Sorin Leia - Eroul Martir de Pe Treptele Catedralei

DUMITRU TOMONI
SORIN LEIA
EROUL MARTIR DE PE TREPTELE
CATEDRALEI
EDIȚIA A DOUA REVĂZUTĂ ȘI ADĂUGITĂ
1
2
DUMITRU TOMONI
SORIN LEIA
EROUL MARTIR DE PE TREPTELE
CATEDRALEI
EDIȚIA A DOUA REVĂZUTĂ ȘI ADĂUGITĂ
Timișoara, 2016
3
Colecţia:
Patrimonium
Coordonator colecţie:
Prof. univ. dr. Radu Păiuşan
© 2016, Dumitru Tomoni
CIP
Coperta:
Daniela Cădărean
Editura Eurostampa
Timişoara, Bd. Revoluţiei din 1989 nr. 26
Tel/Fax: 0256 204 816
edituraeurostampa@gmail.com
www.eurostampa.ro
Tipărit la Eurostampa
4
NOTĂ ASUPRA EDIȚIE A DOUA
Această nouă ediție, revăzută și adăugită, nu

aduce noi documente privind viața și împrejurările
împușcării lui Sorin Leia în 18 decembrie 1989 pe
treptele Catedralei Ortodoxe Române din Timișoara
sau informații despre criminalul care l-a ucis. Clasarea
procesului revoluției ar zădărnici orice încercare de a
afla mai multe detalii despre criminal și contextul
deschiderii focului.
În schimb, noua ediție aduce mai multe informații
despre evenimentele petrecute în Timișoara din
momentul declanșării revoltei împotriva dictaturii
ceaușiste și până în după-amiaza zilei de 18 decembrie
1989.
Epuizarea primei ediții, ca urmare a interesului
manifestat de cei care l-au cunoscut pe Sorin Leia sau
au fost impresionați de sacrificiul eroului martir
explică apariția ediției a doua a acestei cărți.
D.T.
5
6
CUVÂNT ÎNAINTE LA PRIMA EDIȚIE
Generația născută după anii ’60, generația cu cheia la

gât – pentru că părinții erau în câmpul muncii și nu se
puteau ocupa de educația și supravegheea copiilor, după
terminarea orelor – părea să asigure evoluția lină a
societății socialiste multirateral dezvoltate spre comunism,
„visul de aur al omenirii”, clișeu auzit zilnic de orice
român care avea măcar un difuzor în casă. Generația
trecuse printr-un sistem de ducație standardizat: grădiniță,
zece clase obligatorii, școală profesională sau liceu de
specialitate, ce asigurau rapida integrare pe piața forței de
muncă. „Cei mai buni dintre cei buni” ajungeau să termine
o facultate, cu burse și locuri în camine, dar repartiții, de
cele mai multe ori, neatrăgătoare.
Toți cei care finalizau o formă de învățământ aveau
asigurate locuri de muncă și, în mare măsură, locuințe
sociale, fără confort, modeste, așa cum li se spunea la
școală că trăise și Lenin – personaj internațional de top în
cultura generală.
Și sistemul de îndoctrinare se standarizase: șoim al
patriei, pionier, utecist și cei mai buni deveneau comuniști.
Cu un asemenea sistem de educație și îndoctrinare, viitorul
comunist al României părea mai sigur ca niciodată.
Și totuși a venit 16 decembrie 1989, când timișorenii
de toate vârstele, etniile și confesiunile s-au revoltat. Cei
mai mulți, mai hotărâți, cei care au dat și cele mai multe
victime pe altarul libertății, au fost cei crescuți cu cheia la
gât. Printre aceștia s-a numărat și făgețeanul Sorin Leia,
7
cu ultimul domiciliu stabil pe buletin in Făget, str. Calea
Lugojului nr. 15.
Sorin Leia, muncitor la „Solventul” Timișoara, a fost
unul dintre zecile de mii de timișoreni care au participat la
revolta împotriva regimului dictatorial instaurat de Nicolae
Ceaușescu. Din păcate, el a fost și una dintre sutele de
victime ale acestui regim, pentru că, de moartea celor 942
de români uciși de gloanțe după fuga soților Ceaușescu,
responsabilii trebuie căutați în rândul celor care au preluat
puterea în 22 decembrie 1989.
