UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI

DEPARTAMENTUL DE PSIHOLOGIE

PSIHOLOGIE ANUL 2 ZI

PSIHOLOGIE JUDICIARĂ

Conf. univ. dr. BUŞ IOAN

2021 - 2022

1
1. Informaţii generale

1.1.Date de identificare a cursului

Date de contact ale titularului de curs: Date de identificare curs şi contact tutori:

Nume: Dr. Ioan Buş Denumirea cursului - Psihologia Judiciară

Birou: Birou 4 sediul Fac. de Psihologie şi
Ştiinţe ale Educaţiei, str. Republicii 37
Telefon: 0740-169088
Fax: 0264-590967
E-mail: ioanbus@psychology.ro
Codul cursului – PLR1331
Anul 1, Semestrul – sem. 1
Tipul cursului - Opţional
Pagina web a cursului- http://www.psychology.ro
Tutori: Dr. Buş Ioan

1.2. Descrierea cursului

Fenomenul infracţional, prin complexitatea factorilor care îl generează şi prin diversitatea
formelor în care se manifestă, nu poate fi explicat şi înţeles fără aportul psihologiei judiciare.
Factorul determinant al comportamentului infracţional este întotdeauna de natură subiectivă, dar
acest aspect nu poate fi izolat de contextul în care se manifestă: social, economic, cultural etc.
Complexitatea şi diversitatea realităţii infracţionale presupune o abordare cu caracter
multidisciplinar: psihologic, sociologic, criminologic, medico-legal.
Cursul îşi propune să reliefeze principalele caracteristici şi psrticularităţi ale fenomenului
şi comportamentului infracţional, identificând şi evaluând factorii şi mecanismele de bază care
îl generează sau favorizează, atât la nivel social cât şi individual. Temele cursului acoperă o
problematică interesantă şi atractivă.

1.3. Organizarea temelor în cadrul cursului

Cursul este structurat pe şase module de învăţare, cuprinzând: noţiuni fundamentale de
psihologie judiciară şi cele mai cunoscute teorii ale fenomenului şi comportamentului
infracţional (teorii psihobiologice, psihosociale şi psihomorale); analiza psihologică a actului
infracţional, tipuri de infractori, profilul personalităţii infractorului, particularităţile psihologice
ale infractorului; delincvenţa juvenilă; psihologia victimei; martorul şi mărturia; psihologia
mediului penitenciar.

2
 Nivelul de intelegere si, implicit, utilitatea informatiilor pe care le regăsiti in fiecare
modul vor fi sensibil optimizate dacă, în timpul parcurgerii suportului de curs, veti consulta
sursele bibliografice recomandate. Dealtfel, rezolvarea tuturor lucrărilor de verificare impune,
cel puţin, parcurgerea referinţelor obligatorii, menţionate la finele fiecărui modul.

1.4. Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Asa cum am mentionat mai sus prezentul suport de curs este structurat pe şase module,
cuprinzând tot atâtea perspective asupra fenomenului şi comportamentului infracţional. În ceea
ce priveşte activitatea individuala, aceasta o veti gestiona dumneavoastra şi se va concretiza în
parcurgera tuturor materilelor bibliografice obligatorii, rezolvarea lucrarilor de verificare si a
proiectului de semestru. Reperele de timp si implicit perioadele în care veţi rezolva fiecare
activitate (lucrari de verificare, proiect etc) sunt monitorizate de către noi prin intermediul
calendarului disciplinei. Modalitatea de notare si, respectiv, ponderea acestor activitati
obligatorii, în nota finala va sunt precizate în secţiunea politica de evaluare şi notare precum şi în
cadrul fiecărui modul.

1.5. Materiale bibliografice obligatorii

In suportul de curs, la finele fiecarui modul sunt precizate atât referinţele biblografice
obligatorii, cât şi cele facultative. Sursele bibliografice au fost astfel stabilte încât să ofere
posibilitatea adâncirii nivelului de analiză si, implicit, comprehensiunea fiecărei teme. Volumul
„Psihologie şi infracţionalitate – Funadmente teoretice” (2005), este referinţa obligatorie
principală pentru cursul de „Psihologie judiciară”. Având în vedere organizarea conţinutului,
dar mai ales accentul pus pe caracterul interactiv. Informaţiilor din volum li se adauga o serie de
referinţe facultative, utile îndeosebi atunci când aveţi nevoie de informaţii privind relevanţa
ecologică şi aplicativă a diverselor modele teoretice. Lucrările menţionate la bibliografia
obligatorie se regăsesc şi pot fi împrumutate de la Biblioteca Facultăţii de Psihologie din cadrul
Bibliotecii Centrale „Lucian Blaga”.

1.6. Materiale şi instrumente necesare pentru curs

Optimizarea secvenţelor de formare reclama accesul studentilor la urmatoarele resurse:
- calculator conectat la internet (pentru a putea accesa bazele de date si resursele electronice
suplimentare dar şi pentru a putea participa la secvenţele de formare interactivă on line)
- imprimantă (pentru tiparirea materialelor suport, a temelor redactate, a studiilor de caz)
- acces la resursele bibliografice (ex: abonament la Biblioteca Centrală „Lucian Blaga”)
- acces la echipamente de fotocopiere

1.7. Politica de evaluare şi notare

Evaluarea finala se va realiza pe bază unui examen scris desfaşurat în sesiunea de la
finele semestrului I. Nota finală se compune din: a. punctajul obtinut la acest examen în
proporţie de 70% (7puncte) b. evaluarea proiectului de semestru 20% ( 2 puncte).
3
1.8. Elemente de deontologie academica
Se vor avea în vedere următoarele detalii de natură organizatorică:
- Orice material elaborat de catre studenti pe parcursul activităţilor va face dovada originalităţii.
Studenţii ale căror lucrări se dovedesc a fi plagiate nu vor fi acceptaţi la examinarea finală.
- Orice tentativă de fraudă sau fraudă depistată va fi sancţionată prin acordarea notei minime sau,
în anumite condiţii, prin exmatriculare.
- Rezultatele finale vor fi puse la dispoziţia studentilor prin afisaj electronic.
- Contestaţiile pot fi adresate în maxim 24 de ore de la afişarea rezultatelor iar solutionarea lor nu
va depasi 48 de ore de la momentul depunerii.

1.9. Studenţi cu dizabilităţi:

Titularul cursului si echipa de tutori îşi exprimă disponibilitatea, în limita constrangerilor
tehnice şi de timp, de a adapta conţinutul şi metodelor de transmitere a informaţiilor precum şi
modalităţile de evaluare (examen oral, examen on line etc.) în funcţie de tipul dizabilităţii
cursantului. Altfel spus, avem în vedere, ca o prioritate, facilitarea accesului egal al tuturor
cursanţilor la activităţile didactice si de evaluare.

1.10. Strategii de studiu recomandate:

Se recomandă studenţilor o planificare foarte riguroasă a secvenţelor de studiu individual,
coroborată cu secvenţe de dialog, mediate de reţeaua net cu titularul de disciplina. Lectura
fiecărui modul şi rezolvarea la timp a lucrărilor de evaluare garantează nivele înalte de înţelegere
a conţinutului tematic şi totodată sporesc şansele promovării cu succes a acestei discipline.

Modulul 1
NOŢIUNI FUNDAMENTALE DE PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
TEORII ALE FENOMENULUI ŞI COMPORTAMENTULUI INFRACŢIONAL

Scopul modulului: Familiarizarea studentului cu noţiunile de psihologie judiciară şi cu

principalele teorii ale fenomenului şi comportamentului infracţional.
Obiectivele modulului:
La finalul acestui modul, cursanţii trebuie:
 Să poată defini noţiunile de devianţă, infracţionalitate, comportament
1.1 Introducere
infracţional, dimensiunile infracţionalităţii.
 Să prezinte cele mai importante deziderate etice şi deontologice ale psihologiei
judiciare.
 Să explice teoria anormalităţilor biologice.
4
 Să explice teoriile psihosociale.
 Să explice teoriile psihomorale.
 Psihologia este ştiinţa centrată pe om, pe personalitatea sa, urmărind modul cum acesta se
manifestă şi acţionează în mediul său fizic, dar mai ales social. Psihologia este un sistem
multistratificat de discipline teoretice şi practice, genetice şi experimentale, de discipline
psihologice de ramură adecvate celor mai diverse genuri şi forme ale activităţii umane.
Psihologia judiciară ca ştiinţă şi practică, se adresează tuturor categoriilor de specialişti
care într-un fel sau altul participă la înfăptuirea actului de justiţie şi ale căror decizii au influenţă
asupra vieţii celor aflaţi sub incidenţa legii. Aceasta reprezintă, de fapt, o îmbinare între
psihologia generală şi psihologia socială, fiind aplicată la domeniul infracţionalităţii ca formă
specifică de activitate umană.
Domeniul psihologiei judiciare îl constituie în esenţă devianţa, conduitele care se
îndepărtează de la normele morale sau legale dominante într-o cultură dată.
Obiectul psihologiei judiciare îl reprezintă studiul şi analiza complexă a
comportamentelor umane implicate în procesul judiciar (omul într-o ipostază specială).
Precizarea obiectivelor psihologiei judiciare trebuie să se facă ţinându-se seama, în
primul rând, de cei ce vor beneficia şi vor utiliza efectiv rezultatele cercetării din acest domeniu.
Psihologia judiciară se adresează în primul rând specialiştilor din justiţie, care prin natura
activităţii lor au de-a face cu persoanele implicate în situaţii infracţionale şi ale căror hotărâri pot
influenţa destinul acestora. Actul de justiţie nu poate fi înţeles şi acceptat în afara dezideratului
care guvernează intenţia legiuitorului, şi anume, aflarea adevărului. Numai aşa poate fi garantat
scopul procesului penal: “constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie
infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit
vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală “(C.pr.pen., art.
1). Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a
drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor precum şi la educarea cetăţenilor în
spiritul respectării legilor. Psihologia judiciară impune o serie de exigenţe fără îndeplinirea
cărora actul de justiţie rămâne un exerciţiu steril, tehnicist, lipsit de credibilitate şi forţă.
În privinţa metodelor, psihologia judiciară ca parte aplicată a psihologiei generale şi
sociale, şi-a preluat majoritatea elementelor din cadrul conceptual al acestora, utilizând tehnici şi
instrumente de investigare specifice acestor discipline: observaţia, experimentul, ancheta
psihosocială şi ancheta judiciară ca metode specifice (pe bază de chestionar şi interviu), metoda
biografică, metoda analizei produselor activităţii, sondajul de opinie etc.

5
 Sistemul de categorii cu care operează psihologia judiciară aparţine în mare măsură
psihologiei generale şi sociale, dar şi altor discipline înrudite, conferindu-i un caracter
interdisciplinar. În organizarea şi realizarea demersului său teoretic şi practic, psihologia
judiciară utilizează noţiuni şi din disciplinele psihologice de ramură, cum ar fi: psihologia
experimentală, psihologia diferenţială, psihologia cognitivă, psihofiziologia, psihologia
medicală, psihopatologia, psihologia militară, psihologia conduitei etc.
Demersul teoretic al psihologiei judiciare constă în: organizarea, dezvoltarea şi
perfecţionarea unui sistem conceptual operant; validarea unor modele conceptuale teoretico-
explicative elaborate de alte ramuri ale psihologiei, în urma testării acestora pe domeniul specific
activităţii judiciare; elaborarea unor modele teoretico-explicative referitoare la etiologia unor
fenomene psihice din domeniul judiciar etc.
Demersul practic-aplicativ al psihologiei judiciare presupune: elaborarea unei
metodologii specifice de investigare-cercetare a realităţii psihice din domeniul judiciar şi
evidenţierea legităţilor fenomenelor psihice specifice acestui domeniu; oferirea agenţilor
specializaţi din domeniul judiciar a unor date informaţii pertinente şi utile cu privire la realitatea
psihică din sistemul judiciar, în vederea stabilirii adevărului; elaborarea unor programe psiho-
sociale de prevenire a infracţiunilor şi recidivelor; elaborarea unor strategii de terapie
educaţională a infractorilor; elaborarea unor programe recuperative de reintegrare socio-
profesională a infractorilor; acordarea de asistenţă psihologică, materializată în expertizele de
specialitate oferite atât organelor judiciare, cât şi infractorilor etc.

COMPORTAMENTUL – PREZENTARE GENERALĂ

Termenul de comportament are o largă utilizare în vorbirea curentă, psihologia judiciară
cercetându-l sub toate aspectele sale normale sau deviante.
Comportamentul reprezintă reacţia globală (glandulară, motorie, verbală, afectivă etc.) a
unei persoane într-o împrejurare dată. Prin această reacţie totală organismul uman răspunde la o
situaţie trăită în funcţie de stimulările mediului şi de tensiunile sale interne.
Sistemul specific de referinţă pentru comportamentul uman îl reprezintă situaţia sau
contextul social la care orice persoană răspunde prin acte, mişcări şi gesturi vizibile, observabile,
în strânsă corelaţie atât cu particularităţile situaţiei, cât şi cu particularităţile şi trăsăturile
personalităţii sale.
Din interacţiunea persoanelor rezultă o multitudine de fenomene psihosociale, care nu
sunt altceva decât manifestări de natură spirituală, de conştiinţă socială, în care se împletesc
elementele ideologice, mai mult sau mai puţin sistematizate, cu elementele psihologice.
Fenomenele psihosociale nu pot fi desprinse de persoană, de purtătorul lor, pentru că ele se
6
manifestă şi au la bază concepţiile, normele de conduită pe care le aplică, atitudinile pe care le
adoptă, opiniile pe care le formulează.
Comportamentul normal, obişnuit, al unei persoane reprezintă gradul în care aceasta
reuşeşte să ofere un răspuns semnificativ unei situaţii date. Această reuşită poate apărea numai în
condiţiile integrităţii funcţiilor psihice, care intervin în grade diferite, atât în evaluarea situaţiei,
cât şi în elaborarea unui răspuns semnificativ şi adecvat faţă de ea. Orice persoană dispune de un
ansamblu unitar de trăsături psihice şi comportamente centrate în jurul unui nucleu reprezentat
de personalitate. Înseamnă că expectanţele noastre sunt ca ea să se comporte în limitele unei
game de posibilităţi scontate, consistenţa internă a formelor sale de conduită fiind
complementară cu constanţa reacţiilor sale semnificative şi adecvate în anumite situaţii. Aceasta
presupune aprecierea personalităţii din punctul de vedere al constanţei formelor de exteriorizare
comportamentală.
Datorită marii varietăţi de situaţii cu care se confruntă persoana de-a lungul vieţii sale,
comportamentul suportă un proces de specializare şi diferenţiere, în funcţie de spaţiu şi timp, de
vârstă şi de sex, de mediu şi cultură, de statusul socio-profesional etc.
La nivelul persoanei comportamentul apare ca un traductor de atitudini, fiind de fapt
rezultanta configuraţiei totale a atitudinilor. Atitudinile nefiind egale ca intensitate şi valoare, în
interiorul sistemului atitudinal are loc o selecţie, în urma căreia este desemnată şi promovată
atitudinea cu implicaţiile cele mai profunde în forma de comportament dată.
Modificarea comportametului uman depinde de: a) - situaţia generatoare de fenomene
psihosociale specifice şi b) - persoana sau colectivitatea cu care se confruntă această situaţie.
O particularitate specifică a comportamentului uman o constituie caracterul învăţat,
dobândit al acestuia. Procesul de învăţare este un fenomen care se extinde la întreaga viaţă
umană, prin învăţare înţelegând orice achiziţii, care prin exerciţiu şi repetare acţionează asupra
comportamentului nostru modificându-l. Un rol important în învăţarea unor comportamente îl au
recompensa şi sancţionarea, care contribuie fie la facilitarea noilor achiziţii, fie la eliminarea
celor necorespunzătoare. Acestea ocupă un rol important în învăţarea şi elaborarea
comportamentelor, dar pe lângă aceasta mai există şi alte metode cu acelaşi grad de importanţă
utilizate de factorul uman în procesul de învăţare.

Temă de reflecţie nr. 1

Analizaţi relaţia dintre comportamentul deviant şi cel infracţional.

Psihologia judiciară este interesată, în primul rând de ceea ce reprezintă devianţa în

materie de comportament. Statistic, devianţa reprezintă o abatere de la medie. Media o constituie

7
comportamentul conformist, în raport cu normele şi reglementările sociale, iar comportamentul
deviant ca abatere, semnifică deviaţiile cu sens negativ, antivaloric, de tipul a tot ceea ce este
denumit în termeni generici comportament antisocial, criminalitate sau infracţionalitate.
Noţiunea de comportament infracţional este utilizată sub mai multe forme: comportament
deviant, delincvent sau aberant. În realitate, comportamentul deviant include abaterile de la
normele sociale în general, cel delincvent (infracţional) se referă la abaterile şi încălcările
normelor juridice penale, în timp ce comportamentul aberant include aspectele medico-legale,
psihiatrice sau psihopatologice.
DEVIANŢA SOCIALĂ ŞI DELINCVENŢA
După anul 1990, problematica devianţei sociale a început să fie abordată sistematic,
existând preocupări pentru elaborarea şi fundamentarea unui cadru teoretic şi metodologic.

În plan teoretic-conceptual s-au reelaborat şi redefinit noţiuni şi concepte de bază ale

criminologiei, fundamentându-se un cadru general etiologic al infracţionalităţii, iar în plan
metodologic s-au elaborat şi validat metode de investigaţie a diferitelor tipuri de manifestări şi
comportamente antisociale, identificând şi evaluând factorii şi mecanismele care le generează
sau favorizează, atât ca fenomen de grup, cât şi ca manifestare specifică a comportamentului
individual.
Împreună cu celelalte ramuri ale ştiinţelor sociale, psihologia judiciară îşi propune să
contribuie la aprofundarea cunoaşterii structurii şi funcţionalităţii microgrupurilor infracţionale,
a zonelor vulnerabile ale acestora, pentru prevenirea, contracararea şi destrămarea lor.
Orice societate are o serie de norme scrise sau nescrise prin intermediul cărora poate
aprecia dacă o anumită conduită sau un anumit act, este adecvat sau nu, se înscrie sau nu în
modelul cultural prescris pentru toţi membrii ei. Aceste norme stabilesc modalităţile de sancţiune
pentru toate conduitele sau actele care nu corespund aşteptărilor societăţii (unele sancţiuni se
aplică în mod instituţionalizat, altele se aplică prin mecanisme neoficiale, informale).
Dacă am defini toate aceste conduite ori acte ca abateri de la normele de orice fel, am
putea afirma că orice societate se confruntă, în cursul dezvoltării ei, cu manifestări de devianţă.
Devianţa desemnează nonconformitatea, încălcarea normelor şi regulilor sociale. Aceasta
are o sferă mult mai largă decât criminalitatea, infracţionalitatea sau delincvenţa (denumită şi
“devianţă penală”), deoarece include nu numai încălcările legii penale, ci toate deviaţiile de la
comportamentul socialmente acceptat şi dezirabil.
Comportamentul deviant este un comportament “atipic”, care se îndepărtează sensibil de
la poziţia standard (medie) şi transgresează normele şi valorile acceptate şi recunoscute în cadrul
unui sistem social. Diagnosticarea comportamentului deviant depinde de natura normelor

8
sociale, de gradul de toleranţă al societăţii respective, ca şi de pericolul actual sau potenţial pe
care îl prezintă devianţa faţă de stabilitatea vieţii sociale.
Devianţa nu poate fi înţeleasă ca fenomen sau ca un comportament detaşat de contextul
social. Fiind intim legată de condiţiile fundamentale ale oricărei vieţi sociale, devianţa reprezintă
un fenomen normal în cadrul evoluţiei societăţii, a moralei şi a dreptului, iar individul deviant
nu trebuie considerat neapărat ca o fiinţă nesocializată, ca un element parazitar, neasimilabil,
introdus în corpul societăţii, el avînd uneori rolul unui agent reglator al vieţii sociale. Devianţa,
desemnând distanţarea semnificativă de la normele de conduită şi de la valorile sociale acceptate
într-un spaţiu cultural determinat, într-o anumită societate şi la un moment dat, are atât o
semnificaţie negativă, disfuncţională, cât şi una pozitivă, funcţională. În unele situaţii devianţa
facilitează funcţionarea societăţii. Cei din afara rândurilor îi determină pe cei din “coloană” să fie
mai uniţi. Altfel spus, devianţa consolidează conformarea, sancţionează, certifică normalitatea.
Extensia, intensitatea şi gravitatea devianţei sociale depind, în mare măsură, de valorile şi
normele care sunt încălcate, precum şi de reacţia publică faţă de aceste abateri şi încălcări. De
aceea, evaluarea devianţei sociale se face pornind de la procesul de elaborare a normelor şi
regulilor de conduită şi terminând cu intensitatea reacţiei sociale faţă de încălcarea acestora.
În ansamblul formelor de devianţă socială se include şi delincvenţa (infracţionalitatea sau
criminalitatea), care afectează cele mai importante valori şi relaţii sociale protejate de normele
juridice cu caracter penal. Aceasta reprezintă ansamblul actelor şi faptelor care, încălcând
regulile juridice penale, impun adoptarea unor sancţiuni negative, organizate, din partea agenţilor
specializaţi ai controlului social (poliţie, justiţie etc.).
Chiar dacă delincvenţa apare ca un fenomen juridic, reglementat prin normele dreptului
penal, ea este primordial, un fenomen social având consecinţe negative şi distructive pentru
securitatea indivizilor şi grupurilor.
Delincvenţa este un fenomen deosebit de complex, incluzând o serie de aspecte şi
dimensiuni de natură statistică, juridică, sociologică, psihologică, economică, prospectivă şi
culturală:
a).dimensiunea statistică - evidenţiază starea şi dinamica delincvenţei în timp şi spaţiu,
prin evaluarea şi măsurarea în procente, medii, serii de distribuţie şi indici ai diferitelor delicte şi
crime, şi corelarea acestora cu o serie de variabile şi indicatori cu caracter social, ecologic,
cultural, geografic etc.;
b).dimensiunea juridică - evidenţiază tipul normelor juridice violate prin acte şi fapte
antisociale, periculozitatea socială a acestora, gravitatea prejudiciilor produse, intensitatea şi
felul sancţiunilor adoptate, modalităţile de resocializare a persoanelor delincvente;

9
 c).dimensiunea sociologică - centrată pe identificarea şi prevenirea socială a delictelor şi
crimelor, în raport cu multiple aspecte de inadaptare, dezorganizare şi devianţă existente în
societate şi cu formele de reacţie socială faţă de diferitele delicte;
d).dimensiunea psihologică - evidenţiază structura personalităţii individului delincvent şi
individului normal, motivaţia şi mobilurile comiterii delictului, atitudinea delincventului faţă de
fapta comisă (răspunderea, discernământul etc.);
e).dimensiunea economică sau “costul crimei” - evidenţiază consecinţele directe şi
indirecte ale diferitelor delicte din punct de vedere material şi moral (costurile financiare
acordate victimelor, martorilor, reparaţiei bunurilor etc.);
f).dimensiunea prospectivă – evidenţiază atât tendinţa generală de evoluţie a
delincvenţei, cât şi tendinţa anumitor indivizi şi grupuri sociale spre delincvenţă;
g).dimensiunea culturală – se referă la relativitatea criteriilor normative şi culturale cu
care este investită delincvenţa în diverse societăţi şi culturi. Există diferenţe sensibile din punct
de vedere cultural, în definirea anumitor acte ca periculoase şi în evaluarea intensităţii şi
gravităţii acestora. Gradul de periculozitate al unui comportament antisocial depinde, în mare
măsură, de caracterul coercitiv sau, dimpotrivă, permisiv al normelor sociale. Marea diversitate
şi variabilitate a culturilor implică deci, comportamente eterogene din punct de vedere al
semnificaţiei lor sociale, moralitatea, imoralitatea, binele sau răul fiind într-o strânsă legătură cu
normele şi valorile grupului respectiv. ”Normalul” este reprezentat de comportamentele
socialmente acceptabile, compatibile cu modelele culturii din care face parte individul.

Tema de reflecţie nr. 2

Care dintre dimesiunile prezentate consideraţi că are o importanţă mai ridicată în
prevenirea infracţionalităţii?

Sistemul nostru penal utilizează expres noţiunea de infracţiune, nu de delict sau crimă.
Prin articolul 17 din Codul Penal al României, infracţiunea este definită ca o “faptă care prezintă
pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală “.
Din punct de vedere psihologic, infracţiunea reprezintă o manifestare comportamentală
deviantă, ce constă în încălcarea unor norme codificate de către societate, manifestare cu
conţinut antisocial, faţă de care se iau anumite atitudini, prin aplicarea de sancţiuni penale.
Cercetarea psihologică trebuie să cuprindă în aria sa descifrarea diferitelor dimensiuni
psihologice cu accent pe motivaţie, afectivitate, pe descifrarea personalităţii în ansamblul său.

10
 A înţelege omul înseamnă a recunoaşte inegalitatea înzestrării native a indivizilor, fapt ce
trebuie să ne conducă la diversificarea, nuanţarea şi individualizarea cantitativă şi calitativă a
acţiunilor educative.
De asemenea, inegalitatea şi neomogenitatea mediilor sociale, de provenienţă, exercită
presiuni diferite cantitativ şi calitativ asupra indivizilor, ceea ce le conferă anumite limite
individuale în privinţa rezistenţei faţă de restricţii, fie ele morale sau legale.

ASPECTE ETICE ŞI DEONTOLOGICE PE CARE LE IMPLICĂ PSIHOLOGIA

JUDICIARĂ ÎN SISTEMUL JUDICIAR
Deontologia se referă la ansamblul normelor referitoare la îndatoririle precumpănitor
morale sau de alt ordin ale profesioniştilor faţă de societate şi faţă de diversele categorii de
oameni în raport cu care îşi desfăşoară activitatea.
Codul deontologic reprezintă un ansamblu de norme care stabilesc exigenţele morale de
exercitare a unei profesiuni. Aceste exigenţe morale capătă forma unor reguli de conduită
profesională. Codul deontologic cuprinde: constrângeri de conduită morală, precizări referitoare
la păstrarea secretului profesional, recomandări cu privire la respectul faţă de celălalt,
recomandări vizând perfecţionarea pregătirii profesionale, norme referitoare la independenţa
personală, reguli de etică etc.
Principiile generale de deontologie impun specialiştilor: responsabilitate, obiectivitate,
competenţă şi integritate, dreptate şi demnitate, simţ critic şi autocritic, respect pentru semeni.
In unele ţări au existat preocupări de elaborare a unui cod deontologic care să stea la baza
activităţii psihologice din sistemul judiciar. Astfel, în S.U.A. un comitet special al Asociaţiei
Psihologilor Americani (A.P.A.) a numit încă din anul 1975 o comisie care să se ocupe de
problema locului psihologiei în sistemul judiciar şi mai ales de aspectele şi dilemele de natură
etică pe care le au psihologii din poliţie, justiţie sau din instituţiile corecţionale. Au fost
formulate recomandări atât pentru problemele etice pe care sistemul judiciar le creează
psihologilor, cât şi pentru problemele etice pe care psihologii le creează sistemului judiciar.
Prezenţa psihologiei judiciare în sistemul judiciar fundamentează câteva deziderate etice
şi deontologice:
* umanizează norma juridică, dându-i mai multă viaţă conţinutului acesteia;
* dezvăluie magistratului pe omul real, concret, unic şi irepetabil în individualitatea sa
biotipologică şi psiho-comportamentală;
* orientează justiţia către înţelegerea fiinţei umane din punct de vedere
psihocomportamental (intenţie, culpă, mărturisire, simulare, recunoaştere, regret,

11
 responsabilitate, iresponsabilitate, prevedere, provocare, consimţământ, stare emoţională
etc,);
* orientează justiţia către realizarea procesului judiciar cu respectarea demnităţii, libertăţii
de conştiinţă şi expresie, a integrităţii psihomorale şi fizice, a liberului consimţământ, a
dreptului la protecţie şi apărare al persoanei implicate în acţiunea judiciară;
* oferă justiţiei date utile (programe, strategii) cu privire la reeducarea şi reinserţia socială
a persoanelor private de libertate.
În România, psihologia judiciară se confruntă cu două întrebări fundamentale: 1) în ce
măsură psihologii identifică problemele judiciare, ca intrând în sfera lor de activitate? şi 2) care
sunt rolul şi contribuţia activităţii psihologice, comparativ cu alte discipline, în sistemul
activităţii judiciare? Practica judiciară şi politica managerială de administrare a actului de
justiţe, sunt în măsură să dea răspuns celor două întrebări.

Tema de reflecţie nr. 3

În ce fel consideraţi că dezideratele etice şi deontologice influenţeză conduita
specialistului din domeniul judiciar?

TEORII PSIHO-BIOLOGICE
Teoria Anormalităţilor Biologice
Reprezentantul acestei teorii este medicul militar italian Cesare Lombroso (1835-1909)
care a întreprins studii de antropologie criminală bazate pe tehnica măsurării diferitelor părţi ale
corpului omenesc, având ca subiecţi personal militar şi deţinuţi ai închisorilor din Sicilia,
elaborând în acest sens lucrarea sa fundamentală “Omul criminal” (1876), care în scurt timp îl
face celebru. Studiind 383 cranii de criminali decedaţi şi 5.907 cranii ale unor delincvenţi în
viaţă, autorul a concluzionat existenţa unui tip criminal individualizat prin anumite stigmate sau
semne particulare, degenerative, care poate fi întâlnit la anumite categorii de infractori.
Pentru Lombroso, comportamentul criminal constituie un “fenomen natural” care este
determinat ereditar. Criminalii înnăscuţi sunt caracterizaţi printr-o serie de stigmate fizice,
precum: sinusurile frontale foarte pronunţate, pomeţii şi maxilarele voluminoase, orbitele mari şi
depărtate, asimetria feţei şi a deschiderilor nazale, urechi foarte mari sau foarte mici, frunte
retrasă şi îngustă, bărbie lungă sau îngustă etc.
La originea cercetărilor lombrosiene a stat descoperirea la craniul unui criminal, în zona
occipitală medie, a unei adâncituri (fosetă) accentuate, trăsătură ce se regăsea la unele cranii

12
primitive. Această descoperire i-a sugerat lui Lombroso ipoteza atavismului (adică oprirea în
dezvoltare pe lanţul filogenetic). Urmărind ideea atavismului, Lombroso a studiat organismele
inferioare, omul sălbatic şi copilul - în care vedea un “mic primitiv”. El a cercetat şi unele
anomalii ale creierului, ale scheletului şi ale unor organe interne (inimă, ficat).
Extinzând cercetările la criminalii în viaţă, Lombroso îi studiază atât din punct de vedere
anatomic cât şi fiziologic. O constatare interesantă pe care o face este în legătură cu lipsa durerii
(analgezia) care îl apropie pe criminal de omul sălbatic. Lombroso a efectuat nu numai studii
anatomo-fiziologice, dar s-a ocupat şi de unele aspecte socio-culturale: tatuaj, argou, alcoolism,
credinţă şi practică religioasă, literatura criminalilor etc.
A doua fază a studiilor lombrosiene se referă la unele malformaţii morfo-funcţionale de
natură degenerativă, cercetările axându-se în special asupra componentelor psihice.
Bazându-se pe propriile studii, dar şi pe cercetările unor psihiatri din epocă, Lombroso
(1895) stabileşte existenţa unor anomalii între “nebunul moral“ şi “criminalul înnăscut”, mai cu
seamă sub aspectul simţului moral.
Examinarea “criminalului nebun” scoate şi ea la iveală existenţa aceloraşi stigmate ca în
cazul “omului criminal”, stigmate ce sunt explicate de această dată pe baza degenerescenţei.
Într-o ultimă etapă, Lombroso se concentrează asupra studierii epilepsiei pe care o
consideră alături de atavism, un factor cheie în etiologia criminală. Mai mult, el vede în epilepsie
o punte de legătură între omul criminal, criminalul nebun şi nebunul moral considerând epilepsia
atât “una din psihozele cele mai atavistice”, cât şi “nucleul tuturor degenerescenţelor”.
În teoria lombrosiană criminalitatea reprezintă o anormalitate biologică bazată pe atavism
organic şi psihic şi pe o patologie epileptică.
Eroarea centrală a studiilor iniţiate de Lombroso a constat în faptul că cei mai mulţi
dintre subiecţii săi erau sicilieni, ce reprezentau un tip fizic distinct. Aceştia au comis mai multe
crime decât populaţia generală, nu datorită tipologiei fizice, ci datorită faptului că ei proveneau
dintr-un mediu cultural orientat mai mult în direcţia comiterii unor acte criminale.
Cercetările lombrosiene au constituit punctul de plecare al unor numeroase investigaţii cu
caracter ştiinţific legate de fenomenul criminal. Analiza minuţioasă a trăsăturilor criminalului
face din Lombroso un precursor al biotipologiei.

