POLITICI MACROECONOMICE

Teorii privind politicile macroeconomice Politicile macroeconomice privesc modul în

care administraţia publică, statul, poate influenţa economia, procesele şi fenomenele
economice. În prima jumătate a secolului al XIX-lea economia a fost privită de către
economiştii clasici fie ca o “investigaţie a naturii şi cauzelor avuţiei naţiunilor” (Adam
Smith), fie ca “legi a ceea ce reglează repartizarea a ceea ce se produce pe pământ” (David
Ricardo), fie “legile mecanicismului capitalist” (Karl Marx). După 1870 economia a început
să fie privită ca o ştiinţă care analizează “comportamentul uman ca o relaţie dintre finalitatea
acţiunilor şi mijloacele şi resursele (limitate) utilizate pentru atingerea scopurilor. Teoria
economică clasică s-a ocupat atât de macroeconomie cât şi de microeconomie, în timp ce
teoria economică neoclasică (cea de după 1870) a fost in esenţă orientată către
microeconomie. Odată cu Keynes, macroeconomia a fost repusă în drepturile naturale, totuşi
s-a trecut în cealaltă extremă, macroeconomia tinzând să fie prioritară faţă de microeconomie.
Teoriile economice moderne – teoria aşteptărilor raţionale, monetarismul, teoria bunăstării,
teoria neokeynesiană - analizează în egală măsură atât procesele macroeconomice, cît şi cele
microeconomie.

Politica economica in tarile dezvoltate (politici macroeconomice)

Politica economica reprezinta un ansamblu de masuri adoptate de catre autoritatile publice, in

vederea atingerii urmatoareleor obiective unanim acceptate:
 utilizarea deplina a fortei de munca
 stabilitatea preturilor si a inflatiei
 crestere economica
 mentinerea echilibrului balantei de plati
Interventia publica este influentata dcomportamentele microeconomice ale agentilor
economici. Politica economica trebuie sa fie coerenta si eficienta. Pentru actiunea statului
coerenta implica pe de o parte compatibilitate intre obiectivele statului,iar pe de altaparte, o
adaptare a instrumentelor utilizate la obiectivele urmarite.Eficacitatea se va evidentia prin
combinatia optima a instrumentelor existente. Masurile de politica economica tin cont de
raportul dintre beneficiile si costurile pe care le implica, din punct de vedere politic, economic
si social. In general, se incearca obtinerea unei combinatii optime intre somaj si inflatiei.
Realitatea economica a evidentiat imposibilitatea atingerii concomitente, prin masuri de
politica macroeconomica a principalelor obiective, respectiv somaj redus si inflatie zero.
O politica ce se axeaza pe inflatie redusa va permite asigurarea stabilitatii preturilor. In
schimb apar efecte recesioniste, concretizate prin scaderea activitatii economice in general.
Recesiunea conduce la un consum mai redus de forta de munca. Ca urmare o politica
concetrata pe inflatie va genera aparitia sau cresterea somajului.

In elaborarea unei politici economice optime se tine cont de raportul dintre pierderile
datorate inflatiei si pierderile datorate somajului. Pentru a fi eficiente, politicile economice,
sunt corelate cu instrumente corespunzatoare. Avand in vedere natura politicii, scopul urmarit
si istrumentele folosite, politicile economice se concretizeaza in:

■ POLITICA MONETARA SI DE CREDIT

■ POLITICA FISCALA

■ POLITICA CHELTUIELILOR PUBLICE

■ POLITICA COMERCIALA

Adoptarea politicilor economice depinde de ciclitatea economica. Evolutia economiei