Sorin Leia a murit în 18 decembrie 1989, în jurul
orei 17,30, fiind împușcat în frunte, pe treptele catedalei
ortodoxe din Timișoara, în timp ce flutura deasupra
capului, drapelul național cu stema decupată și striga
alături de câteva sute de tineri, cu lumânări aprinse în
mână, „Jos Ceaușescu!”. A murit ca un erou, pentru că a
strigat lozinci împotriva unui regim criminal, pe treptele
unui lăcaș sfânt. Sorin Leia nu a spart vitrinele maga-
zinelor, nu a furat „bunurile poporului”, nu a atacat
instituții publice sau unitați militare. Sorin Leia a fost
împușcat pentru că și-a dorit o altă lume și și-a făcut
publică această dorință.
Uciderea lui Sorin Leia spulberă falsele mituri
propagate săptămânal de foști politruci din Armată și
Securitate, pe televiziuni dornice de senzațional, potrivit
cărora aceste instituții de forță au tras doar împotriva
vandalilor și a celor care au încercat să le atace. Aceștia,
sub proteția regimului autoimpus după fuga lui Ceaușescu,
și a unei justiții mult prea îngăduitoare cu crimialii din
decembrie 1989, încearcă să-i convigă pe români că în
Timișoara, în zilele de 17-19 decembrie 1989, Miliția,
Securitatea și Armata nu au tras în demonstranti. Uciderea
lui Sorin Leia confimă că în Timișoara, în decembrie ’89,
a tras și Armata, și Securitatea, și Miliția. Evident că nu
trebuie culpabilizate aceste instituții, dar trebuia să fie
8
pedepsiți acei NEOAMENI care au lucrat în aceste
instituții și au tras în semenii lor pentru a împiedica
căderea unui regim ce le oferea privilegii față de românii
de rând, în schimbul îndoctrinării liber asumate și a unei
lașități liber consimțite.
Suntem convinși că lumea visată de Sorin Leia,
lumea pentru care el a plătit cu supremul sacrificiu, nu
este lumea de astăzi, lumea milionarilor de carton, lumea
politrucilor semidocți și imorali, lumea celor mai mulți
hoți cu imunitate ce activează în cel mai mare și mai
rușinos parlament din istoria modernă a României.
Dar pentru lumea de astăzi nu este vinovat Sorin
Leia, suntem vinovați noi toți – evident, în grade diferite
– care, după ce am votat o dată la patru ani, am acceptat
umilința din partea aleșilor noștri cu resemnare, până la
viitoarele alegeri, când și noii aleși s-au comportat la fel.
Timp de peste două decenii am vizionat aceeași piesă, dar
cu actori ce se schimbau după încheierea unui ciclu
parlamentar. Din lașitate, nu ne-am revoltat, deși riscul la
care ne-am fi putut expune nu se putea compara cu cel
asumat de generața lui Sorin Leia, în decembrie 1989.
De aceea, suntem obligați măcar să nu uităm
sacrificiul lui Sorin Leia. Acest demers livresc se dorește
a fi un modest omagiu adus memoriei celui care acum 25
de ani își jertfea viața pentru libetatea noastră.
Rodos, 31 august 2014. D.T.
9
10
NOTĂ ASUPRA PRIMEI EDIŢII
Volumul de faţă cuprinde, pe lângă studiul

introductiv privind Revoluția din decembrie 1989 de la
Timișoara și biografia lui Sorin Leia, cele mai importante
articole referitoare la împușcarea eroului martir pe
treptele Catedralei Ortodoxe Române din Timișoara,
odiseea victimei, declarația martorilor prezenți în 18
decembrie în zona catedralei, ale mamei eroului, înscrisuri,
mărturii, memorii și alte documente din procesul care a
urmat.
Articolele şi mărturiile s-au transcris conform
punctuaţiei şi ortografiei actuale. Tot ceea ce este străin
textelor originale – completarea prescurtărilor mai puţin
obişnuite, întregirile impuse de corectitudinea grama-
ticală, unele mici precizări – a fost încadrat între pa-
ranteze pătrate. Am marcat cu trei puncte încadrate între
paranteze pătrate locul unde mărturiile au fost cu totul
ilizibile sau deteriorate.
Se cuvine a adresa cuvinte de mulţumire domnului
primar prof. Marcel Avram, Consiliului Local Făget și
Consiliului Judeţean Timiş. Aceleași mulțumiri le
adresăm domnilor doctor Traian Orban și prof. Gino
Rado, președintele și respectiv vicepreședintele Aso-
ciației Memorialul Revoluției 16-22 Decembrie 1989,
Timișoara pentru documentele puse la dispoziție,
mamei Aurica Ilițoni și tatălui David Leia pentru
informațiile și fotografiile oferite, colegelor profesoare:
Carmina Malancea și Mihaela Popovici și elevilor
Tabita Bucur și Iosif Nicorici.