Tema de reflecţie nr. 4

Ce reprezintă stigmatele în concepţia lui Lombroso?

Teoria Constituţiei Criminale

13
 Reprezentantul acestei teorii este criminologul italian Benigno di Tullio profesor la
Universitatea din Roma, a cărui lucrare “Tratat de antropologie criminală” a fost publicată prima
oară în anul 1945.
Prin constituţie criminală autorul înţelege o stare de predispoziţie specifică spre crimă,
altfel spus capacitatea care există în anumiţi indivizi de a comite acte criminale, în general grave,
în urma unor instigări exterioare ce rămân sub pragul ce operează asupra generalităţii oamenilor.
Pentru di Tullio, studiul crimei nu poate fi exclusiv biologic ori exclusiv sociologic, ci
întotdeauna biosociologic. Rezultă că personalitatea nu poate fi corect apreciată decât după
criterii biopsihosociologice. Pornind de la aceste premise, autorul încearcă să determine factorii
ce conduc la formarea unei personalităţi criminale. Un prim factor important este ereditatea; cu
toată influenţa sa puternică, aceasta nu trebuie considerată ca o determinare absolută.
Predispoziţia spre crimă poate avea ca sursă şi unele disfuncţionalităţi cerebrale,
hormonale etc. Vârsta şi crizele biologice pe care le antrenează sunt de asemenea importante:
pubertatea, cu modificările ei specifice de ordin psihofiziologic, precum şi procesele involutive
ale îmbătrânirii pot conduce la tulburări de comportament şi chiar la crimă.
Se poate afirma, spune autorul, că predispoziţiile spre crimă sunt expresia unui ansamblu
de condiţii organice şi psihice ereditare, congenitale sau dobândite care, diminuând rezistenţa
individuală la instigări criminogene, permite individului, cu mai multă probabilitate, să devină un
criminal.
Di Tullio nu ignoră factorii sociali sau fizici, exteriori individului, care nu pot avea o
influenţă reală decât în măsura în care întâlnesc o constituţie criminală preexistentă ori contribuie
la formarea unei astfel de personalităţi.
TEORII PSIHO-SOCIALE
Teoria Anomiei
Conceptul de “anomie” a fost introdus de sociologul american Robert K.Merton în anul
1938 odată cu lucrarea “Structura socială şi anomia”, în scopul explicării, cu ajutorul său, a
comportamentului infracţional. În anul 1957 apare lucrarea cu titlul “Teoria socială şi structura
socială”.
Anterior, termenul de “anomie” a fost utilizat de către teologi (sec. XVI-XVII), pentru a
desemna atitudinea de dispreţ a unor persoane faţă de “dreptul divin”, apoi a fost utilizat de către
sociologul francez Emile Durkheim, pentru explicarea fenomenului infracţional.
Anomia este concepută de Merton ca o stare socială de absenţă ori de slăbire a normei,
ceea ce duce la o lipsă de coeziune între membrii comunităţii. În explicarea stării de anomie,
autorul utilizează două concepte: cel de cultură şi cel de organizare socială.

14
 Prin cultură se înţelege ansamblul valorilor ce guvernează conduita indivizilor în
societate şi desemnează scopurile spre care aceştia trebuie să tindă.
Organizarea socială reprezintă ansamblul de norme şi instituţii care reglementează
accesul la cultură şi indică mijloacele autorizate pentru atingerea scopurilor.
Starea de anomie se instalează atunci când există un decalaj prea mare, între scopurile
propuse şi mijloacele legitime, accesibile pentru anumite categorii sociale. Astfel, în societate
există un permanent conflict între posibilităţile formal recunoscute de lege, de realizare de către
persoană a scopurilor sale materiale şi spirituale, pe de o parte, şi posibilităţile efective reale, de
atingere a acestor scopuri, posibilităţi care sunt foarte limitate. Aceste categorii defavorizate
recurg la mijloace ilegale, la criminalitate, pentru satisfacerea scopurilor propuse de cultura
ambiantă.
Pornind de la asemenea observaţii, Merton ajunge să formuleze următoarele tipuri de
comportament:
* conformismul, care presupune simultan conformitatea persoanei la scopuri şi
mijloace;
* inovaţia, care rezultă din acceptarea scopurilor, obiectivelor prezentate ca
legitime de către societate, aşa cum este cazul succesului şi respingerea mijloacelor legale
pentru atingerea lor; autorul cantonează tocmai aici viciile şi crima, prezentându-le ca pe
o reacţie “normală” faţă de situaţia în care se află persoana, apreciind că este normal ca
ea să adopte un comportament deviant;
* ritualismul este specific persoanelor care abandonează idealul reuşitei financiare
şi ascensiunii rapide şi se limitează la aspiraţii ce pot să le satisfacă prin mijloace
acceptate de societate. Cu alte cuvinte, renunţă la scopurile şi obiectivele cultivate de
societate, păstrând mijloacele;
* evaziunea este caracteristică persoanelor care abandonează atât scopurile, cât şi
mijloacele propuse de societate, fără a oferi în schimb alte soluţii, aşa cum sunt:
deficienţii mintal, paria, exilaţii, nomazii, vagabonzii, drogaţii etc. din rândul cărora unii
devin infractori periculoşi;
* rebeliunea se întâlneşte la persoanele ce resping scopurile şi mijloacele propuse şi
acceptate de societate, urmăresc să introducă o structură socială în care să existe o
corespondenţă mai strânsă între merit, efort şi recompensă socială, să schimbe deci
inechităţile, valorile date cu altele noi prin intermediul revoluţiei ce ia forma unei acţiuni
politice organizate.
Teoria anomiei, cu toate lacunele pe care le are, este importantă deoarece evidenţiază
unele realităţi caracteristice societăţii contemporane.
15
 Tema de releflecţie nr. 5
Anomie, societate şi infracţionalitate.

Teoria Interacţionismului Social

Teoria interacţionismului social sau teoria stigmatizării are ca promotori pe H.S.Becker,
F.Tannenbauman, E.Lemert etc. şi încearcă să dea o nouă explicaţie fenomenului criminal.
Conform teoriei interacţionismului social, fenomenul criminalitaţii este rezultatul
interacţiunii dintre două categorii de factori sociali: activitatea nonconformistă a unor persoane,
pe de o parte, şi activitatea grupurilor sociale dominante, pe de altă parte, care reacţionează,
atribuindu-le celor din prima categorie pecetea comportamentului infracţional şi, totodată, îi
stigmatizează ca infractori. Ca o consecinţă a acestor operaţii de “denumire” sau “etichetare”,
indivizii în cauză sunt marginalizaţi, fiind respinşi în exteriorul grupului social.
Ca urmare a acestei reacţii sociale şi a stigmatizării, la persoanele în cauză apare o
contrareacţie de natură psihică, o rezistenţă, care le determină să-şi asume rolul atribuit, cel de
infractori.
Reprezentanţii acestei teorii susţin că infracţionalitatea nu îşi are izvorul în realitatea
obiectivă, în condiţiile concrete de existenţă a persoanelor în cauză, ci în contrareacţia psihică
negativă pe care infractorii primari o au faţă de reacţia socială, prin care ei sunt etichetaţi ca
infractori, sunt stigmatizaţi ca atare. Această contrareacţie care se materializează într-o atitudine
de rezistenţă, de ignorare sau de negare faţă de modelele de conduită din viaţa socială
perseverează, în continuare, în sfera infracţională.
TEORII PSIHO-MORALE
Teoria Analitică
Reprezentantul teoriei analitice este Sigmund Freud (1856-1939). Concepţia psihologică
a lui Freud - Freudismul sau Psihanaliza - constituie unul dintre principalele curente ale
psihologiei contemporane, care nu numai că a deschis cu hotărâre drumul interpretării unitare,
integrative şi determinist-dinamice a fenomenelor psihice şi a conduitei umane, ci a exercitat, în
acelaşi timp şi o largă influenţă asupra altor ştiinţe.
La origine, psihanaliza este o teorie şi o metodă medicală, cu implicaţii în modul de a
concepe structura şi dinamica psihicului, relaţia dintre psihic şi somatic, influenţa copilăriei
asupra evoluţiei persoanei. Psihanaliza devine cu timpul o teorie a fenomenului uman,
atribuindu-i persoanei anumite însuşiri zoologice şi anumite însuşiri specifice omeneşti, anumite
servituţi faţă de trecutul filogenetic şi istoric ca şi tensiuni caracteristice în raport cu inhibiţiile şi

16
constrângerile sociale.Pretenţiile sale explicative se dezvoltă în pretenţii interpretative privind
societatea şi cultura, ca şi esenţa fenomenelor biologice.
Freud a desfăşurat o vastă activitate practică, în calitate de medic, precum şi o
prodigioasă activitate de cercetare ştiinţifică, publicând un număr mare de lucrări, dintre care
amintim: “Interpretarea viselor” (1900), “Psihopatologia vieţii cotidiene” (1904), “Totem şi
Tabu” (1913), “Metapsihologia” (1915), “Introducere în psihanaliză” (1916), “Dincolo de
principiul plăcerii” (1919), “Eul şi Sinele” (1922), “Noi prelegeri de psihanaliză” (1932) etc.
Atât în timpul vieţii, cât şi în prezent, personalitatea şi opera lui Freud a fost fie elogiată,
fie supusă unor critici necruţătoare.
Este greu să se separe partea de adevăr de partea de eroare într-o doctrină atât de vastă,
de complexă şi atât de discutată cum este psihanaliza. Aceasta a avut meritul de a fi propus spre
cercetare noi domenii, ignorate până atunci, cum ar fi motivaţia inconştientă, ce se manifestă atât
în comportamentul normal (uitare, lapsusuri, vise), cât şi în cel morbid, mai ales în nevroze.
Concepţia psihologică a lui Freud, nu poate fi înţeleasă fără cunoaşterea ideilor sale cu
privire la structura şi mecanismele vieţii psihice. După opinia sa, viaţa psihică umană cuprinde
trei niveluri sau trei instanţe aflate într-o strânsă legătură, şi anume: sinele (id), eul (ego) şi
supraeul (superego).
SINELE denumit id, eu apersonal sau inconştient, reprezintă un complex de instincte şi de
tendinţe refulate, care au un caracter apersonal şi nu sunt trăite în mod conştient. Sinele
constituie polul pulsiunilor personalităţii, depozitar al tendinţelor instinctive, predominant
sexuale şi agresive, care pune organismul în tensiune, neputând suporta creşterea energiei pe care
singur o dezvoltă. Rolul adaptativ al sinelui se exprimă prin tendinţa sa continuă de a reduce
tensiunea, asigurând astfel echilibrul, liniştea şi persistenţa organismului. În vederea reducerii
tensiunii, a evitării disconfortului şi a obţinerii plăcerii şi gratificaţiei, sinele recurge la două
mecanisme: acţiunea reflexă, care constă în reacţii automate, înnăscute şi imediat operante în
reducerea tensiunii şi procesul primar, o reacţie psihologică amplă care caută să realizeze
diminuarea tensiunii sau obţinerea gratificaţiei pe plan imaginativ sau simbolic.
Instinctele, impulsurile şi tendinţele refulate în “id” reuşesc să iasă la suprafaţă, să se
manifeste în afară (să defuleze), străbătând “cenzura” pe care o instituie eul şi supraeul, aflându-
se din această cauză într-un conflict inevitabil, puternic şi permanent, cu instanţele superioare al
psihicului. “Răbufnirile” inconştientului au loc, de cele mai multe ori, sub formă deghizată,
sublimată.
Tendinţele refulate exercită o presiune permanentă dirijată “în sus” spre lumea
conştiinţei, dar nu reuşesc acest lucru decât într-o formă simbolică, modificată, spre a nu fi
recunoscute de către subiect. După Freud, această pătrundere a refulărilor în conştiinţă are loc
17
sub formă de sublimări, acte ratate, vise şi lapsusuri. Refularea este un mecanism de protecţie,
atât faţă de insuccesul anticipat, cât şi fată de cel deja consumat.
EUL denumit ego sau conştientul, reprezintă nucleul sistemului personalităţii în alcătuirea
căruia intră ansamblul cunoştinţelor şi imaginea despre sine, precum şi atitudinile faţă de cele
mai importante interese şi valori individuale sau sociale. Eul garantează conduita normală a
persoanei, prin asigurarea unui echilibru între instinctele, tendinţele şi impulsurile refulate în id,
pe de o parte, şi exigenţele supraeului, pe de altă parte, asigurând, de fapt, acea “constanţă
individuală”.
SUPRAEUL denumit şi superego sau eul ideal, a treia instanţă a personalităţii, care
constituie expresia persoanei în mediul social; el este purtătorul normelor etico-morale, a
regulilor de convieţuire socială. Supraeul are funcţia de autoobservare şi de formare a idealurilor.
El este achiziţia cea mai recentă, dar totodată şi cea mai fragilă a personalităţii, reflectând
particularităţile pozitive şi negative ale mediului în care persoana trăieşte şi se formează ca om.
Supraeul îşi are originea în “id” (sinele) şi se dezvoltă în interrelaţia ocazionată de experienţele
eului (egoului), în cadrul personalităţii. Prin rolul şi statusul său, supraeul împreună cu eul,
contribuie la refularea în “id” a instinctelor primare şi a trăirilor necorespunzătoare exigenţelor
acestora sau nedorite. Obligă eul la substituţia scopurilor realiste, moraliste şi îl împinge la lupta
spre perfecţiune şi sublim; reprezintă instanţa verificatoare, cenzurantă a personalităţii. Născut
din inconştient, supraeul ca şi eul, constituie un triumf al elementului conştient, element care
devine cu atât mai manifest, cu cât persoana în cauză este mai matură, mai sănătoasă şi mai
elevată sub aspect social.
În concepţia lui Freud, conduita generală este asigurată prin disputa celor trei categorii de
forţe: iraţionale (id), raţionale (ego) şi morale (superego).
Manifestările comportamentale criminale sunt forme de răbufnire (de defulare) la
suprafaţă, în viaţa conştientă, a unor trăiri, instincte, impulsuri, tendinţe etc., refulate în id.
Autorul consideră că orice criminal suferă de o nevoie compulsivă de a fi pedepsit, în
vederea uşurării stării de vinovăţie datorate sentimentelor incestuoase inconştiente de tip
oedipian din perioada copilăriei. Crimele sunt comise în vederea autopedepsirii şi deci, în
vederea purificării de vinovăţie.
Conform teoriei lui Freud “evenimentele din prima copilărie” au o influenţă hotărâtoare.
În perioada primei copilării, instinctul sexual parcurge mai multe faze, în funcţie de anumite
zone erogene în jurul cărora se situează libidoul: faza orală; faza anală şi faza genitală.
Parcurgerea acestor faze poate da naştere unor “fixaţii ale libidoului” care reprezintă
“predispoziţii pentru ulterioare breşe ale năzuinţelor refulate” şi pot genera unele nevroze ori
perversiuni (Freud, l994).
18
 Referirile directe la fenomenul criminal nu abundă în opera freudiană deoarece el nu s-a
preocupat în mod nemijlocit de acest subiect. Câteva referiri ce merită a fi semnalate le găsim în
lucrarea “Totem şi Tabu”. Analizând câteva tabuuri dintre care unele cu relevanţă criminologică
(uciderea, incestul), Freud consideră că transgresarea acestora reprezintă satisfacerea unor
dorinţe refulate.
Dorinţa este însă o expresie a instinctului, ceea ce duce la ideea că actul criminal, ca orice
transgresare a tabuului, are o origine instinctuală.
Noua teorie asupra instinctelor aduce indirect o nouă posibilitate în explicarea crimei. Pe
lângă varianta sexuală apare şi varianta morbidă unde “responsabilitatea” crimei aparţine
tendinţei umane spre agresiune şi distructivitate, expresii extravertite ale instinctului morţii.
Freud vede în crimă o expresie a sentimentului de culpabilitate tipic nevrozelor, adică
rămas în stare inconştientă şi anterior faptei. La mulţi criminali, îndeosebi tineri, poate fi
descoperit un puternic sentiment de culpabilitate anterior şi nu consecutiv crimei, sentiment care
a constituit mobilul crimei.
Crima văzută ca o eliberare de sub presiunea unui sentiment culpabil nu înlătură originea
instinctuală a acesteia, ci o intermediază, dacă ţinem seama de faptul că sentimentul vinovăţiei
este consecutiv unor instincte condamnabile.

Teoria Personalităţii Criminale

Această teorie aparţine celebrului criminolog francez Jean Pinatel, fiind concepută ca un
model explicativ, capabil să aducă lămuriri, atât în ceea ce priveşte geneza cât şi dinamica
actului criminal. Personalitatea criminală este “un instrument clinic, o unealtă de lucru, un
concept operaţional”.
Pinatel consideră inutilă încercarea de a separa oamenii în buni şi răi, nu există o
diferenţă de natură între oameni cu privire la actul criminal. Orice om, în circumstanţe
excepţionale, poate deveni delincvent. Inexistenţa acestor deosebiri nu exclude însă existenţa
unor diferenţe graduale în privinţa “pragului lor delincvenţial”.
Unii indivizi au nevoie de “instigări” exterioare intense, iar alţii de “instigări” lejere,
pentru a prezenta reacţii delictuale, pentru a realiza trecerea la act. Această diferenţă graduală
este dată de anumite trăsături psihologice, care, în concepţia lui Pinatel, alcătuiesc “nucleul
central al personalităţii criminale”.
Componentele nucleului personalităţii criminale care determină trecerea la act sunt:
egocentrismul, labilitatea, agresivitatea şi indiferenţa afectivă. Egocentrismul reprezintă tendinţa
subiectului de a raporta totul la sine însuşi. Labilitatea reprezintă o lipsă de prevedere, o
19
“deficienţă de organizare în timp”, o instabilitate. Agresivitatea desemnează o paletă foarte largă
de tendinţe, mergând de la simpla afirmare a eului până la ostilitate, ea se manifestă printr-un
“dinamism combativ”, care are ca funcţie învingerea şi eliminarea obstacolelor şi dificultăţilor
care barează drumul acţiunilor umane.

Tema de reflecţie nr. 6

Discutaţi condiţiile în care se poate comite o infracţiune bazându-vă pe
concepţia lui Jean Pinatel.

Rezumat

Psihologia judiciară studiază caracteristicile psihosociale ale participanţilor la acţiunea

judiciară (infractor, victimă, martor, anchetator, magistrat, avocat, parte civilă, educator etc.),
modul în care aceste caracteristici apar şi se manifestă în condiţiile concrete şi speciale ale
interacţiunii lor în cele trei faze ale actului infracţional: faza preinfracţională, faza infracţională
propriu-zisă şi faza postinfracţională.
Teoriile psiho-biologice susţin, în esenţă, că anumite anomalii sau disfuncţii
psihofiziologice constituie factorii determinanţi ai comportamentului infracţional. Acestea
consideră că infracţiunea ca fenomen individual are o bază psiho-biologică organică sau
funcţională.
Teoriile psiho-sociale susţin că achiziţiile rezultate în procesul interacţiunii şi învăţării
psiho-sociale sunt principalele cauze, explicaţii ale infracţionalităţii. Tendinţa unor persoane de a
devia în plan comportamental este relativ generală şi constantă, astfel că acestea se vor comporta
în mod frecvent antisocial dacă ele nu sunt formate şi susţinute în a evita această tendinţă.
Conform acestor teorii comportamentul infracţional este învăţat prin interacţiunea dintre
persoană şi ambianţă. Învăţarea ar include tehnicile comiterii actelor criminale, motivele,
trebuinţele, raţionalizările şi atitudinile favorabile comiterii infracţiunii.
În general, teoriile psiho-morale atribuie criminalitatea conflictelor interne, problemelor
emoţionale sau sentimentelor de insecuritate, inadecvenţă şi inferioritate. Comportamentul
criminal şi infracţionalitatea sunt simptome ale problemelor emoţionale fundamentale.
Teoriile psiho-morale pun accentul pe caracteristicile persoanei, pe factorii psihogeni şi
psiho-morali. Diversitatea explicaţiilor de natură psihomorală face dificilă o clasificare a
acestora. Aceste teorii poartă, mai mult sau mai puţin, amprenta directă a psihanalizei freudiene
sau a gândirii altor psihanalişti.

20
 Lucrarea de evaluare nr. 1 şi modalitatea de evaluare

Analizaţi punctele comune şi deosebirile dintre cele trei categorii de teorii ale fenomenului şi
comportamentului infracţional.

Recomandări şi comentarii cu privire la temele de reflecţie

Tema 1: abaterea de la normele sociale, respectiv legale.
Tema 2: dimensiunea statistică şi juridică.
Tema 3: activitatea magistraţilor.

Bibliografie minimală pentru parcurgerea acestui modul

Buş, I. (2005). Psihologie şi Infracţionalitate - Fundamente Teoretice, vol. I, Cluj-Napoca: Editura
ASCR.

21
 Modulul 2
ANALIZA PSIHOLOGICĂ A ACTULUI INFRACŢIONAL:
Tipuri de infractori, profilul personalităţii infractorului şi particularităţi psihologice ale diferitelor
categorii de infractori

Scopul modului: Familiarizarea studentului cu perspectiva psihologică asupra actului

infracţional şi asupra personalităţii infractorului.
Obiectivele modulului: După parcurgerea acestui modul, ar trebui să puteţi:

 Descrie fazele actului infracţional.

 Descrieţi principalele tipuri de infractori.
 Prezentaţi principalele caracteristici psihologice ale diferitelor tipuri de
infractori.

2.1 Introducere

FAZELE ACTULUI INFRACŢIONAL

Pentru interpretarea corectă a comportamentului infracţional, trebuie avute în vedere cele trei
faze ale actului infracţional, şi anume: faza preinfracţională, faza infracţională propriu-zisă şi
faza postinfracţională.
Situaţia preinfracţională reprezintă un ansamblu de circumstanţe exterioare personalităţii
infractorului, care precede actul infracţional. Această situaţie implică două elemente: a)
evenimentul, care determină apariţia ideii infracţionale şi b) circumstanţele, în care infracţiunea
se pregăteşte şi se realizează.
În săvârşirea unei infracţiuni, autorul acesteia participă cu întreaga sa fiinţă,
mobilizându-şi pentru reuşită întregul său potenţial motivaţional şi cognitiv-afectiv. Punerea în
act a hotărârii de a comite infracţiunea este precedată de o serie de procese de analiză şi sinteză,
de lupta motivelor, deliberarea şi actele executorii antrenând profund, în toată complexitatea sa,
personalitatea infractorului. Până la luarea hotărârii de a comite infracţiunea, psihicul
infractorului este dominat de perceperea şi prelucrarea informaţiilor declanşatoare de motivaţii
ale căror polaritate se structurează după modelul unor sinteze aferent-evolutive, servind
deliberărilor asupra mobilului comportamentului infracţional. În calitate de pas iniţial al formării
mobilului comportamental infracţional, se situează trebuinţele a căror orientare antisocială este
de o importanţă fundamentală, întrucât prin prisma acestora se percepe situaţia externă. Din
punct de vedere psihologic trebuinţele se manifestă în conştiinţa individului ca mobil al
22
comportamentului posibil şi, în cazul unui concurs de împrejurări, pot determina luarea unor
decizii pentru săvârşirea infracţiunii. Rezultatul procesului de deliberare depinde în mare măsură
de gradul de intensitate al orientării antisociale a personalităţii infractorului.
În faza preinfracţională se constituie premisele subiective ale săvârşirii faptei,
determinate atât de predispoziţiile psihice ale făptuitorului, cât şi de împrejurările favorizante cu
valenţe declanşatoare. Această fază se caracterizează printr-un intens consum lăuntric, ajungând
chiar la un grad înalt de surescitare, problematica psihologică fiind axată atât asupra
coeficientului de risc, cât şi asupra mizei puse în joc. În procesul de deliberare intervin criterii
motivaţionale, valorice, morale, afective şi materiale. Capacitatea de proiecţie şi anticipare a
consecinţelor influenţează, de asemenea, în mare măsură actul decizional.
Procesele de analiză şi sinteză a datelor despre locul faptei şi de structurare a acestora
într-o gamă de variante concrete de acţiune (comportament tranzitiv de alegere a variantei
optime) se declanşează în faza a doua a actului, faza infracţională propriu-zisă. Planul de acţiune,
în desfăşurarea sa (timpul de săvârşire, succesiunea etapelor, mijloacele de realizare etc.), este
reprezentat mental.
Odată definitivată hotărârea de a comite infracţiunea, latura imaginativă a comiterii
acesteia este sprijinită de acţiuni concrete cu caracter pregătitor. Astfel, dacă în faza deliberării
comportamentul infractorului este de expectativă, după luarea hotărârii acesta se caracterizează
prin activism, realizarea actelor preparatorii presupunând apelul la mijloace ajutătoare,
instrumente, contactarea de complici, culegerea de informaţii, supravegherea obiectivului.
Rezultanta acestui comportament poate fi, după caz, fie concretizarea în plan material a hotărârii
de a comite fapta prin realizarea condiţiilor optime reuşitei ei, fie desistarea, amânarea,
aşteptarea unor condiţii şi împrejurări favorizante.
Trecerea la îndeplinirea actului se asociază cu trăirea unor stări emoţionale intense.
Teama de neprevăzut, criza de timp, obiectele, fiinţele sau fenomenele percepute în timpul
comiterii faptei (instrumente de spargere, arme, victimă, martori, context spaţio-temporal al
desfăşurării faptei etc.), în funcţie de proprietăţile lor fizico-chimice (intensitate, formă, mărime,
culoare, dispoziţie spaţială etc.) amplifică aceste stări emoţionale. Lipsa de control asupra
comportamentului în timpul operării, o caracteristică a unei activităţi normale, poate genera o
serie de erori, lacune (pierderea unor obiecte personale în câmpul faptei, uitarea unor obiecte
corp delict sau omiterea ştergerii unor categorii de urme, renunţarea la portul mănuşilor, diverse
accidentări etc.), care ulterior, fiind exploatate, vor contribui la identificarea autorului.
Elementul caracteristic psihologiei infractorului după săvârşirea faptei este tendinţa de a
se apăra, de a se sustrage identificării, învinuirii şi sancţiunii. Faza postinfracţională are o

23
configuraţie foarte variată, conţinutul său este determinat în bună măsură de modul în care s-a
desfăşurat faza anterioară.
Comportamentul infractorului în această etapă este reflexiv-acţional, întreaga lui
activitate psihică fiind marcată de viziunea panoramică a celor petrecute la locul faptei. Practica
a demonstrat în această direcţie existenţa unui registru de strategii de contracarare a activităţilor
de identificare şi tragere la răspundere penală a autorilor. În acest sens, o serie de infractori îşi
creează alibiuri care să convingă autorităţile că era imposibil ca ei să fi săvârşit fapta. Strategia
utilizată este, de regulă, aceea de a se îndepărta în timp util de locul infracţiunii şi de a apărea cât
mai curând în alt loc, unde, prin diferite acţiuni caută să se facă remarcaţi pentru a-şi crea probe,
bazându-se pe faptul că, după o anumită perioadă va fi dificil să se stabilească cu exactitate
succesiunea în timp a celor două evenimente. Alteori, infractorul apare în preajma locului unde
se desfăşoară cercetările, căutând să obţină informaţii referitoare la desfăşurarea acestora, şi
acţionând ulterior prin denunţuri, sesizări anonime, modificări în câmpul faptei, înlăturări de
probe, dispariţii de la domiciliu, internări în spital sau comiterea unor acţiuni mărunte pentru a fi
arestat. Toate aceste acţiuni întreprinse au scopul de a deruta ancheta în curs şi implicit,
identificarea lui.
Fuga de la locul unde s-a produs o infracţiune şi grija de a-şi procura un “alibi” nu este
întotdeauna un indiciu cert al culpabilităţii. Se cunosc cazuri când persoane care întâmplător au
asistat sau au descoperit o infracţiune, nu rămân la locul faptei, pentru a nu fi suspectate sau
citate ca martor. Asemenea comportare este tipică recidiviştilor, care în urma antecedentelor
penale ar fi uşor învinuiţi.
În urmărirea scopului, infractorii nu ezită în a întrebuinţa orice mijloace care i-ar putea
ajuta: minciuna, perfidia, atitudini variate, căutând să inspire compătimire pentru nedreptatea ce
li se face sau pentru situaţia în care au ajuns “siliţi de împrejurări”. Când aceste strategii nu au
succes, unii infractori manifestă aroganţă faţă de anchetator sau uneori recurg, chiar la
intimidarea acestuia.
Procesarea informaţiilor referitoare la evenimentele petrecute, determină, la nivel
cerebral apariţia unui focar de excitaţie maximă, cu acţiune inhibitorie asupra celorlalte zone, şi
în special asupra celor implicate în procesarea acelor evenimente care nu au legătură cu
infracţiunea, iar la nivel comportamental acţionează conform legii dominantei defensive.
Infractorul are o atitudine defensivă atât în timpul săvârşirii infracţiunii, cât şi după arestare, în
timpul cercetărilor şi a procesului, uneori chiar şi în timpul executării pedepsei.
În momentul în care infractorul a fost inclus în cercul de suspecţi şi este invitat pentru
audieri, comportamentul acestuia continuă să se caracterizeze prin tendinţa de simulare. Are o
atitudine defensivă, care merge de la mici denaturări până la încercări sistematice de a-şi
24
îmbunătăţi condiţia procesuală. Infractorul adoptă diferite poziţii tactice determinate nu numai de
gradul lui de vinovăţie, ci şi de poziţia pe care o are faţă de anchetator. Dacă infractorul simte că
îl domină pe anchetator (fie în capacitatea de argumentare, fie în privinţa probelor pe care le are
asupra vinovăţiei lui), acesta va fi extrem de precaut în ceea ce relatează şi nu va renunţa la
poziţia lui decât în faţa unor dovezi puternice. Dacă realizează superioritatea anchetatorului,
atunci rezistenţa lui scade şi dominanta defensivă se va manifesta doar prin unele ajustări ale
declaraţiilor pe care le face. Cei mai mulţi infractori sunt inconstanţi în depoziţii, recunosc o
parte la început, apoi neagă cu înverşunare, revin asupra celor declarate, pentru ca în final să facă
o mărturisire, dar şi aceea incompletă.
Printre împrejurările care pot constitui circumstanţe atenuante stipulate în Codul penal
(Art. 74, lit. c), este şi aceea privind atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii. Această
atitudine poate consta în prezentarea de bună voie la organele de urmărire penală, în atitudinea
sinceră pe tot parcursul procesului, recunoscând de la început că a comis fapta şi relatând exact
împrejurările legate de aceasta.

