheltuielilor de producţie.
Cel de-al doilea aspect al eficienţei este utilizarea capitalului încorporat în a.c. şi se referă
la timpul mai lung sau mai scurt de imobilizare a acestora în cheltuieli şi stocuri de natura a.c.
Viteza de rotaţie este un indicator de exprimare a modului în care se utilizează a.c. şi se
exprimă prin:
a) nr. de rotaţii (coef. vitezei de rotaţie) = Venit din vânzări / Σ AC
b) durata în zile a unei rotaţii = Per. de timp în care se efect. Calc. / Coef. vitezei de rotaţie
Viteza de rotaţie (Vr) este mai mare atunci cînd coeficientul Vr este mai mare şi durata în
zile mai mică.
Factorii de care depinde nivelul Vr sunt:
- venitul din vânzări;
- volumul capitalurilor circulante (activelor circulante).
Prin analiza utilizării a.c. se calculează numărul de rotaţii aferent stocurilor care este egal
cu:
Nr. rot. stoc. = Venit din vânzări / Costul de producţie
Calculul numărului de rotaţii pe categorii de stocuri se efectuează astfel:
a) Pentru materii prime:
Nr. de rot. = Σ materii prime cuprinse în vînzări / Stocul mediu de materii prime

b) Pentru producţia neterminată şi semifabricate:

Nr. de rot. = Vînzări la cost de uzină / Stocul mediu la prod. neterm. şi semifabricate

c) Pentru produse finite:

Nr. de rot. = Vînzări la cost complet / Stoc mediu de produse finite

Tema 9 : Finanțarea activelor imobilizate

4.1 Caracteristica mijloacelor fixe

4.2 Metode de calcul a amortizării mijloacelor fixe
4.3 Indicatorii ce caracterizează eficiența utilizării mijloacelor fixe
4.4 Surse de finanțare a mijloacelor fixe

4.1 Caracteristica mijloacelor fixe

Activele – resurse economice identificabile şi controlabile de către entitate ce provin din fapte
economice trecute din a căror utilizare se aşteaptă obţinerea unor beneficii economice.
În funcţie de gradul de lichiditate, activele se divizează în:
1. active circulante, care reprezintă activele ce se așteaptă să fie consumate în ciclul normal
de activitate, vândute sau primite în termen de 12 luni sau care reprezintă numerar;
2. active imobilizate, care cuprind toate celelalte active, cu excepţia celor circulante.
Imobilizările corporale includ:
Mijloace fixe: clădiri, construcţii speciale, maşini şi utilaje, instalaţii de transmisie, mijloace de
transport, instrumente, inventar, costuri capitale privind ameliorarea terenurilor, alte mijloace
fixe (investiţii capitale pentru mijloace fixe primite în leasing operaţional, fonduri de bibliotecă
etc.), mijloace fixe primite în leasing financiar;
Terenuri: terenuri fără construcţii, terenuri cu construcţii, terenuri cu zăcăminte;
Imobilizări corporale în curs de execuţie: construcţii în curs de execuţie, utilaj destinat instalării,
utilaj şi alte obiecte până la punerea în funcţiune, investiţii capitale ulterioare;
Resurse minerale.
Imobilizări necorporale – imobilizări nemonetare care nu îmbracă o formă materială,
identificabile şi controlabile de entitate.
Imobilizări necorporale în curs de execuţie – imobilizări necorporale procurate sau aflate în
procesul de creare şi de pregătire pentru utilizare după destinaţie precum şi imobilizările
necorporale inter conexate cu alte imobilizări care necesită lucrări de pregătire pentru utilizare
după destinaţie.
Mijloacele fixe imobilizări corporale transmise în exploatare, valoarea unitară a cărora depăşeşte
plafonul valoric prevăzut de legislaţia fiscală sau pragul de semnificaţie stabilit de entitate în
politicile contabile.
Mijloacele fixe pot fi grupate dupa mai multe criterii:
a) In functie de destinatie:
mijloace fixe productive care se afla in sfera productiei materiale si participa nemijlocit la
realizarea proceselor de productie;
mijloace fixe neproductive care nu participa la desfasurarea proceselor de productie, dar
creeaza cadrul general pentru acestea.
b) In functie de caracteristicile tehnico-economice, conform legii contabilitatii, exista
urmatoarele grupe:
constructii;
echipament tehnologic;
aparate si instalatii de masurare, reglare si control;
mijloace de transport;
animale;
plantatii;
mobilier, birotica, protectie etc.
c) Dupa rolul in procesul de productie:
mijloace fixe active care participa in mod nemijlocit la desfasurarea proceselor economice;
mijloace fixe pasive care au rolul de asigurare a conditiilor normale de realizare a
proceselor de productie.
d) Dupa apartenenta:
mijloace fixe proprii ce apartin agentului economic, fiind deci proprietatea lui;
mijloace fixe luate cu chirie, care sunt in inventarul unitatii, dar care apartin altor persoane
fizice sau juridice si pentru care se plateste o chirie.
 mijloace fixe ce se incadreaza in termenul normal de functionare, pentru care se calculeaza
in continuare amortizarea anuala ce se include in costurile de productie;
mijloace fixe ce si-au expirat durata normala de functionare, care sunt in stare de
functionare si pentru care nu se mai calculeaza amortizarea anuala.