11
Sperăm că această lucrare să contribuie la o mai
bună cunoaștere a ceea ce s-a întâmplat în decembrie
1989 la Timișoara, să fie un îndemn pentru identificarea
și pedepsirea criminalului care l-a ucis pe Sorin Leia și
un modest omagiu adus eroului martir.
D. T.
12
CAP. I.
15 DECEMBRIE 1989 - TOTUL ARE

UN ÎNCEPUT1
La sfârşitul serviciului religios oficiat în

duminica de 10 decembrie 1989, pastorul Lásló Tőkés
şi-a anunţat enoriaşii că urma să fie evacuat din casa
parohială şi le-a cerut să se adune în jurul Bisericii
Reformate în ziua de 15 decembrie, pentru a asista la
această evacuare.2 Nu ştia Tőkés că ziua de 15 de-
cembrie va fi „începutul a zece zile care vor zgudui
până în măduva oaselor una dintre cele mai puternice
dictaturi. Zece zile după acea zi de vineri, «Irodul» lui
Tőkés, Ceauşescu, va fi în fața unui pluton de execuţie,
iar predica de Crăciun pe care pastorul o pregătise va fi
fost schimbată”.3 Posibilitatea organizării unei
manifestaţii este luată în calcul de către autorităţile
locale, care i-au cerut pastorului să-şi retracteze
1
Dumitru Tomoni, Zilele astrale ale Timişoarei: 15 decembrie
1989 (I) în „MEMORIAL 1989. Buletin științific și de informare”,
nr. 1(15)/2015, p. 51-58
2
Marius Mihoc, Revoluţia fără mistere, Timişoara, Editura
Almanahul Banatului, 2002, p. 28 (în continuare: Marius Mihoc,
Revoluția...)
3
George Galloway, Bob Wylie, Prăbuşirea, Bucureşti, Edit. Irini,
2004, p. 113
13
chemarea, sugerându-i că nu va fi mutat în ziua
respectivă.4
Pentru că pastorul nu a dat curs acestei cereri,
încă de la primele ore ale dimineţii zilei de 15 de-
cembrie, câteva zeci de enoriaşi s-au adunat în faţa
Bisericii Reformate: „Întâi câte 3-4, care n-aveau cu-
rajul să steie în faţa casei (unde erau poliţiştii în
uniformă). Se plimbau prin zonă, intrau în farmacie,
ieşeau, intrau în alimentară, ieşeau. La un moment dat
a apărut la geam Tőkés şi atunci toţi cei care erau
împrăştiaţi s-au adunat şi l-au întrebat dacă are nevoie
de ceva.”5 La apariția enoriaşilor în faţa locuinţei
pastorului, a dispărut paza miliţienilor de la uşă dar nu
pentru mult timp, iar oamenii Securităţii ce asigurau
filajul de la distanţă au raportat ofiţerului de serviciu
prezenţa enoriaşilor.6
Fiind informat că în faţa locuinţei pastorului s-au
adunat 25-30 de enoriaşi, maiorul Radu Tinu, adjunctul
şefului Securităţii Judeţului Timiş l-a trimis la faţa
locului pe lt. Petru Pele, șeful Serviciului I A Informaţii
Interne ce se ocupa de supravegherea preotului şi în
acelaşi timp i-a raportat situaţia creată la casa lui Tőkés
colonelului Traian Sima, şeful Securităţii Judeţului
Timiş.7
În jurul orei 10,00 Tinu s-a deplasat în zona Bi-
sericii Reformate unde a constatat că pe lângă enoriaşi
4
Peter Siani-Davies, Revoluţia română din Decembrie 1989,
Bucureşti, Edit. Humanitas, 2006, p. 88
5
Marius Mihoc, Revoluţia..., p. 26
6
Neculai Damian, Scânteia vine din văzduh, Timişoara, Edit.