Tema de relfecţie nr. 1

Importanţa analizei fazei preinfracţionale în designul unor programe de
prevenire a comportamentului infracţional.

TIPURI DE INFRACTORI
Investigarea personalităţii infractorului şi conturarea unei tipologii, presupune
cunoaşterea aspectelor generale şi speciale ale acesteia (anatomice, fiziologice, psihologice,
sociologice, economice, culturale etc.), care implicit influenţează sau determină comiterea
infracţiunii.
Infractorii reprezintă o categorie socială aparte, cu o mare diversitate comportamentală.
Fiecare infractor este un caz particular, care se caracterizează printr-o seamă de trăsături
fiziologice, psihologice şi atitudini sociale care nu se regăsesc întocmai la toţi infractorii. Din
aceasztă cauză propunerea unei tipologii a infractorilor este dificilă. Prin tip, ca noţiune generală,
se înţelege o totalitate de trăsături caracteristice, distinctive ale unui grup social. Aceste trăsături
distinctive ar trebui să ofere o imagine sintetică asupra infractorului. În criminologia
contemporană predomină încă tipologia lui E. Seelig şi tipologia lui J. Pinatel.
Infractorul agresiv sau violent
Infractorul agresiv este autorul unor fapte violente, brutale, cu consecinţe individuale şi
sociale deosebite (vătămare corporală, tentativă de omor, lovitură cauzatoare de moarte, omor).

25
Acest infractor se caracterizează prin agresivitate, emotivitate puternică, descărcări reactive,
stări de mânie, ostilitate, autocontrol foarte scăzut etc.
Agresivitatea fizică (mai ales la infractorii cu o constituţie atletică) se manifestă şi prin
folosirea unor obiecte, cum ar fi cuţit, topor, armă, baston etc., iar agresivitatea verbală prin
insultă, calomnie, ameninţare, plângerea la autorităţi etc. (cu predilecţie la infractorii cu o
constituţie astenică).
Agresivitatea, ca trăsătură specifică acestui tip de infractor, de cele mai multe ori este
asociată cu abuzul de alcool, ceea ce determină o creştere a tensiunii emoţionale şi o scădere a
capacităţii de autocontrol, favorizând trecerea la actul infracţional agresiv.
Infractorul achizitiv
Infractorul achizitiv se caracterizează prin tendinţa de achiziţionare, de luare, şi însuşire
de bunuri şi valori în scop personal, în scop de câştig, în scop de întreţinere, de îmbogăţire etc.
Infractorul achizitiv comite o gamă variată de infracţiuni: furt, tâlhărie, abuz de încredere,
înşelăciune, tulburarea de posesie, fals şi uz de fals, delapidare, evaziune fiscală, luarea de mită
etc. În funcţie de genul infracţional, acest tip de infractor prezintă anumite particularităţi
specifice.
Infractorul caracterial
Caracterul vizează suprastructura socio-morală a personalităţii, calitatea de fiinţă socială
a omului. Caracterul apare ca nucleu al personalităţii, întrucât exprimă profilul psihomoral
evaluat după consistenţă şi stabilitate. Acesta reprezintă un subsistem relaţional-valoric şi de
autoreglaj, exprimându-se printr-un ansamblu de atitudini-valori.
Infractorul caracterial prezintă unele tulburări de ansamblu ale caracterului, unele deficienţe în
capacitatea de organizare şi ierarhizare a valorilor sociale. Acest tip de infractor se caracterizează
prin: orgoliu, vanitate, trufie, ambiţie, individualism, dominaţie, încredere excesivă în sine,
suspiciune, instabilitate comportamentală, inadaptare socială, desconsiderarea celorlalţi, lipsa
emoţiilor şi a sentimentelor superioare etc. Este foarte revendicativ şi deseori intră în conflict
interrelaţional.
Cele mai frecvente infracţiuni pe care le comite sunt: furtul, înşelăciunea, abuzul de
încredere, distrugerea prin incendiere, omorul, violul etc.
Infractorul sexual
Acest infractor se caracterizează prin: impulsivitate, brutalitate, violenţă, indiferenţă
afectivă, autocontrol scăzut, impuls sexual puternic, devieri ale instinctului sexual, perversitate,
afectarea simţului moral, sadism sau masochism etc.
La acest tip de infractor se produce o regresie comportamentală, evidenţiată prin
dezinhibiţia unor modalităţi primare în satisfacerea unor impulsuri imediate. Persistenţa
26
impulsurilor sexuale şi imposibilitatea depăşirii lor, pot determina comportamente delictuale.
Infracţiunile comise sunt cele cu tematică sexuală: viol, incest, pedofilie sau chiar omor.
La sadic satisfacerea impulsului sexual, are loc numai dacă îl face pe partenerul său
sexual să sufere fizic (bătut, chinuit, torturat etc.) şi moral (sfidat, batjocorit, umilit etc.). Uneori,
îşi poate consuma actul sexual numai prin omorârea partenerului, când acesta se află în agonie.
În schimb, masochistul îşi satisface impulsul sexual numai dacă el însuşi este chinuit, torturat
(biciuit, rănit, însângerat etc.) sau, la instigarea lui, un altul aplică unui terţ aceeaşi procedură.
Trecerea la act nu poate fi blocată sau amânată, deoarece infractorul sexual nu are un
sistem etic interiorizat. El nu anticipează consecinţele şi nici nu atribuie faptelor sale o
semnificaţie negativă. Actul infracţional se desfăşoară în condiţiile dictate de impulsul sexual
puternic, la sfârşitul căruia infractorul se simte “eliberat” organic şi psihic.
Infractorul ocazional
Infractorul ocazional comite o faptă penală datorită unor incitaţii exterioare, a unor ocazii
speciale. Se pune problema dacă la acest tip de infractor, factorii externi sunt decisivi ( ocazia îl
face pe individ infractor) sau factorii interni, personali (ocazia descoperă infractorul din individ).
Majoritatea criminologilor şi a psihologilor criminalişti susţin că factorii externi sunt
predominanţi, dar există şi o contribuţie a factorilor interni. Astfel, sunt situaţii, împrejurări
excepţionale care pot determina la infracţiune şi pe o persoană care, în alte împrejurări nu ar
comite o asemenea faptă. O caracteristică a infractorului ocazional este faptul că el nu
recidivează.
Infractorul ocazional se caracterizează prin: sugestibilitate, sensibilitate,
impresionabilitate, autocontrol psihocomportamental scăzut, luarea rapidă a deciziilor etc.
În funcţie de contextul situaţional şi genul infracţiunilor, acest tip de infractor este de
mai multe feluri:
a). infractorul ocazional comun care, sub presiunea unor trebuinţe imediate şi prezenţa unor
circumstanţe defavorabile, comite furturi din magazine, încalcă ordinea publică sau, pentru
obţinerea unor beneficii ilegale, săvârşeşte activităţi frauduloase;
b). infractorul care săvârşeşte fapte penale sub presiunea unor stări emotive puternice (mânie,
furie, ură, jignire etc.), pe care nu le poate stăpâni;
c). infractorul care sub influenţa unor condiţii personale critice şi defavorabile (situaţie materială
precară, criză financiară momentană etc.), poate comite o infracţiune;
d). infractorul care comite un delict din imprudenţă, din neprevedere (automobilistul care încalcă
regulile de circulaţie).

27
Infractorul profesional
Infractorul profesional sau de “carieră” este format şi socializat în direcţia comiterii
infracţiunii. Unica lui sursă de existenţă o constituie infracţiunea. Refuzul muncii cinstite şi
legale apare ca o trăsătură esenţială a acestui tip de infractor. Obiectul principal al activităţilor
sale infracţionale îl constituie câştigurile financiare, neimplicându-se în infracţiuni cu violenţă, în
afară de cazul în care violenţa este “specialitatea” sa (tâlhăria). De obicei debutează în calitate de
copil delincvent, provenind dintr-un mediu social disfuncţional.

În cadrul acestei specialităţi infracţionale se întâlnesc două categorii: a). infractorul

profesional pasiv, care nu desfăşoară o activitate socială utilă, câştigându-şi existenţa din
săvârşirea unor infracţiuni, din practicarea unor activităţi parazitare (cerşetoria, vagabondajul,
prostituţia, jocurile de noroc etc.).
Infractorul profesional pasiv se caracterizează prin: nivel scăzut atât al inteligenţei, cât şi
a pregătirii şcolare, capacitate redusă de rezolvare a dificultăţilor zilnice, structură caracterială
labilă, sugestibilitate, tendinţa de supunere, motivaţie scăzută, autocontrol comportamental
oscilant etc. b). infractorul profesional activ, dinamic şi organizat, îşi câştigă existenţa din
infracţiuni mai complexe (furt din buzunare, fals şi uz de fals, proxenetism etc.).
Infractorul profesional activ îşi formează deprinderi şi abilităţi tehnice de înalt specialist,
este capabil să-şi planifice activităţile, să-şi aleagă victimele şi să-şi îndeplinească planul de
comitere a infracţiunii în aşa fel încât să evite depistarea ei. El planifică acţiunea infracţională
mult mai amplu decât o face infractorul obişnuit. De cele mai multe ori comite infracţiuni
acţionând în mod organizat şi în bandă (furturi prin spargere din locuinţe, magazine, hoteluri,
bănci, case de bani, furturi de autovehicule, contrabandă, escrocherii etc.). Se caracterizează
printr-un nivel de inteligenţă mediu sau chiar ridicat, este insensibil, indiferent afectiv, lipsit de
simpatie şi compasiune, este impulsiv, egocentric, tupeist, pervers, răzbunător, are un autocontrol
general scăzut, manifestă intoleranţă la frustrare şi nu poate realiza afectul aşteptării etc.
În general, infractorul profesional este pregătit pentru arest şi judecată, fiind mereu în
expectativa unei pedepse privative de libertate, considerând aceasta ca făcând parte din viaţa sa.
În penitenciar, intrând în contact cu alţi infractori, are posibilitatea de a învăţa noi metode de
comitere a infracţiunilor, participând la un adevărat schimb de experienţă, profesorii lui fiind
infractorii profesionişti mai în vârstă. Ca rezultat al infracţiunii, el îşi păstrează o parte din bani
pentru cheltuieli de judecată şi pentru perioada post-detenţie.
La infractorul profesional afectul atinge o formă pasională pronunţată, iar acţiunea este
profund dirijată de raţiune. Infractorul se deosebeşte de ceilalţi oameni, nu printr-o funcţionare
deosebită a proceselor sale psihice, ci prin faptul că acţiunile lui au un conţinut antisocial.

28
Aptitudinile lui specifice, elaborate în urma unei practici îndelungate, care îl situează în unele
privinţe deasupra omului normal, obişnuit, nu-i determină acţiunea infracţională fără un mediu
favorabil, reprezentat de condiţiile socio-economice.
Infractorul recidivist
Infractorul recidivist comite infracţiunea în mod repetat, din obişnuinţă. După comiterea
unei infracţiuni, fiind descoperit şi pedepsit, comite din nou alte infracţiuni. Acesta se
caracterizează prin: imaturitate intelectuală, impulsivitate, agresivitate, egocentrism, scepticism,
tendinţă de opoziţie, indiferenă afectivă etc.
Infractorii recidivişti au tendinţa de a percepe realitatea într-un mod neobişnuit şi
deformat, având impresia că nimeni nu le oferă ajutor şi că în viaţă totul se petrece conform
legilor “baftei” sau "ghinionului". Acestora le este caracteristică prezenţa unor manifestări de
indecizie şi incertitudine interioară, dificultate de autoreprezentare, tendinţa de a-şi ascunde
propria personalitate.
Succesul obţinut de infractor la prima infracţiune, acţionează drept stimul pentru alte
situaţii infracţionale asemănătoare. Acceptă greu dezaprobarea, câtă vreme aprobarea îl
stimulează pozitiv. Un indiciu deosebit de relevant al periculozităţii persoanei infractorului îl
constituie atitudinea sa din trecut faţă de exigenţele legii penale. De aceea, individualizînd
pedeapsa, instanţa nu poate face abstracţie de lipsa sau
de existenţa unor antecedente penale, chiar dacă a intervenit amnistia, graţierea sau chiar
reabilitarea.
Infractorul ideologic
Infractorul ideologic sau politic, nu se confundă cu infractorul de drept comun.
Infractorul ideologic este persoana care, având anumite idei şi convingeri politice, economice,
ştiinţifice sau religioase, comite, datorită acestor idei, fapte care aduc atingere legilor penale
existente într-un anumit stat, motiv pentru care este considerat adversar şi implicit este
sancţionat. De regulă, infractorul ideologic este un militant pentru reforme şi schimbări sociale,
economice, ştiinţifice etc. El nu este determinat în faptele sale de scopuri personale, ci de dorinţa
de a face bine altora, de a înlătura suferinţe sau nedreptăţi. Istoria a demonstrat că mulţi militanţi
politici, consideraţi la un moment dat ca infractori, şi pedepsiţi pentru aceasta, ulterior ideile lor
au triumfat, iar aceştia au fost consideraţi eroi. Nu se consideră infractori politici, persoanele care
comit acte de terorism.
Infractorul debil mintal
Statistica a demonstrat că procentul debililor mintali în populaţia penală este ridicat, ceea
ce presupune existenţa unui tip special de infractor şi anume infractorul debil mintal.
Infracţiunile comise de acesta sunt în funcţie de gradul debilităţii sale (uşoară, medie, gravă).
29
 Infractorul debil mintal are o gândire infantilă, concretă. Predomină doar achiziţia de
cunoştinţe, fără a putea prelucra şi elabora soluţii proprii în diferite situaţii. Atenţia şi memoria
funcţionează limitat, iar autocontrolul este foarte scăzut Este credul, sugestibil, instabil emotiv,
egocentric, iar empatia lipseşte cu desăvârşire. Conştiinţa de sine este slab dezvoltată, nu îşi dă
seama de limitele restrânse ale propriei judecăţi. Apreciază realitatea după nivelul său de
înţelegere. Îi lipseşte capacitatea de prevedere şi implicit consecinţele faptelor sale. La
deficienţele mintale se adaugă şi carenţele caracteriale, ceea ce îl face şi mai mult un inadaptat
social. Insuficienţa capacităţii mintale generează un comportament infracţional cu atât mai
periculos, cu cât defectivitatea sa este mai accentuată. Infractorul debil mintal este lipsit de
posibilităţile de adaptare adecvată, suplă, la situaţiile nou intervenite în ambianţă.
Infractorul alienat
Criminologia şi psihologia judiciară modernă abordează studiul personalităţii infractorului
alienat în procesul depersonalizării sale, studiind multilateral cauzele şi condiţiile ce se manifestă
în circumstanţele atât de ordin obiectiv, cât şi subiectiv. Orice cercetare a comportamentului
anormal se orientează într-un sens etiologic, precizând rolul factorilor bio-psiho-socio-culturali,
structura personalităţii individului, capacităţile sale intelectual-afective şi motivaţionale, modul
cum ele contribuie la realizarea conduitei deviant-aberante.
Infractorul alienat se caracterizează printr-o dizarmonie structurală a personalităţii, care
afectează funcţiile cognitive, afective, motivaţionale, volitive şi terminând cu acţiunile,
activitatea şi conduita socială. Acesta are o gândire haotică, stăpânită de idei fixe, de tendinţe şi
acţiuni străine de realitatea în care trăieşte. Este stăpânit de frică sau mânie pronunţată, de emoţii
şi stări afective puternice, explozive, necontrolate.
Sub raport social, acesta pierde legătura cu familia, prietenii, profesia, ajungând la un
pronunţat proces de înstrăinare şi însingurare. Infractorul alienat comite fapte brutale, crude, fără
motiv, atacând prin surprindere, pe neaşteptate, din “senin” (omor deosebit de grav, distrugere
prin incendiere etc.),. Infractorul alienat nu are control de sine şi nici conştiinţa stării sale, ceea
ce îl face iresponsabil şi implicit nu răspunde penal.
În funcţie de boala de care suferă, infractorul alienat se poate clasifica în: infractorul
schizofrenic, paranoic, maniaco-depresiv, epileptic, alcoolic sau toxicoman, traumatizat fizic sau
psihic, senil. La aceştia se mai adaugă o altă categorie, şi anume infractorul alienat datorită unor
cauze organice, îmbolnăviri grave care afectează în special, sistemul nervos central.
Fenomenul delincvent include dimensiuni şi aspecte diferite în funcţie de săvârşirea,
descoperirea, înregistrarea şi judecarea delictelor, după cum urmează:
1).Delincvenţa (criminalitatea) reală, denumită şi cifra neagră a criminalităţii. Ea
cuprinde totalitatea actelor şi faptelor antisociale cu caracter penal săvârşite în realitate,
30
indiferent dacă ele au fost descoperite şi înregistrate de instituţiile penale. Criminalitatea
reprezintă adevărata dimensine a ilicitului penal, însă estimarea ei este aproape imposibilă,
datorită impedimentelor de natură tehnico-criminalistice, operaţionale şi statistice;
2).Delincvenţa (criminalitatea) descoperită, care cuprinde faptele săvârşite în realitate şi
care au fost depistate şi identificate de către serviciile specializate. De regulă, cifra delincvenţei
descoperite este inferioară celei reale, deoarece nu toate delictele sunt descoperite şi nu toţi
delincvenţii sunt identificaţi; unele delicte nu sunt reclamate, altele, nu sunt înregistrate, altele
sunt retractate chiar de către victimă etc.;
3).Delincvenţa (criminalitatea) judecată, reprezintă acea parte din delincvenţa
descoperită şi înregistrată de unităţile de poliţie care este judecată şi sancţionată de instanţele
penale. Volumul ei este mult diminuat, întrucât nu toate delictele descoperite ajung să fie
judecate. Astfel unele delicte sunt graţiate şi amnistiate, altele nu mai sunt sancţionate datorită
împlinirii termenelor legate de prescripţie, decesul delincvntului etc.

Tema de reflecţie nr. 2

Importanţa practică a conturării unei tipologii a infractorilor.

PROFILUL PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI

Studiindu-se diferite categorii de infractori sub aspectul particularităţilor psihologice, s-a
reuşit să se stabilească anumite caracteristici comune care se regăsesc la majoritatea celor care
încalcă în mod frecvent legea:

Inadaptarea socială

Este evident că orice infractor este un inadaptat din punct de vedere social. Inadaptaţii,
cei greu educabili, de unde se recrutează întotdeauna devianţii, sunt elemente a căror educaţie s-a
realizat în condiţii neprielnice şi în mod nesatisfăcător. Anamnezele făcute infractorilor arată că,
în majoritatea cazurilor, aceştia provin din familii dezorganizate (părinţi decedaţi, divorţaţi,
infractori, alcoolici etc.) unde nu există condiţii, pricepere sau preocupare necesară educării
copiilor. Acolo unde nivelul socio-cultural al părinţilor nu este suficient de ridicat, unde nu se dă
atenţia cuvenită normelor regimului zilnic, se pun implicit bazele unei inadaptări sociale.
Atitudinile antisociale care rezultă din influenţa necorespunzătoare a mediului duc la
înrădăcinarea unor deprinderi negative care, în diferite ocazii nefavorabile pot fi actualizate,
conducând la devianţă şi apoi la infracţiune.

31
Duplicitatea comportamentului
Conştient de caracterul socialmente distructiv al actului infracţional, infractorul lucrează
în taină, observă, plănuieşte şi execută totul ferit de ochii oamenilor, în general şi ai autorităţilor
în special. Reprezentând o dominantă puternică a personalităţii, duplicitatea infractorului este a
doua lui natură, care nu se maschează numai în perioada în care comite fapta infracţională, ci tot
timpul. El joacă rolul omului corect, cinstit, al omului cu preocupări de o altă natură decât cele
ale “specialităţii” infracţionale. Acest “joc” artificial îi denaturează actele şi faptele cotidiene,
făcându-l uşor depistabil pentru un bun observator. Necesitatea tăinuirii, a “vieţii duble”, îi
formează infractorului deprinderi care îl izolează tot mai mult de societate, de aspectul normal al
vieţii.
Imaturitatea intelectuală
Aceasta constă în incpacitatea infractorului de a prevedea pe termen lung consecinţele
acţiunii sale antisociale. Există ipoteza că infractorul este strict limitat la prezent, acordând o
mică importanţă viitorului. Arbuthnot (1987) concluzionează faptul că acesta este centrat pe
prezent şi nu discriminează cert delincvenţa de nondelincvenţă. Imaturitatea intelectuală nu se
suprapune cu rata scăzută a coeficientului de inteligenţă (Q.I.), ci înseamnă o capacitate redusă
de a stabili un raport raţional între pierderi şi câştiguri în proiectarea şi efectuarea unui act
infracţional, trecerea la comiterea infracţiunii efectuându-se în condiţiile unei prudenţe minime
faţă de pragurile de toleranţă a conduitelor în fapt.
Imaturitatea afectivă
Constă în decalajul persistent între procesele cognitive şi afective, în favoarea celor din
urmă. Datorită dezechilibrului psiho-afectiv, imaturitatea afectivă duce la o rigiditate psihică, la
reacţii disproporţionate, predominând principiul plăcerii în raport cu cel al realităţii. Imaturul
afectiv recurge la comportamente infantile (accese de plâns, crize etc.) pentru obţinerea unor
plăceri imediate, minore şi uneori nesemnificative. Nu are o atitudine consecventă faţă de
problemele reale şi importante, este lipsit de o poziţie critică şi autocritică autentică, este
nerealist, instabil emoţional. Imaturitatea afectivă asociată cu imaturitatea intelectuală
predispune infractorul la manifestări şi comportamente antisociale cu urmări deosebit de grave.
Instabilitatea emotiv-acţioanlă
Datorită experienţei negative, a educaţiei deficitare primite în familie, a deprinderilor şi
practicilor antisociale însuşite, infractorul este un individ instabil din punct de vedere emotiv-
acţional, un element care în reacţiile sale trădează discontinuitate, salturi nemotivate de la o
extremă la alta, inconstanţă în reacţii faţă de stimuli. Această instabilitate este o trăsătură
esenţială a personalităţii dizarmonic structurată a infractorului adult sau minor, o latură unde tr
aumatizarea personalităţii se evidenţiază mai bine decât pe planul componentei cognitive.
32
Instabilitatea emotivă face parte din stările de dereglare a afectivităţii infractorilor care se
caracterizează prin: lipsa unei autonomii afective, insuficienta dezvoltare a autocontrolului
afectiv, slaba dezvoltare a emoţiilor şi sentimentelor superioare, îndeosebi a celor morale etc.
Toate acestea duc la lipsa unei capacităţi de autoevaluare şi de evaluare adecvată, la lipsa de
obiectivitate faţă de sine şi faţă de alţii.
Sensibilitatea deosebită
Anumiţi excitanţi din mediul ambiant exercită asupra lor o stimulare spre acţiune cu mult
mai mare ca asupra omului obişnuit, ceea ce conferă un caracter atipic reacţiilor acestora. Pe
infractor îl caracterizează lipsa unui sistem de inhibiţii elaborat pe linie socială, aceasta ducând la
canalizarea trebuinţelor şi intereselor în direcţie antisocială. Atingerea intereselor personale,
indiferent de consecinţe, duce la mobilizarea excesivă a resurselor fizice şi psihice.
Frustrarea
Reprezintă starea celui care este privat de o satisfacţie legitimă, care este înşelat în
speranţele sale. Este un fenomen complex de dezechilibru afectiv ce apare la nivelul
personalităţii în mod tranzitoriu sau relativ stabil, ca urmare a obstrucţionării satisfacerii unei
trebuinţe, a deprivării subiectului de ceva ce îi aparţinea anterior. Frustrarea este, de fapt,
experienţa afectivă a eşecului, trăirea mai mult sau mai puţin dramatică a nereuşitei. Una şi
aceeaşi situaţie poate fi resimţită ca favorabilă de către o persoană şi poate fi trăită ca frustrantă
de către alta.
Frustrarea presupune îngustarea câmpului de acţiune. În cadrul unui grup, subiectul se
confruntă cu intenţiile celorlalţi. Reacţia la această situaţie poate fi activă, deci agresivă, pentru
ca subiectul să-şi impună intenţiile sau pasivă, când acesta îşi reprimă actele, pentru a limita
agresivitatea celorlalţi.
Infractorii reacţionează diferenţiat la situaţiile frustrante, de la abţinere (toleranţă la
frustrare) şi amânare a satisfacţiei până la un comportament agresiv. Cei puternic frustraţi au
tendinţa să-şi piardă pe moment autocontrolul acţionând haotic, inconstant, atipic, agresiv şi
violent cu urmări antisociale grave.
Complexul de inferioritate
Desemnează o totalitate de trăiri şi de trăsături personale cu un conţinut afectiv foarte
intens, favorizate de situaţii, evenimente, relaţii umane etc. care au un caracter frustrant. Pentru
infractor, complexul de inferioritate reprezintă o stare pe care acesta o resimte ca un sentiment de
insuficienţă, de incapacitate personală. Uneori complexul de inferioritate se cristalizează în jurul
unor caracteristici personale considerate neplăcute, a unor deficienţe, infirmităţi reale sau
imaginare fiind potenţate şi de către dispreţul, dezaprobarea tacită sau exprimată a celorlalţi.