mondiale a demonstrat ca activitatea economica este fluctuanta. Fluctuatiile sunt de mare
amplitudine, de durata si se manifesta cu o anumita regularitate. Inca de la jumatatea secolului
al XIX-lea, s-a observat, ca activitatea economica cunoaste fenomene de criza, care se succed
la intervale de 8-10 ani si ca activitatea economica evolueaza printr-o succesiune de faze care
compun un ciclu economic. In cadrul unui ciclu economic se succed urmatoarele faze: prima
faza, in care activitatea economica creste, denumita faza de ascensiune(expansiune) si a doua
faza caracterizata prin scaderea activitatii economice, denumita de presiune (recesiune)
economica.
Faza de ascensiune se caracterizeaza prin cresterea investitiilor, veniturilor, productiei
si prin reducerea somajului. In aceasta perioada pe piata monetara si de credit scade rata
dobanzii, se ieftineste creditul, iar pe piata capitalului cursul actiunilor inregistreaza in general
cresteri importante.
Franarea activitatii economice anunta sfarsitul fazei de ascensiune. Perioada
secaracterizeaza prin reducerea marimii profiturilor, scaderea cursului actiuniilor la
bursa,restrangerea si scumpirea creditului, reduce-rea activitatii investitionale. Accentuarea
fenomenelor de franare marcheaza incheierea expansiunii, de regula printr-o cadere brusca a
activitatii economice. Fenomenele negative se amplifica, productia, vanzare, falimente, creste
somajul. Criza economica este declansata si se intra in faza de depresiune economica.

Politica monetara si de credit

Politica monetara si de credit este considerata o politica economica liberala datorita satutului
Bancii Centrale de institutie neguvernamentala.
Politica monetara si de credit este elaborata si coordonata de Banca Centrala in cadrul
economiei de piata indeplineste urmatoarele functii:
 prevenirea crizelor financiare prin acordarea de lichiditati bancilor aflate in dificultate de
plata;
 supravegheaza functionarea sistemului bancar;
 emite moneda si regleaza masa monetara aflata in circulatie;
 acorda imprumuturi statului si pastreaza tezaurul national.

Politica se defineste ca ansamblu de actiuni care utilizeaza controlul ofertei de moneda

de catre Banca Centrala ca un instrument de realizare a obiectivelor generale ale politicii
economice.

Principalele instrumente cu care opereaza politica monetara si de credit sunt:

 masa monetara
 dobanda
 conditiile de creditare

Componenta a politicii monetare, politica valutara, complet subordonata,comporta

utilizarea in special a operatiunilor cu devize, care determina modicarea paritatii prin
devalorizarea sau revalorizarea monedei nationale. Politica valutara influenteaza in special
intrarile si iesirile de devize.

Cursul de schimb este un instrument important care poate influenta volumul

exporturilor si importurilor unui stat. De exemplu deprecierea monedei nationale la extern,
care nu este insotita de accentuarea fenomenului inflationist, stimuleaza exporturile si implicit
cresterea economica. In schimb, deprecierea monedei nationale are un efect depresiv asupra
importurilor, Preturile acestora in moneda nationala fiind superioare fata de situatia anterioara
reducerii cursului de schimb.
 Rolul principal in elaborarea si aplicarea politicii monetare ii revine Bancii Centrale.
Banca Centrala are rolul de a supraveghea cursul de schimb al monedei nationale. Pentru a-si
in deplinii misiunea, Banca Centrala apeleaza la propriile rezerve formate din aur si devize,
pozitii de rezerva la FMI si la drepturile speciale de tragere (DST) asupra resurselor FMI.

Majorarea volumului de moneda in circulatie insoteste sporirea volumului de bunuri si

servicii, datorita rolului activ, incitativ, al monedei, expansiunea economica fiind in acest
context favorizata prin injectarea de mijloace de plata, intr-o economie cu subutilizare a fortei
de munca, majorarea lichiditatilor poate facilita relansarea economica, fiind necesar pentru
aceasta ca investitorii si regula, primei exprimari a unei cereri de credit. Daca un asemenea
proces nu va aparea spontan, actiunea statului va deveni preponderenta si efortul de antrenare
se va manifesta prin cresterea investitiilor si cheltuielilor publice, finantate prin deficitul
bugetar, deci prin crearea de moneda de catre Trezorerie.

In acelasi timp, insa, atunci cand majorarea masei monetare este foarte rapida, aceasta
poate sa antreneze dezechilibre si reactii in lant. In cadrul politicii de control al mijloacelor de
plata, condusa de Banca Centrala, se urmareste, conform abordarilor monetariste, armonizarea
cresterii regulate alichiditatilor in functie de dinamica activitatii economice e rata de crestere a
preturilor, considerata acceptabila.
In prezent, se poate sublinia importanta instrumentelor monetare in cadrul politicilor
economice aplicate, cu un succes evident in privinta dezinflatiei, dar cuconsecinte mai putin
favorabile asupra economiei reale.