Eurostampa,1999, p. 26
7
Arhivele Memorialului Revoluţiei,Timişoara, (în continuare:
A.M.R.T.), Declaraţia lui Radu Tinu din 12.01.1990, p. 1
14
s-au adunat şi aproximativ 30 de persoane care se
interesau de situaţia pastorului.8
Primind informații de la ofiţerii trimiși să
supravegheze zona, colonelul Popescu Ion, inspector
şef al Inspectoratului Judeţean Timiş al Ministerului de
Interne, a constituit o grupă de comandă din care
făceau parte Traian Sima, Deheleanu Ioan, şeful
Miliției judeţene şi alte cadre cu funcţii de răspundere
din cadrul inspectoratului. În acelaşi timp, Popescu l-a
informat pe ministrul de Interne Tudor Postelnicu
despre evenimentele de la Timişoara şi despre măsurile
luate.
Timişorenii care călătoreau cu tramvaiele înspre
şi spre gară, văzând oameni adunaţi la capătul străzii
Timotei Cipariu îi rugau pe vatmani să reduc viteza
tramvaielor,crezând că este vorba despre un accident
de circulație.În scurt timp,cei care trec prin Piaţa Maria
află despre situaţia pastorului Tőkés, şi o parte dintre
ei, din curiozitate se reîntorc în piață.9
În jurul orelor 12,00, secretarul II al Ambasadei
S.U.A., Denis Curry însoţit de o ziaristă de la Amba-
sada Marii Britaniei la Bucureşti – urmăriţi în perma-
nenţă de către organele de filaj ale Securității locale –
au încercat să ia legătura cu pastorul Tőkés. Potrivit
declaraţiilor ofiţerilor de Miliţie, Denis Curry nu a
reuşit să ia legătura cu Tőkés10, în schimb Árpad
8
Ibidem
9
Alex Mihai Stoenescu consideră că este vorba de ora 11,15, fără
să precizeze sursa de informare. (Alex Mihai Stoenescu, Cronologia
evenimentelor din decembrie 1989, Bucureşti, Edit. RAO, 2009,
p. 48)
10
Alesandru Duţu, Revoluţia din 1989. Cronologie, Bucureşti,
Edit. Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, 2006, p.
15
Gazda mărturiseşte că diplomatul american a vorbit cu
pastorul, la uşa locuinţei, în limba engleză.11 Un lucru
est cert, după plecarea diplomatului, miliţienii au fost
retraşi de la uşa pastorului.
După-masă, numărul persoanelor din faţa bi-
sericii ajunge la peste 100, iar comportamentul tre-
cătorilor oscilează între curiozitate şi nedumerire:
„Oamenii veneau, priveau nedumeriţi în dreapta, stânga,
puneau o întrebare, două, mai toţi își continuau drumul,
cei care rămâneau, să spunem nucleul masei umane,
fiind format din 70-80 de persoane.”12 Pe măsură ce
orele treceau, pe lângă enoriaşii bisericii au venit mai
mulţi credincioşi baptişti şi penticostali. La propunerea
secretarului Comitetului Municipal P.C.R. Ion Rotă-
rescu, primarul Petru Moţ a trimis mai mulţi activişti
de partid la Biserica Reformată, pentru a vedea ce se
întâmplă în fața locuinţei lui Tőkés.13
Spre seară numărul celor adunaţi în spirit de
solidaritate cu pastorul reformat creşte şi pentru a da o
anumită semnificaţie protestului se aprind lumânări.
Momentul îl va impresiona şi pe pastorul baptist Petru
Dugulescu, care, contrar practicilor cultului, îi va
permite unui credincios să cumpere lumânări de la o
biserică ortodoxă şi să le împartă celor prezenţi în faţa
locuinţei lui Tőkés: „În 15 decembrie, înainte de
lăsarea serii, unul din tinerii de la biserica noastră mi-a
cerut încuviinţarea să meargă la Biserica Ortodoxă din
97; vezi şi Radu Tinu, Timişoara... no comment, Bucureşti, Edit.

Paco, 2000, p. 22)
11
Marius Mihoc, Revoluţia..., p. 26
12
Titus Suciu, Reportaj cu sufletul la gură, Ediţia a III a, Timișoara,
Edit. SAOL, 2009, p. 21 (în continuare: Titus Suciu, Reportaj...)
13
Neculai Damian, op. cit., p. 29
16
Piaţa Sinaia, foarte aproape, să cumpere lumânări.
Peste zece minute s-a întors şi mi-a arătat un mare
pachet de lumânări. Le-a împărţit celor prezenţi. Era
un tablou feeric, neobişnuit pentru o ţară comunistă”14.