33
Complexul de inferioritate incită adesea la comportamente compensatorii, iar în cazul
infractorilor la comportamente de tip inferior orientate antisocial.
Egocentrismul
Reprezintă tendinţa individului de a raporta totul la el însuşi, el şi numai el se află în
centrul tuturor lucrurilor şi situaţiilor. Atunci când nu-şi realizează scopurile propuse devine
invidios şi susceptibil, dominator şi chiar despotic. Egocentricul nu este capabil să vadă dincolo
de propriile dorinţe, scopuri, interese. Este un individ incapabil să recunoască superioritatea şi
succesele celorlalţi, se crede permanent persecutat, consideră că are întotdeauna şi în toate
situaţiile dreptate. Îşi minimalizează defectele şi insuccesele, îşi maximizează calităţile şi
succesele, iar atunci când greşeşte în loc să-şi reconsidere poziţia, atacă virulent.
Labilitatea este trăsătura personalităţii care semnifică fluctuaţia emotivităţii,
capriciozitatea şi ca atare o accentuată deschidere spre influenţe. Infractorul nu-şi poate inhiba
sau domina dorinţele, astfel că acţiunile sale sunt imprevizibile. Instabilitatea emoţională
presupune o insuficientă maturizare afectivă, individul fiind robul influenţelor şi sugestiilor,
neputând să-şi inhibe pornirile şi dorinţele în faţa pericolului public şi a sancţiunii penale. Nu
realizează consecinţele pe care le aduce actul criminal.
Agresivitatea reprezintă un comportament violent şi destructiv orientat spre persoane,
obiecte sau spre sine. Agresivitatea se referă la toate acţiunile voluntare orientate asupra unei
persoane sau asupra unui obiect, acţiuni care au drept scop producerea, într-o formă directă sau
simbolică, a unei pagube, jigniri sau dureri (Ranschburg, 1979).
La infractor agresivitatea apare fie în situaţii frustrante, fie atunci când acesta comite
infracţiuni prin violenţă. Agresivitatea şi violenţa nu pot fi separate de alte trăsături ale
personalităţii infractorului. Astfel agresivitatea este strâns legată nu numai de intoleranţa la
frustrare, ci şi de forţa exacerbată a trebuinţelor polarizate în plăcerea de a domina ( Mucchielli,
1981). Agresivitatea şi violenţa infractorilor este declanşată uşor şi datorită lipsei sentimentului
de culpabilitate şi tendinţei de a considera actele lor drept legitime.
Cele mai cunoscute forme de agresivitate sunt: autoagresivitatea şi heteroagresivitatea.
Autoagresivitatea constă în îndreptarea comportamentului agresiv spre propria persoană,
exprimându-se prin automutilări, tentative de sinucidere sau chiar sinucidere. Heteroagresivitatea
presupune canalizarea violenţei spre alţii, manifestându-se prin forme multiple, cum ar fi:
omuciderea, tâlhăria, violul, tentativa de omor, vătămarea corporală etc.
J.Pinatel distinge două forme distincte ale agresivităţii: ocazională şi profesională.
Agresivitatea ocazională se caracterizează prin spontaneitate şi violenţă, fiind mai des întâlnită în
crimele pasionale. Agresivitatea profesională se caracterizează printr-un comportament violent,

34
durabil, care se relevă ca o constantă a personalităţii infractorului, acesta manifestându-se
agresiv în mod deliberat, conştient.
Indiferenţa afectivă este strâns legată de egocentrism. Ea se caracterizează prin lipsa
emoţiilor, a sentimentelor şi a empatiei, respectiv, incapacitatea infractorului de a înţelege
nevoile şi durerile celorlalţi, prin satisfacţia resimţită faţă de problemele altora. Indiferenţa
afectivă redă în fond stările de inhibare şi dezorganizare emoţională. Această latură a
personalităţii infractorului se formează de la vârste timpurii, fiind una dintre principalele carenţe
ale procesului socializării, un rol important deţinându-l în acest plan funcţionarea defectuoasă a
structurii familiale, precum şi stilul educaţional adoptat în cadrul acestei microstructuri. De
obicei, infractorul nu este conştient de propria-i stare de inhibare emoţională, ceea ce explică atât
calmul cât şi sângele rece cu care sunt comise o serie de infracţiuni de o violenţă extremă.
Legătura strânsă dintre indiferenţa afectivă şi egocentrism constă în faptul că infractorului îi este
străin sentimentul vinovăţiei, al culpabilităţii.
Aceste componente ale personalităţii criminale se pot întâlni şi la celelalte persoane, însă
la acestea nu sunt elemente dominante ale personalităţii, nu au consistenţa şi frecvenţa întâlnită
la delincvenţi. Diferenţa dintre nedelincvenţi şi delincvenţi rezidă în pragul delincvenţial. Astfel,
delincventul format, recidivistul, în opoziţie cu nedelincventul sau cu delincventul ocazional, nu
aşteaptă ivirea unei situaţii propice, a unei incitaţii exterioare, ci provoacă el însuşi ocaziile în
care apoi operează. Cu cât trăsăturile personalităţii criminale sunt mai intense, cu atât facilitează
trecerea la actul infracţional.
Infractorul are o personalitate psiho-morală deficientă. Ca urmare a orientării axiologice,
a sistemului de valori pe care îl posedă, infractorul este incapabil din punct de vedere psihic să
desfăşoare o muncă socială susţinută. Trăind în conflict cu societatea şi acţionând mereu
împotriva ei, prin succesele obţinute în activitatea infracţională devin încrezuţi, orgolioşi,
supraapreciindu-se şi ajungând la manifestări de vanitate, adeseori puerile. Infractorul se simte
mereu în continuă apărare legitimă faţă de societatea care refuză să îi ofere de bună voie ceea ce
capriciul lui de moment pretinde. Elementul lui vital şi în acelaşi timp şi o trăsătură
fundamentală a caracterului său este minciuna.
Lipsa unui microclimat afectiv, eschivarea de constrângeri social-morale, lipsa unor
valori etice către care să tindă, îl fac pe infractor indiferent faţă de viitor, îi împrumută o
atitudine de totală nepăsare faţă de propria-i soartă. Din acest motiv aparentul curaj de care dă
dovadă, reprezintă de fapt insensibilitate, indiferenţă în urma tensiunii continue, în urma
obişnuinţei de a fi mereu în pericol. Egoismul elimină complet orice urmă de compasiune, şi ca
urmare poate duce la acte de mare cruzime. Se remarcă sentimentalismul ieftin al infractorului,
care are o forţă mobilizatoare majoră, constituind resortul care îl împinge spre acţiune.
35
 Tema de reflecţie nr. 3
Relaţia costuri-beneficii în activitatea infractorilor

PARTICULARITĂŢILE PSIHOLOGICE ALE DIFERITELOR CATEGORII DE

INFRACTORI
Prezentăm în continuare particularităţile psihologice ale diferitelor categorii de infractori:
CERŞETORUL - formează un clan deosebit în lumea infractorilor. Se poate spune că
cerşetorul are o personalitate histrionică. Acesta este în posesia unor elemente ale artei
dramatice, stiind să-şi valorizeze defectele fizice în aşa fel încât să impresioneze, să
sensibilizeze. Acţionează prin intermediul rolului jucat verbal, prin mimica şi costumaţia
adecvată. Cei ce ajung la măiestrie în cerşetorie, ştiu să utilizeze metode cu totul deosebite
(modularea vocii, gestica, invocarea unor mari necazuri etc.) pentru a atrage atenţia trecătorilor
şi a obţine compasiunea lor. Cerşetorul dispune de inteligenţă emoţională şi un grad ridicat de
adaptabilitate. Este abil, subtil, ingenios, speculativ. De fiecare dată face apel la principiile
creştine, invocând divinitatea.
Unii cerşetori îşi adaptează rolul după sezon, clientelă, oraş, cartier. Locurile pe care le
preferă cerşetorul sunt cele cu afluenţă mare de public (pieţe, gări, la intrarea în magazine, săli de
spectacol, stadioane, mijloace de transport în comun şi staţiile acestora etc.) sau cele care prin
specificul activităţii generează compasiune (biserică, spital etc.). Eventualele infirmităţi sunt
subliniate cu grijă şi apar fie etalate ostentativ, fie abia discret sugerate, nuanţate. Acest tip de
infractor profită fără jenă de orice sentiment sau interes al publicului, fiind totodată bun
cunoscător empiric în sesizarea şi exploatarea trăsăturilor psihologice ale celor de la care cerşesc.
Cerşetorii sunt organizaţi în adevărate “reţele” naţionale sau internaţionale, liderii
acestora având un profit consistent, uneori chiar fabulos. În reţea sunt foarte bine organizaţi,
respectându-şi fiecare ierarhia şi rolul pe care îl are: unii transportă şi plasează cerşetorul în locul
stabilit, alţii trec periodic, la anumite ore, să ia banii rezultaţi din cerşit. Cea mai mare parte din
banii adunaţi trebuie să o predea şefului său, care îi asigură şi “protecţia.” Cerşetorul care nu
reuşeşte să adune suma stabilită, este pedepsit de şeful lui, uneori, foarte dur.
HOŢUL - săvârşeşte cea mai primitivă acţiune infracţională. Acţiunea în sine constă din
mişcări relativ simple: întinderea mâinii, apucarea obiectului, atragerea lui spre infractor,
camuflarea şi transportarea acestuia într-un loc ascuns. Caracteristic furtului este modul discret al
sustragerii obiectului şi apoi îndepărtarea rapidă de la locul infracţiunii, ascunderea de acei care
l-ar putea urmări şi implicit identifica. Hoţul lucrează mai mult cu mâna şi cu corpul, dar acest
36
lucru se referă numai la acţiunea în sine, deoarece pregătirea unui furt cere o activitate mintală
minuţioasă, deosebit de laborioasă. Caracterul predominant fizic al acţiunii presupune din partea
lui un antrenament deosebit. Dexteritatea lui caracteristică, mobilitatea fizică, rapiditatea
mişcărilor sunt rezultatele în primul rând al exerciţiului şi, numai în al doilea rând, sunt
favorizate şi de unele predispoziţii native (mobilitatea proceselor nervoase fundamentale, nivelul
de dezvoltare şi perfecţionare al analizatorilor etc.). Automatizarea unor mişcări specifice,
declanşate de stimuli specifici, în urma unui exerciţiu îndelungat, nuanţat şi perfecţionat îi face
pe unii hoţi “să fure fără să vrea”.
Hoţul are un spirit de observaţie bine dezvoltat, orientare promptă în situaţia dată şi
organizarea imediată a unui plan de acţiune bazat pe elemente concrete. Mijloacele lui de
operare, deşi unele ingenioase, se bucură totuşi de puţină variabilitate. Sistemul acestuia de a
acţiona într-o situaţie sau alta, în general, se împrumută prin imitaţie. Ca şi ceilalţi infractori,
hoţul nu are o gândire care să exceleze prin calităţi deosebite, deoarece ea este limitată la
preocupările lui specifice. Hoţul acţionează după “şabloane şi reţete” puţin variabile, fiind lipsit
de acele calităţi ale voinţei care au sens socio-moral. Înclinaţia spre risc este deosebit de mare,
fapt pentru care de multe ori ei mizează pe elemente cu extrem de puţine şanse de reuşită.
Reacţia tipică este debarasarea de obiectul furat şi fuga. Acesta nu se apără şi nu opune
rezistenţă, numai în cazul când este atacat fizic. Coincidenţa unor factori externi, nefavorabili, cu
nereuşita acţiunii infracţionale îl determină pe hoţ să fie superstiţios, uneori chiar mistic.
HOŢUL DIN BUZUNARE SAU ŞUŢUL cum i se mai spune, acţionează de obicei, numai
în locurile aglomerate (magazine, gări, pieţe, mijloace de transport în comun, stadioane, săli de
spectacole etc.). În mod obişnuit, locul din care se fură este buzunarul, poşeta, sacoşa etc., unde
întotdeauna se păstrează valori. De aici decurg o serie întreagă de consecinţe care se referă la
îmbrăcămintea infractorului, mijloacele de operare, trucurile folosite şi altele. Anotimpurile
preferate ale hoţului din buzunare sunt cele călduroase, deoarece persoanele sunt îmbrăcate uşor,
cu buzunare expuse, cu haine mai largi, ceea ce oferă mai puţine obstacole. Furturile din
buzunare se comit de obicei noaptea, în gări, în trenuri etc., iar ziua numai la anumite ore, în
special în mijloacele de transport în comun, când lumea este grăbită şi se înghesuie să plece sau
să vină de la serviciu sau de la diverse spectacole. Când au loc manifestaţii cultural-sportive, în
special meciuri de fotbal, concerte şi spectacole în aer liber, atunci deverul este mare. Dacă
persoanele au mai consumat şi băuturi alcoolice, misiunea hoţilor din buzunare este mult uşurată.
Hoţii din această categorie, îi sesizează foarte uşor pe cei distraţi, neglijenţi, naivi etc. Femeile
îndrăgostite, bine dispuse sunt o ţintă ideală pentru hoţi. Aceştia nu au nici un fel de scrupule,
speculează toate situaţiile din care pot profita. Acest tip furturi au o incidenţă mai mare în
preajma sărbătorilor de iarnă sau primăvară. Femeile infractoare preferă în special magazinele,
37
deoarece sunt mai puţin suspectate decât bărbaţii, deşi uneori ele acţionează în complicitate cu
bărbaţii.Hoţul din buzunare operează de regulă în echipă, fiecare membru având un rol bine
stabilit. De exemplu, unul provoacă înghesuiala sau o accentuează, altul sustrage portmoneul sau
ceasul, iar altul, plasat în spatele acestuia, primeşte obiectul furat. Instrumentul ajutător cel mai
folosit în comiterea faptei este lama. Hoţul din buzunare poate fi recunoscut uşor, în primul rând
după îmbrăcăminte. Este tentat să se îmbrace cât mai elegant, pentru a nu crea suspiciuni şi
pentru a poza în cetăţeni onorabili. Întotdeauna sunt bărbieriţi proaspăt şi tunşi normal, nu poartă
plete, ca să nu atragă atenţia.
Pentru a-şi masca mâna pe care o introduc în buzunarele sau poşetele “husănilor”-
expresie pe care o atribuie victimelor, o acoperă cu un obiect pe care îl ţin în cealaltă mână.
Procedeul este obligatoriu, mai ales când operează singur. De regulă, aceste obiecte sunt: un
pulover, o bască, o sacoşă, o pungă din plastic de culoare închisă, un ziar etc. Un alt element de
identificare a hoţului din buzunare sunt gesturile tipice în staţiile mijloacelor de transport în
comun, înainte de sosirea acestora. Alegându-şi victima, hoţul începe să facă diferite mişcări din
încheietura mâinii cu care va opera (o contractă, o relaxează, o contractă…, îşi încălzeşte
tendoanele mîinii). Cu cât momentul se apropie, starea tensională a hoţului este tot mai
accentuată, emoţiile crescând în intensitate. La apariţia mijlocului de transport în comun, i se
schimbă culoarea feţei, alternând paloarea cu hiperemia. Ca un reflex de apărare, hoţul din
buzunare dă mereu din cap şi transpiră intens. Suspicios, aruncă neâncetat priviri în spatele său,
concomitent mişcându-şi arătătorul şi indexul mâinii cu care urmează să facă “priza”. Zâmbeşte
fără motiv, dacă cineva se uită la el, îşi trece de mai multe ori mâna prin păr sau se piaptănă, se
şterge cu batista etc.
Hoţul din buzunare caută să nu lase nici cea mai mică impresie că se cunoaşte cu ceilalţi
membri ai grupului infracţional. Apropiindu-se mijlocul de transport în comun, ei se intercalează
printre călătorii din staţie într-o anumită ordine, în raport cu sarcina pe care o are fiecare.
Unii hoţi din buzunare, când observă că i s-a făcut rău cuiva, sunt primii care sar în
ajutor. Intenţiile lor nu sunt însă de binefacere, ci de a-l “opera” pe cel neajutorat.
Argoul hoţilor din buzunare este foarte important în acţiunea infracţională. În scop preventiv,
aşa-zisele “neologisme de tarabă” nu trebuie pierdute din atenţie, în sensul că auzindu-le, trebuie
să ne pună în gardă că persoanele respective fac parte din categoria răufăcătorilor.
SPĂRGĂTORUL - se conturează tipic ca personalitate, prin operarea în bandă şi prin
utilizarea forţei ca mijloc de apărare în caz de surprindere. Spărgătorul, în special cel modern,
posedă temeinice cunoştinţe de ordin tehnic. Deoarece comiterea actului infracţional presupune
acţiuni complexe, de securitate individuală, spărgătorii se recrutează din rândul celor mai
evoluaţi infractori. Pe lângă inteligenţa practică, necesară efectuării unei spargeri, ei au nevoie şi
38
de unele calităţi deosebite, cum ar fi calmul, curajul, “sângele rece”, aprecierea corectă a situaţiei
etc. Utilizând violenţa în apărare, spărgătorii, se apropie de tâlhari, iar prin faptul că tind să-şi
însuşească bunuri, de hoţi. De multe ori când nu găsesc bani sau bunuri de valoare, devin
răzbunători , distrugând totul.
TÂLHARUL – acţionează de obicei în stradă sau în locuri deschise mai puţin circulate.
Întreaga sa activitate infracţională se caracterizează prin violenţă, susţinută de o constituţie
fizică, somatică adecvată. Ca particularităţi specifice dobândite în cursul activităţii infracţionale,
putem aminti o motricitate sporită faţă de normal, hotărâre şi îndrăzneală în timpul operării, de
multe ori cruzime, deşi tâlharul recurge la asasinat numai în caz de nevoie şi mai mult în scop
defensiv. Se manifestă violent, odată planul fiind elaborat nu-şi mai poate suspenda sau amâna
cu uşurinţă acţiunea infracţională.
În ultima perioadă, în funcţie de noile condiţii de viaţă, modurile de operare ale tâlharilor
s-au diversificat. Astfel, au apărut tâlhăriile comise din autoturisme, autocare şi T.I.R. – uri, atât
în ţară, cât şi în afara graniţelor. Banda de tâlhari încadrează şi urmăreşte autovehicul ţintă cu
ajutorul autoturismelor proprii. Când condiţiile sunt favorabile, cei din faţă îl blochează, iar cei
din “coarda de urmăritori”, mascaţi cu cagule, deghizaţi în poliţişti etc., înarmaţi cu pistoale sau
bâte, pătrund în autovehicul şi îi tâlhăresc pe pasageri de bani, valută, bijuterii sau bunuri de
valoare, după care dispar rapid de la locul faptei.
Victima infracţiunii de tâlhărie trebuie să riposteze inteligent şi calm pentru a zădărnici
acţiunea agresorului, folosind mijlocul de ripostă cel mai simplu şi cel mai eficace. Sub nici o
formă nu trebuie să accepte resemnarea.
INFRACTORUL INTELECTUAL (escrocul, falsificatorul, şantajistul etc.) - din punct de
vedere psihologic, se caracterizează prin perspicacitate, imaginaţie, viclenie, perfidie, ipocrizie,
ceea ce îi conferă o inteligenţă delictuală. Are capacitatea de a părea simpatic, cinstit,
convingător, deosebit de amabil, crează impresia că are relaţii multe şi sus – puse, că este
influent şi altruist. Are un aer de gentlemen şi un talent eminamente artistic de a păcăli aproape
pe oricine. La acesta forţa fizică este mai puţin importantă, în general fizicul trece pe un plan
secundar şi joacă un rol de decor care facilitează în unele cazuri (escrocherii) săvârşirea
infracţiunii. Modul de acţiune al infractorului intelectual este preponderent pe cale verbală. Deşi
nu are un nivel de pregătire ridicat, dispune de un debit verbal adaptat rolului şi adecvat scopului
urmărit, accesibil victimei. Îşi alege dintre victimele potenţiale, pe cele mai naive sau predispuse
la înşelăciune. Principala armă de atac a infractorului intelectual este minciuna. Bun cunoscător
al psihologiei oamenilor, ştie să se facă agreabil, folosind un limbaj protocolar şi etalând o
înfăţişare generală atrăgătoare. Se îmbracă elegant, acordă o mare atenţie ţinutei şi modului de
prezentare, se manifestă ca foarte bun prieten şi camarad de drum sau petrecere. Este vorbăreţ şi
39
dispune de o fantezie exagerată, etalându-se ca atotştiutor, vanitos şi egoist, gustă plăcerea
rolurilor pe care le interpretează.
Escrocul şi şantajistul se caracterizează în special printr-o elasticitate a gândirii, prin
posibilitatea de a descoperi rapid slăbiciunile victimei şi prin găsirea unor soluţii rapide care duc
la eschivare şi ieşire din încurcătură. Escrocul are, pe lângă simţul improvizaţiei şi o uimitoare
vitalitate, putere de convingere, mobilitate, forţând adesea succesul (Tandin, 1997).
Strategiile folosite de infractorul intelectual anihilează conştiinţa, logica şi mai ales
prudenţa victimei. Relevant este faptul că victima intră în jocul escrocului şi crede afirmaţiile
acestuia, deoarece acestea corespund trebuinţelor sale lăuntrice. În acest sens, escrocul
descifrează imediat gândurile victimei şi succesul lui depinde de corecta lor interpretare. Această
situaţie face ca fiecare din cei doi protagonişti să joace un rol important. În această diadă, între
autor şi victimă, funcţionează o relaţie de insolită complicitate, succesul primului nefiind posibil
fără coparticiparea celui de al doilea. Infractorul intelectual speculează credulitatea, naivitatea,
vulnerabilitatea, ignoranţa, dorinţele victimei etc.
De regulă, acest tip de infractor cunoaşte normele morale, răspunde emoţional la stimuli,
însă are o percepţie deformată a sensului real al actului său. Acesta nu aşteaptă ivirea unor ocazii
prielnice, a unor incitaţii exterioare pentru a acţiona, ci provoacă el însuşi ocaziile în care apoi
operează. După subiectul sau obiectul acţiunii întâlnim escroci sentimentali, care urmăresc
obţinerea unui profit dintr-o relaţie interumană, iar dacă urmăresc un câştig material aceştia pot
comite infracţiuni de genul: înşelăciune, fals, trafic de influenţă, abuz de încredere etc.
Specific pentru escroc este duplicitatea sa cameleonică, el fiind în stare să-şi asume o
identitate convingătoare, diferită de cea reală, prin care reuşeşte să-şi păcălească victimele.
Identitatea asumată este adaptată victimei: om de afaceri, persoană aflată în dificultate financiară
momentană care vinde bunuri de valoare la preţuri foarte mici sau se oferă să efectueze
convenabil diferite servicii etc., persuasiunea prin minciună fiind punctul său forte.
Pentru a zădărnici sau îngreuna identificarea sa, infractorul intelectual acţionează sub
identitate falsă, sens în care depune toate diligenţele pentru a intra în posesia actului de identitate
sau legitimaţiei altei persoane, de la care le obţine prin furt sau prin diverse promisiuni. Ulterior,
pe aceste acte aplică propria sa fotografie şi se prezintă sub identitatea respectivă, pe care
periodic o schimbă. Pentru falsificarea actelor şi documentelor folosesc instrumente performante
(calculatoare, copiatoare etc.).
Escrocii folosesc adesea legitimaţii false, atribuindu-şi tot felul de calităţi, de la
inspectori în ministere, organe ale puterii şi administraţiei de stat , la persoane în diferite posturi
cheie (procurori, avocaţi, ofiţeri de poliţie etc). Aceştia promit potenţialelor victime, că rezolvă
orice: repartizarea sau cumpărarea de locuineţe, terenuri de construcţie, obţinerea unui serviciu,
40
instalarea rapidă a unui post telefonic, obţinerea unor împrumuturi bancare, procurarea de
medicamente străine, efectuarea de tratamente în străinătate, procurarea unor locuri de veci etc.
ASASINUL este cel mai odios şi cel mai nociv infractor. Acesta se caracterizează prin:
irascibilitate, impulsivitate, agresivitate crescută, labilitate, autocontrol foarte scăzut al reacţiilor
instinctiv-emoţionale, intoleranţă la frustrare, viclenie, perversitate, lipsa empatiei, indiferenţă
afectivă, complex de inferioritate etc. Este egocentric, dominator, revendicativ, având o
capacitate de raţionalizare scăzută, instabil şi superficial în relaţiile cu ceilalţi, ceea ce îl face să
se angajeze chiar spontan în situaţii conflictuale, reacţionând violent. Comiterea infracţiunii
devine posibilă datorită intrării individului într-un mediu care oferă situaţii conflictuale de la care
el nu ştie sau nu poate să se sustragă.
După mobilul asasinatului (obţinerea unor avantaje materiale, ură, gelozie, răzbunare,
fanatism etc.) şi gradul de violenţă cu care infractorul săvârşeşte fapta, putem să ne dăm seama
dacă avem de-a face sau nu cu un infractor normal. În cazul asasinilor normali nu este vorba de o
plăcere sadică, ci de o relaxare după o mare tensiune, în urma rezolvării unei situaţii conflictuale
pe calea asasinatului. Este deci o aparentă satisfacţie, o detensionare momentană după actul
săvârşit. Situaţia conflictuală în care se află asasinul este dublată de implusivitate şi agresivitate,
de o motricitate mărită, care se exteriorizează prin violenţă de ordin fizic. Asasinul este
insensibil la durerile fizice ale altora şi de aceea este lipsit de compasiune faţă de ceilalţi.
Această insensibilitate nu este înnăscută, ci se câştigă ca urmare a stilului de viaţă dusă în
condiţii de vicisitudini fizice şi psihice.
Pentru exemplificare prezentăm un caz de omor deosebit de grav comis în Cluj-Napoca,
într-un apartament situat pe strada Alexandru Vlahuţă, asupra victimei T.I. în vârstă de 23 de
ani, student. Victima locuia în acel apartament împreună cu prietena.
Prietena victimei a plecat la cursuri, iar T.I. a rămas singur în apartament. După ora 16 00,
la terminarea cursurilor tânăra s-a întors acasă, găsindu-l pe prietenul său într-o baltă de sânge,
decedat.
T.I. a încercat să vândă un computer prin intermediul unui anunţ publicitar. În aceeaşi zi,
după cum declara prietena, aştepta potenţialii cumpărători.
Medicii legişti au constatat că victimei i-au fost aplicate mai multe lovituri de cuţit în cap
şi în zona toracică, descoperindu-se şi urme de strangulare. Loviturile de cuţit i-au perforat
plămânii, aorta şi inima. Decesul a survenit în urma înţepăturii transfixiante.
Din apartament s-a constat lipsa mai multor obiecte electronice de valoare, pe care
victima intenţiona să le vândă. Datele de la faţa locului şi numărul mare de leziuni de pe corpul
victimei indicau ca posibil autor al omorului un individ deosebit de agresiv, sadic, cu o

41
personalitate dizarmonic structurată. Prin activităţile specifice desfăşurate, autorul omorului a
fost identificat după cinci zile în persoana lui V.K.Z.A.
V.K.Z.A. declară că l-a omorât pe T.I. pentru că i s-a adresat într-o manieră
batjocoritoare în ceea ce priveşte naţionalitatea sa, maghiară. În acel moment, autorul infracţiunii
afirmă că şi-a pierdut autocontrolul, a prins victima de gât şi a început să o strângă. Deoarece
aceasta a ripostat, între cei doi a avut loc o adevărată luptă. Agresorul a reuşit să ia un ciocan de
bătut şniţele de pe masa din camera în care a avut loc agresiunea, aplicându-i victimei mai multe
lovituri în cap. După ce victima a căzut, V.K.Z.A. i-a mai aplicat şi câteva lovituri de cuţit în
zona toracică. În urma autopsiei, medicii legişti au constatat că victimei i-au fost aplicate 23
lovituri în cap şi 5 în zona toracică.
Reacţiile descrise mai sus indică o slabă capacitate de autocontrol psihoemoţional,
subiectul reacţionând pe baza impulsivităţii de moment determinată de situaţia de criză.
Deoarece obiectele cu care a fost comisă crima (ciocanul şi cuţitul) aparţineau victimei,
justifică faptul că agresorul nu a premeditat crima, ci a acţionat sub influenţa impulsului de
moment (aspect confirmat atât de investigaţiile criminalistice, cât şi de declaraţiile autorului).
Examinarea psihologică a subiectului V.K.Z.A. au evidenţiat prezenţa unor pronunţate
deviaţii şi anomalii ale personalităţii, care l-au condus la săvârşirea unui omor deosebit de grav.
Întocmirea profilului personalităţii criminalului s-a dovedit a fi deosebit de utilă în elucidarea
acestui caz.
CRIMINALUL ÎN SERIE trebuie să comită cel puţin trei crime, disparate în timp, având
o anumită periodicitate. Cei mai mulţi criminali în serie sunt bărbaţi (80%), relativ tineri ( 30-40
de ani), sunt sadici, au un intelect relativ normal şi acţionează de obicei singuri. Sunt indivizi
dinamici, mobili, capabili să parcurgă kilometri întregi în căutarea victimei potrivite, care să fie
vulnerabilă şi uşor de controlat. Victimele criminalilor în serie pot fi femei, copii, homosexuali,
vagabonzi, prostituate etc. În ciuda aparenţelor exterioare, criminalul în serie este un individ
nesigur. Acesta dobândeşte siguranţă doar în “zona de confort“, locul în care îşi poate controla
victima. Pentru a rămâne singur cu victima, criminalul recurge la diferite trucuri. El simte o mare
plăcere în exercitarea puterii şi a controlului asupra victimei. Cruzimea actului său îl excită, şi de
aceea uneori înregistrează audio sau video ţipetele de durere ale victimei, pe care ulterior le
poate folosi fie pentru a “savura“ momentul atunci când nu are o victimă, fie pentru a teroriza
viitoarele victime.
. Majoritatea criminalilor în serie au fost privaţi în copilărie de afecţiune, fiind supuşi
unor violenţe fizice sau sexuale. Cei mai mulţi sunt psihopaţi, având o personalitate instabilă,
violentă. Aceştia ucid pentru a-şi atenua ura, dorinţa de putere, dominare şi răzbunare, fiind
marcaţi şi de un puternic sentiment de inferioritate, favorizat uneori de o disfuncţie sexuală.
42
Umilirea victimelor şi săvârşirea crimelor au un efect “terapeutic”, stimulându-le încrederea în ei
înşişi. La unii criminali în serie apare ura împotriva femeilor, care de cele mai multe ori este
dublată de tendinţele sadice. Într-o oarecare măsură şi pentru o perioadă limitată de timp, ei se
“vindecă” ucigând, înjunghiatul şi strangularea fiind metodele preferate. Sub influenţa alcoolului
sau a drogurilor, fanteziile sadice ale criminalilor în serie se exacerbează. Apare evident faptul că
aceştia trebuie să ucidă mult mai des pentru a-şi satisface plăcerea pe care o obţin săvârşind acest
act. Mulţi criminali în serie au fost depistaţi şi identificaţi accidental, pe măsură ce deveneau mai
îndrăzneţi în actele lor şi mai indiferenţi faţă de risc.
Pentru a rezolva crimele în serie americanii au creat o specialitate “profiling”, care are ca
obiectiv stabilirea portretului psihologic al criminalului. La Quantico în Virginia, Academia
F.B.I. din S.U.A. îşi antrenează agenţii şi pregăteşte poliţişti din toată lumea în această insolită
specialitate poliţienească. Programul de pregătire durează trei ani, dar pentru a accede la el,
condiţia obligatorie este experienţa judiciară de cel puţin 10 ani. Reuniţi în Departamentul de
ştiinţe ale comportamentului (psihologia şi psihiatria), aceşti specialişti (profilers) dispun, pe
lângă aptitudini şi experienţa personală, de o uriaşă bancă de date. VICAP (“Violent Criminal
Apprehension Program”) se îmbogăţeşte în fiecare an, atât cu date din cele peste 23.000 de
crime comise anul în S.U.A., dintre care 7000 sunt fără mobil aparent, cât şi cu elemente despre
cazuri asemănătoare comise în străinătate (Alexandrescu, 2000).
Acest sistem centralizat de informaţii (VICAP) are ca obiectiv stabilirea rapidă a modului
de acţiune şi procedeele utilizate de criminalul în serie în săvârşirea faptelor. Sistemul de
înregistrare a datelor după modul de săvârşire şi procedeele utilizate de criminal este denumit
MOS (Modus Operandi Sistem).
Pentru a evidenţia personalitatea criminalului, profilerul lucrează, în principal, pe baza
fotografiilor criminalistice de la locul faptei şi a datelor din dosarele medico-legale. In acest
demers, profilerul parcurge următoarele etape: studierea detaliată a dosarului cauzei, efectuarea
examenului victimologic (biografic şi medico-legal), stabilirea şi evaluarea modului de operare,
estimarea mobilului posibil al crimei şi în final elaborarea profilului psihologic al prezumtivului
criminal. Profilerul nu participă în mod direct la capturearea criminalului, ci pe baza profilului
psihologic întocmit, asistă poliţia locală în orientarea investigaţiilor spre o anumită arie de
suspecţi, propunând strategii şi metode de acţiune care ar putea ajuta atât la descoperirea, cât şi
la anchetarea acestuia.
Prima problemă pe care şi-o profilerul este cărei categorii aparţine criminalul: “psihopat
– organizat” sau “psihotic - dezorganizat”. Criminalul “psihopat – organizat” îşi va planifica
omorul cu minuţiozitate şi nu va lăsa prea multe indicii. La criminalul în serie “psihotic –
dezorganizat”, locul crimei este întotdeauna în mare dezordine, o dovadă că acţionează impulsiv
43
şi nu îşi poate “controla” în totalitate victima. Adesea, crimele sale sunt spectaculare şi deosebit
de sângeroase. În general, criminalul pătrunde prin efracţie, foloseşte ca armă de atac un
instrument sau obiect găsit la locul faptei, pe care o şi abandonează imediat.. Mai rar, se
întâlneşte şi tipul intermediar “organizat-dezorganizat”.
A doua problemă se referă la modul de operare, care poate permite evaluarea inteligenţei
criminalului. Este un concept dinamic, ce se modifică în funcţie de curajul criminalului, de
traseul parcurs, de dorinţa de a plasa anchetatorii pe alte piste etc. Prin modul de operare se face
legătura între fapte, stabilindu-se numărul omorurilor comise de un criminal.
A treia problemă este “semnătura” sau “amprenta” criminalului. Pentru a sfida,
criminalul în serie “pune în scenă” corpurile victimelor sale, depersonalizându-le prin diverse
procedee: legare, strangulare, acoperire, dezbrăcare, mutilare, secţionare şi plasare în diferite
locuri etc. Acestea constituie indicii relevante asupra disfuncţionalităţii personalităţii autorului.
În unele cazuri, criminalul inscripţionează pe corpul victimei anumite iniţiale sau semne, indicii-
simbol ale personalităţii sale. Pe baza acestor indicii, profilerul stabileşte legăturile dintre diferite
crime. Această “semnătură” poate fi schimbată de criminal, pentru a deruta anchetatorii.
Tehnica de lucru a profilerului se bazează pe o profundă cunoaştere şi înţelegere a
psihologiei comportamentului uman. Toate acestea conduc la o recostituire mentală a
desfăşurării faptelor şi de aici, la conturarea portretului psihologic al criminalului. Acest portret
este un rezultat al asocierii de probe şi de intuiţii care permite anchetatorilor să trieze diferitele
piste şi să elaboreze strategii de capturare. Este lucrul cel mai dificil şi, cel mai adesea, esenţial
în rezolvarea cazului. Pentru că, odată stabilită tipologia asasinului şi mecanismele intime care îl
determină să procedeze la actul ucigaş, se poate stabili atât cercul bănuiţilor, cât şi cel al
prezumtivelor victime, putându-se acţiona preventiv. Nu de puţine ori ucigaşul în serie a fost
surprins în momentul în care era pe cale să comită o nouă crimă.
Pentru a studia modelele comportamentale ale criminalului în serie, profilerul din F.B.I. îşi
consacră o parte a timpului, stând de vorbă cu cei care au fost depistaţi şi arestaţi. Acestora, spre
deosebire de alţi criminali, le place să vorbească despre crimele lor. Exploatând această
“slăbiciune”, profilerul învaţă să descifreze şi să interpreteze “cheia” crimei. În alte ocazii,
profilerul elaborează tehnici de abordare a criminalului în timpul anchetei, pentru a-l determina
să mărturisească.
În România sunt câteva cazuri celebre de criminali în serie, care pot fi încadraţi în tipul
“psihotic – dezorganizat”. De exemplu, Râmaru Ion, criminal cu o triadă infracţională odioasă:
viol, tâlhărie şi omor, fost student la Facultatea de medicină veterinară din Bucureşti. La data
arestării avea 26 de ani şi în sarcina lui s-au reţinut patru omoruri săvârşite cu mare cruzime, şase
tentative de omor, două tâlhării, un viol, o tentativă de viol şi un furt.
44
 Criminalul Râmaru Ion, psihopat sexual, acţiona în plină noapte (între orele 22:00-04:00)
având asupra sa instrumente de atac cum ar fi: topor, cuţit, bare din metal de diferite dimensiuni.
Îşi alegea victimele din rândul femeilor, relativ tinere, care veneau de la serviciu noaptea târziu.
De regulă, acţiona pe timp ploios, cu grindină, ninsoare sau în plină furtună. Ataca victimele prin
surprindere, lovind-le puternic, decisiv, în zona craniană, după care le viola, uneori chiar în
timpul agoniei. În final, le deposeda de obiectele de valoare (genţi, ceasuri, bijuterii etc.).
Un alt caz de criminal în serie este Vereş Romulus, cunoscut sub numele de “Omul cu
ciocanul”, care în perioada 1972-1974 a terorizat Clujul.
În perioada septembrie-decembrie 1972 în municipiul Cluj-Napoca au fost comise două
omoruri şi cinci tentative de omor ale căror victime au fost numai fetiţe şi femei de diferite vârste
(9, 15, 16, 17, 28, 35, 84 ani), unele dintre acestea fiind şi violate. Criminalul în prealabil studia
locul şi acţiona de obicei dimineaţa (între orele 06:30-11:00) surprinzând victimele singure în
locuinţă, uneori chiar dormind, şi seara (între orele 20:00-24:00), cînd le aştepta în holul blocului
sau la intrarea în lift. Criminalul aplica victimelor lovituri în cap cu un corp contondent (de unde şi
denumirea "omul cu ciocanul") provocându-le traumatisme craniene cu înfundări. Una dintre
victime, în vârstă de 16 ani, a fost omorâtă cu o deosebită ferocitate, aplicându-i 17 lovituri de cuţit.
Când aceasta era în agonie, a fost violată.
Victimele erau complet dezbrăcate, iar criminalul îşi însuşea lenjeria intimă a acestora,
precum şi diferite bunuri sau sume de bani. În cele mai multe cazuri, criminalul a incendiat
încăperea în care se afla victima, focarul incendiului fiind localizat de obicei în dulap.
În urma cercetărilor şi analizelor de caz efectuate, s-a ajuns la concluzia că actele criminale
sunt săvârşite de către un singur autor, care face parte din categoria psihopaţilor sexuali, cu
manifestări de sadism, fetişism şi exhibiţionism. Prin activităţi multiple de investigaţii, au fost
verificate peste 4000 de persoane, inclusiv bolnavii psihic din municipiul Cluj-Napoca.
După aproape doi ani de la întreruperea acţiunilor criminale, în dimineaţa zilei de 14
februarie 1974 apare o nouă victimă, Z.I. în vârstă de 84 ani. Victima a fost surprinsă de criminal în
pat, în timp ce dormea, aplicându-i o lovitură în cap cu o sticlă de un litru. Criminalul a provocat şi
aici un incendiu, focarul acestuia fiind sub perna victimei.
În urma trierii şi reverificării bolnavilor psihic, s-a ajuns în sfârşit, la Vereş Romulus, bolnav
psihic descris de către vecini ca având manifestări violente, care recurgea uneori la ameninţări cu
cuţitul. Acesta locuia singur, într-un apartament, în care nu avea voie să intre nici o persoană, nici
chiar rudele apropiate.
Vereş Romulus a fost internat de mai multe ori în Clinica de psihiatrie din Cluj, cu
diagnosticul de parafrenie. Din documentaţia existentă la Clinica de psihiatrie, a rezultat că prima