În prezent, sunt considerate mijloace fixe bunurile care îndeplinesc cel puţin una din două
condiţii:
1.Valoarea de intrare mai mare de 6000 lei
2.Perioada de recuperare mai mare de un an
Caracteristicile principale ale MF sunt: participă în mai multe cicluri de producţie se consumă
treptat, transferând valoarea lor asupra produselor şi serviciilor sub formă de uzură se
recuperează când uzura cumulată devine egală cu valoarea de intrare a mijlocului fix.
Din momentul în care s-au produs, dar mai ales în procesul folosirii, mijloacele fixe se
uzează.
Uzura fizică constituie baza materială a pierderii valorii mijlocului fix, fiind determinată de
întrebuinţare, de acţiunea unor factori naturali. Uzura fizică este influenţată de cel puţin 2 factori:
 intensitatea utilizării mijloacelor fixe
 condiţiile de utilizare
Uzura morală are loc atunci când mijloacele fixe se demodează, se învechesc din punct de
vedere tehnologic, apar altele cu însuşiri superioare.
O măsură de protecţie împotriva uzurii morale este stabilirea unei durate de serviciu a mijlocului
fix mai mică decât durata de viaţă tehnică
Durata de funcţionare utilă (durata de utilizare) (DFU) se stabileşte în funcţie de următorii
factori:
 experienţa de lucru cu un asemenea activ;
 starea reală a obiectului (nou sau utilizat);
 tendinţele moderne în domeniul fabricării produselor la care obiectul pus în funcţiune
participă;
 condiţiile climaterice;
 condiţiile de păstrare;
 condiţiile utilizării activului în procesul de producţie (condiţii nocive, în reacţii chimice
etc.).
Ca urmare a uzurii fizice, mijloacele fixe trebuie să fie supuse unui regim de întreţineri şi
reparaţii care necesită cheltuieli.
Din punct de vedere financiar, amortizarea reprezintă un fond – o sumă de bani ce se detaşează
din valoarea mijloacelor fixe şi care permite întreţinerea şi reparaţia acestora, iar în cazul
apariţiei uzurii morale sau la finele perioadei de funcţionare utilă - înlocuirea acestora cu altele.
Amortizarea se calculează lunar pentru fiecare obiect de evidenţă amortizabil pornind de la
valoarea amortizabilă a obiectului şi durata de utilizare a acestuia.
Durată de utilizare a unei imobilizări este: perioada de timp pe parcursul căreia entitatea
aşteaptă să obţină beneficii economice din utilizarea imobilizării; sau cantitatea unităţilor de
produse, lucrări, servicii sau de alte unităţi similare pe care entitatea preconizează să le obţină
din utilizarea imobilizării.
Valoare reziduală – valoarea estimată (preconizată) a unei imobilizări amortizabile, care
entitatea prevede să o obţină la expirarea duratei de utilizare a acesteia.
Durata de utilizare şi valoarea reziduală a fiecărui obiect se determină de către entitate în
mod independent la data transmiterii obiectului în utilizare. Pentru unele obiecte valoarea
reziduală poate fi nesemnificativă, respectiv, ea se consideră egală cu zero la calcularea
amortizării. Amortizarea calculată pentru un obiect în perioadă de gestiune se înregistrează ca
majorare a costurilor şi/sau cheltuielilor curente (de exemplu, amortizarea utilajelor tehnologice
a entităţii se include în costul de fabricare al produselor în mod direct sau indirect, iar
amortizarea clădirii administrative se atribuie la cheltuieli curente).

Amortizarea poate fi privită sub următoarele aspecte:

 ca proces – care înseamnă o detaşare şi transmitere de valoare din activele fixe
asupra producţiei;
 ca cheltuială – care urmează a se include în costuri;
 ca fond sau resurse financiare – care trebuie să asigure recuperarea valorii
activelor fixe şi finanţarea înlocuirii acestora.
Regimul de amortizare trebuie de constituit astfel încât să facă din amortizare o adevărată
pârghie financiară care să răspundă mai multor cerinţe şi anume:
 stabilirea exactă a cheltuielilor cu amortizarea în costurile de producţie;
 recuperarea valorii într-o perioadă de timp corespunzătoare, ținând cont de uzura fizică şi
morală;
 respectarea principiilor de fiscalitate
 impulsionarea întreprinderilor în folosirea completă şi eficientă
 stimularea întreprinderilor în întreţinerea şi repararea instrumentelor de muncă.