Accentuarea rolului acordat acestui tip de politica a fost determinata si de restrictiile

care se impun in prezent utilizarii celorlalte instrumente: persistenta deficitelor bugetare si
obstacolele cu care se confrunta politicile salariale restrictive diminueaza mult gradele de
libertate ale politicii economice.

Abordarea politicii monetare, in actuala faza a evolu-tiei economiei mondiale, evidentiaza

cateva dificultati cu care se confrunta instrumentarea acesteia:

 autonomizarea politicii monetare in raport cu alte scheme de interventie; astfel,promovarea

unui deficit bugetar conduce la problematica finantarii acestuia,
care are o influenta directa asupra costurilor creditului;
 definirea obiectului actiunii politicii monetare: baza monetara sau lichiditatea
bancara;
 modalitatea concreta de actiune asupra economiei;
 specificitatea asociata diferitelor scheme de inter-mediere;
 reexaminarea politicii monetare in conditiile internationalizarii si integrarii.

Aceste dificultati intampinate ca efect de redefinire a politicii monetare isi pun amprenta
asupra obiectivelor si instrumentelor acesteia.

Politica monetara tinteste mentinerea echilibrului ma-croeconomic sau restabilirea lui, prin
utilizarea instru-mentelor specifice, in functie de stadiul in care se afla economia nationala in
evolutia ei ciclica.

In faza de ascesiune economica pentru a se evita su-praincalzirea urmata de criza economica

si de faza de depresiune, este necesara franarea activitatii economice printr-o politica
macroeconomica care urmareste reducerea cererii si scaderea atractivitatii investitiilor. O
astfel de politica va consta in cresterea ratei dobanzii, introducerea de restrictii suplimentare
in acordarea de credite. In momentul in care rata dobanzii creste,se scumpeste creditul si
implicit scade interesul agentilor economici pentru investitii.

Agentii economici reactioneaza prin scaderea productiei, stoparea cresterii veniturilor, in

special al sa-lariilor ceea ce reduce cererea, respectiv consumul. Rezultatul unei astfel de
politici este incetinirea ritmului de crestere a activitatii economice in general si a celei de
productie, in special.

In aceeasi directie actioneaza si reducerea masei monetare aflate in circulatie prin oprirea de
emisiuni suplimentare de moneda cerute de cresterea activitatii economice.

Scaderea lichiditatilor creste interesul agentilor economici pentru credite sporind astfel
cererea de credite de pe piata. Rezultatul este cresterea ratei dobanzii care se stabileste in
functie de raportul dintre cererea si oferta de credite. In concluzie avantul investitional este
stopat de rata ridicata a dobanzii si de restrictiile supli-mentare aplicate in acordarea de
credite.

In faza de recesiune economica politica adoptata urmareste stimularea investitiilor prin

scaderea ratei dobanzii si prin acordarea mult mai lejera de credite, se merge chiar pana la
acordarea de facilitati. Astfel de masuri stimuleaza procesul de productie si veniturile. In
principal scopul final este stimularea cererii. O politica monetara care urmareste cresterea
masei monetare prin emisiuni suplimentare de moneda promoveaza o inflatie controlata.

In concluzie politica monetara actioneaza asupra activitatii economice inainte de a

influenta preturile. O crestere a masei monetare pe o perioada de maxim zece trimestre
actioneaza in prima jumatate asupra activitatii economice stimuland cererea si implicit oferta
ca apoi in a doua parte sa influenteze preturile si sa creeze presiuni asupra inflatiei.

Eficienta politicii monetare este data de viteza de reactie a Bancii Centrale prin
instrumente specifice.

4.Politica fiscala

Politica fiscala interfereaza puternic cu politicile sectoriale din industrie, comert si cu

politicile financiare, monetare si sociale. Politica fiscala poate sa stimuleze anumite sectoare
economice de interes si in acelasi timp poate sa determine restrangerea activitatii in alte
sectoare.

Politica fiscala este profund influentata de factorul politic. Partidele politice aflate la
putere isi pun amprenta orientarilor lor politice asupra politicii fiscale, prin includerea in
programele lor de guvernare a coordonatelor cu caracter fiscal.

