Stingerea obligațiilor civile

Contractul de vanzare
Compensația. Definiție și reglementare
• Compensaţia este reglementată de art. 1616-1623 Cod Civil
• Compensaţia este definită ca fiind un mijloc de stingere a două
obligaţii reciproce şi de aceeaşi natură existente între două persoane,
astfel încât fiecare este, concomitent, creditor şi debitor una față de
alta.
• Compensaţia are ca efect stingerea reciprocă a celor două obligaţii
până la concurenţa valorii celei mai mici dintre ele. Dacă obligaţiile
sunt de valoare egală, ele se sting în întregime.
• Prin compensaţie se pot stinge orice fel de obligaţii, indiferent că au
izvor contractual sau extracontractual, cu condiţia să aibă ca obiect
prestaţia de a da sume de bani sau la alte bunuri fungibile de aceeaşi
natură [art. 1617 alin. (1) C. civ.]
Felurile compensației. Compensația legală
• Compensația poate fi: legală și convențională.
Compensația legală. Este acea compensaţie care operează de drept, în
temeiul legii, fără a fi nevoie de acordul de voinţă al părţilor sau de o
hotărâre judecătorească.
• Art. 1617 noul Cod Civil, dispune: „Compensaţia operează de plin
drept de îndată ce există două datorii certe, lichide şi exigibile, oricare
ar fi izvorul lor, şi care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită
cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură”.
Condițiile compensației legale
a) obligaţiile să fie reciproce [art. 1617 alin. (1) noul Cod Civil],
adică să existe între aceleaşi persoane, fiecare având, una faţă de
cealaltă, atât calitatea de creditor, cât şi de debitor.
 Compensația legală
b) datoriile să fie certe, lichide şi exigibile [art. 1617 alin. (1) noul Cod
Civil], adică să întrunească toate condiţiile pentru ca dreptul de a cere
executarea silită în natură sau prin echivalent să fie actual
c) datoriile să aibă ca obiect prestaţia de a da sume de bani sau o
anumită cantitate de bunuri fungibile şi de aceeaşi natură [art. 1617
alin. (1) Cod Civil].
d) părţile să nu fi renunţat expres sau tacit la beneficiul compensaţiei -
conform art. 1617 alin. (3) Cod Civil
Compensaţia convenţională.
Prin compensaţia convenţională înţelegem acea compensaţie care
operează prin acordul de voinţă al părţilor.
Se recurge la această compensaţie atunci când nu sunt întrunite
condiţiile compensaţiei legale şi părţile au interes, totuşi, să stingă
anumite obligaţii reciproce pe această cale.
Efectele compensației
Potrivit dispoziţiilor Codului civil, compensaţia produce
următoarele efecte:
a) stinge cele două datorii reciproce, până la concurenţa
obligaţiei care are valoarea cea mai mică (art. 1616 noul Cod Civil);
b) compensaţia operează ca o plată dublă;
c) când între părţile compensaţiei există două sau mai multe
datorii reciproce şi compensabile, se aplică regulile de la imputaţia
plăţii (art. 1620 noul Cod Civil);
Confuziunea.
Confuziunea este reglementată de art. 1624-1628 cod civil
Confuziunea definită ca fiind acel mod de stingere a obligaţiilor care constă în
întrunirea în aceeaşi persoană, deopotrivă, a calităţii de creditor şi de debitor al aceleiaşi
obligaţii.
Confuziunea intervine indiferent de calitatea de persoană fizică sau juridică a celui
care dobândeşte una din calităţile de debitor sau creditor având-o anterior pe cealaltă. In
cazul persoanelor fizice, cea mai frecventă cauză de confuziune îşi are sursa în succesiune,
când creditorul succede debitorul sau invers, ca succesor legal sau legatar universal, şi
acceptă moştenirea. Între persoane juridice, confuziunea intervine în procesul reorganizării
lor prin comasare sau divizare.