45
criză a pacientului s-a manifestat în anul 1968, când acesta, în calitate de mecanic de locomotivă pe
un tren accelerat, nu a respectat semnalul de oprire într-o staţie C.F.R. şi ca urmare, a fost pensionat.
La percheziţia domiciliară s-a găsit un tratat de medicină legală în care erau adnotări şi
sublinieri cu privire la traumatismele craniene şi diversele forme ale morţilor violente, diferite cărţi
cu tematică sexuală şi filosofică, mai multe caiete scrise gen-jurnal. Lectura caietelor a evidenţiat
prezenţa unui delir mistic pe fond sexual. Vereş Romulus avea un dulap, locul său preferat de
rugăciuni, unde după cum susţinea el, se întâlnea cu spiritul "Satanei", care îi dădea dispoziţii cu
privire la săvârşirea omorurilor şi a jertfei prin foc în dulap.
Prin extinderea cercetărilor cu privire la comportamentul lui Vereş Romulus au fost
descoperite noi elemente de suspiciune. Astfel, cea de-a doua soţie a divorţat datorită
comportamentului său anormal şi violent, de multe ori maltratând-o fără motiv. Periodic se izola ore
întregi în pivniţă, unde - spunea el - avea întâlniri cu "spiritul Satanei". Mai mulţi martori l-au văzut
în timp ce studia curţile şi imobilele din zona unde s-au comis faptele.
Pe parcursul audierii, Vereş Romulus a făcut unele recunoaşteri parţiale, a manifestat
tendinţa unor retractări, dar niciodată nu a făcut o recunoaştere completă a tuturor faptelor comise.
Atunci când i-au fost prezentate probe certe descoperite cu ocazia cercetării infracţiunilor comise,
Vereş Romulus a declarat că el nu a comis nici un omor, dar s-ar putea ca "Satana"să-l fi trimis
acolo, fără voia lui.
Având în vedere afecţiunea sa psihică, "parafrenie pe fondul unui delir mistic şi sexual", şi
principalele probe (manuscrisele tip jurnal în care Vereş Romulus a relatat modul de operare în cele
opt omoruri, corpurile delicte găsite asupra sa anterior arestării, probele testimoniale obţinute prin
declaraţiile a 30 de martori, rezultatul expertizelor biologice asupra firelor de păr "corp delict"),
instanţa de judecată a reţinut în sarcina acestuia cele 8 fapte. S-a stabililit însă, iresponsabilitatea sa
penală, ca urmare a afecţiunii psihice, şi a fost luată hotărârea internării sale într-o unitate sanitară
specială din localitatea Ştei, judeţul Bihor, unde a stat 20 de ani, până în momentul decesului.

Tema de reflecţie nr. 4

Validitatea profilului psihologic al criminalului în serie.

Rezumat

46
 Actul infracţional, ca orice alt tip de act comportamental, reprezintă rezultatul interacţiunii dintre facto

Recomandări şi comentarii cu privire la temele de reflecţie

Actul infracţional antrenează în grade diferite, practic toate structurile şi funcţiile psihice
începând cu cele cognitiv-motivaţionale şi terminând ce cele afectiv-volitive, implicate fiind şi
activităţile ca şi însuşirile psihice. Actul infracţional este generat de tulburări de ordin emoţional
şi volitiv, susţinut de lipsa sentimentului responsabilităţii şi al culpabilităţii, al incapacităţii
subiectului de a renunţa la satisfacerea imediată a unor trebuinţe în pofida perspectivei unei
pedepse.
Trecerea la actul infracţional constituie un moment critic, nodal. Această trecere
reprezintă o procesualitate care cunoaşte multe inconstanţe în desfăşurarea ei.
O analiză strict psihologică a actului infracţional, constă în analiza modului în care
personalitatea infractorului (inteligenţa, afectivitatea, motivaţia şi voinţa) se manifestă în
pregătirea, săvârşirea şi în atitudinea postinfracţională.
Cercetarea complexă a fenomenului infracţional, sub toate aspectele sale, deschide largi
perspective explicaţiei ştiinţifice a mecanismelor şi factorilor cu rol favorizant, permiţând o
fundamentare realistă a măsurilor generale şi speciale orientate către prevenirea şi combaterea
manifestărilor antisociale.
Factorii externi nu acţionează direct, nemijlocit şi univoc asupra individului, ci prin filtrul
particularităţilor sale individuale, particularităţi ale căror rădăcini se află în mică măsură în
elementele înnăscute ale personalităţii şi în cea mai mare măsură în antecedentele sale, în istoria
personală. Toate acestea îi determină un anumit tip de comportament disfuncţional, un anumit
mod de a acţiona şi reacţiona în spaţiul psihologic, în modul de a rezolva situaţiile conflictuale
care apar mereu în acest spaţiu.
Infractorul se prezintă ca o personalitate deformată ceea ce îi permite comiterea unor
acţiuni atipice cu caracter antisocial sau disocial.
Infractorul apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială, cu deficienţe de
integrare socială, care intră în conflict cu cerinţele sistemului valorico-normativ şi cultural al
societăţii în care trăieşte. Pe această bază se încearcă să fie puse în evidenţă atât personalitatea
infractorului, cât şi mecanismele interne (mobiluri, motivaţii, scopuri) care declanşează trecerea
la actul infracţional ca atare.
Încercările de clasificare şi portretizare a infractorilor prezintă importanţă atât din punct
de vedere teoretic, cât şi din punct de vedere practic. Teoretic, deoarece ajută la elaborarea unor
modele explicative privind modul de structurare a personalităţii infractorilor şi totodată, la
evidenţierea unor aspecte privind formarea şi evoluţia unor asemenea structuri în timp. Practic,
deoarece ajută la organizarea unor acţiuni sociale preventive şi la elaborarea unor programe de
recuperare şi reinserţie socială.
Cunoaşterea cât mai exactă a profilului personalităţii infractorului permite în primul rând
organizarea unui program diferenţiat şi individualizat de reeducare, recuperare şi reinserţie
socială. În al doilea rând, cunoşterea acestui profil este profitabilă organelor judiciare în
finalizarea intenţiei lor de stabilire a adevărului şi de soluţionare legală a cauzelor.

Recomandări şi comentarii cu privire la temele de reflecţie

Tema 1: Care dintre carateristicile fazei preinfracţionale pot fi utile în conturarea programelor de
previnire?
Tema 2: Predicţii asupra patternurilor comportamentale.
47
 Lucrarea de evaluare nr. 2 şi modalitatea de evaluare
Calitatea soluţiilor oferite de dvs. la sarcinile de evaluare şi implicit, şansele obţinerii
punctajului maxim, sporesc sensibil dacă înaintea rezolvării lor parcurgeţi cel putin:
Buş, I. (2005). Psihologie şi Infracţionalitate - Fundamente Teoretice, vol. I, Cluj-Napoca: Editura
ASCR.
Realizaţi o comparaţie între infractorul debil mintal şi cel alienat.

Bibliografie minimală pentru acest modul

Buş, I. (2005). Psihologie şi Infracţionalitate - Fundamente Teoretice, vol. I, Cluj-Napoca: Editura
ASCR.
Buş, I. (2004). Noi tendinte în psihologia personalitatii. Vol 2, (co-autor). Cluj-Napoca: Editura
ASCR.

48
 Modulul 3
DELINCVENŢA JUVENILĂ
Scopul modului: Familiarizarea studentului cu noţiunile de bază referitoare la fenomenul
delincvenţei juvenile.
Obiective modulului: După parcurgerea acestui capitol, ar trebui să puteţi:

 Expune caracteristicile personalităţii delincventului minor.

 Prezenta genul de infracţiuni comise de minori.
 Recunoaşte factorii implicaţi în determinarea comportamentului
infracţional la minori.
 Realiza o comparaţie între infractorul major şi cel minor.
3.1 Modelul centrat pe persoană al lui Rogers

3.1 Introducere

Delincvenţa juvenilă reprezintă un fenomen ce include totalitatea încălcărilor de norme

sociale săvârşite de către tineri sub 18 ani, încălcări sancţionate penal (Popescu-Neveanu, 1978).
Ea se referă aşadar la activităţile ilegale comise de copil sau adolescent (Henggeler, 1989).
Din perspectiva psihofiziologiei vârstelor se consideră că perioada minoratului coincide
cu copilăria şi adolescenţa. Între aceste două perioade nu există graniţe cronologice precis
determinate. Adolescenţa cuprinde două etape, preadolescenţa, de la 11-12 la 14-15 ani şi
adolescenţa propriu-zisă, de la 14-15 ani până la 18 ani, când de regulă, s-au produs toate
modificările psihofiziologice şi biologice care marchează trecerea la maturitatea normală. Acest
proces de transformare şi evoluţie a copilului însoţit adesea de momente de criză, de îndoieli, de
nelinişti etc. se desfăşoară în medii şi contexte sociale diferite, cu propriile lor particularităţi,
influenţând dezvoltarea şi formarea personalităţii minorului.
Odată cu vârsta adolescenţei încep să apară conflictele de autoritate, conflictele de idei,
conflictele afective etc. Adolescenţa este considerată “vârsta contestaţiei”. Adolescentul se
revoltă împotriva atitudinii “protecţioniste” şi “paternaliste”. Preocuparea lui majoră în relaţia cu
adultul este să stabilească raporturi de egalitate şi nu raporturi de tipul celor dintre cel educat şi
educator. Contestarea reprezintă, de fapt, o etapă de maturizare psihologică. Nevoia de a contesta
aproape totul nu este altceva decât reflectarea unui efort intelectual, absolut normal, de a regândi
totul independent şi de a nu accepta nici o idee “de-a gata”, fără ca mai întâi să o fi trecut printr-
un raţionament personal.
Termenul de delincvenţă juvenilă este o creaţie a doctrinei penale şi a teoriilor
criminologice sau sociologice în încercările lor de a grupa infracţiunile în funcţie de criteriul de
vârstă a infractorului.
49
 Sistemul nostru juridic diferenţiază în cadrul categoriei largi de minori câteva
subcategorii. Astfel, minorii până la vârsta de 14 ani nu răspund penal, chiar dacă ei comit
infracţiuni (pentru aceştia se iau măsuri cu caracter de ocrotire prin încredinţarea familiilor ori
altor persoane pentru supraveghere deosebită sau de internare în şcoli speciale de reeducare). Cei
care au vârsta între 14 şi 16 ani răspund juridic limitat numai dacă se stabileşte existenţa
discernământului la expertiza medico-legală psihiatrică, iar minorii cu vârsta între 16 şi 18 ani,
având discernământ răspund în faţa legii.
Definirea delincvenţei juvenile a preocupat un număr mare de cercetători, pornind de la
evidenţierea caracteristicilor specifice personalităţii delincventului minor. Astfel, s-a ajuns la
conturarea unui “profil psihologic” al acestuia: înclinaţia către agresivitate, fie latentă, fie
manifestă, ce este bazată pe un fond de ostilitate, de negare a valorilor socialmente acceptate
(munca, de exemplu); instabilitatea emoţională generată de carenţe educaţionale şi, în ultimă
instanţă, de fragilitatea eului; inadaptarea socială, provenită din exacerbarea sentimentului de
insecuritate, pe care minorul caută să-l suprime prin schimbarea frecventă a domiciliului,
vagabondaj ori prin evitarea formelor organizate de viaţă şi muncă; duplicitatea conduitei,
manifestată în discordanţa dintre două planuri: unul, cel al comportamentului tainic, intim în care
se pregăteşte infracţiunea şi celălalt, nivelul comportamental de relaţie cu societatea, prin care îşi
trădează de cele mai multe ori infracţiunea; dezechilibrul existenţial, exprimat prin patimi, vicii,
perversiuni etc.
Alte cercetări susţin ca în definirea delincvenţei să se pornească de la conceptul de
maturizare socială. Din această perspectivă, delincventul ne apare ca un individ cu o insuficientă
maturizare socială şi cu dificultăţi de integrare în societate, care intră în conflict cu cerinţele unui
anumit sistem valorico-normativ, inclusiv cu normele juridice. Delincventul prezintă un deficit
de socializare, determinat de perturbarea sau insuficienţa proceselor de asimilare a cerinţelor şi
normelor mediului socio-cultural şi a proceselor de acomodare la acesta prin acte de conduită
acceptabile din punct de vedere social-juridic. La majoritatea delincvenţilor se manifestă în
diverse moduri, un caracter disonant al maturizării sociale şi implicit , al dezvoltării
personalităţii. Astfel, întâlnim decalaje între nivelul maturizării intelectuale, pe de o parte, şi
nivelul dezvoltării afectiv-motivaţionale şi caracterial-acţionale, pe de altă parte, decalaje între
dezvoltarea intelectuală şi dezvoltarea judecăţilor şi sentimentelor morale sau atât o perturbare
intelectuală cât şi o perturbare afectiv-motivaţională şi caracterială.
Caracteristicile individuale ale adolescenţilor care ţin de comportamentul delincvenţial
includ factori cognitivi cum ar fi Q.I. şi judecăţile morale, precum şi aspecte ale competenţei
sociale, incluzând abilităţile sociale, abilităţile în rezolvarea de probleme şi imaginea de sine.

50
 Există cercetări care atestă faptul că minorii delincvenţi posedă o deficienţă morală care-i
împiedică să înţeleagă ce e bine şi ce e rău şi că limitele acestei aprecieri rămân la latitudinea lor.
Kohlberg a formulat un model conform căruia comportamentul delincvent este rezultatul
unor întârzieri în dezvoltarea structurilor cognitive. Kohlberg a postulat existenţa a cinci stadii în
dezvoltarea judecăţilor morale la copii. În stadiul 1 şi 2 (preconvenţional) binele şi răul sunt larg
determinate în termenul contingenţei externe (întăriri pozitive sau negative). În stadiul 1 copiii
cedează în favoarea autorităţii doar pentru a nu fi pedepsiţi. În stadiul 2, copiii au o conştiinţă
naivă asupra a ceea ce alţii doresc de la ei şi apreciază noţiunea de “bine” (pozitiv), doar în
sensul acţiunilor ce le satisfac dorinţele personale şi câteodată şi dorinţele altora. Stadiul 3 şi 4
(convenţional) asimilează regulile şi aşteptările familiei şi societăţii. Stadiul 3 defineşte binele ca
pe nişte acţiuni care vin în întâmpinarea aşteptărilor celorlalţi. În stadiul 4, binele reprezintă
acele acţiuni care vin să ajute la menţinerea ordinii sociale. Stadiul 5 (postconvenţional)
recunoaşte caracterul utilitar dar arbitrar al legilor sociale şi apreciază că aceste legi pot fi
schimbate.
Factorii implicaţi în determinarea comportamentului infracţional la minori
Cu toată complexitatea şi varietatea lor, factorii implicaţi în determinarea devianţei
comportamentale a minorilor pot fi sistematizaţi în două mari categorii: a) factori individuali, de
personalitate şi b) factori externi, sociali. Din prima categorie fac parte: particularităţile şi
structura somato-fiziologică şi neuro-psihică, structura psihologică particulară a minorului,
posibilităţile intelectuale, particularităţile afectiv-temperamentale etc. În a doua categorie se
includ factorii de ordin familial, socio-afectivi şi educaţionali, socio-culturali, economici etc.
Raportul dintre cele două categorii de factori, ponderea fiecăruia în determinarea
devianţei comportamentale a minorilor este greu de precizat. Nu se poate izola sau exagera rolul
unei categorii de factori. Aceşti factori nu acţionează izolat, unilateral, ci concertat, delincvenţa
fiind rezultatul interacţiunii la un nivel scăzut al acestora.
Dezacordul dintre factorii individuali şi cei sociali este defavorabil structurării unor
conduite concrete. Dezacordul poate să apară fie prin creşterea solicitărilor de mediu la un nivel
care depăşeşte posibilităţile minorului, fie cînd acestea sunt sub nivelul posibilităţilor sale reale.
Devianţa comportamentală rezultă din “întâlnirea” specifică a diferiţilor factori pentru
fiecare caz în parte.
Studii efectuate au stabilit că factorii implicaţi în apariţia devianţei comportamentale a
minorilor au următoarea pondere: 31,20% cei de ordin individual, de personalitate, 25% cei de
ordin extern, sociali şi 43,8% combinaţi, care subliniază caracterul de concurare şi potenţare
reciprocă a condiţiilor care duc la decompensarea pe fondul evident al inadaptării.

51
 Mediul familial poate fi apreciat sub aspectul structurii, al condiţiilor economico-sociale
şi a deficitului educativ. Mediul familial poate prezenta carenţe foarte diverse de ordin juridic,
social, moral, pedagogic, legate de situaţii ca: infidelitate, părăsire, divorţ, concubinaj, deces,
narcomanii, vicii sexuale etc., fără a mai aminti de însăşi absenţa mediului familial, ca în cazul
copiilor orfani, abandonaţi, aflaţi în seama asistenţei publice.
Regimul educativ familial s-a dovedit principala cauză a eşecului în procesul de integrare
şi, implicit cauza esenţială a devianţei comportamentale a minorilor. Cea mai frecventă formă de
manifestare a inadaptării copiilor, având drept cauză carenţele mediului familial, este
vagabondajul, 20% dintre minori au părăsit înaintea săvârşirii infracţiunilor familia sau şcoala;
dintre aceştia 18% provin din familii deficitare comportamental. Formele cu deficienţe de
structură a familiei sunt multiple. În 20% din cazuri, familia avea un singur părinte, datorită
dezorganizării ei prin divorţ, 18% prin abandon şi 3% prin deces; în 5% din cazuri familia fusese
reconstituită prin mariaj, având un părinte vitreg, 88% din aceste familii aveau un mediu
conflictual. Şocul produs de despărţirea părinţilor a constituit momentul hotărâtor care a marcat
evoluţia spre devianţă comportamentală.
Din anul 1990 delincvenţa juvenilă se înscrie pe o linie ascendentă. Factorii care au
determinat această creştere sunt în general de ordin economic, social, cultural etc. Afectarea
generală a condiţiilor de viaţă le determină pe unele persoane să caute soluţii de obţinere a unor
venituri compensatorii prin care să-şi poată ameliora condiţiile de existenţă, folosindu-se de căi
ilegale. Are loc o diminuare a autorităţii şi funcţiei de control social al familiei. Se conturează tot
mai pregnant apariţia unor stări permisive accentuate faţă de comportamentele deviante ale
minorilor. Permisivitatea în asociere cu indiferenţa faţă de viitorul propriilor copii, influenţează
negativ personalitatea acestora, determinându-i chiar să comită acte infracţionale.
Condiţiile de viaţă precare ale unor familii au contribuit la apariţia fenomenului social
cunoscut sub denumirea de “copiii străzii”, care se adăpostesc prin gări, autogări, subsolurile
clădirilor, reţele de termoficare şi a căror sursă de existenţă o reprezintă cerşetoria, furtul etc.,
devenind în mod frecvent victime ale unor pedofili.

Tema de reflecţie nr. 1

Care consideraţi că este dinamica interacţiunii dintre factorii individuali şi
cei sociali în etiologia delincvenţei juvenile?

52
Genuri de infracţiuni comise de minori
În procesul socializării, minorul operează relaţional cu atitudini adoptate după modelul
oferit de mediul social. Prin repetare, atitudinile sale se consolidează şi se organizează în
comportamente ce se pot modifica în funcţie de motivaţie şi interes. Psihologic, manifestarea
exterioară a comportamentului apare ca o modalitate de acţiune tipic umană influenţată de
însuşirile temperamentale ale persoanei.
Debutul infracţional al minorului este greu de precizat. Acesta capătă semnificaţie într-un
anumit context familial, şcolar, social, reprezentând o perturbare a raportului relaţional al
copilului cu obiecte sau persoane, constituind întotdeauna un răspuns la atitudinea altora. La
vârsta preşcolară încep să apară manifestări cu adresă relativ conturată. Ele apar cu precădere în
mediul familial şi pot lua expresia unei ostilităţi la adresa unora dintre membrii familiei, ostilitate
obiectivată în gesturi de neascultare, deteriorare sau distrugere de obiecte, impoliteţe, obrăznicie,
uneori chiar injurii şi loviri etc.
La vârsta şcolară pot să apară tulburări de comportament, cu semnificaţie morală, care
merg de la forma preinfracţională până la cea infracţională propriu-zisă. Chiar dacă minorii nu
comit în toate cazurile acte cu caracter antisocial, comportamentul lor indezirabil, atitudinile lor
în dezacord cu exigenţele şcolare, lasă deschisă ori grăbesc această posibilitate. La această vârstă
încep să apară unele conduite discordante: nesupunerea, obrăznicia faţă de profesori, violenţa
faţă de colegi, absenteismul, minciuna, fuga şi vagabondajul, furtul etc.
În ceea ce priveşte infracţiunile de furt din avutul public şi privat, numărul deosebit de
mare al acestora, diversitatea modurilor de operare, mărimea grupurilor de minori şi valoarea
pagubelor, presupune o analiză cauzală mai atentă. Este de remarcat faptul că, în timp ce
furturile în dauna avutului public înregistrează o uşoară tendinţă de scădere, cele din avutul
particular cresc. Principala explicaţie a acestor tendinţe constă în creşterea patrimoniului privat al
unor persoane fizice după anul 1990, prin achiziţionarea de bunuri şi valori care suscită interesul
minorilor.
Infracţiunile de furt comise de minori au anumite particularităţi, astfel:
* furturile săvărşite de minori se disting în primul rând prin valoarea mai redusă a bunurilor
furate. Ei sustrag obiecte mici şi uşor vandabile (radiocasetofoane, casete audio şi video,
minicalculatoare etc.), manifestând o anumită predilecţie pentru furtul dulciurilor, ţigărilor fine şi
chiar băuturilor;
* manifestă multă fantezie şi ingeniozitate în comiterea furturilor, pătrund prin locuri
inaccesibile unui infractor major;
* de regulă nu folosesc instrumente sau dispozitive specifice spărgătorilor profesionişti, ci
improvizează şi utilizează mijloace găsite întâmplător;
53
* în foarte puţine situaţii devin violenţi; în condiţiile în care sunt descoperiţi de cele mai
multe ori folosesc fuga;
* nu manifestă prea multă grijă pentru a-şi proteja urmele, ceea ce duce la descoperirea lor
rapidă;
* infractorii minori manifestă multă precipitare în a se debarasa de bunurile furate, astfel
încât pot fi întâlniţi la scurt timp după comiterea faptei, oferind spre vânzare bunurile însuşite, la
preţuri derizorii;
* de obicei, furturile sunt comise prin participarea mai multor minori conduse adesea de
infractori recidivişti.
După anul 1990 se manifestă o recrudescenţă a infracţiunilor comise de minori îndreptate
asupra vieţii şi integrităţii persoanelor (omor, tentativele de omor şi lovirile cauzatoare de
moarte). Cea mai mare parte din aceste infracţiuni au fost săvârşite în grup, având ca mobil jaful,
violul etc. De obicei sunt vizate persoane vârstnice, lipsite de apărare, care locuiesc în case
izolate. Anterior săvârşirii infracţiunii, se remarcă o anumită predispoziţie a minorilor spre
consumul de băuturi alcoolice sau spre inhalarea unor substanţe halucinogene.
O altă categorie de infracţiuni cu violenţă care a înregistrat o evoluţie constant ascendentă
este cea a tâlhăriilor. Se constată că tot mai multe infracţiuni de acest tip sunt săvârşite de minori
constituiţi în grupuri, care, noaptea sau ziua în diferite medii şi locuri acţionează cu violenţă
asupra unor persoane presupuse sau studiate că ar poseda bani sau bunuri de valoare. Uneori
tâlhăriile săvârşite de minori se soldează cu obţinerea unor sume derizorii sau bunuri de mică
valoare, dar împotriva victimelor se foloseşte o violenţă extremă. Tâlhăriile sunt comise mai
mult în mediul urban şi pe stradă decât în mediul rural sau în imobile, uneori participând şi
infractori majori.
Violurile săvârşite de minori, în afara faptului că înregistrează creşteri alarmante,
dobândesc şi unele caracteristici specifice, cum sunt:
* numărul infractorilor este de regulă mai mare decât cel al infracţiunilor, ceea ce denotă
existenţa mai multor participanţi la comiterea violului;
* într-un procent de 58% din totalul infracţiunilor săvârşite, făptuitorii nu au cunoscut
anterior victimele;
* 32% din numărul violurilor s-au comis în imobilele infractorilor, iar 68% s-au consumat
în case părăsite, pe câmp sau alte locuri;
* în 32% din cazuri, violurile au fost însoţite de perversiuni sexuale;
* infracţiunile de viol au fost comise atât asupra victimelor foarte tinere, cât şi asupra celor
vârstnice.