4.2 Metode de calcul a amortizării mijloacelor fixe

Metode de calcul a amortizării mijloacelor fixe
1. metoda liniară
2. metoda unităţilor de producţie
3. metoda de diminuare a soldului
Metoda liniară prevede repartizarea uniformă a valorii amortizabile pe parcursul duratei de
utilizare a obiectului.
Pentru a calcula uzura după această metodă se determină norma uzurii (Nu) sau amortizarea
anuala (Ua), care ne arată cu cât se uzează mijlocul fix în fiecare an.
Nu = VU / DFU , unde:
VU – valoarea uzurabilă;
DFU – durata de funcţionare utilă.
VU = VI – VR
VI – valoarea iniţială
VR – valoarwea rămasă
Norma amortizării este constantă pe toată durata de utilizare şi se calculă ca:
Na =100% / DFU
După expirarea duratei de utilizare valoarea contabilă a obiectului este egală cu valoarea
reziduală.
Exemplu: Unitatea economică a pus în funcţiune un mijloc fix cu următoarele
caracteristici:
Valoarea iniţială (VI)= 60 000 lei, DFU=5 ani, valoarea rămasă (VR)=3000 lei.
Calculaţi uzura anuală şi cea acumulată după metoda liniară.
Uzura anuală = VU: DFU, VU= VI – VR
VU= 60 000 – 3000 = 57 000
Uzura anuală= 57 000 lei : 5 ani = 11 400lei/anual
Anii Valoarea de intrare Uzura anuală Uzura acumulată Valoarea de bilanţ
Începutul I an 60 000 - - 60 000
Sfîrşitul I an 60 000 11 400 11 400 48 600
Sfîrşitul II an 60 000 11 400 22 800 37 200
Sfîrşitul III an 60 000 11 400 34 200 25 800
Sfîrşitul IV an 60 000 11 400 45 600 14 400
Sfîrşitul V an 60 000 11 400 57 000 3 000
Metoda unităţilor de producţie ia în consideraţie numărul de produse fabricate în fiecare an,
respectiv suma uzurii anuale depinde de volumul producţiei marfă fabricat în anul respectiv.
Pentru a calcula uzura anuală se ia numărul de piese fabricat în acest an şi se înmulţeşte la uzura
mijlocului fix pentru o piesă.
Uzura pentru o piesă se determină după următoarea formulă: VU/ Nr. unități
Uanuală = Nr. de unităţi anuale * Uzura pentru o unitate
Exemplu: VI = 60 000 lei, DFU 0 5 ani, VR = 3000 lei
VPM (volumul producţiei marfă) pentru 5 ani = 500 000 unităţi, respectiv:
I an – 80 000 unităţi
II an – 90 000 unităţi
III an – 110 000 unităţi
IV an – 120 000 unităţi
V an – 100 000 unităţi
Uzura pentru o piesă = VU : VPM = (60 000 - 3000) : 500 000 = 0,114 lei
Anii Valoarea de VPM Uzura anuală Uzura Valoarea de
intrare acumulată bilanţ
Începutul I an 60 000 - - - 60 000
Sfîrşitul I an 60 000 80 000 80 000*0,114=9120 9120 50880
Sfîrşitul II an 60 000 90 000 90000*0,114=10260 19380 40620
Sfîrşitul III an 60 000 110 000 12540 31920 28080
Sfîrşitul IV an 60 000 120 000 13680 45600 14400
Sfîrşitul V an 60 000 100 000 11400 57000 3000

Metoda de diminuare a soldului se bazează pe aplicarea unei rate (norme) fixe a amortizării care
poate fi majorată conform politicilor contabile a entităţii nu mai mult decât de două ori în
comparație cu norma prevăzută conform metodei liniare. Calcularea amortizării în baza acestei
metodei se efectuează în felul următor:
 pentru prima perioadă de gestiune norma majorată a amortizării se aplică faţă de costul
de intrare a obiectului;
 pentru următoarele perioade (cu excepţia ultimei) norma majorată a amortizării se aplică
faţă de valoarea contabilă a obiectului la finele perioadei precedente;
 pentru ultima perioadă de gestiune suma amortizării se determină ca diferenţa dintre
valoarea contabilă a obiectului la finele perioadei precedente şi valoarea sa reziduală.
U anuală = Valoarea de bilanţ (pentru anul respectiv)* % Nu
(mărit nu mai mult de 2 ori) Nu= 100%/DFU *2
Anii Valoarea de intrare Uzura anuală Uzura acumulată Valoarea de
bilanţ
Începutul I an 60 000 - - 60 000
Sfîrşitul I an 60 000 60 000*40% = 24 000 24 000 36 000
Sfîrşitul II an 60 000 36 000*40% = 14 400 38 400 21 600
Sfîrşitul III an 60 000 21 600*40% = 8 640 47 040 12 960
Sfîrşitul IV an 60 000 12 960*40% = 5 184 52 224 7 776
Sfîrşitul V an 60 000 7 776 – 3000 = 4 776 57 000 3 000