Pornind de la considerentele teoretice prezentate anterior, am aplicat metodologia

propusă pentru regiunile de dezvoltare ale României, precum şi judeţe, pe baza indicatorului
PIB pe locuitor. Analiza s-a efectuat pentru intervalul 1995-2010 împărţit în patru
subperioade: 1995-1998 (pre-regionalizare); 1998-2001 (postregionalizare); 2001-2008
(creştere economică); 2008-2010 (criză economică). Datele utilizate provin de la Institutul
Naţional de Statistică, baza de date online TEMPO (INS, 2013). Calculele preliminare
efectuate pentru omogenizarea datelor statistice şi asigurarea comparabilităţii se referă la
recalcularea seriilor de indicatori valorici în preţuri constante (ale anului 1995), precum şi
transformarea mărimilor absolute în indicatori relativi (PIB/locuitor) care asigură un grad
acceptabil de comparabilitate între unităţile teritoriale investigate. Categoriile tipologice pe
care le-am identificat, după nivelul şi dinamica PIB pe locuitor pentru regiunile de dezvoltare
din România (tabelul 2), relevă următoarele aspecte: - prima perioadă analizată – 1995-1998 –
prezintă trăsăturile specifice declinului economic, cele mai multe regiuni de dezvoltare
înscriindu-se pe o traiectorie de reducere rapidă a PIB pe locuitor; această perioadă dificilă de
tranziţie a fost marcată de inconsecvenţe şi disfuncţionalităţi în procesul de privatizare a
întreprinderilor de stat, şomaj şi inflaţie, ”dezarmare vamală”, iar intrările de investiţii străine
directe (ISD) au fost modeste şi efectele pozitive aşteptate ale acestora au întârziat; regiunile
şi judeţele s-au adaptat diferit la provocările economiei de piaţă şi au parcurs dificilul proces
de tranziţie cu viteze diferite, iar decalajele teritoriale relativ moderate la începutul anilor `90
s-au adâncit rapid; - declinul regional s-a prelungit şi în perioada următoare: 1998-2001; se
resimt în continuare costurile tranziţiei la economia de piaţă, iar crearea regiunilor de
dezvoltare în 1998 nu a antrenat încă efecte vizibile în plan economic, impactul asocierii
României la UE resimţindu-se din plin, în ceea ce priveşte dezarmarea vamală şi implicit
creşterea efectului nefavorabil al inputurilor concurenţiale în detrimentul producţiei naţionale,
mai puţin competitivă; - intervalul 2001-2008 a reprezentat o perioadă de avânt economic la
nivel naţional, România a devenit o economie de piaţă funcţională şi a crescut gradul de
stabilitate macroeconomică, ceea ce a reprezentat un semnal pozitiv pentru investitori, astfel
că intrările de ISD au crescut puternic şi impactul lor economic a devenit semnificativ; totuşi,
efectele pozitive nu au fost resimţite la fel de o tipologie a creşterii economice regionale în
România, puternic în toate regiunile, decalajele dintre regiuni s-au adâncit în continuare pe
fondul unei creşteri economice mult mai accelerate în regiunile Bucureşti, Ilfov şi Vest, în
timp ce dintre regiunile subdezvoltate doar regiunea SudMuntenia a cunoscut o perioadă de
avânt economic, cu ritm mediu anual de creştere peste media naţională, fără ca acesta să-i
permită trecerea în categoria regiunilor dezvoltate economic; creşterea economică din
perioada 2001-2008 a avut unele limite care s-au manifestat şi în plan regional: modelul de
creştere bazat pe consum a generat riscuri legate de accelerarea unor dezechilibre economico-
financiare externe (de exemplu, creşterea ponderii deficitului de cont curent, îndeosebi a
deficitului structural); mărirea foarte rapidă a datoriei externe nu a contribuit la atenuarea
decalajelor regionale, deşi în principiu ar fi trebuit să răspundă favorabil la o astfel de cerinţă.