54
 Infractorii minori care acţionează în mediul urban au posibilitatea de a recepţiona
experienţa negativă cu mult mai repede decât cei din mediul rural, datorită multitudinii locurilor
şi mediilor favorabile săvârşirii de infracţiuni. Minorii frecventează barurile, sălile de jocuri
mecanice, locurile aglomerate, cinematografele, sălile de sport, practică jocurile de noroc, având
astfel posibilitatea să-şi studieze victimele şi să comită furturi din buzunare, furturi de bagaje,
furturi din autoturisme, iar în timpul nopţii chiar tâlhării. Minorii infractori din mediul urban se
cunosc între ei, se asociază în grupuri, cunosc gazdele de infractori la care uneori dorm şi prin
intermediul cărora valorifică bunurile provenite din infracţiunile comise. La aceste grupuri
acţionează şi minorii fugiţi din şcolile de reeducare, centrele de primire, şcolile ajutătoare, casele
de copii etc. De cele mai multe ori locuiesc în condiţii insalubre la câte un minor fără familie
sau unde există familii dezorganizate, alcoolice, cu părinţi infractori, foşti condamnaţi etc.
Constituirea în grupuri se realizează pe bază de amiciţie (cartiere, străzi etc.), pe bază de legături
infracţionale anterioare. Se constituie şi în grupuri mixte minori-adulţi, conduse de lideri
periculoşi cu experienţă infracţională. După săvârşirea infracţiunii, părăsesc localitatea de
domiciliu şi tranzitează în alte judeţe unde comit noi infracţiuni, uneori încearcă sau trec
fraudulos frontiera de stat. Sunt buni cunoscători ai oraşelor, fiind la curent cu locurile
vulnerabile ale unităţilor comerciale, precum şi cu mărfurile care pot fi sustrase. Îşi formează
locuri de întâlnire în subsolurile blocurilor, în holurile cinematografelor, în pasajele subterane
etc., unde îşi planifică acţiunile şi elaborează ipotezele.
În mediul rural ponderea infracţiunilor comise de minori este mult mai scăzută decât în
mediul urban. În acest mediu există posibilitatea ca infractorii să fie recunoscuţi de victime şi
mai uşor de depistat.

Tema de reflecţie nr. 2

Discutaţi caractersiticile furturilor săvârşite de minori în contextul presiunii
grupului.

Profilaxia delincvenţei juvenile

Profilaxia delincvenţei juvenile se realizează prin intervenţia asupra cauzelor, condiţiilor
şi circumstanţelor care pot genera acte infracţionale, acţionându-se atât asupra minorilor cât şi
asupra mediului micro şi macrosocial căruia îi aparţin. Prevenirea şi combaterea delincvenţei
juvenile presupune cercetarea ştiinţifică a fenomenului, perfecţionarea cadrului legal de
sancţionare a comportamentului deviant al minorilor şi elaborarea unui sistem unitar şi coerent
de prevenire a acestuia.

55
 Cercetarea ştiinţifică a infracţionalităţii în rândul minorilor implică studii complexe,
interdisciplinare, care să abordeze etiologia comportamentului infracţional la nivel individual, de
grup şi la nivel social, global. Trebuie avuţi în vedere factorii de control social, asistenţă socială
şi educativi care concură la activitatea profilactică şi la ocrotirea minorilor aflaţi în situaţia de a
săvârşi acte infracţionale. În funcţie de complexitatea factorilor care generează comportamentul
infracţional al minorilor trebuie formulate şi orientate măsurile de prevenire.
Prevenirea eficientă a delincvenţei juvenile poate fi realizată numai printr-o intervenţie
educativ-coercitivă a unor instituţii specializate, exercitată printr-un control social strict, iar în
cazuri de excepţie, în instituţii închise, anume create, profilate pe un sistem corespunzător de
şcolarizare, de pregătire profesională şi de redresare morală, pe o durată care să poată fi
individualizată de instanţele judecătoreşti în funcţie de gravitatea faptei săvârşite şi de
particularităţile individuale ale minorului.
Prevenirea delincvenţei juvenile reclamă necesitatea elaborării unei strategii noi şi
unitare, cu acţiuni concertate din partea tuturor instituţiilor, organismelor şi organizaţiilor care
pot contribui la reducerea fenomenului infracţional, avându-se în vedere:
* înfiinţarea unor organisme naţionale şi locale, care să contribuie la cunoaşterea exactă a
situaţiilor familiilor cu mulţi copii, îndeosebi a celor cu greutăţi materiale şi insuficient
consolidate moral;
* cunoaşterea familiilor care îşi neglijează îndatoririle faţă de copii, îi abandonează,
maltratează sau îi expun unor riscuri sociale;
* avându-se în vedere deficitul de experienţă pedagogică existent în prezent în interiorul
unei familii, îndeosebi a celor recent constituite, instituţiile specializate vor trebui să elaboreze
împreună cu alţi factori educativi, acţiuni menite să deprindă părinţii în legătură cu îndatoririle ce
le revin în domeniul îngrijirii şi educării copiilor, relaţiile care trebuie să caracterizeze o familie,
perioadele critice din viaţa copiilor, metodele care trebuie folosite pentru depăşirea momentelor
dificile etc.;
* cunoaşterea riguroasă, pe fiecare localitate şi unitate teritorială a minorilor care prezintă
tulburări de comportament, tendinţe de inadaptabilitate, astfel încât să se poată lua măsurile care
se impun (medicale, educative etc.);
* cunoaşterea pe bază de analiză a stării infracţionale în rândul minorilor şi elaborarea unor
strategii de diminuare a acesteia;
* instituirea unui sistem de pregătire a unor specialişti în probleme de prevenire şi
combatere a delincvenţei juvenile;
* asigurarea necesarului de instituţii special amenajate pentru ocrotirea minorilor, care din
diverse motive nu au nici un fel de cămin, trăind în stradă;
56
* organizarea de către autorităţile publice locale a unor acţiuni de cuprindere în procesul de
învăţământ a copiilor care provin din familii de romi.
În prezent, mai mult ca oricând, instituţiile de învăţământ trebuie să coopereze într-o mai
mare măsură cu familia, organizaţiile comunitare şi toţi factorii implicaţi în sistemul educativ al
societăţii. Învăţământul trebuie să răspundă unităţilor socioprofesionale actuale şi de perspectivă,
astfel încât toţi tinerii să aibă posibilitatea de a se încadra în muncă.
Mass-media exercită o influenţă deosebită asupra personalităţii în formare a minorului.
De aceea, se impune chiar interzicerea difuzării, unor materiale (scene, cazuri) care elogiază
furtul, violenţa, amoralul, nefirescul şi excentricul în raport cu firescul, ceea ce degradează
imaginea relaţiilor interpersonale, contaminează deosebit de periculos viaţa şi comportamentul
minorului.
Se impune o reconsiderare a concepţiei de organizare atât a centrelor de primire, cât şi a
celor de reeducare a minorilor, pentru a oferi condiţii corespunzătoare de cazare, hrană, educaţie,
supraveghere şi formare profesională, elemente definitorii în reintegrarea socială a delincventului
minor.
Unităţile de poliţie trebuie să-şi înfiinţeze formaţiuni distincte specializate pe probleme
de minori, formaţiuni încadrate cu specialişti din domeniul sociologiei, psihologiei, pedagogiei,
criminologiei etc., care să studieze acest fenomen sub toate aspectele (etiologia, evoluţia şi
tendinţele sale) pentru a întreprinde cele mai adecvate măsuri de prevenire a delincvenţei
juvenile.
Programa de învăţământ preuniversitar trebuie să cuprindă activităţi de educaţie morală,
juridică şi pregătire antiinfracţională a minorilor.
Direcţiile pentru muncă şi ocrotire socială şi autorităţile tutelare să fie încadrate cu
psihologi şi asistenţi sociali în mod corespunzător pentru a găsi cele mai optime soluţii în
problema minorilor.

Tema de reflecţie nr. 3

Rolul psihologului în prevenirea delincvenţei juvenile.

57
 Rezumat

Procesul de umanizare şi socializare a fiinţei umane nu este un fenomen simplu, supus

unei coordonări totale şi certe. În acest proces intervin un complex de factori care favorizează
dezvoltarea conduitelor fie în sens pozitiv, fie în sens negativ. Ca urmare, diversele manifestări
exprimate în conduita copilului constituie criteriul de evaluare a nivelului de conştiinţă pe care l-
a atins în dobândirea sensului social al vieţii, precum şi gradul devierilor de conduită contractate
(asimilate).
În societate există concomitent mai multe sisteme de norme (morale, culturale, religioase,
juridice etc.), consacrate prin reguli scrise sau nescrise, transmise, răspândite şi sancţionate prin
legislaţie sau prin tradiţii, obiceiuri şi opinia publică, orice abatere sau atitudine contrar acestora
se încadrează în fenomenul de devianţă.
Fenomenul delincvenţei juvenile este larg dezbătut antrenând cercetători din diverse
domenii: medical, sociologic, psihologic, pedagogic, criminalistic, juridic etc., conferindu-i
acestui fenomen o investigaţie interdisciplinară. Fenomenul este etichetat sub diverse denumiri:
copii cu tulburări de comportament (termen medical); tineri inadaptaţi (termen sociologic);
“copii - problemă” (termen psiho-pedagogic); minori delincvenţi (termen juridic) etc. Toţi aceşti
termeni se referă la minori care, într-un fel sau altul, au ajuns în conflict cu normele morale şi
juridice, valabile pentru comunitatea în care trăiesc. Conduita normală este reprezentată de
comportamentele socialmente acceptabile, compatibile cu modele culturale ale societăţii din care
face parte minorul.
În mod obişnuit copilul dobândeşte propria personalitate prin învăţarea şi asimilarea
treptată a modelului socio-cultural pe care societatea îl promovează. Socializarea devine pozitivă
sau negativă ca urmare a influenţei factorilor sociali, a interacţiunilor dintre individ şi mediul
social. În multe cazuri procesul de socializare se desfăşoară pe fondul unor conflicte între individ
şi societate, între aspiraţiile legitime şi mijloacele pe care societatea le pune la dispoziţie pentru
îndeplinirea lor, între condiţii, aptitudini şi fapte, ceea ce duce adesea la anumite forme de
inadaptare şi implicit la formarea unor personalităţi dizarmonic structurate, pretabile să comită
acte infracţionale. Conţinutul fenomenologic al conduitelor deviante nu s-a schimbat prea mult în
decursul timpului, în schimb frecvenţa lor a continuat să crească într-un mod care în prezent
ridică probleme deosebite cu privire la integrarea socială a viitorului adult. În unele situaţii,
devierile de conduită pot lua forma unor manifestări antisociale grave, ca aceea a delincvenţei
infantilo-juvenile.

Recomandări şi comentarii cu privire la temele de reflecţie

Tema 1: Distincţia dobândit vs. Înnăscut.

Tema 3: a. din punct de vedere instituţional; b. din punct de vedere al tehnicilor (tehnici
comportamentale, programe de dezvoltare morală etc.).

58
 Lucrarea de evaluare nr. 3 şi modalitatea de evaluare
Calitatea soluţiilor oferite de dvs. la sarcinile de evaluare şi implicit, şansele obţinerii
punctajului maxim, sporesc sensibil dacă înaintea rezolvării lor parcurgeţi cel putin:
Buş, I. (2005). Psihologie şi Infracţionalitate - Fundamente Teoretice, vol. I, Cluj-Napoca: Editura
ASCR.
Schiţaţi principalele componente ale unui program de prevenire a delincvenţei juvenile la nivel
instituţional (şcoală).

Bibliografie minimală pentru acest modul

Buş, I. (2005). Psihologie şi Infracţionalitate - Fundamente Teoretice, vol. I, Cluj-Napoca: Editura
ASCR.
Buş, I. (2004). Noi tendinte în psihologia personalitatii. Vol 2, (co-autor). Cluj-Napoca: Editura
ASCR.

59
 Modulul 4
PSIHOLOGIA VICTIMEI
Scopul modului: Familiarizarea studentului cu noţiunile fundamentale referitoare la
psihologia victimei.
Obiectivele modulului: După parcurgerea acestui modul, ar trebui să puteţi:

 Expune principalii factori cu rol în victimizare.

 Reliefa raporturile funţionale dintre infractor şi victimă.
 Discuta caracteristile memoriei victimei referitoare la evenimentul în care a
fost implicată.
 Cunoaşte principalele tipuri de victime.

Introducere
Situaţia psihologică a victimei este foarte complexă. În cadrul acţiunii infracţionale,
direct sau indirect, victima contribuie la activarea mecanismelor latente agresive ale
infractorului. De aici rezultă noţiunea de potenţial de receptivitate victimală, respectiv
capacitatea de a deveni victima unor infracţiuni.
O formă aparte de receptivitate o constituie impresionabilitatea victimei. Astfel, unele
persoane devin victime prin gradul lor de naivitate, fiind impresionate de comportamentul şi
ţinuta elegantă pe care unii o afişează, acordându-le credit moral. De obicei, infractorii
intelectuali, profită de acest lucru şi determină victima să participe în mod activ la acţiunea
infracţională. Persoanele astfel victimizate nu reclamă fapta, pentru a nu fi considerate complice
sau pentru a nu fi puse într-o situaţie penibilă.
Contribuţia victimei la săvârşirea unei infracţiuni, nu se rezumă numai la provocare, ci ea
constă din orice act care, direct sau indirect, antrenează un mod de manifestare susceptibil de a
deveni periculos. Pietonul care intră intempestiv şi total neglijent în faţa unui autovehicul în
mers, cei care au o comportare nejustificată în relaţiile sociale, de familie ori de muncă şi care
atrag indignare, cei care nesocotesc în mod nepermis bunul simţ, în toate asemenea situaţii este
posibil ca persoana vizată să reacţioneze impulsiv şi să săvârşească acte grave de violenţă care,
privite izolat, de cele mai multe ori nu au explicaţie.
Factori victimogeni

Gradul de vulnerabilitate victimală depinde de două categorii de factori:

60
 a).factori personali: vârstă, sex, pregătire socio-culturală, inteligenţă, aspect bio-
constituţional, caracteristici psiho-comportamentale, calităţi morale, atitudini (infatuarea,
aroganţa, neglijenţa, indiferenţa, naivitatea) ş.a.
b).factori situaţionali: medii, locuri frecventate, izolarea socială, consumul de băuturi
alcoolice, jocurile de noroc, relaţiile extraconjugale, perversiuni sau inversiuni sexuale etc.
Realitatea confirmă că un număr însemnat de victime provin din rândul copiilor,
vârstnicilor şi femeilor.
Copiii prezintă o vulnerabilitate victimală crescută datorită faptului că sunt fragili sub
raportul forţelor fizice şi psihice, au o capacitate redusă de anticipare a acţiunii agresorilor,
imaturitate în aprecierea oamenilor şi situaţiilor, sunt sugestibili, creduli etc. Adesea infractorii îi
utilizează pe copii drept complici la diverse acţiuni.
Formele cele mai grave de victimizare a copiilor sunt: maltratarea fizică, incestul, violul,
tâlhăria etc.
Persoanele în vârstă prezintă un grad ridicat de vulnerabilitate victimală, deoarece forţa
fizică şi psihică este mult diminuată. Prezintă de asemenea, deficienţe senzoriale şi motorii,
dificultăţi la nivelul activităţii intelectuale, amnezie etc. De obicei locuiesc singure şi în locuri
mai izolate.
Agresorii acestui gen de victime provin de cele mai multe ori din familie, din anturajul
apropiat (prieteni, vecini, persoane care le îngrijesc etc.) sau din cei “specializaţi” în acest gen de
infracţiuni. Formele cele mai frecvente de acţiune sunt: furtul, tâlhăria, violul, omorul, infractorii
căutând să-şi însuşească valorile materiale pe care victimele le deţin (bani, valută, bijuterii,
tablouri, obiecte de uz casnic, îmbrăcăminte etc.).
Femeile prezintă un grad ridicat de vulnerabilitate victimală datorită unor particularităţi
psihologice proprii: sensibilitate, gingăşie, fineţe, aspect fizic plăcut, forţă fizică redusă, uneori
credulitate, aroganţă, indiferenţă, consum de băuturi alcoolice, anturaj dubios etc., toate acestea
fiind abil exploatate de infractori.
Cea mai întâlnită formă de victimizare a femeii este violul. Acesta este expresia unei
agresiuni sexuale exercitate de agresor asupra unei persoane de sex feminin, sub impactul forţei
fizice sau a presiunii psihologice. De regulă, violatorii provin fie din categoria persoanelor
cunoscute, fie din categoria unor indivizi cunoscuţi numai din vedere sau complet necunoscuţi.
O altă modalitate de victimizare a femeii este maltratarea şi chiar uciderea acesteia de
către soţ. Cauzele care duc la acest gen de infracţiuni sunt diverse: conflicte intrafamiliale,
gelozie, infidelitate conjugală, alcoolism sau unele boli psihice de care suferă soţul.
De o complexitate aparte sunt unele cazuri în care soţia maltratată, ajunge în postură de
criminal, ucigându-şi soţul.
61
 În general, bărbaţii provoacă un număr mai mare de victime decât femeile. Acest lucru
este explicabil prin faptul că bărbaţii sunt mai agresivi decât femeile şi se implică mai mult în
situaţiile conflictuale violente.
Se apreciază că sunt şi profesii cu o vulnerabilitate victimală ridicată, iar altele cu una
mai scăzută. Printre profesiile din rândul cărora se recrutează mai multe victime se află cele de
factor poştal, vânzător, casier, taximetrist, reporter, personalitate politică etc. Explicaţia constă în
faptul că astfel de profesii implică prezenţa persoanelor respective în locuri izolate unde pot fi
atacate cu uşurinţă. Vulnerabilitatea victimală poate fi atenuată prin gradul ridicat de socializare
şi integrare psihosocială pe care îl implică unele profesii.
S-a constatat că “timpul” şi “spaţiul” constituie factori victimogeni. Astfel, în zilele de
sâmbătă şi duminică, numărul victimelor este mai mare decât în celelalte zile ale săptămânii, iar
spaţiile închise şi izolate favorizează comiterea unor infracţiuni cu violenţă.

Tema de reflecţie nr. 1

Generaţi exemple originale de caractersitici care pot predispune o persoană
la a deveni victima unei infracţiuni.

Comportamentul victimal
Victima nu este implicată în mod identic în derularea unui act infracţional, iar
interacţiunea comportamentală a celor doi “parteneri” are caracteristici diferite. În faza
preinfracţională relaţiile dintre cuplul infracţional (infractor-victimă), de cele mai multe ori, sunt
de indiferenţă. De regulă, iniţiativa aparţine infractorului, atitudinea viitoarei victime fiind
aproape nerelevantă pentru declanşarea acţiunii infracţionale.
În faza infracţională raporturile funcţionale dintre infractor-victimă nu se modifică în
mod esenţial, exceptând cazurile când prin comportamentul manifestat victima îl determină pe
infractor să îşi schimbe planul de acţiune sau chiar să renunţe la unele din obiectivele sale.
Comportamentul victimei din această fază este marcat atât de modul de acţiune al infractorului,
cât şi de stările emoţionale puternice pe care le trăieşte (teamă, frică, spaimă, groază).
Activismul comportamental al victimei se accentuează substanţial în faza
postinfracţională, în special pe parcursul desfăşurării anchetei penale şi a cercetării judecătoreşti,
având uneori un rol decisiv în derularea acestora.
Devenită parte în proces, victima poate oferi informaţii utile pentru mersul cercetării, în
special, pentru stabilirea identităţii infractorului şi a reconstituirii infracţiunii. Deşi foarte
valoroase declaraţiile victimei, acestea trebuie analizate şi verificate minuţios, cu competenţă şi

62
responsabilitate, deoarece pot intra în acţiune unele mecanisme psihologice speciale care
contribuie la denaturarea involuntară a faptelor.
În general, depoziţia victimei despre evenimentul la care a participat depinde de mai
mulţi factori: a) de modul în care a perceput evenimentul; b) de modul în care l-a păstrat în
memorie; c) de modul în care poate să şi-l amintească; d) de modul în care poate să-l exprime; e)
de modul în care vrea sau este interesată să-l exprime.
Memoria victimei poate fi distorsionată de următoarele surse: a) schemele cognitive la
care victima raportează evenimentul; b) trăirea afectivă asociată evenimentului respectiv; c)
informaţiile posteveniment; d) modul de reactualizare a informaţiei despre eveniment. Aceste
surse de distorsiune trebuie raportate permanent la sugestibilitatea interogativă.
În cadrul acţiunii infracţionale, victima, dintr-o persoană oarecare devine “cineva”, de
care se ocupă familia, autorităţile, mass-media etc. În această situaţie apare fenomenul psihologic
numit “schimbare de rol”, care duce la modificarea comportamentului iniţial: persoana începe să
trăiască noul rol, “pozează” în victimă, accentuează, amplifică acţiunea infracţională. În acest fel
victima câştigă simpatii, se bucură de credit, simte nevoia de a fi compătimită.
Dorind să aibă o poziţie cât mai favorabilă în proces, victima poate “ajusta” faptele
infracţionale în mod conştient, fie prin exagerări, fie prin omisiuni. În unele cazuri aceste ajustări
sunt influenţate de afectivitate, sugestibilitate, imaginaţie etc. Jocul psihologic, dramatizarea - nu
întotdeauna conştientă - pe care o realizează victima, ne determină ca şi faţă de ea să procedăm
cu acelaşi spirit critic ca şi faţă de orice alt participant la actul infracţional.
Cu toate rezervele necesare faţă de relatările oferite de victime, în numeroase cazuri
grave, mai ales în infracţiunile de omor, acestea au un rol important în “dezlegarea enigmelor”
care apar în elucidarea cazului. În aceste situaţii putem obţine informaţii cu valoare deosebită,
din reconstituirea şi descifrarea personalităţii, preocupărilor, viciilor, mentalităţii şi obiceiurilor
victimei, a activităţii desfăşurate, precum şi a cercului de relaţii, a anturajului şi locurilor
frecventate cu predilecţie, a mişcărilor în timp şi spaţiu, mai ales în perioada anterioară
producerii evenimentului infracţional. Investigarea acestei perioade preinfracţionale prezintă un
interes prioritar şi trebuie realizată nu numai strict tehnic, ci şi prin modalităţi de manieră
psihologică, care să dezvăluie aspectele “cheie” din viaţa şi relaţiile victimei.
Actuala reglementare penală şi procesual penală este centrată aparent firesc, pe persoana
infractorului, fără a acorda atenţia care se cuvine victimei infracţiunii şi cu atât mai puţin
protecţiei acesteia.
În democraţiile tradiţionale protecţia victimei este asigurată printr-o strânsă cooperare
între poliţie, procuratură, instanţele de judecată, diverse instituţii din sfera serviciilor sociale,
sănătate, educaţie şi organizaţii neguvernamentale. Mecanismele de coordonare instituite permit
63
identificarea cu claritate a atribuţiilor specifice fiecărui compartiment din această structură şi
promovarea celor mai eficiente măsuri de soluţionare a unor astfel de cazuri.
Expertizele şi procedeele speciale de interogare a victimelor (mai ales în cazul copiilor şi a
femeilor agresate) sunt concepute şi realizate de specialişti în diferite domenii (psihologi,
sociologi, medici etc.). Victima trebuie contactată cât mai rapid posibil după consumarea
evenimentului, atât pentru a împiedica eventualele acţiuni de intimidare din partea agresorului,
cât şi pentru a-i acorda sprijin moral.
Se impune ca legislaţia română să se armonizeze cu prevederile documentelor internaţionale şi în
domeniul protecţiei victimei.

Tema de reflecţie nr. 2

Argumentaţi relativitatea memoriei victimei cu privire la evenimentul în care a
fost implicată.

Clasificarea victimelor
Comportamentul uman nu poate fi etichetat şi clasificat în categorii individuale strict distincte şi
clar stabilite, orice clasificare având un caracter mai mult sau mai puţin arbitrar.
Încercările de clasificare a victimelor implică o multitudine de dificultăţi care ţin atât de
marea diversitate a infracţiunilor, cât şi de responsabilitatea şi rolul avut de victimă în comiterea
infracţiunii, de faptul că victimele aparţin tuturor categoriilor de variabile: vârstă, sex, pregătire
generală şi profesională, rol-status socio-economic etc.
O clasificare victimală riguros ştiinţifică poate constitui şi un instrument deosebit de util
pentru prevenirea victimizării multor persoane.
Criminologul american Stephen Schafer (1977) propune o clasificare victimală, criteriul
acesteia fiind gradul de participare şi de responsabilitate al victimei în interacţiunea ei cu
infractorul.
Tipologia victimală a lui Stephen Schafer cuprinde:
1).Victime care anterior faptului infracţional nu au avut nici o legătură cu făptaşul.
Victima nu are nici o parte de vină în actul infracţional; incidental victima s-a aflat la locul
infracţiunii. Astfel, este cazul funcţionarului de la ghişeul unei bănci care nu are nici o legătură
cu infractorul, el devine victimă numai pentru că, întâmplător, la ora respectivă se afla acolo.
În cazurile de acest tip, acţiunea infractorului este rezultatul unei decizii unilaterale luate
de el, victima sub nici un aspect nu are vreo parte de vină, caracteristicile sale fizice sau psihice
nu sunt determinante.

64
2).Victime provocatoare sunt acelea care anterior victimizării lor au comis ceva, conştient sau
inconştient, faţă de infractor. Asemenea cazuri pot fi întâlnite atunci când cineva (victima
ulterioară) se comportă arogant faţă de viitorul infractor sau dacă nu îşi ţine o promisiune dată
solemn ori dacă intră în relaţii “amoroase” cu iubita infractorului etc. Multe fapte de acest fel pot
stârni instinctele agresive ale răufăcătorului, care apoi “trece uşor la act”, victimizându-l pe cel
care i-a provocat starea de frustrare.
3).Victime care precipită declanşarea acţiunii răufăcătorului. Este cazul persoanelor
care, prin conduita lor, influenţează răufăcătorii în a comite infracţiuni, deşi între cei doi
protagonişti nu a existat o legătură. Comportamentul neglijent al viitoarei victime îl incită pe
infractor (persoana care trânteşte portierea autoturismului, dar uită să o încuie).
Schafer sublimia că oricât de ademenitoare ar fi “ocaziile”, ele nu au nici un efect asupra
unor persoane care sunt perfect integrate în societate şi acceptă normele moral-legale.
4).Victime slabe sub aspect biologic, ale căror slăbiciuni fizice şi psihice trezesc ideea
comiterii unor acte criminale împotriva lor (copiii, bătrânii, debilii fizic sau mintal). Deşi
constituţia biologică, lipsa posibilităţii de apărare adecvată sau chiar de raportare ulterioară
facilitează sau chiar precipită comiterea infracţiunii, totuşi victima nu poate avea nici o parte din
responsabilitate. O parte din responsabilitate le revine persoanelor care, prin gradul de rudenie
sau profesiune, îşi neglijează datoria expunând la victimizare pe cei faţă de care au răspunderi
moral-legale.
5).Victime slabe sub aspect social sunt considerate de autor acei indivizi care, prin
statusul de etnici minoritari sau aparţinând unor religii neagreate de către comunitate, fără să aibă
nici un fel de vină reală personală, cad frecvent victime agresiunii manifestate de către
reprezentanţii comunităţii. Populaţia de culoare din anumite ţări cu ideologie rasistă, diversele
secte ale unor religii neagreate de majoritatea populaţiei, constituie victime faţă de care linşajul
se aplică unori cu destul zel.
6).Victime autovictimizante sunt acele persoane care orientează agresiunea către propria
persoană, ele însele ajung să devină proprii lor criminali. Toxicomaniile, suicidul, cartoforia etc.
sunt acte deviante sau chiar criminale în care cel lezat joacă rolul dublu de criminal şi de victimă,
responsabilitatea nicidecum nu poate fi împărţită în aceste cazuri între infractor şi victimă.
7).Victime politice sunt persoanele care au de suferit din cauza convingerilor lor,
convingeri care nu trebuie să se materializeze neapărat în acţiuni.
O interesantă tipologie este cea pe care criminologul Wolf Middendorf o face victimei
escrocheriei. Această tipologie cuprinde patru categorii de victime escrocate:
1).Victima “generoasă”, care este deseori păgubită nu prin faptul că ar dori vreun avantaj
material din relaţia cu infractorul, ci din cauza disponibilităţii sale de a sări în ajutorul oricui îi
65
cere concursul. Falşii cerşetori, care afişează diverse infirmităţi fizice sunt profitorii naivităţii
victimelor. Tot aici se încadrează “generoşii” care găzduiesc diverse persoane, după care se
trezesc jefuiţi de o parte din bunuri.
2).Victimele “bunelor ocazii” sunt cele ce fac cumpărături ocazionale de la indivizi
necunoscuţi care se pretind a fi în “jenă financiară momentană” şi oferă la preţuri derizorii
diverse obiecte de mare valoare.
3).Victimele devoţiunii şi ale afectivităţii. În această categorie intră religioşii fanatici,
care sunt dispuşi să doneze bani, bunuri, să renunţe la proprietăţi etc. pentru a putea fi pe placul
unor puteri supranaturale. Tot din această categorie de victime fac parte şi acele femei mai
vârstnice care vor să se căsătorească cu orice preţ.
4).Victimele lăcomiei şi ale doritorilor de mari câştiguri ilicite. În cazul acestora este
greu de stabilit ce parte de vină are fiecare dintre protagoniştii acţiunii. Cumpărătorii de acţiuni
ale căror valoare va creşte imediat, finanţatorii unor sisteme sigure de câştig la ruletă, sunt
mostre din infinitele variante pe care escrocii mai rafinaţi le utilizează pentru atragerea şi jefuirea
victimelor.
Cea mai simplă clasificare pare a fi cea realizată după criteriul agentului victimizator:
victime ale omorului, ale loviturilor cauzatoare de moarte, ale tâlhăriei, ale violului, ale furtului,
ale înşelăciunii etc.

Tema de reflecţie nr. 3

Discutaţi distincţia dintre efectele materiale, morale şi emoţionale ale
victimizării.

Rezumat

Studiul fenomenului infracţional nu poate fi complet dacă nu avem în vedere că orice act
infracţional aduce după sine şi apariţia de victime. Domeniul ştiinţific care studiază victima este
victimologia.
Obiectul de cercetare şi acţiune al victimologiei actuale, ca latură a criminologiei, se
referă la starea şi condiţia unei victime individuale sau generale, stare ce este confirmată prin
criterii identificabile ca suferinţă fizică, morală sau materială. Această stare rezultă din efectul şi
consecinţele unei forme de agresiune (Pirozynski, Scripcaru & Berlescu, 1996).
Victimologia are o fermă şi precisă delimitare ce operează în cadrul raportului dintre o
formă de agresiune şi efectul unei consecinţe, confirmate de existenţa unei victime şi a
victimizării ei. Victimologia este un concept relaţional, în care tipurile de relaţii nu sunt numai
simple şi directe, ci pot avea chiar un caracter polimorf, de la pasivitate la reacţii tensionale,
violente.
66
 Analiza şi cunoaşterea rolului pe care îl ocupă victima în activitatea infracţională şi în cea
judiciară, contribuie la formularea unor recomandări preventive şi autoprotective în raport cu
pericolul victimizării.
Prin victimă se înţelege orice persoană care fără să-şi fi asumat conştient riscul, deci fără
să vrea, suferă direct sau indirect consecinţele fizice, morale sau materiale ale unei acţiuni sau
inacţiuni criminale.
Aşa cum rezultă din studiul actelor infracţionale, între infractor şi victimă este de fapt o
relaţie de ordin social, o interacţiune care constituie esenţa acţiunii delictuale. Există infracţiuni
ale căror deznodământ tragic este condiţionat de atitudinea şi reacţia victimei. Uneori, victima
poate împiedica săvârşirea infracţiunii, poate schimba deznodământul în favoarea sa, sau poate
întrerupe desfăşurarea acestui eveniment. Calităţile, atitudinea, comportamentul şi reacţia
victimei acţionează de multe ori asupra forţelor inhibitorii ale autorului potenţial, în funcţie de
procesul dinamic ce înlesneşte sau condiţionează trecerea la săvârşirea actului infracţional.