4.3 Indicatorii ce caracterizează eficienţa utilizării mijloacelor fixe

In analiza mijloacelor fixe se vor aborda mai multe laturi cum ar fi:
 volumul, structura si calitatea mijloacelor fixe;
  utilizarea extensiva a mijloacelor fixe;
 utilizarea intensiva a mijloacelor fixe;
 eficienta utilizarii mijloacelor fixe.

Analiza volumului, structurii si calitatii mijloacelor fixe

Evolutia in timp a mijloacelor fixe evidentiaza materializarea investitiilor, intre dinamica
mijloacelor fixe si masa efectelor obtinute fiind o legatura directa, mijloacele fixe determinand
capacitatea de productie.
Volumul, structura si calitatea mijloacelor fixe sunt urmarite de conducerea unitatii, de
investitori, de creditorii, de  concurenti (in masura in care dispun de informatiile necesare).
Deoarece pe o perioada mai mare de timp intervin aspecte legate de reactualizarea
mijloacelor fixe ce trebuie facuta in primul rand in functie de preturile pietei in momentul
efectuarii analizei, pentru o apreciere corecta este necesar sa se faca o serie de calcule
suplimentare.
De subliniat ca in aprecierea dinamicii mijloacelor fixe se pot utiliza: valoarea de
inregistrare, cunoscuta si sub denumirea de valoarea de intrare; valoarea medie anuala in calculul
careia se porneste tot de la valoarea de inregistrare (sau de inventar); valoarea ramasa
neamortizata; valoarea de circulatie (de piata).
Valoarea ramasa nu este concludenta deoarece mijloacele fixe sunt utilizate in totalitatea
lor, iar randamentul echipamentelor nu are nici o legatura cu sistemul de amortizare.
Analiza mijloacelor fixe incepe cu urmarirea corelatiei dintre performantele unitatii
economice si dinamica in sine a mijloacelor fixe. In general intre cifra de afaceri sau productia
fabricata, pe de o parte, si volumul mijloacelor fixe pe de alta parte, exista o corelatie liniara, dar
nu trebuie exclus alt tip de corelatie.
Analiza utilizarii extensive a mijloacelor fixe
https://www.scrigroup.com/management/ANALIZA-MIJLOACELOR-FIXE32159.php

Paralel cu sporirea valorii mijloacelor fixe si a calitatii acestora, este necesar sa se urmareasca si
folosirea extensiva a masinilor si utilajelor care isi pune amprenta pe volumul activitatii
desfasurate. Utilizarea extensiva a mijloacelor fixe vizeaza doua aspecte:
punerea tuturor utilajelor in stare de functionare si utilizarea lor in procesul de productie sau
in activitatea de prestari servicii;
folosirea timpului de lucru.
In mod normal, prin grija managerilor, toate utilajele trebuie sa fie in stare de functionare si sa
participe in activitatea unitatilor economice.
Intre numarul de utilaje din inventarul agentilor economici si cel care este in stare de functionare
poate sa apara diferenta, fie datorita neconcordantei dintre momentul achizitionarii utilajelor si
cel al punerii in functiune, fie ca urmare a lipsei unor piese sau subansamble care fac imposibila
folosirea utilajelor.
Neconcordanta intre utilajele existente in stare de functionare si cele efectiv folosite poate fi
cauzata de: lipsa de comenzi; schimbarea structurii de productie; lipsei de materii, materiale,
combustibil etc.; neasigurarii cu resurse de munca etc.
Aceasta latura a utilizarii extensive a mijloacelor fixe este reliefata de indicatorii: ponderea
utilajelor in stare de functionare in numarul utilajelor din inventarul unitatii (Gf) si ponderea
utilajelor folosite in activitatea agentului economic in numarul de utilaje in stare de functionare
(Gu).