In perioada 2008-2010, la evoluţiile macroeconomice şi regionale negative sub

impactul crizei economice globale s-au adăugat costurile economice generate de eforturile de
acomodare la rigorile comunitare; concurenţa crescută a produselor şi serviciilor din ţările UE
pe piaţa românească, în condiţiile liberalizării schimburilor externe, precum şi slaba
competitivitate a produselor româneşti pe piaţa comunitară au făcut ca nivelul costurilor post-
aderare să depăşească beneficiile scontate; acest cumul de factori cu impact negativ asupra
economiei explică evoluţiile negative la nivel macroeconomic şi regional: categoriile
tipologice specifice acestei perioade relevă declinul generalizat, diferenţele interregionale
fiind exprimate doar prin vitezele diferite de scădere a PIB/locuitor: mai rapid în Nord-Vest şi
Bucureşti-Ilfov (pe fondul reducerii puternice a ISD şi al evoluţiilor negative pe pieţele
externe) şi mai lent în celelalte regiuni. În intervalul de timp analizat, au existat două perioade
(1998-2001 şi 2001-2008) în care PIB pe locuitor a avut o evoluţie pozitivă în toate regiunile,
mai puţin regiunea Sud-Est. Legătura dintre nivelul PIB/locuitor, la începutul unei perioade
de analiză şi ritmul de creştere a indicatorului pentru acea perioadă, poate oferi indicii privind
tendinţa de creştere economică convergentă sau divergentă. Reprezentarea grafică a poziţiilor
relative ale regiunilor, în perioadele de creştere economică 1998-2001 şi 2001-2008 (figura
1), coroborată cu tipologia regională pentru cele două perioade, sugerează că regiunile
dezvoltate tind să aibă un ritm de creştere mai rapid decât cele mai puţin dezvoltate, ceea ce
indică un proces de divergenţă regională. În plus, dispersia regiunilor (distanţele inter-
regionale privind PIB/locuitor) este mai amplă în perioada 2001-2008, comparativ cu
perioada anterioară, iar regiunea cea mai bogată –Bucureşti-Ilfov, se distanţează tot mai
puternic de celelalte regiuni (figura 1). Această situaţie contrazice teoriile regionale care
susţin ipoteza reducerii decalajelor teritoriale în perioadele de creştere economică susţinută şi
confirmă teoria evoluţiei economice sub forma curbei „J” care presupune că în primele faze
ale demarajului economic, decalajele regionale cresc şi ulterior se diminuează. Legătura dintre
nivelul iniţial şi ritmul indicatorului PIB/locuitor pe un anumit interval de timp poate releva
corelaţii importante şi în perioadele de scădere economică, cum au fost perioadele 1995-1998
si 2008-2010 (figura 2). Comparaţia poziţiilor relative ale regiunilor de dezvoltare în
perioadele de creştere şi de scădere economică (figura 1 şi figura 2) evidenţiază: - în
perioadele de creştere economică, tendinţa de amplificare a dispersiei teritoriale în timp; -
distanţele inter-regionale mărindu-se mai rapid; - în perioadele de criză, ritmul de scădere
tinde să fie mai rapid în regiunile dezvoltate, care sunt mai legate de economia mondială şi
mai puternic afectate de reducerea exporturilor şi a intrărilor de ISD, comparativ cu regiunile
subdezvoltate în care agricultura de subzistenţă şi industriile de nivel tehnologic scăzut
reacţionează mai slab la influenţele externe. În acest fel decalajele se pot diminua temporar în
perioadele de declin economic, dar relansarea favorizează regiunile dezvoltate, care au un
potenţial de dezvoltare ce le permite să recupereze mai rapid scăderea economică din timpul
crizei. Dimensiunea admisibilă a gap-ului economic dintre unităţile teritoriale este o problemă
complexă a cărei rezolvare depinde de condiţiile economice şi sociale concrete din fiecare
perioadă.

Teoriile economiei regionale şi datele empirice demonstrează că amplitudinea

decalajelor creşte atunci când se analizează niveluri teritoriale mai mici (de exemplu, când se
folosesc date pentru judeţe în loc de regiuni). Practic este vorba de niveluri mai mari de
dezagregare teritorială care oferă o cazuistică analitică cu mult mai diversificată şi mai
apropiată de realitate. În vederea unei analize mai aprofundate a decalajelor şi a tipologiilor
teritoriale, am determinat şi categoriile tipologice ale judeţelor după nivelul şi dinamica PIB
pe locuitor (tabelul 3). Rezultatele obţinute relevă o diversitate de situaţii: - un grup numeros
este format din judeţele care s-au înscris pe o traiectorie de scădere continuă (judeţ
subdezvoltat în declin - SD) sau cvasi-continuă în sub perioadele analizate: Harghita, Tulcea,
Maramureş, Sălaj, Bacău, Botoşani, Suceava, Vaslui, Brăila, Hunedoara, Vâlcea; - alte judeţe,
aflate de asemenea în declin permanent, au trecut din categoria judeţelor dezvoltate în cea de
subdezvoltate (Bihor, Covasna, Galaţi, Vrancea, Ialomiţa); - o schimbare favorabilă a
categoriei tipologice, de la subdezvoltat la dezvoltat, s-a produs în cazul judeţului Olt; - un
ultim grup este format din judeţele care şi-au păstrat poziţia favorabilă (judeţe dezvoltate) pe
tot parcursul perioadei analizate, chiar dacă au trecut şi prin declin economic (Cluj, Braşov,
Ilfov, Arad, Timiş, precum şi Bucureşti).