Conditii
1. condiţia dobândirii şi a calităţii de creditor sau debitor după deţinerea anterioară a
celeilalte calităţi decât cea dobândită,
2. condiţia ca, în urma dobândirii şi a calităţii de creditor sau debitor datoria şi creanţa să
se găsească în acelaşi patrimoniu şi în aceeaşi masă patrimonială. Dacă datoria şi
creanţa se găsesc în mase diferite din acelaşi patrimoniu, confuziunea nu operează
[art. 1625 alin. (2) noul Cod Civil].
Efectul confuziunii constă în faptul că aceasta stinge obligaţia principală [art. 1624 alin. (1)
noul Cod Civil], cu toate garanţiile şi accesoriile sale
Remiterea de datorie
Este reglementată de art. 1629-1633 Cod Civil,
În doctrină, remiterea de datorie a fost definită ca fiind un mod voluntar de
stingere a obligaţiei care constă în renunţarea creditorului, cu consimţământul
debitorului, la dreptul său de creanţă. Aşadar, remiterea de datorie este un contract
a cărui încheiere face necesară existenţa consimţământului debitorului.
Remiterea de datorie poate fi totală sau parţială.
Dacă nu există stipulaţii contrare, se prezumă că ea este totală [art. 1629
alin. (2) noul Cod Civil]. Remiterea de datorie este, de regulă, un contract sau un act
juridic cu titlu gratuit'. De aceea se numeşte, cu alte cuvinte, „iertare de datorie”.
Nu este, însă, exclus ca remiterea de datorie să opereze şi cu titlu oneros [art. 1630
alin. (1) noul Cod Civil].
Efectul principal al remiterii de datorie este stingerea obligației si al
accesoriilor acesteia.
Proba remiterii de datorie se face prin emiterea chitanţei liberatorii, de
executarea prestaţiilor accesorii, a celor periodice, de remiterea voluntară a titlului
creanţei şi de liberarea garanţilor trebuie aplicate mutatis mutandis şi ipotezei
remiterii de datorie.
Contractul de vânzare
Sediul materiei acestui contract se află, în principal, în Codul civil –
Cartea a V-a, „Despre obligaţii”, Titlul IX, intitulat „Diferite contracte
speciale”, Capitolul I, „Contractul de vânzare”, art. 1650-1762.
Noţiune şi caractere juridice
• Potrivit art. 1650 din (Noul Cod civil) „Vânzarea este contractul prin
care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită
cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preţ pe care
cumpărătorul se obligă să îl plătească.” Aliniatul 2 al aceluiaşi articol
arată că „Poate fi, de asemenea, transmis prin vânzare un
dezmembrământ al dreptului de proprietate sau orice alt drept”.
Caractere juridice:
• A. Vânzarea este un contract bilateral (sinalagmatic
• B. Vânzarea este un contract consensual, art. 1178 C.Civ. - principiul
libertăţii formei, Excepţia o constituie vânzarea de bunuri imobile care
potrivit legii se realizează prin încheierea contractului de vânzare-
cumpărare în formă autentică, iar transferul proprietăţii se produce potrivit
dispoziţiilor aplicabile în materia cărţii funciare.
• C. Vânzarea este un contract cu titlu oneros;
• D. Vânzarea este un contract comutativ,
• E. Vânzarea este un contract translativ de proprietate. În măsura în care
vânzarea-cumpărarea strămută dreptul de proprietate (nu un alt drept) şi
după încheierea valabilă a contractului se produce şi transferul dreptului de
proprietate de la vânzător la cumpărător.
• Art. 1674 C. civ. face referire la faptul că proprietatea se transmite de drept
cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a
fost predat ori prețul nu a fost plătit încă.
Capacitatea părților
• art. 1652 din C.C. principiul capacităţii - Pot cumpăra sau vinde toţi cei cărora nu
le este interzis prin lege.”