A doua latura a folosirii extensive a masinilor si utilajelor se refera la utilizarea timpului de

lucru. Care se apreciaza in mod sintetic pe baza urmatorilor indicatori:
gradul de folosire a timpului calendaristic;
gradul de folosire a timpului disponibil;
gradul de folosire a timpului programat (planificat);
coeficientul mediu de schimburi.
In vederea calcularii indicatorilor enumerati mai sus se impune ca mai intai sa se intocmeasca
balanta timpului de lucru pentru fiecare tip de utilaje si pe diferite perioade calendaristice. Ea
cuprinde urmatoarele elemente sau posturi ale balantei:
timpul calendaristic (Tc) stabilit prin inmultirea numarului de utilaje (Nu) cu durata in zile a
perioadei analizate (Z) si cu 24
Analiza folosirii intensive a mijloacelor fixe
Folosirea intensiva a mijloacelor fixe determina o crestere a eficientei economice in general, a
eficientei mijloacelor fixe in special. Se apreciaza prin intermediul indicatorului randament
mediu pe un utilaj, care poate fia anual, zilnic sau orar.
Daca un agent economic obtine o productie omogena, atunci randamentul este exprimat in unitati
fizice (tone, bucati, metru cub etc.), iar daca utilajele sunt folosite in procesul de productie pentru
obtinerea unor produse neomogene, atunci randamentul este dat de valoarea productiei ce revine
pe un utilaj.

Analiza eficientei utilizarii mijloacelor fixe

Pentru aprecierea eficientei mijloacelor fixe trebuie puse in balanta efectele economice
inregistrate ca urmare a folosirii mijloacelor fixe, cu volumul acestora, care reprezinta efortul
agentului economic pe linia achizitionarii lor.
Drept efecte economice pot fi luate in considerare productia marfa fabricata, productia
exercitiului, cifra de afaceri sau profitul brut.
Pentru a fi mai edificator nivelul de eficienta a mijloacelor fixe, este bine ca indicatorii de
eficienta sa fie exprimati la 1000 unitati monetare. Deoarece in cursul anului au loc miscari de
mijloace fixe, intrari si iesiri, iar rezultatele obtinute sunt functie si de durata lor de utilizare, se
va lua in calcul valoarea medie si nu cea de inregistrare.

Asigurarea eficienţei şi viabilităţii financiare a întreprinderii presupune existenţa unui potenţial

tehnic corespunzător ca volum, structură, calitate, care să ofere întreprinderii posibilitatea
realizării unei producţii competitive atât pe piaţa internă, cât şi pe cea externă. Pentru a exprima
eficienţa utilizării mijloacelor fixe se propun trei grupe de indicatori:
 indicatori de structură;
 indicatori ce caracterizează gradul de folosinţă a mijloacelor fixe;
 randamentul mijloacelor fixe.
Randamentul de fonduri este un indicator generalizator de întrebuinţare ale fondurilor
fixe productive. El reflectă volumul producţiei la o unitate de mijloace fixe productive şi se
apreciază după formula:
Randamentul mijloacelor fixe = Volumul producţiei fabricate pe parcursul
perioadei/Valoarea medie a mijloacelor fixe
Asupra dinamicii şi mărimii randamentului influenţează mai mulţi factori ce nu depind
sau depind de întreprindere. Randamentul poate creşte din contul măririi productivităţii muncii
utilajului şi maşinilor, micşorării staţionării lor, a ocupării optimale a timpului de lucru, a
perfecţionării tehnice ale mijloacelor fixe, a îmbunătăţirii calităţii producţiei, a însuşirii mai
rapide ale noilor agregate şi maşini.
Economia relativă este invers proporţională randamentului de fonduri şi reflectă costul
fondurilor fixe întrebuinţate la producerea unei unităţi de producţie la 1 leu producţie produsă.
Economia relativă se calculă după formula:
ER=CMF / C
CMF- costul mediu anual al mjloace fixe productive
C- costul producţiei produse

4.4 Surse de finanţare a mijloacelor fixe

 1. mijloace proprii şi anume: sursele din fondul statutar cea mai mare parte a căruia se
întrebuinţează pentru procurarea mijloacelor fixe. La fel în aceste scopuri în continuare,
se întrebuinţează acumulările ce sunt formate la întreprinderi în procesul de producţie.
2. mijloace împrumutate şi anume: credite bancare, credite ale altor creditori care se
furnizează sub forma cambiilor şi alte creanţe, mijloace primite de la realizarea
împrumuturilor obligatoare.
3. mijlloace atrase, adică mijloace primite de la vânzarea acţiunilor, a cotizaţiilor de la
membrii colectivului, etc.
4. subvenţii din buget
5. investiţii străine
6. mijloace întrebuinţate de grupuri de întreprinderi

Tema 8 : Politica financiara a intreprinderii

1. Concept şi sfera de cuprindere a politicii financiare

2. Decizii financiare la întreprindere
3. Riscuri financiare
 
1. Concept şi sfera de cuprindere a politicii financiare
Politica financiară reprezintă o parte componentă a politicii generale a întreprinderii avînd o
influenţă deosebită asupra constituirii, repartizării şi folosirii fondurilor în scopul realizării
programelor economice curente şi de dezvoltare a creşterii eficienţei ciclurilor operaţionale şi de
investiţii precum şi a întregii activităţi.
Sarcinile ale politicii financiare constau în alegerea unui ritm de creştere a capitalului economic
şi de modalităţile de finanţare a acestei creşteri, deoarece o asemenea alegere generează sporirea
capitalului financiar şi gradul de autonomie a întreprinderii.