Recomandări şi comentarii cu privire la temele de reflecţie

Tema 1: Caracteristici intrinseci (ţin de individ) vs. extrinseci (ţin de mediu).

Tema 2: Tehnica interviului cognitiv.

Lucrarea de evaluare nr. 4 şi modalitatea de evaluare

Calitatea soluţiilor oferite de dvs. la sarcinile de evaluare şi implicit, şansele obţinerii
punctajului maxim, sporesc sensibil dacă înaintea rezolvării lor parcurgeţi cel putin:
Buş, I. (2005). Psihologie şi Infracţionalitate - Fundamente Teoretice, vol. I, Cluj-Napoca: Editura
ASCR.
Sintetizaţi principalii factori care favorizează victimizarea.

Bibliografie minimală pentru acest modul

Buş, I. (2005). Psihologie şi Infracţionalitate - Fundamente Teoretice, vol. I, Cluj-Napoca: Editura
ASCR.

67
Buş, I. (2004). Noi tendinte în psihologia personalitatii. Vol 2, (co-autor). Cluj-Napoca: Editura
ASCR.

68
 Modulul 5

PARTICULARITĂŢILE PSIHOLOGICE ALE MĂRTURIEI ŞI

MARTORULUI

Scopul modului: Familiarizarea studentului cu noţiuni despre mărturie şi martori.

Obiectivele modulului - După parcurgerea acestui capitol, ar trebui să puteţi:
 Defini noţiunile de martor şi mărturie.
 Descrie principalele surse de distorsiune mnezică.
 Aprecia mărturia sub toate aspectele sale.
 Preciza care sunt caracteristicile principalelor tipuri de martori.

Introducere
Ca o apreciere generală se poate menţiona că orice persoană cu o normalitate
psihofiziologică poate percepe, reţine şi reda prin recunoaştere sau reproducere, în mod suficient
de exact, evenimentele la care a fost de faţă, dacă nu au intervenit în acest proces de cunoaştere
unele condiţii obiective sau subiective care îl pot influenţa parţial sau total.
Mărturia unei persoane despre un anume eveniment la care a asistat depinde de mai mulţi
factori: de modul în care a perceput evenimentul, de modul în care a memorat informaţiile despre
eveniment, de modul în care l-a păstrat în memorie, de modul în care poate să şi-l amintească, de
modul în care poate să îl exprime, să îl verbalizeze şi de modul în care vrea sau este interesat să
îl exprime.
Astfel, mărturia pe care o pot face mai multe persoane despre acelaşi eveniment va
prezenta diferenţe notabile de la caz la caz. Din aceste motive, îndeosebi în cauzele mai
complexe şi de regulă când o cere instanţa de judecată, examinarea psihofiziologică, pretabilă
acelor ce urmează să depună mărturie, devine aproape o necesitate, aceasta pentru a stabili cât
mai precis posibilităţile şi limitele de a depune o mărturie. Examenul oftalmologic şi audiologic
se impune în situaţiile relatărilor unor evenimente bogate în elemente vizuale şi auditive, iar
examenul psihologic se efectuează atunci când există îndoieli cu privire la funcţionarea normală
a unor funcţii psihice ori a personalităţii în ansamblu.
Când se estimează valoarea probatorie a mărturiei se impune cunoaşterea celui de la care
emană, în special moralitatea acestuia (principialitatea, onestitatea, corectitudinea, modestia şi

69
generozitatea în faţa necinstei, nesincerităţii, egoismului, laşităţii şi egocentrismului, dar şi
raporturile sale cu cauza şi cu participanţii la proces) (Ciopraga, 1979; 1996).
Psihologia judiciară încearcă să dezvăluie legităţile ce intervin în procesele psihologice în
situaţia de martor, procese care pot distorsiona chiar intenţionat depoziţia unui martor de bună
credinţă, altfel stând lucrurile în cazul martorului de rea-credinţă.
Numeroase cercetări au arătat că memoria martorilor oculari nu este atât de fidelă pe cât
s-ar crede la nivelul simţului comun. Vom începe acest capitol prin oferirea unui exemplu în care
memoriile martorilor referitoare la un eveniment au putut fi puse în corespondenţă cu
înregistrarea electronică a acelui eveniment. Este vorba de o situaţie reală în care a avut loc un
jaf într-o bancă. Atacatorii au intrat în bancă, l-au imobilizat pe agentul de pază din hol, le-au
spus clienţilor să se întindă cu faţa la podea, iar funcţionarilor le-au ceru să le dea să le dea toţi
banii pe care îi aveau. După aceasta, atacatorii au părăsit în fugă incinta băncii. În timpul
comiterii acestui eveniment în bancă se aflau cinci funcţionari, doi ofiţeri, un gardian şi cinci
clienţi. După aproximativ o oră, anchetatorii din cadrul poliţiei au luat declaraţii de la toţi cei
care se aflau în momentul comiterii faptei în bancă. Confruntând declaraţiile s-a observat că
există unele contradicţii referitoare la numărul atacatorilor, costumaţia acestora, acţiunile pe
care le-au întreprins, durata jafului, prezenţa armelor de foc etc. Jaful a fost înregistrat de
camerele video ale băncii, iar după compararea acestor înregistrări cu descrierile martorilor s-a
arătat că nici unul dintre ei nu a oferit o descriere corectă a secvenţei evenimentelor. De
asemenea, nici un martor nu a fost capabil să ofere o descriere acurată a vreunui atacator. Mai
mult, când s-au realizat identificările ulterioare pe baza fotografiilor, patru din cei treisprezece
martori au indicat ca autor al jafului pe unul dintre clienţi sau chiar pe unul dintre funcţionari, iar
trei martori au indicat ca atacator o persoană care nu fusese în bancă în timpul jafului. Toţi aceşti
şapte martori au menţionat că sunt siguri că au identificat corect atacatorul şi că sunt pregătiţi să
depună mărturie (Haber & Haber, 2000).

Efectul dezinformării
Acest efect este un aspect al memoriei autobiografice care a primit o atenţie deosebită în
ultimele două decenii. Potrivit lui Loftus (1992), acest efect se referă la ce se întâmplă atunci
când oamenii asistă la un eveniment, cum ar fi o crimă sau un accident, iar ulterior sunt induşi în
eroare cu privire la un anumit aspect al acestui eveniment. În situaţii reale, martorii nu sunt
izolaţi după ce asistă la un eveniment; ei pot discuta cu alţi martori sau sunt intervievaţi extensiv
de poliţie înainte sau în timp ce sunt audiaţi. Aceste situaţii permit manifestarea fenomenului
dezinformării (Loftus, 1979). În consecinţă, martorii de bună credinţă pot să ofere inconştient şi
involuntar declaraţii false (Buş & David, 2003).

70
 Majoritatea cunoştinţelor referitoare la sugestibilitatea martorilor oculari de care
dispunem au fost obţinute prin studii de laborator care au investigat efectul dezinformării. În
cadrul acestei paradigme experimentale subiecţilor li se arată un film sau o serie de fotografii în
care este prezentat un eveniment, după care li se oferă informaţii false referitoare la acel
eveniment. Ulterior se testează memoria participanţilor referitoare la evenimentul original.
Majoritatea studiilor au arătat că subiecţii raportează o serie de informaţii false (oferite post-
eveniment) ca aparţinând evenimentului original.
În anul 1985 McCloskey & Zaragoza au adus o critică virulentă acestor ipoteze
explicative, critică ce a avut ca efect orientarea cercetărilor spre găsirea unor alte mecanisme
explicative. Astfel, o altă ipoteză care încearcă să explice de ce apare efectul dezinformării este
atribuirea eronată a sursei. Susţinătorii acestei abordări sunt de părere că martorii oculari
reactualizează incorect informaţia eronată ca aparţinând evenimentului original; altfel spus, ei
confundă sursa originală (evenimentul) cu sursa sugerată (informaţia post-eveniment). Nu s-a
ajuns încă la un consens referitor la cea mai bună explicaţie a efectului dezinformării, iar
cercetările în acest domeniu continuă, generând adesea dispute aprinse (Zaragoza & Lane, 1995).
Menţionăm în continuare câteva din condiţiile care afectează magnitudinea efectului
dezinformării (Koriat, 2000). Acest efect se manifestă mai puternic în cazul detaliilor periferice
decât în cazul detaliilor centrale (Cassel & Bjorklund, 1995; Heath & Erickson, 1998; Buş &
David, 2003); când intervalul de retenţie este mai lung, efectul este mai puternic (Belli et al.,
1992; Higham, 1998); de asemenea, efectul dezinformării este mai pronunţat când informaţia
falsă este prezentată în contextul unei întrebări (probabil pentru că încurajează imaginarea
evenimentului original) decât dacă este prezentată în contextul unei descrieri (Zaragoza & Lane,
1994).

Tema de reflecţie nr. 1

Discutaţi sugestii pentru îmbunătăţirea practicii judiciare prin raportare la
condiţiile care afectează magnitudinea efectului dezinformării.

Informaţia post-eveniment falsă

Cercetările din domeniul memoriei martorilor au arătat că atunci când celor care au
asistat la un eveniment li se prezintă ulterior o serie de informaţii eronate referitoare la acel
eveniment, au loc două procese: în primul rând, martorii nu sunt conştienţi că şi-au însuşit noile
informaţii de la altcineva, iar aceste noi informaţii sunt tratate ca şi cum ar face parte din
evenimentul original; în al doilea rând, de obicei martorii nu sunt conştienţi că şi-au schimbat

71
declaraţiile pe baza acestor noi informaţii. Psihologii denumesc acest fenomen „oferirea de
informaţii post-eveniment false”.
Când martorii sunt expuşi la aceste informaţii post-eveniment, memoria lor referitoare la
respectivul eveniment nu mai este „independentă” sau bazată pe propriile lor percepţii, ci această
memorie este „contaminată” sau „falsă” (Loftus et al., 1989). Deşi noile informaţii pot sau nu să
fie acurate, mai important este faptul că cel mai adesea martorii nu mai pot să facă distincţia
dintre ceea ce ei au văzut şi ceea ce li s-a spus ulterior.
Cercetări din domeniul memoriei au identificat câţiva factori care fac mai probabilă
această distorsionare a memoriei de către informaţia post-eveniment falsă. Mai întâi,
distorsiunile apar pe măsură ce evenimentul este reactualizat de mai multe ori. Cu fiecare
reactualizare, informaţia post-eveniment se integrează mai bine în memoria originală. Cu cât un
martor este expus de mai multe ori la o informaţie post eveniment distorsionată, cu atât creşte
probabilitatea ca această informaţie să fie încorporată în declaraţiile sale ulterioare. În al treilea
rând, cu cât sursa informaţiei post-eveniment este mai credibilă, cu atât probabilitatea ca
informaţiile oferite pe aceste căi să fie încorporate în declaraţiile martorilor creşte. De exemplu,
poliţiştii sau investigatorii pot fi percepuţi ca surse credibile; alţi martori care au asistat la
eveniment pot fi apreciaţi ca fiind credibili, deoarece şi ei s-au aflat acolo. În al patrulea rând, cu
cât memoria iniţială este mai puţin coerentă şi mai incompletă, cu atât creşte vulnerabilitatea ei
la informaţiile post-eveniment. În al cincilea rând, cu cât se acordă mai puţină atenţie
discrepanţelor dintre evenimentul original şi informaţiile post-eveniment, cu atât aceasta din
urmă se va integra mai uşor în memoria martorilor. Ceea ce este important de menţionat este că
în toate aceste experimente, martorii nu sunt conştienţi de faptul că şi-au schimbat mărturia sau
că au fost influenţaţi de noile informaţii la care au fost expuşi.

Tema de reflecţie nr. 2

Discutaţi sugestii pentru îmbunătăţirea practicii judiciare prin raportare la
factorii care favorizează manifestarea distorsiunilor mnezice post-eveniment.

Monitorizarea sursei
Cercetările care au evaluat efectul dezinformării s-au preocupat de „soarta” memoriei
originale despre un eveniment, adică de ceea ce se întâmplă cu aceste informaţii după expunerea
la informaţia post-eveniment. O serie de autori au avansat o ipoteză controversată: informaţia
post-eveniment falsă alterează informaţiile originale despre eveniment astfel încât acestea din
urmă sunt pierdute din memorie (Loftu & Loftus, 1980). Alţi autori au sugerat că informaţia
post-eveniment nu „şterge” informaţiile iniţiale, ci doar face ca acestea să fie mai greu de
72
reactualizat (Belli et al., 1992). O a altă abordare sugerează că informaţia post-eveniment nu
afectează memoria iniţială, ci doar îi influenţează pe subiecţii care nu au codat detaliile originale
sau care le-au uitat înainte de momentul în care s-a oferit informaţia post-eveniment (McCloskey
& Zaragoza, 1985). Nu există încă un consens referitor la rolul pe care informaţia post-
eveniment îl joacă în cadrul efectului dezinformării, iar această problemă continuă să genereze
investigaţii experimentale (Zaragoza & Lane, 1994).
Pe baza răspunsurilor la acest test de monitorizare a sursei, Lindsay & Johnson (1989) au
arătat că subiecţii care au primit informaţie post-eveniment falsă au reuşit într-o anumită măsură
să distingă între sursa reală şi sursa sugerată de experimentator. Cu toate acestea, subiecţii care
au primit informaţie post-eveniment falsă au continuat să confunde cele două surse, deşi uneori
erau explicit preveniţi că informaţia post-eveniment este falsă.
McCloskey & Zragoza (1985) au oferit o explicaţie alternativă pentru rezultatele care se
obţin în aceste experimente în care se studiază efectul dezinformării. Aceşti autori au arătat că
adesea participanţii la aceste experimente sunt lăsaţi să creadă că descrierea care le este
prezentată după vizionarea filmului este corectă (în unele experimente subiecţii au fost informaţi
că descrierea a fost realizată de un profesor care a vizionat foarte atent caseta cu filmul
respectiv). În consecinţă, subiecţii îşi bazează răspunsul pe informaţia din descrierea aparent
obţinută pe baza filmului (dar de fapt eronată), pentru că vor să arate că au fost atenţi în timpul
experimentului atât la prima parte, cât şi la a doua şi că îşi amintesc detalii atât din film, cât şi
din descriere. Această interpretare a fost denumită caracteristica cerinţei sarcinii (Orne, 1973).
Logica opoziţiei
O serie de date interesante sunt prezentate de Lindsay (1990), folosind instrucţiuni bazate
pe ” logica opoziţiei”. În studiul său, subiecţii sunt informaţi în mod corect că în faza a doua li s-
au oferit informaţii care sunt false, deci vor trebui să nu menţioneze acest informaţii când li se
va administra un test de memorie. Totuşi, 27% dintre rezultatele subiecţilor din grupul
experimental indică elemente din faza de dezinformare, faţă de 9% greşeli făcute de cei din
grupul de control. Astfel rezultatele vin în sprijinul ideii că dezinformarea alterează memoria,
creând memorii vizuale pentru evenimente care au fost prezentate doar verbal sau care au fost
citite ulterior.

Cum pot fi minimizate efectele distorsiunilor provocate de informaţia post-eveniment? O

primă metodă constă în înregistrarea atentă a declaraţiei iniţiale pe care martorul o face, uneori
chiar la faţa locului. În al doilea rând, dacă evenimentul în sine este coerent şi uşor de înţeles
pentru observator, atunci codarea acestuia este mai acurată. În al treilea rând, acurateţea creşte
dacă martorul nu a fost expus unor informaţii post-eveniment false prezentate de surse

73
recunoscute ca autorităţi de martor. De asemenea, acurateţea declaraţiilor este mai mare dacă
observatorul este familiar cu oamenii, obiectele sau acţiunile care alcătuiesc evenimentul.

Tema de reflecţie nr. 3

Cum vă explicaţi fenomenul denumit „logica opoziţiei”?

Recunoaşterea după fotografii şi recunoaşterea din grup

Un alt domeniu de interes se referă la identificarea infractorilor pe baza fotografiilor sau
în cadrul recunoaşterilor din grup realizate de poliţie. În acest caz acurateţea este esenţială,
deoarece identificările false par a fi cauza principală a condamnării de persoane nevinovate. Într-
un număr mare de experimente controlate (Ross et al., 1994; Spore et al., 1996; Davis et al.,
1981) subiecţii erau instruiţi să observe o infracţiune, apoi să facă o descriere a infractorului.
După diferite perioade de timp aceşti martori erau rugaţi să identifice infractorul printr-o
recunoaştere din grup. În aceste experimente au fost studiaţi o serie de factori printre care tipul
de eveniment, timpul de observaţie, distanţa şi condiţiile de observare, mobilitatea infractorului,
prezenţa unei arme, prezenţa unor evenimente ameninţătoare, numărul de persoane, nivelul de
stres resimţit de martor şi expunerea post-eveniment la interacţiunea cu alte persoane.
Mai întâi să luăm în considerare acurateţea identificărilor din cercetările în care
„martorul” ştie că infractorul este prezent printre persoanele care alcătuiau grupul din care
trebuia să facă recunoaşterea. Cel mai important este dacă martorul poate să distingă între
infractorul real şi alte persoane, adică rata adevăraţilor pozitivi. În aproximativ 75% din cazuri
infractorul este identificat corect. În celelalte 25% din cazuri martorul identifică eronat o altă
persoană care a fost sau nu prezentă în scena pe care a urmărit-o (adică un fals pozitiv). Dacă nu
sunt prezente arme, incidentul nu este violent, nu există prea multe alte persoane, identificarea se
face imediat şi nu este prezentată informaţie post-eveniment falsă, atunci acurateţea se apropie
de 90%. Însă dacă scena este violentă, sunt prezente şi arme, participă multe persoane, se oferă
informaţie post-eveniment sau decalajul între eveniment şi reactualizare este mare, atunci rata
acurateţei scade până la 50%, rata falşilor pozitivi crescând până la 50%. Aceste procente sunt
estimări pe baza a mai mult de 100 de experimente în care s-au studiat toţi aceşti factori (Haber
& Haber, 2000). Aceste rezultate sunt îngrijorătoare deoarece ele sugerează că martorii nu
reuşesc întotdeauna să identifice cu succes pe cel sau cei care au comis o infracţiune. După cum
s-a arătat, chiar şi în cele mai favorabile condiţii de observaţie martorii greşesc într-un caz din
zece.

74
Factori care influenţează identificările
Există mai mulţi factori care influenţează în mod negativ acurateţea identificărilor
realizate de martorii oculari. Printre aceştia se numără şi tipul de aliniere. În mod obişnuit unui
martor i se cere să facă o identificare prin selectarea unei persoane dintr-un număr de fotografii
(iar în această situaţie vorbim despre o identificare pe baza fotografiilor), sau să selecteze una
dintr-un număr de persoane care apar în faţa lui. S-a constatat că tipul alinierii afectează
acurateţea identificărilor. Este destul de dificil de comparat recunoaşterile pe baza fotografiilor
cu recunoaşterile în care sunt prezente persoane, deoarece în general fotografiile au o calitate mai
slabă şi relevă mai puţine informaţii. Totuşi unii cercetători (Cutler et al., 1994) au încercat să
facă acest lucru. Deşi nu există vreun experiment care să fi evaluat dacă mersul sau vorbitul celor
care sunt aliniaţi duc la îmbunătăţirea recunoaşterii, acurateţea identificărilor este mai mare dacă
acestea se realizează cu persoane reale.
Modul în care este construit grupul de persoane ce vor fi aliniate afectează corectitudinea
identificărilor. Este evident că dacă suspectul este descris de martor ca fiind femeie, iar în grupul
celor aliniaţi există doar o femeie şi cinci bărbaţi, atunci probabilitatea ca să fie aleasă femeia
doar pe baza sexului este foarte mare, chiar dacă martorul nu este foarte sigur că ea este cea care
a participat sau comis infracţiunea.
Criteriile de construire a acestor grupuri de persoane care vor face obiectul unei
identificări au fost atent studiate de cercetători (Loftus & Doyle, 1997; Ross, Read & Toglia,
1994; Wells et al., 1993). Într-o anumită măsură rezultatele acestor cercetări au fost încorporate
în regulile pe care ofiţerii de poliţie trebuie să le urmeze atunci când constituie aceste grupuri.
Totuşi, în practică este adesea dificil de îndeplinit toate acest criterii, iar uneori acest lucru are
ca rezultat o serie de erori în procesul de identificare. Probabil cea mai importantă cerinţă, dar şi
cea mai des încălcată constă în faptul că toţi membrii grupului trebuie să se potrivească cu
descrierea generală a infractorului.
Cercetările care au investigat efectele instrucţiunilor au evidenţiat o altă biasare puternică
ce apare atunci când martorului i se arată o singură persoană. Când se utilizează această
procedură, se comunică implicit martorului că aceea este persoana suspectată, fapt care
influenţează decizia martorului mai ales dacă acesta este nesigur. Deşi în unele situaţii poliţia nu
are nici o alternativă la această modalitate de identificare, se pune serios întrebarea dacă această
procedură are vreo validitate. Există situaţii în care deja unele Curţi de Justiţie resping această
modalitate de identificare.
Un alt factor care afectează acurateţea identificărilor este prezentarea secvenţială. O serie
de cercetări au arătat că atunci când unui martor îi este prezentată fiecare persoană din grup
separat, acurateţea identificării este mai mare decât atunci când sunt prezentate toate persoanele
75
simultan. Acest lucru este valabil şi în cazul în care se utilizează fotografii (Lindsay & Wells,
1985; Sporer, 1993). În cazul prezentării simultane martorul face aprecieri relative: care dintre
aceste persoane este mai probabil să fie suspectul? în loc să gândească în termeni de: este această
persoană suspectul, sau nu? Deşi aceasta este o cerinţă foarte uşor de îndeplinit, în practică este
foarte rar utilizată.
În situaţiile în care se folosesc alinieri repetate cu mai multe grupuri pot să apară erori.
Adesea, un martor este rugat să asiste la mai multe alinieri consecutive, însă suspectul face parte
doar din unul dintre acest grupuri, de obicei fiind inclus în ultimul. Experţii şi-au pus întrebarea
dacă expunerile anterioare pot să influenţeze acurateţea identificărilor (Brigham & Pfeifer, 1994;
Read, 1994; Ross, Ceci, Duning & Toglia, 1994). Astfel s-au identificat două tipuri de erori.
Dacă în expunerea iniţială nu este prezent suspectul, dar este inclusă o altă persoană care a fost
prezentă în cadrul evenimentului, iar în cea de-a doua expunere este prezent atât suspectul cât şi
persoana care a fost şi în primul grup, atunci probabilitatea ca martorul să facă o identificare
corectă este mai mică decât dacă nu ar fi participat la prima prezentare. Proporţia martorilor care
identifică persoana care a apărut în ambele grupuri ca fiind infractorul este mai mare decât
proporţia martorilor care recunosc corect suspectul. Martorii îşi aduc aminte că au văzut acea
persoană undeva, însă confundă expunerea iniţială cu evenimentul original. Acest eşec al
memoriei este un alt exemplu care pune în evidenţă dificultatea oamenilor de a diferenţia între
sursele informaţiilor pe care le stochează în memorie. Un al doilea tip de erori s-a evidenţiat
astfel: dacă un martor face o identificare greşită într-o expunere iniţială alegând o persoană care
nu este suspectul (expunere în care infractorul real nu este prezent), iar această persoană este
prezentă şi în cea de-a doua expunere, probabilitatea de a alege aceeaşi persoană este foarte
mare, chiar dacă în a doua expunere este prezent şi suspectul. Din aceste motive identificările
care se fac după mai multe expuneri sunt mai puţin acurate.
O serie de cercetători au investigat relaţia dintre acurateţea identificării şi încrederea pe
care martorul o are în răspunsul său. Când un martor spune că este sigur că a făcut o identificare
corectă, aceasta înseamnă că într-adevăr probabilitatea de a greşi este minimă? Au fost luate în
calcul mai multe cercetări, iar rezultatele acestora au fost împărţite în două categorii: martori
care erau foarte siguri că nu greşesc şi martori care erau nesiguri de răspunsul lor. Când s-a
comparat acurateţea răspunsurilor acestor două grupuri, s-a constatat că aceasta nu era diferită
între cele două grupuri (Luus & Wells, 1994). Altfel spus, chiar dacă un martor îşi exprimă
siguranţa că recunoaşterea lui e corectă, asta nu înseamnă că lucrurile stau cu necesitate aşa.

76
 Tema de reflecţie nr. 4
În ce condiţii recunoaşterile din grup sunt mai vulnerabile la distorsiuni?

Verificarea şi aprecierea declaraţiilor martorilor

Pentru ca mărturia să aibă valoarea probantă scontată, ea trebuie să fie sinceră, adică să
emane de la un martor de bună credinţă şi, totodată, să fie fidelă - să redea cu exactitate
evenimentul perceput. De aici rezultă şi necesitatea ca fiecare mărturie să fie apreciată sub
raportul acestor două însuşiri fundamentale (Ciopraga, 1979; 1996).
Sinceritatea constituie acea însuşire a mărturiei materializată în dorinţa martorului de a
exprima - în faţa organelor judiciare - tot ceea ce îi este cunoscut în legătură cu evenimentul
perceput.
Fidelitatea constă în capacitatea martorului de a-şi aminti şi reproduce “exact”
evenimentul perceput şi care în cuprinsul depoziţiei se traduce prin corespondenţa “exactă”
dintre faptele comunicate şi modul în care acestea s-au petrecut în realitate.
Pentru a desemna aceste însuşiri ale mărturiei, în literatura de specialitate se utilizează şi
termenul de veridicitate, al cărui mai larg înţeles înglobează atât noţiunea de sinceritate, cât şi
cea de fidelitate. Aceste două însuşiri pe care trebuie să le realizeze orice mărturie pentru a
conduce la formarea convingerii organului judiciar - deşi aflate în raporturi apropiate - nu se
identifică, nu se suprapun.
Faptul că în planul mărturiei sinceritatea martorului îşi găseşte de cele mai multe ori
corespondent în veridicitatea depoziţiei face extrem de anevoioasă aprecierea fidelităţii, care
aparent este confundată cu sinceritatea. Altfel spus, de multe ori veridicitatea mărturiei este
desprinsă nu din constatarea corespondenţei faptelor reproduse cu realitatea producerii lor, ci din
atitudinea de sinceritate a martorului. De aici şi consecinţa că martorul sincer este considerat că
face o depoziţie veridică.
Aprecierea mărturiei sub aceste două aspecte este condiţionată de rezultatul la care se
ajunge în urma verificării primei însuşiri la care trebuie să răspundă mărturia, adică sinceritatea.
Dacă în urma acestei verificări se constată că martorul este sincer, atunci se trece la verificarea
împrejurării dacă buna credinţă a martorului îşi găseşte reflectarea în veridicitatea depoziţiei.
Dacă în urma unei astfel de examinări se constată că martorul este de rea credinţă, depoziţia
neveridică a acestuia trebuie înlăturată.

77
 Sinceritatea celui ce compare în calitate de martor poate fi desprinsă - într-o anumită
măsură - din modul în care aceasta se manifestă. În cazul mărturiei, controlul / verificarea
veridicităţii se dovedeşte a fi indispensabilă. Cele mai frecvente activităţi utilizate în acest sens
sunt confruntarea, ascultarea din nou a unor persoane, reconstituirea în întregime sau în parte a
modului de săvârşire a infracţiunii etc.
Alteori, constatarea sau expertiza medicală poate duce la stabilirea afecţiunilor martorilor
şi explică motivul pentru care aceştia, deşi au asistat la evenimentele petrecute, sunt în
imposibilitatea de a percepe, memora şi reda faptele şi împrejurările. Nu trebuie omise nici
activităţi cum ar fi: percheziţiile, constatările tehnico-ştiinţifice sau expertizele criminalistice.
În funcţie de rezultatul la care se ajunge în urma verificării, mărturia urmează a fi reţinută
dacă se constată că este sinceră, şi este înlăturată - după caz - total sau parţial, dacă nu este
sinceră.
Mărturia mincinoasă poate avea cauze dintre cele mai diverse: dorinţa de răzbunare,
raportul de rudenie sau prietenie cu inculpatul, interesul material, spiritul de solidaritate cu
inculpatul, simpatia sau antipatia faţă de acesta, dorinţa de a se remarca în faţa auditoriului,
teama de şantaj sau represalii din partea familiei inculpatului, dispreţul faţă de anchetator ş.a.

Rezumat
Problematica psihologică a mărturiei judiciare şi a martorului este deosebit de complexă
şi ridică dificultăţi în activitatea autorităţilor judiciare, abilitate prin lege să audieze martori.
Din punct de vedere psihologic mărturia este o activitate ce constă în observarea şi
memorarea unui eveniment şi apoi reproducerea acestuia în scris sau oral în faţa celor abilitaţi
prin lege în acest sens.
Martor este socotită persoana care are cunoştinţă despre o faptă penală sau despre vreo
împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal (art. 78 C.pr.pen.).
Martorul este o persoană ce relatează despre faptele pe care le cunoaşte în legatură cu cauza
cercetată.
Atât finalizarea anchetei judiciare, cât şi atingerea obiectivelor sale principale, respectiv
aflarea adevărului, stabilirea vinovăţiei şi a răspunderii, nu se pot îndeplini fără contribuţia
martorului. Proba cu martori, cunoscută în practica judiciară sub denumirea de probă
testimonială este nelipsită în cercetarea judecătorească şi destul de frecventă în cercetarea penală.
Întrucât faptele ce fac obiectul cercetării penale sunt în general acţiuni sau inacţiuni ale
persoanelor, oricât de discret s-ar produce, ele atrag atenţia şi altora. În acest fel se creează
posibilitatea confirmării faptelor, a succesiunii lor, precum şi a împrejurărilor în care ele s-au
produs. Confirmarea sau infirmarea stărilor de fapt ce interesează cauza se poate realiza într-o
mare măsură prin ascultarea martorilor. Adesea, soluţionarea unui dosar este asigurată de

78
mărturia depusă de persoanele care au asistat la producerea unui eveniment despre care numai
ele pot relata adevărul.
Deşi în aparenţă problema pare simplă, totuşi practica activităţii de cercetare penală
dovedeşte că şi în administrarea probei cu martori se întâlnesc unele dificultăţi. Dificultatea
porneşte de la faptul că nu toţi oamenii percep în acelaşi fel evenimentele pe care le observă. Nu
toţi au aceeaşi capacitate de memorare a datelor şi, mai ales, nu toţi se dovedesc egali în modul
de a reda - atunci când li se cere - tot ceea ce au perceput. Toate aceste inegalităţi ţin de
specificul psihologic al fiecărei persoane, precum şi de starea personală în care se află atât în
momentul perceperii, cât şi la data când este chemată să depună mărturie.
Oamenii de ştiinţă şi practicienii din domeniul judiciar sunt într-o continuă căutare a unor
criterii sigure de evaluare a probei testimoniale. Evaluarea probei testimoniale reclamă
necesitatea construirii drumului pe care îl parcurge procesul de formare a mărturiei - recepţia
informaţiilor, stocarea memorială a acestora, comunicarea informaţiilor sub forma reproducerii şi
recunoaşterii - precum şi luarea în considerare a multitudinii de factori obiectivi şi subiectivi care
într-o masură sau alta au influenţat întinderea şi fidelitatea mărturiei (Ciopraga, 1979; 1996).
Alături de aspectele sale juridice, problema mărturiei este o problemă psihologică
practică, fundamentată pe datele fiziologiei şi psihologiei, discipline care atestă că atât
posibilităţile noastre de recepţie senzorială, cât şi cele intelectuale sunt adesea imperfecte,
limitate şi nu pot asigura o obiectivitate absolută relatării unui anumit eveniment la care s-a
asistat. Existenţa pragurilor minimale şi maximale de receptivitate senzorială, dirijarea recepţiei
în funcţie de structura individuală a persoanei şi de poziţia acesteia faţă de eveniment, dau o
caracteristică subiectivă însuşi evenimentului receptat. Pe lângă caracterul subiectiv, involuntar,
recepţia senzorială are şi un profund caracter activ, cautând să selecteze informaţiile cele mai
accesibile, care se situează în limitele pragurilor senzoriale şi convin din punct de vedere bio-
psiho-social.