• Incapacități de a cumpara. De la acest principiu, art. 1653 N.C.C. stabileşte că
sunt incapabili de a dobândi prin cumpărare drepturi litigioase următoarele
categorii de persoane: „judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocaţii,
notarii publici, consilierii juridici şi practicienii în insolvenţă” care nu pot cumpăra,
direct sau prin persoane interpuse, drepturi litigioase care sunt de competenţa
instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea sub
sancţiunea nulităţii absolute..
• Mai sunt incapabili a cumpăra (art. 1654 N.C.C.):
• a) mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinaţi să le vândă;
• b) părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile
persoanelor pe care le reprezintă;
• c) funcţionarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvenţă, executorii,
precum şi alte asemenea persoane, care ar putea influenţa condiţiile vânzării
făcute prin intermediul lor sau care are ca obiect bunurile pe care le
administrează ori a căror administrare o supraveghează.
Capacitatea părților
• Incapacităţile de a vinde sunt reglementate printr-un singur articol
din noul Cod civil, respectiv , prin dispoziţiile art. 1655 din noul Cod
civil care statuează că , ,,persoanele prevăzute la art. 1654 alin.
1(mandatarii, părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu,
funcţionarii publici, judecătorii –sindici, practicienii în insolvenţă,
executorii, precum şi alte asemenea persoane) nu pot, de asemenea,
să vândă bunurile proprii pentru un preţ care constă într-o sumă de
bani provenită din vânzarea ori exploatarea bunului sau patrimoniului
pe catre îl administrează ori a cărui administrare o supraveghează ,
după caz”.
Consimtamantul.
Pentru a fi valabil contractul, consimţământul trebuie să întrunească
cumulativ următoarele cerinţe:
➢să provină de la o persoană cu discernământ,
➢să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice
➢să fie exteriorizat.
➢să nu fie alterat printr-un viciu de consimţământ.
Obiectul contractului
Încă de la început se impune precizarea că noul Cod civil distinge
între obiectul contractului şi obiectul obligaţiei.
Astfel, în accepţiunea art. 1225 din noul Cod civil, obiectul
contractului îl reprezintă operaţiunea juridică, precum vânzarea,
locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi, astfel
cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor
contractuale, în timp ce , potrivit art. 1226 din noul Cod civil, obiectul
obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul.
Sub sancţiunea nulităţii absolute, obiectul contractului trebuie să fie
determinat şi licit, iar , obiectul obligaţiei , sub aceeaşi sancţiune a
nulităţii absolute, trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil.
Obiectul contractului
• Bunul vandut. Se stabileşte cu valoare de principiu că „orice bun poate fi vândut în mod liber, dacă
vânzarea nu este interzisă ori limitată prin lege sau prin convenţie ori testament”. (art. 1657 N.C.C.)

• Bunul vandut sa existe. Art. 1.658 N.C.C. reglementează „vânzarea unui bun viitor”. Va fi considerat
un bun viitor acela care nu exista în materialitatea sa la momentul încheierii vânzării sau daca era în
stadiu de realizare nu era apt a fi folosit potrivit destinaţiei în vederea căreia a fost încheiat
contractul.
• Astfel dacă obiectul vânzării îl constituie un bun viitor, cumpărătorul dobândeşte proprietatea în
momentul în care bunul s-a realizat. În privinţa construcţiilor, sunt aplicabile dispoziţiile
corespunzătoare în materie de carte funciară.
• În cazul vânzării unor bunuri dintr-un gen limitat care nu există la data încheierii contractului,
cumpărătorul dobândeşte proprietatea la momentul individualizării de către vânzător a bunurilor
vândute. Atunci când bunul sau, după caz, genul limitat nu se realizează, contractul nu produce
niciun efect. Cu toate acestea, dacă nerealizarea este determinată de culpa vânzătorului, el este
ţinut să plătească daune-interese.