Politica financiară poate fi privită la nivel

 La nivel macroeconomic
politica financiară este o componentă a politicii generale a statului, acţionând necontenit asupra
procesului de formare şi repartizare a fondurilor astfel încât pe de o parte să se obţină veniturile
necesare statului, iar pe de altă parte, să se atingă anumite obiective de strategie a dezvoltării
economice.
Prin modul cum se înfăptuieşte ca şi prin obiectivele pe care le urmăreşte, politica financiară a
statului acţionând în sfera repartiţiei influenţează hotărârilor producţia, circulaţia şi chiar
consumul.
 La nivel microeconomic,
la nivelul agenţilor economici, deciziile de politică financiară se sprijină pe structura financiară
a societăţilor, pe obiectivele de rentabilitate şi de creştere având în vedere şi riscurile posibile.

Flexibilitatea financiara capacitatea întreprinderii de a se adapta la transformările survenite în

mediul său şi/sau în activitatea sa, schimbări ce pot afecta toate domeniile de gestiune
(strategică, comercială, a resurselor umane, financiară).
În ceea ce priveşte flexibilitatea, din punct de vedere a politicii financiare se are în vedere cel
puţin trei aspecte.
• în primul rând,
flexibilitatea financiară se apreciază în raport de capacitatea pe care întreprinderea o manifestă în
materie de mobilizare rapidă de lichidităţi.
• în al doilea rând,
flexibilitatea financiară se apreciază în raport cu capacitatea de finanţare a întreprinderii.
Posibilitatea de a recurge la resurse proprii sau de a beneficia de noi credite (capacitate de
îndatorare) permite într-adevăr întreprinderii să obţină în caz de nevoie, noi fonduri care-i vor
permite să reacţioneze la modificările imprevizibile din domeniul său de activitate.
• în al treilea rând,
flexibilitatea întreprinderii poate fi legată de posibilităţile pe care întreprinderea le are de a diviza
nevoile de finanţare la realizarea proiectelor sale de investiţii în curs sau prevăzute, dar şi în
activitatea sa curentă.