Caracteristicile teritoriale definesc cadrul de aplicare a politicilor de dezvoltare economică

regională şi le condiţionează eficienţa. Pornind de la această premisă, am explorat profilurile
teritoriale din România din perspectivă economică, pe baza indicatorului folosit în mod curent
pentru a caracteriza gradul de dezvoltare şi calitatea creşterii economice - PIB pe locuitor.
Metoda de analiză folosită în lucrare combină nivelul şi variaţia în timp şi spaţiu a unui
indicator sintetic de rezultate pentru a contura tipologia dezvoltării teritoriale la diferite
niveluri de agregare a datelor. Această metodă conferă factorilor de decizie elemente de
fundamentare a mix-ului de politici economice, în funcţie de încadrarea fiecărei
regiuni/subregiuni într-un anumit tip de evoluţie economică. Aplicată la datele statistice
concrete pentru diferite sub-perioade ale intervalului 1995-2010, metoda a permis stabilirea
poziţiilor relative ale regiunilor/judeţelor în context naţional, evaluarea tendinţelor de
dezvoltare şi identificarea teritoriilor aflate în declin/avant, atrăgând totodată atenţia asupra
unor evoluţii regionale nefavorabile în contextul dinamicii impuse de ciclurile
macroeconomice. Cu toate că semnele relansării economice sunt vizibile în prezent, în
economia naţională, multe regiuni resimt în continuare dificultăţile economice persistente care
au urmat recentei crize economico-financiare. Dezvoltarea economică şi socială echilibrată a
regiunilor şi judeţelor României în viitor este condiţionată de respectarea caracterului lor
specific şi valorificarea potenţialului local de creştere economică în condiţiile gestionării
responsabile a resurselor naturale, atragerea investiţiilor, dezvoltarea sectorului IMM-urilor,
îmbunătăţirea infrastructurii, protecţia mediului şi ridicarea calităţii vieţii. Doi factori majori
şi-au pus amprenta, în mod specific, asupra economiei regionale a României, în perioada post-
aderare: criza economică şi financiară internaţională şi aderarea ţării la UE. Efectul
defavorabil al divergenţelor regionale, înregistrat în această perioadă, rămâne o problemă
deschisă, în ceea ce priveşte posibilităţile de separare a impactului aderării, pe de o parte, şi al
crizei, pe de alta. Adâncirea decalajelor economice şi sociale evident că nu poate fi atribuită în
exclusivitate doar unui singur factor. În plus este dificil de cuantificat diferenţa de intensitate
negativă aferentă fiecăruia dintre factori. Cert este că Gheorghe ZAMAN, Zizi GOSCHIN
primii ani ai postaderării României la UE, care au coincis şi cu cei ai „apogeului” crizei
economico-financiare actuale, integrarea nu a reuşit să contracareze efectele crizei. Mai
degrabă s-ar putea presupune că, potrivit experienţei altor ţări membre ale UE, costurile de
acomodare cu contextul pieţei şi economiei comunitare pentru un nou membru îşi pun
puternic amprenta, comparativ cu beneficiile aşteptate în perioada de preaderare, estimate ex-
ante printr-o serie de studii şi modele. Tot din cercetarea noastră rezultă că decalajele
interregionale şi interjudeţene nu permit ieşirea dincolo de limita de 75% a PIB mediu al UE-
27 decât a unei singure regiuni Bucureşti-Ilfov. Restul regiunilor se situează sub acest prag,
calificându-se ca eligibile pentru fondurile europene de dezvoltare.