Recomandări şi comentarii cu privire la temele de reflecţie

Tema 1: Modalităţi de ascultare a martorului, durata scursă de le eveniment etc.

Tema 2: „Chiar dacă persoana ştie că informaţia pe care i-o oferi e falsă, ea tot va fi influenţată
de această informaţie”.

79
 Lucrarea de evaluare nr. 5 şi modalitatea de evaluare
Calitatea soluţiilor oferite de dvs. la sarcinile de evaluare şi implicit, şansele obţinerii
punctajului maxim, sporesc sensibil dacă înaintea rezolvării lor parcurgeţi cel putin:
Buş, I. (2005). Psihologie şi Infracţionalitate - Fundamente Teoretice, vol. I, Cluj-Napoca: Editura
ASCR.
Schiţaţi principalele sugestii de îmbunătăţire a practicii judiciare care reies din cercetările
referitoare la memoria martorilor.

Bibliografie minimală pentru acest modul

Buş, I. (2005). Psihologie şi Infracţionalitate - Fundamente Teoretice, vol. I, Cluj-Napoca: Editura
ASCR.
Buş, I. (2006). Psihologie şi Infracţionalitate – Module Aplicative, vol. II, Cluj-Napoca: Editura
ASCR.

80
 Modulul 6

PSIHOLOGIA MEDIULUI PENITENCIAR ŞI ASPECTE PSIHO-SOCIALE ALE REEDUCĂRII

DEŢINUŢILOR
Scopul modului: Familiarizarea studentului cu noţiunile de psihologie a mediului
penitenciar şi cu metodele utilizate în activitatea de reeducare a deţinuţilor.
Obiectivele modulului: După parcurgerea acestui modul, ar trebui să puteţi:
 Explica consecinţele psihosociale ale privării de libertate.
 Defini noţiunile de: adaptare la mediul de penitenciar, reeducarea
deţinuţilor, violenţă colectivă.
 Explica principalele compornente implicate în activitatea de reeducare
a deţinuţilor.

Introducere
Reacţiile comportamentale ale celor arestaţi sunt, de cele mai multe ori, de o manifesare
extremă. Astfel, arestatul fie că se închide în sine, se inhibă, fie că manifestă comportamente
agresive, acţionale sau de limbaj. Limitele dintre cele două forme de reacţii comportamentale nu
sunt rigide, arestatul trecând uşor de la o extremă la alta. Se remarcă o frecvenţă crescută a
comportamentelor agresive, uneori chiar a celor autoagresive (automutilări, tentative de
sinucidere, uneori sinucideri). Asemenea comportamente nu pot fi generalizate. Există categorii
de arestaţi care simulează comportamentele autoagresive, în scopul de a impresiona şi deruta
organele de urmărire penală.
Dacă în general cele arătate sunt valabile în cazul persoanelor arestate pentru prima dată,
în cazul recidiviştilor, care de multe ori ştiu precis dacă vor fi condamnaţi sau nu, cunoscând
uneori până în detaliu încadrarea juridică a faptei lor, precum şi pedeapsa pe care o vor primi,
frământările psihice sunt orientate spre efortul de a face o impresie bună anchetatorilor.
Infractorul ajuns pentru prima dată în penitenciar poate fi considerat traumatizat din
punct de vedere psihologic. El intră pe poarta penitenciarului tensionat deja de contactul cu
autorităţile judiciare, de desfăşurarea procesului; se vede dintr-o dată frustrat de ambianţa
familială, profesională, de limitarea spaţiului de mişcare şi de folosire a timpului liber. La
acestea se adaugă şi alte elemente frustrante caracteristice noului mediu în care a intrat, deoarece
penitenciarul dispune de particularităţile specifice cu influenţă negativă asupra integrării
psihosociale a deţinutului primar.
O primă particularitate este legată de înlăturarea simbolurilor exterioare ale personalităţii
prin obligativitatea purtării uniformei de deţinut, care standardizează modul de viaţă şi
estompează diferenţele individuale caracteristice vieţii libere, cotidiene.
81
 Restrângerea mobilităţii fizice, psihice şi psihosociale, reprezintă o altă particularitate a
mediului de penitenciar, sărăcia vieţii de relaţie având implicaţii profunde asupra capacităţii
persoanei de a-şi exprima rolurile normale, reducând simţitor posibilitatea de interacţiune
psihosocială.
Relaţiile impersonale, activitatea controlată, regimul strict, desfăşurarea monotonă a
programului zilnic ca şi distanţa psihosocială dintre deţinut şi personalul (cadrele )
penitenciarului constituie un alt set de particularităţi ale vieţii din penitenciar, percepute de cele
mai multe ori de către deţinutul primar ca o atingere a integrităţii sale.
Se consideră că particularităţile vieţii de penitenciar, precum şi caracteristicile
personalităţii deţinutului primar generează “situaţii adaptative” ale acestuia la regimul de
detenţie (Sasu, 1985):
“ADAPTAREA“ PRIN AGRESIUNE se caracterizează prin rezistenţa deschisă la regulile
vieţii de penitenciar evidenţiindu-se comportamente provocatoare spre alţi deţinuţi sau chiar
cadre, ca şi reacţii autoagresive (automutilări) şi tentative de sinucidere.
“ADAPTAREA” PRIN RETRAGERE care semnifică închiderea în sine, izolarea deţinutului
primar de comunitatea celorlalţi deţinuţi şi de viaţa din penitenciar, el construindu-şi o lume
imaginară unde încearcă să se refugieze.
“ADAPTAREA” PRIN CONSIMŢIRE reprezintă conformarea pasivă a deţinutului la normele
şi regulile din penitenciar, respectarea acestora fiind făcută în manieră formală, astfel încât să nu
atragă sancţiuni suplimentare.
“ADAPTAREA” PRIN INTEGRARE este modalitatea prin care deţinutul primar se
relaţionează activ cu ceilalţi deţinuţi şi cu mediul de detenţie. Această formă de adaptare se
întâlneşte mai ales la deţinuţii condamnaţi pe termen lung.
Modalităţile adaptative nu sunt rigide, deţinutul putând trece succesiv de la una la alta sau
încercând să combine diferite elemente ale acestora. De obicei, se consideră că integrarea la viaţa
de penitenciar nu este niciodată totală. La început integrarea deţinutului în mediul penitenciar
este forţată, la mijlocul detenţiei este aproape totală, iar cu puţin timp înainte de eliberare poate
să apară o uşoară ataşare faţă de ambianţa de penitenciar.
În cadrul acestor etape apar manifestări comportamentale caracteristice vieţii în detenţie,
numite reacţii faţă de încarcerare, cum ar fi: stările depresive (agitaţia anxioasă), halucinaţii
auditive şi vizuale pe teme delirante de persecuţie sau graţiere, stări confuzionale, dezorientare
temporo-spaţială, cefalee, somn agitat, coşmaruri, culminând cu crize de mare agresivitate.
În mediul carceral pot să apară şi unele conduite anormale cum ar fi: refuzul hranei,
tatuajul, automutilarea etc.

82
 Deţinutul recidivist este în temă cu drepturile şi îndatoririle pe care le are, se integrează,
aparent repede în mediul de penitenciar. În relaţiile cu cadrele penitenciarului par, de obicei,
conformişti şi supuşi. Cea mai mare parte a recidiviştilor manifestă, însă, două tipuri de
comportamente: unul de simulare a supunerii faţă de regimul de penitenciar, cu “valoare“ pentru
cadrele penitenciarului, altul de dominare a celorlalţi deţinuţi prin mijloace specifice grupurilor
de detenţie. De regulă, deţinuţii recidivişti sunt refractari la ordine, provoacă scandaluri cu
ceilalţi deţinuţi, sunt ostili faţă de cadrele penitenciarului, manifestă tendinţa de a obţine
beneficii şi uneori de a evada.

Tema de reflecţie nr. 1

Discutaţi strategiile de adaptare a deţinuţilor la mediul de detenţie din
perspectiva mecanismelor de coping.

Aspecte psihosociale ale mediului de penitenciar

Şocul încarcerării, contactul cu subcultura de penitenciar are o influenţă deosebită asupra
vieţii şi comportamentului deţinutului, afectând grav sentimentul de siguranţă al acestuia.
Se consideră că normele specifice subculturii de penitenciar au o funcţionalitate negativă
faţă de acţiunile reeducative exercitate asupra deţinuţilor. Ele au ca efect solidarizarea
deţinuţilor, crearea unei coeziuni a grupului de detenţie şi constituie o barieră puternică în calea
influenţelor de natură educativă. Desigur, nu toţi deţinuţii aderă la acest sistem de norme, dar
aceştia sunt dispreţuiţi, dezaprobaţi şi ţinuţi la periferia grupului. Unii deţinuţi se subordonează
acestor reguli fără a avea un real sentiment de solidaritate, păstrând secretul acestei
insubordonări, ştiind că altfel nu au o viaţă “liniştită” în locul de detenţie.
Subcultura de penitenciar, în scurtă vreme îl face pe deţinut să-şi formeze, nu neapărat în
mod explicit, o nouă viziune asupra propriei persoane şi să elaboreze o “strategie de
supravieţuire”. El ajunge să adopte şi să împărtăşească concepţia încarceraţilor despre viaţa din
penitenciar şi despre societate în general.
Prizonizarea incumbă adoptarea unei atitudini ostile (făţişă sau ascunsă) faţă de
personalul închisorii, faţă de lumea “din afară” şi, concomitent, dezvoltarea unei loialităţi faţă de
ceilalţi deţinuţi. În această situaţie deţinutul va încerca să se integreze în grupul informal de
deţinuţi şi se va supune necondiţionat liderului informal, chiar dacă riscă să nu fie văzut bine de
cadrele penitenciarului.
Sub aspect psihosocial, în colectivitatea deţinuţilor dintr-un penitenciar apar, ca şi în
cadrul oricărui grup uman, relaţii interpersonale cu o puternică încărcătură socio-afectivă. Deşi
penitenciarul are o structură relativ închisă, nu înlătură posibilitatea de relaţionare socio-umană

83
care la deţinuţi se amplifică şi ca urmare a unui proces de compensare faţă de relaţiile specifice
vieţii din afara penitenciarului.
În grupul deţinuţilor întâlnim relaţii de simpatie, antipatie şi indiferenţă, precum şi
diverse statusuri informale: lideri populari, izolaţi, solidari, respinşi. O caracteristică specifică
structurii informale din grupurile de deţinuţi o reprezintă numărul mare de respingeri. O pondere
însemnată în cadrul respingerilor o au deţinuţii condamnaţi pentru omor şi tâlhărie.
Un alt element care poate facilita individualizarea acţiunilor reeducative este legat de
modul cum deţinuţii îşi percep propriul status sociometric. De pildă, marea majoritate a izolaţilor
se consideră mult mai preferaţi decât sunt în realitate, iar popularii, dimpotrivă, se consideră mult
mai puţin agreaţi.
Violenţa colectivă
Penitenciarul, ca instituţie specializată în executarea sancţiunilor privative de libertate se
deosebeşte, prin profilul său psihosocial, de oricare altă instituţie sau grupare organizată de
persoane. Postura de deţinut nu este urmarea unui act propriu de voinţă sau a unei obligaţii
cetăţeneşti, ci reprezintă o formă de sancţionare aplicată de societate individului care a încălcat
normele ei juridice. O dată cu intrarea în penitenciar persoana resimte, într-o măsură mai mare
sau mai mică, în funcţie de vârstă, sex, de structura sa psihologică, de maturizarea socială şi de
nivelul său de cultură, efectul privării de libertate şi reacţionează într-un mod personal la această
nouă situaţie.
Violenţa colectivă, ca fenomen psihosocial din penitenciar este determinată de
acumularea unor tensiuni în interiorul grupului de deţinuţi. Aceste tensiuni pot avea diferite
cauze: şocul încarcerării, fenomenul de prizonizare, teritorialitatea, ierarhia, stresul, frustrarea
etc. Într-un mediu considerat ostil, deţinutul se simte vulnerabil, ameninţat, incapabil de a face
faţă unor dificultăţi, ceea ce aceentuează ieşirile agresive.
Violenţa colectivă în mediul penitenciar are o desfăşurare fazică. Faza premergătoare
implică un incident apreciat de deţinut ca jignitor sau nedrept ce stârneşte în cadrul grupului o
oarecare agitaţie. În faza următoare, această stare se amplifică şi se extinde prin contaminare şi la
nivelul altor grupuri. În acest moment poziţia mulţimii este oscilană şi poate fi uşor manipulată
de lideri sau agitatori. Influenţa liderilor sau a agitatorilor depinde atât de autoritatea de care ei se
bucură, cât şi de măsura în care aceştia le exprimă interesele. În faza finală agitaţia creşte,
ajungându-se la violenţă verbală, dezorganizarea conduitei, pierderea autocontrolului, acţiuni
impulsive, distrugerea unor bunuri materiale etc. Uneori violenţa colectivă poate degenera în
revolta penitenciară.
Prevenirea şi contracararea unor asemenea acţiuni presupune ca specialiştii din domeniul
penitenciar să cunoască foarte bine psihologia deţinutului. Măsurile educative şi recuperative
84
trebuie să fie adaptate la particularităţile psihocomportamentale ale acestuia. Personalul care
lucrează nemijlocit cu deţinuţii trebuie să sesizeze şi să aibă o imagine clară a unor fenomene
umane din penitenciar. Un astfel de fenomen îl constituie gradul de periculozitate al unor
deţinuţi, a cărui diagnosticare corectă asigură o eficienţă sporită procesului de aplicare a
regimului detenţiei penitenciare. De cele mai multe ori, deţinutul periculos este produsul unui
anumit climat relaţional, în care valorile sociale sunt definite şi ordonate greşit, centrate exclusiv
pe satisfacerea trebuinţelor personale, deseori de nivel inferior.
Activităţile educative din penitenciar trebuie să contribuie la destinderea deţinuţilor, la
eliberarea acestora de tensiunile interioare. Programele cultural-educative consolidează
sentimentul siguranţei, alungă plictiseala, evită conflictele interpersonale etc.
Aspecte psihosociale ale reeducării deţinuţilor
Penitenciarul este o instituţie patogenă care depersonalizează individul şi-l face să
devalorizeze lumea şi pe sine însuşi, şi ceea ce este mai rău, permite obişnuirea cu acest mediu.
În timpul şederii în penitenciar se instalează destul de repede un sentiment de derivă, de
înstrăinare: aceasta deoarece pedepsele scurte sunt trăite ca un dezastru, iar cele lungi iau
aspectul unui mod de viaţă cu multiple nuanţe patologice (Florian, 1996).
Potrivit cadrului legal actual de executare a pedepselor, reeducarea deţinuţilor se bazează
pe obligaţia acestora de a desfăşura o activitate utilă, pe posibilitatea lor de a se califica sau
recalifica într-o meserie şi de a participa la activităţi cultural-sportive şi educative.
Pedeapsa privativă de libertate se aplică în raport de faptă şi nu de făptuitor, neexistând
suficientă preocupare pentru cunoaşterea complexă a personalităţii individului (condiţiile în care
s-a format, a trăit, împrejurările în care a comis fapta etc.).
Detenţia trebuie să reducă, pe cât posibil, traumatizarea psihică a persoanei condamnate,
prevenind apariţia unor perturbări emoţionale manifestate prin idei obsesive, infantilism, idei
suicidare, comportamente violente, şi să încurajeze acele atitudini şi aptitudini care să permită o
reinserţie normală a acestora în societate. În consecinţă, un principiu fundamental al acţiunii de
resocializare şi tratament al delincvenţilor îl reprezintă normalizarea, prin apropierea pe cât
posibil, a condiţiilor vieţii din penitenciar de cele ale lumii exterioare acestuia (Banciu, 1992).
Ca mediu de reeducare, penitenciarul are ca obiectiv central recuperarea celor care au
comis acte antisociale şi pregătirea lor pentru reintegrarea în viaţa socială. Deosebit de important
pentru procesul de reeducare este instituirea şi aplicarea în mod corespunzător a unui sistem de
stimulare-recompensare şi sancţionare după caz. Un factor care influenţează eficienţa activităţii
de reeducare îl constituie şi aplicarea justă a eliberării condiţionate.
Strategia recuperativă trebuie să pornească de la cunoaşterea particularităţilor
psihoindividuale şi psihosociale ale deţinuţilor precum şi a condiţiilor care au determinat
85
săvârşirea actului infracţional în vederea diagnosticării gradului de periculozitate pe care îl
prezintă şi a elaborării terapiei optime pentru fiecare caz în parte.
Cunoaşterea deţinuţilor trebuie să fie un proces continuu care să se realizeze pe tot
parcursul detenţiei, urmând ca datele obţinute să fie permanent controlate şi îmbogăţite, astfel ca,
strategia de reeducare elaborată, să poată fi reorientată în funcţie de noile aspecte care intervin.
Procesul de cunoaştere a deţinutului trebuie să aibă un caracter interdisciplinar,
folosindu-se în acest sens metode psihologice, psihosociologice, medicale, juridice etc. Datele
obţinute trebuie să acopere o sferă cât mai largă a evoluţiei delincvenţiale a deţinutului, a
comportamentului în detenţie şi a elementelor care conturează evoluţia sa ulterioară.
Activitatea de cunoaştere a deţinutului se finalizează printr-un psihodiagnostic (profilul
psihocomportamental), în care sunt evidenţiate atât aspectele pozitive ale personalităţii sale, cât
şi aspectele negative cu măsurile (metodele) ce se impun pentru a fi schimbate, precum şi
posibilităţile de participare efectivă a deţinutului la propria sa reeducare.
Examenul psihologic şi psihosociologic al deţinutului va aborda următoarele dimensiuni:
* cognitivă - urmăreşte stabilirea nivelului de inteligenţă;
* afectivă - evidenţiază echilibrul psihoafectiv, maturitatea afectivă şi capacitatea de
adaptare emoţională la acţiunile cu caracter reeducativ;
* motivaţională - sondează suportul motivaţional şi trăsăturile caracteriale, atât pozitive cât
şi negative, urmărindu-se posibilităţile de utilizare a celor pozitive în cadrul activităţilor de
reeducare;
* relaţională - relevă îndeosebi indicele de sociabilitate, infuenţele pe care le exercită şi le
primeşte de la grup sau de la anumiţi membrii ai grupului.
Sub aspect psihosociologic se va urmări evidenţierea caracteristicilor perioadei anterioare
activităţii infracţionale; forţele conflictuale existente în momentul trecerii la săvârşirea faptei;
cum au funcţionat structurile familiale, şcolare, profesionale şi de petrecere a timpului liber; care
este capacitatea deţinutului de a comunica cu ceilalţi intr-un mediu închis.
Un interes deosebit pentru elaborarea metodelor terapeutice optime îl reprezintă
modalitatea în care deţinutul îşi percepe vinovăţia pentru fapta comisă şi pedeapsa primită.
Infractorul are un punct de vedere şi o experienţă care trebuie luate în considerare dacă
scopul urmărit prin sancţiunea penală este reabilitarea şi nu descurajarea individului vinovat
(Garfinkel, 1967). Investigarea psihologică şi psihosociologică a deţinutului vizează reliefarea
nucleului central al personalităţii infractoare: egocentrismul, indiferenţa afectivă, labilitatea şi
agresivitatea. Evidenţierea acestor trăsături şi a relaţiei dintre ele sunt elemente esenţiale pentru
individualizarea acţiunilor de reeducare.

86
 Cele mai uzitate instrumente de investigare a personalităţii deţinutului sunt: testele de
inteligenţă şi de personalitate, diferite tipuri de interviuri şi de chestionar, tehnici sociometrice,
analiza de conţinut a datelor din dosar şi a corespondenţei, anamneza etc.
Resocializarea reprezintă un proces de reconvertire, reorientare şi remodelare a
personalităţii individului delincvent, de reeducare şi retransformare a acestuia în raport cu
normele de conduită acceptate de societate.
Reeducarea deţinutului reprezintă un complex de măsuri orientate către reconstrucţia
morală a acestuia. Un element definitoriu pentru procesul de reeducare îl constituie stabilirea
precisă a obiectivelor socializării. Se consideră obiectiv central al resocializării acţiunea de
neutralizare a sistemului de nonvalori ale deţinutului concomitent cu creearea unui sistem de
norme, atitudini şi valori pozitive, acceptate în plan social. În paralel se are în vedere şi
eliminarea factorilor responsabili de geneza comportamentelor deviante.
Una din cerinţele prioritare în realizarea cu succes a procesului de reeducare este
individualizarea lui. Aceasta înseamnă adaptarea măsurilor şi activităţilor reeducative la
particularităţile fiecărui deţinut în parte. Acţiunile de individualizare înseamnă şi diversificarea
modalităţilor reeducative în funcţie de gradul de recuperabilitate al deţinuţilor (unii sunt mai
receptivi, alţii mai puţin receptivi la influenţele reeducative sau chiar le resping).
Un moment important în reeducarea deţinuţilor îl reprezintă pregătirea acestora în
vederea eliberării, considerat şi finalul procesului de reeducare. Această activitate presupune
informarea lor cu privire la posibilităţile legale pe care le au pe linia reintegrării socio-
profesionale, dezbaterea cu deţinuţii a modalităţilor de depăşire a unor greutăţi inerente după
eliberarea din penitenciar, prevenind astfel fenomenul de recidivă. Desigur problematica pe care
o presupune pregătirea în vederea eliberării din penitenciar este mult mai cuprinzătoare şi trebuie
adaptată fiecărui caz în parte.
În final, trebuie menţionat că succesul în activitatea dificilă de reeducare a deţinuţilor
depinde şi de condiţiile materiale existente în penitenciar, de gradul de calificare, de calitatea
personalului şi nu în ultimul rând, de respectarea dispoziţiilor legale.
Ansamblul structurilor sociale menţionate, corelat cu sistemul de asistenţă postpenală,
cum ar fi încadrarea într-o activitate utilă, supravegherea poliţienească şi alte forme de control
social, alcătuiesc împreună sistemul de indicatori obiectivi ai reacţiei sociale după executarea
pedepsei. Pe lângă aceşti indicatori obiectivi, apar şi unii de ordin subiectiv ce reprezintă
expresia, mai mult sau mai puţin evidentă, de acceptare, indiferenţă sau respingere din partea
colectivităţii a foştilor infractori. Corelarea indicatorilor obiectivi şi subiectivi ne oferă o imagine
globală a climatului real existent pentru procesul de reintegrare. Estimarea exactă a acestui
climat este un element deosebit de important în predicţia recidivismului.
87
 Tema de reflecţie nr. 2
Discutaţi utilitatea evaluării psihologice a deţinuţilor în mediul de
penitenciar.

Rezumat
Din punct de vedere psihosocial, libertatea constituie pentru om o necesitate
fundamentală. Ca posibilitate de a alege între mai multe alternative, libertatea umană reprezintă o
trebuinţă de prim ordin, a cărei satisfacere condiţionează formarea şi manifestarea echilibrată a
personalităţii. Efectele limitării libertăţii perturbă evoluţia normală a personalităţii, creează
condiţii pentru apariţia şi amplificarea unor tulburări psihice şi psihosociale. Afectând întreaga
personalitate, punându-şi amprenta asupra întregului comportament, privarea de libertate
afectează profund viaţa persoanei şi relaţiile ei sociale.
Pe parcursul vieţii, la orice persoană pot să apară împrejurări în care aceasta să fie privată
de libertate pentru anumită perioadă.
O formă aparte a restrângerii libertăţii o reprezintă reacţia socială faţă de persoanele care
încalcă legea penală şi se concretizează în pedeapsa cu privare de libertate într-un loc de
detenţie.
Privarea de libertate prin executarea unei pedepse penale într-un penitenciar reprezintă o
situaţie specială deosebit de complexă. Privarea de libertate într-un penitenciar nu presupune
izolarea totală a infractorului şi nu are ca scop producerea de suferinţe fizice şi psihice, ci
reprezintă o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare, în scopul prevenirii săvârşirii de
noi infracţiuni.
Administraţia penitenciarelor are obligaţia de a îmbina munca cu o largă paletă de acţiuni
educative, de la şcolarizare şi calificare profesională până la activităţi culturale de toate genurile,
acestea având ca scop pregătirea deţinutului pentru reintegrarea sa rapidă în viaţa socială. La
aceasta se adaugă criteriile de separaţie a infractorilor după: sex, vârstă, natura infracţiunii,
durata pedepsei, starea de recidivă şi după receptivitatea la activităţile de reeducare. Conform
practicii penitenciare actuale, separarea deţinuţilor după criteriile amintite constituie baza
diferenţierii tratamentului aplicat şi premisa individualizării regimului de detenţie.
Urmărind o cunoaştere cât mai fidelă a fenomenelor psihice şi psihosociale ce se
manifestă în locurile privative de libertate se impune o tratare diferenţiată a regimului de arest şi
a celui de penitenciar.
Pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal sau pentru a împiedica
sustragerea învinuitului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei se
poate lua faţă de acesta măsura arestării preventive. Cazurile în care o persoană poate fi arestată
preventiv sunt stipulate în mod expres de către legislaţia penală.
Din perspectiva psihologiei judiciare persoanele care se găsesc în arestul unităţilor de poliţie
prezintă manifestări şi conduite specifice. În stare de arest presiunea psihică şi psihosocială este
deosebit de mare. Controlul strict al comportamentului, impunerea unui regim de viaţă sever,
limitarea serioasă a fluxului comunicaţional cu exteriorul, generează la arestaţi stări tensionale
accentuate. Acestea sunt în multe situaţii amplificate de stările de incertitudine care-l cuprind pe

88
arestat, el neştiind care este stadiul urmăririi penale, cum se va derula procesul şi care va fi
pedeapsa.

Lucrarea de evaluare nr. 6 şi modalitatea de evaluare

Calitatea soluţiilor oferite de dvs. la sarcinile de evaluare şi implicit, şansele obţinerii
punctajului maxim, sporesc sensibil dacă înaintea rezolvării lor parcurgeţi cel putin:
Buş, I. (2005). Psihologie şi Infracţionalitate - Fundamente Teoretice, vol. I, Cluj-Napoca: Editura
ASCR.
Descrieţi principalele aspecte psiho-sociale ale mediului de penitenciar.

Bibliografie minimală pentru acest modul

Buş, I. (2005). Psihologie şi Infracţionalitate - Fundamente Teoretice, vol. I, Cluj-Napoca: Editura
ASCR.

Lucrare de evaluare semestrială.

Întocmiţi profilul psihologic al unui infractor (la alegere: cerşetor, hoţ, tâlhar,
spărgător, asasin, pedofil, criminal în serie etc.).

89
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Banciu, D. (1992). Control social şi sancţiuni sociale. Ed.Hyperion XXI, Bucureşti.

Buş, I. (1997). Psihologie judiciară. Cluj-Napoca: Ed.Presa Universitară Clujeană.
Buş, I. (2000). Psihodetecţia comportamentului simulat. Cluj-Napoca: Ed. Ingram.
Buş, I. & David, D. (2003). Psihologie judiciară: Poligraf şi Hipnoză. Bucureşti: Ed. Tritonic.
Butoi, T & Butoi, I.T. (2001). Psihologie judiciară. Bucureşti: Ed. Fundaţiei România de Mâine.
Cioclei, V. (1996). Criminologie etiologică. Ed.Actami, Bucureşti.
Ciopraga, A. (1996). Criminalistica - Tratat de tactică. Ed.Gama, Iaşi.
Feldman, P. (1993). The psychology of crime. Cambrige University Press.
Florian, G. (1996). Psihologie penitenciară. Bucureşti: Editura Oscar Print.
Hollin, R.C. (1999). Psychology & crime. An introduction to criminal psychology. Routledge, 152-162.
Mitrofan, N. & colab.(1992). Psihologie judiciară. Ed.Şansa, Bucureşti.
Oancea, I. (1998). Probleme de criminologie. Ed. All Educational, Bucureşti.
Pitulescu, I. (1995). Delincvenţa juvenilă. Ed.Ministerului de Interne, Bucureşti.
Preda, V. (1998). Delincvenţa juvenilă. Cluj-Napoca, Ed. Presa universitară clujeană.
Schafer, S. (1977). Victimology. The victim and His Criminal. Pretice-Hall Company, Reston, Virginia.

3.1. Scurtă biografie a titularului de curs

Conf. dr. Ioan Buş este cadru didactic asociat la Departamentul de Psihologie din cadrul
Universitatii Babeş - Bolyai. Domeniile sale de competenţă sunt: psihologia judiciară (teorie,
cercetare, şi intervenţie), psihodetecţia comportamentului simulat (tehnica poligraf), psihologia
transporturilor, psihologie aplicată în domeniul securităţii naţionale. Ioan Buş a coordonat şi un
program de studiu de nivel post-universitar (Psihologie Judiciară), a publicat ca autor sau coautor
studii ştiinţifice în reviste de specialitate, indexate ISI, recenzate în baze de date internaţionale
şi/sau recunoscute CNCSIS; a publicat 4 cărţi ca unic autor, 3 cărţi în calitate de coautor
etc.(vezi www.psychology.ro).

90