2. Decizii financiare la întreprindere

Decizii de finanţare la întreprindere
Orice întreprindere pentru a-şi efectua activitatea financiară elaborează decizii financiare.
Principalele decizii de politică financiară sunt:
1. decizia de investire
2. de finanţare
3. de autofinanţare
4. dividendelor
Decizia de investire a unui agent economic este decizia de a plasa capitalul într-o anumită
operaţiune, este rezultatul corelării dintre costul capitalului utilizat şi rentabilitatea calculată.
Costul capitalului este rentabilitatea minimă cerută de aducătorii de fonduri pentru a finanţa
proiectele unei întreprinderi, adică costul capitalului utilizat este preţul pe care trebuie să-l
plătească întreprinderea pentru reconstituirea totalului pasivului respectiv pentru a se aproviziona
cu capital. Costul capitalului constituie legătura directă între rentabilitatea investiţiilor şi
rentabilitatea reclamată de aducătorii de capital. În cazul în care întreprinderea investeşte în
proiecte cu rentabilitate mai mică decît costul capitalului ea va fi sancţionată economic pe piaţă
în felul următor:
1. Dacă întreprinderea se finanţează prin îndatorare ea va obţine pierderi contabile în
măsura în care rezultatele financiare sunt mai mici decît cheltuielile financiare.
2. Dacă întreprinderea este finanţată din capital propriu, pierderile contabile se transmit
asupra capitalului propriu micşorîndu-l, însă dacă întreprinderea investeşte în proiecte cu
rentabilitate mai mare decît costul capitalului atunci ea nu va avea probleme cu suportarea
cheltuielilor financiare şi se vor creea posibilităţi de creştere a volumului capitalului propriu.
Costul capitalului reprezintă un indicator de accceptare sau de respingere a unui proiect de
investiţii respectiv a deciziei de investiri.
Decizia de finanţare reprezintă opţiunea întreprinderii de a-şi acoperi nevoile de finanţare a
proiectelor avute în vedere prin fonduri proprii, împrumutate sau participaţie.
Decizia de finanţare este proprie fiecărei întreprinderi şi fiecărui proiect în parte. Nu există o
decizie optimă pentru toate întreprinderile indiferent de condiţie, de loc şi de timp. Adoptarea
deciziei financiare înseamnă a opta între fondurile proprii şi creditele bancare în vederea
finanţării unui proiect sau adoptarea unei anumite ponderi de fonduri proprii faţă de creditele
bancare.
Actul deciziei de finanţare depinde de întreprindere, deoarece ea este cea mai interesată în
folosirea cu eficienţă a fondurilor la dizpoziţie şi obţinerea unor rezultate bune. În acelaşi timp
decizia de finanţare nu depinde exclusiv de întreprindere ci şi de bancă, de facilităţile pe care le
poate obţine în negocierea creditelor sau de acţionari şi de disponibilitatea lor pentru a subscrie
la creşteri de capital, de cererea şi oferta pe piaţa capitalului de împrumut, de existenţa sau
inexistenţa capitalurilor libere de atras. Dacă remuneraţia sau costul capitalului propriu şi a celui
împrumutat au o pondere mare în luarea deciziei de finanţare, atunci acest criteriu de rentabilitate
a proiectului este hotărîtor.
Structura financiară a unei întreprinderi reprezintă raportul existent între finanţările sale pe TS şi
finanţările pe TL şi TM. Fiecare firmă îşi stabileşte o structură obiectivă a capitalului care constă
din anumite proporţii de capital propriu, capital împrumutat pe TL şi capital împrumutat pe TS.
Capitalul este un stoc de valori care, intrate în circuitul economic, pot genera venituri
posesorilor lor.
Decizia întreprinderii privind structura financiară presupune pe de o parte alegerea raportului
dintre capital permanent şi capital pe termen scurt, iar pe de altă parte alegerea proporţiei fiecărei
surse de capital permanent din totalul pasivului bilanţului în aşa fel ca să maximizăm valoarea
întreprinderii.
Criteriile principale care caracterizează selectarea unei structuri financiare sunt:
Efectul de îndatorare
Rentabilitatea financiară
Capacitatea de îndatorare
Prin efect de îndatorare se înţelege rezultatul financiar pozitiv sau negativ pe care îl obţine
agentul economic ca urmare a folosirii capitalului împrumutat. Efectul de îndatorare se obţine
comparînd rentabilitatea economică cu rata dobînzii. Dacă:
Re > Rd – efect de îndatorare pozitiv
Re < Rd – efect de îndatorare negativ
Efectul de îndatorare este direct proporţional cu structura financiară şi cu diferenţa dintre Re şi
Rd.
Re = Profit / Active
Eî = CÎ / CP * (Re – Rd)
Exemplu: O societate comercială are în vedere un proiect investiţional cu următoarele
caracteristici:
Capitalul investit se estimează la 20 mii lei, inclusiv din surse proprii 5 mii lei. Re aşteptată este
de 12% şi Rd este de 8,5%. De determinat Eî şi de apreciat situaţia.
Eî = 15 000/5000 (12% – 8,5%) = 10,5%
Randamentul final este Re + Eî = 12 + 10,5 = 22,5%.
Importanţa structurii financiare decurge din rolul pe care îl are îndatorarea asupra rentabilităţii
financiare, adică asupra rentabilităţii capitalului propriu şi a riscului financiar. Rf = PN / CP
Structura financiară îndatorată implică însă şi un risc financiar sporit determinat de funcţia
cheltuielilor financiare fixe.
Capacitatea de îndatorare exprimă posibilităţile întreprinderii de a primi credite care să fie
garantate şi a căror rambursare să nu creeze probleme de nesuportat. Interesaţi în stabilirea
capacităţii de îndatorare sunt:
1.întreprinderile care dorind să se împrumute în vederea finanţării unui proiect trebuie să-şi
măsoare garanţiile disponibile cît şi fluxurile financiare pozitive viitoare astfel încît rambursarea
creditelor să poată fi făcută fără dificultăţi;
2.creditorii, întrucît acordînd bani ei îşi asumă anumite riscuri (de nerambursare, de neplată a
dobânzii, de imobilizare) şi prin urmare este profund interesat să cunoască situaţia financiară a
viitorului debitor pentru a putea decide dacă acceptă cererea de credit sau nu.
Pentru aprecierea situaţiei în care se poate afla un solicitator de credite se utilizează anumiţi
indicatori cu capacitate de îndatorare:
Coeficientul îndatorării globale
CÎG = Datorii totale/Total Capital ≤ 2/3
Sau:
CÎG = Datorii totale / Capital propriu ≤ 2
Coeficientul de îndatorare la termen
CÎT = Datorii la termen/Capital permanent ≤ ½
CÎT = Datorii la termen/Capital propriu ≤ 1