• Bunul vandut sa se afle în circuitul civil
• Bunul sa fie posibil
• Bunul sa fie determinat sau determinabil
• Bunul sa se afle in proprietatea vanzatorului
Pretul bunului
Preţul este obiectul obligaţiei cumpărătorului şi constă într-o sumă de bani pe care
cumpărătorul trebuie să o plătească vânzătorului în schimbul lucrului vândut.
II. Condiţii:
1. Preţul trebuie stabilit în bani - dispoziţiile art. 1660 din noul Cod civil statuează expres faptul că
preţul constă într-o sumă de bani.
2. Sa fie real și serios
Preţul real este un preţ datorat (adevărat convenit) al bunului vândut, pe care părţile nu l-
au stabilit în mod fictiv, ci în scopul de a-l plăti în realitate.
În cazul în care preţul este fictiv (simulat), contractul de vânzare-cumpărare este anulabil
(deoarece preţul a fost „stabilit fără intenţia de a fi plătit”).
Preţul trebuie să fie şi serios, adică să nu fie derizoriu (infim). Preţul este derizoriu, atunci
când este „într-atât de disproporţionat faţă de valoarea bunului, încât este evident că părţile nu au
dorit să consimtă la o vânzare” (art. 1665 alin. 2 Noul Cod Civil).
3. Să fie determinat sau cel puţin determinabil.
Pretul este determinat atunci cand este stabilit de părți în contract.
Preţul determinabil. Vânzarea făcută pe un preţ care nu a fost determinat în contract este valabilă
dacă părţile au convenit asupra unei modalităţi prin care preţul poate fi determinat ulterior, dar nu
mai târziu de data plăţii şi care nu necesită un nou acord de voinţă al părţilor.
 Modalităţi de determinare a preţului
A. Determinarea preţului de către un terţ
Preţul poate fi determinat şi de către una sau mai multe persoane desemnate potrivit acordului părţilor.
Atunci când persoanele astfel desemnate nu determină preţul în termenul stabilit de părţi sau, în
lipsă, în termen de 6 luni de la încheierea contractului, la cererea părţii interesate, preşedintele
judecătoriei de la locul încheierii contractului va desemna, de urgenţă, în camera de consiliu, prin încheiere
definitivă, un expert pentru determinarea preţului. Remuneraţia expertului se plăteşte în cote egale de
către părţi.
Dacă preţul nu a fost determinat în termen de un an de la încheierea contractului, vânzarea este
nulă, afară de cazul în care părţile au convenit un alt mod de determinare a preţului.
B. Determinarea preţului în funcţie de greutatea lucrului vândut
Când preţul se determină în funcţie de greutatea lucrului vândut, la stabilirea cuantumului său nu
se ţine seama de greutatea ambalajului.
C. Modalităţi de stabilire a preţului în lipsa determinării exprese de către părţi
Preţul vânzării este suficient determinat dacă poate fi stabilit potrivit împrejurărilor. Când
contractul are ca obiect bunuri pe care vânzătorul le vinde în mod obişnuit, se prezumă că părţile au avut în
vedere preţul practicat în mod obişnuit de vânzător. În lipsă de stipulaţie contrară, vânzarea unor bunuri al
căror preţ este stabilit pe pieţe organizate este presupusă a se fi încheiat pentru preţul mediu aplicat în ziua
încheierii contractului pe piaţa cea mai apropiată de locul încheierii contractului. Dacă această zi a fost
nelucrătoare, se ţine seama de ultima zi lucrătoare.
Cauza contractului de vanzare
• Printre condiţiile de validitate ale oricărui contract, art. 1179 din noul
Cod civil enumeră cauza care trebuie să fie licită şi morală , după care
art. 1235 din noul Cod civil defineşte cauza drept motivul care
determină fiecare parte să încheie contractul.
Condiții
a. Cauza trebuie să existe. Această condiţie derivă din faptul că orice
obligaţie fără cauză valabilă nu poate avea nici un efect.
b. Cauza trebuie să fie licită.
.c. Cauza trebuie să fie morală.