Decizia de autofinanţare. Autofinanţarea este principiul cel mai răspîndit şi arată că

întreprinderile trebuie să-şi asigure dezvoltarea folosind rezultatele financiare pozitive obţinute
în exerciţiile anterioare. Autofinanţarea prezintă avantaje reale pentru întreprindere şi pentru
acţionari.
a) întreprinderea, ca persoană juridică, este avanatajată fiindcă pentru realizarea creşterii
economice nu are nevoie să apeleze la resurse externe sau la acţionari pentru a-i convinge să
cumpere acţiuni sau să sporească valoarea nominală a acţiunilor şi nici să apeleze la piaţa
financiară de capitaluri.
b) acţionarii sunt avantajaţi deoarece fără nici un efort financiar din partea lor creşte valoarea
bursieră a întreprinderii şi a acţiunilor pe care le deţin, adică creşte bogăţia acţionarilor.
Decizia de plată a dividendelor ne arată opţiunea întreprinderii de a distribui sau nu dividende în
anumite exerciţii financiare de creştere continuă, de reducere sau de păstrare nemodificată a
mărimii dividendelor de la an la an urmărind un anumit scop.
Prin politică de dividend întreprinderea îşi alege un anumit tip de acţionariat. Distribuind
dividende scăzute se poate ajunge la descurajarea unor acţionari care pot arunca pe piaţă
acţiunile de care dispun contribuind la scăderea cursului acestuia. În schimb această politică
permite capitalizarea unei părţi importante a profitului, fapt care are ca rezultat creşterea valorii
întreprinderii, cursului acţiunii şi perspective favorabile de profit pentru anii următori ce este
evaluat şi apreciat de un număr mai mare de acţionari şi de consiliul de administraţie sau de
adunarea generală a întreprinderii. Distribuind dividende cu o mărime ridicată în fiecare an se
obţine încrederea şi fidelitatea acţionarilor, însă această politică creează posibillităţi mai slabe de
autofinanţare, de creştere economică şi de creştere bursieră a întreprinderii. O politică anumită de
stabilitate a mărimii dividendului este de dorit atît pentru întreprindere cît şi pentru acţionari,
deoarece, acceptînd această politică, întreprinderea poate influenţa asupra încrederii acţionarilor
precum şi asupra partenerilor de pe piaţa financiară atît a statului cît şi în afara lui.
Politica optimă a dividendelor asigură echilibrul dintre dividende curente şi creşterea lor viitoare
care maxizimizează preţul acţiunilor. O politică de distribuire a dividendelor poate fi considerată
scăzută dacă rata de distribuire nu depăşeşte 20% din profitul net. Politica de distribuire este
considerată puternică atunci cînd rata de distribuire a dividendelor depăşeşte 60% din suma
profitului net. Distribuirea dividendelor la acţionari se face prin 2 moduri:
1. plata dividendelor către acţionari
2. răscumpărarea acţiunilor întreprinderii de la acţionari
Politica de dividend este influenţată de 2 categorii de factori:
1. situaţia financiară a întreprinderii
2. preferinţele investitorilor

3. Riscuri financiare
Riscul financiar este riscul asumat de întreprindere prin adoptarea îndatorării ca mijloc de
finanţare; el este un risc suplimentar şi depinde de maniera finanţării întreprinderii.
O întreprindere finanţată numai din capital propriu nu comportă risc financiar. Apare atunci cînd
întreprinderea se finanţează prin împrumuturi bancare sau împrumuturi obligatare.
Riscul financiar multiplică riscul economic şi depinde de capacitatea întreprinderii de a-şi
acoperi sarcinile financiare.
Tipuri de riscuri financiare
 riscul dobînzii
 riscul cursului de schimb valutar
 riscul de credit (nerambursabil)
Cu cît structura financiară a întreprinderii este mai îndatorată cu atît mai mare este riscul
financiar.
este acel care decurge pentru debitor sau creditor din utilizarea ratei fixe sau variabile a dobînzii
după încheierea contractului pînă la scadenţă.
Riscul de dobîndă
El este prezent şi pentru bănci şi pentru întreprindere. În cazul întreprinderii riscul poate avea
loc cînd există excedente de lichiditate care trebuie plasate precum şi atunci cînd apar deficite de
lichidităţi care trebuie acoperite cu credite.
Riscul cursului de schimb valutar reprezintă pierderea în urma deprecierii valutei din contract.
El este suportat de întreprinderi asupra ansamblului operaţiunilor efectuate în monedă străină.
Riscul valutar poate fi: risc asupra operaţiunilor comerciale, risc asupra operaţiunilor financiare,

risc de grup