Peste ani şi scriitorul Daniel Vighi rememorează acest
episod: „Era spre seară când am ajuns, pe la cinci,
cinci şi jumătate... era o chestie care m-a izbit prin
asemănarea sa cu ceea ce se întâmplase cu vreo două-
trei săptămâni mai înainte în Piaţa Venceslav din
Praga, ceea ce arată o anumită comunicare: lumânări
aprinse, aceleaşi atitudini, acelaşi tip de protest mut.
Imediat m-a dus gândul, vezi, asta e într-un fel o
atitudine care arată că zidul pe care Ceauşescu îl făcea,
de izolare, nu era eficient. Acelaşi model protestatar şi
imaginile aduceau cu cele de la televiziunea sârbă, de
la jurnalele lor de actualităţi, care pătrundeau în
Timişoara.”15
Fiind informat de către col. Sima că spre seară, în
fața bisericii erau 300-400 de credincioşi cu lumânări
aprinse, gen. mr. Gianu Bucurescu, adjunct şef al mi-
nistrului de Interne a dispus ca Securitatea sa nu inter-
vină şi să lase această situaţie în seama Miliţiei, De-
partamentului Cultelor şi Consiliului Popular Timiş.16
Văzând că numărul celor adunaţi în faţa lo-
cuinţei creştea mereu odată cu lăsarea serii, Tőkés a
deschis fereastra şi le-a vorbit în limba română celor
prezenţi: „Dragi creştini! Noi nu am făcut nimic rău.
Noi am propovăduit credinţa şi acum ei vor să ne
14
Mariana Cernicova-Bucă, Timişoara 1989: vocile oraşului,
Timişoara, Edit. Eurostampa, 2014, p. 65
15
Miodrag Milin, Timişoara în revoluţie şi după, Timişoara, Edit.
Marineasa, 1997, p. 21 (în continuare: Miodrag Milin, Timişoara...)
16
A.M.R.T.,Declaraţia lui Traian Sima din 03.01.1990, p. 3
17
evacueze. Probabil că astăzi nu vor acţiona, dar mâine
o vor face.17 Prin strigăte, mulţimea şi-a manifestat
solidaritatea cu pastorul şi l-a asigurat că nu îl vor
părăsi şi îl vor apăra în faţa autorităţilor. Nu peste mult
timp, auzind că în stradă se cântă „Deşteaptă-te,
române!”, pastorul a ieşit din nou la geam spunându-le
celor din faţa locuinţei că,deşi îi plac cântecele
patriotice, nu crede că este momentul şi locul să se
cânte. Fiind în grupul celor din stradă împreună cu un
coleg de serviciu, Victor Burghelea, tehnician la
ELBA îşi aminteşte cu o firească emoţie secvenţa
respectivă: „La un moment dat de jos se înfiripă, destul
de timid, dar se înfiripă, un «Deşteaptă-te, române».
După a doua strofă, parohul se adresează mulţimii
sfătuind-o să nu cânte astfel de cântece, nu că nu i-ar
plăcea şi lui, dar este periculos şi pentru el şi pentru
mulţime. Se aud «nu vă lăsăm!», «nu vă lăsăm!». Nu-
mi vine să crede ceva nemaipomenit. Mai rămân cu
colegul meu şi apoi mă îndrept spre casă, unde po-
vestesc soţiei şi fiului.18 La adăpostul întunericului
mulţimea devine mai agitată având loc şi altercaţii
între protestatari – numărul lor depăşeşte cifra 100019
– şi forţele de supraveghere şi intervenţie. Văzând că
un om mai în vârstă, ce era târât de doi civili spre o
maşină Dacia striga după ajutor, regizorul Ștefan
17
Miodrag Milin, Timişoara 15 – 21 decembrie '89, Timişoara,
1990, p. 16 (în continuare: Miodrag Milin, Timişoara 15-21
decembrie...)
18
Marius Mioc, Revoluţia din Timişoara. Aşa cum a fost,
Timişoara, Edit. Brumar, 1997, p. 49 (în continuare: Marius Mioc,
Revoluţia din Timişoara...)
19
Timişoara 16 – 22 decembrie 1989, Timişoara, Edit. Facla,
1990, p. 50
18
Iordănescu a intervenit izbindu-l pe unul cu capul în
grilajul de fier al magazinului „Progresul” şi lovindu-l
în faţă pe celălalt. Gestul curajos al tânărului regizor a
fost urmat de intervenţia mulţimii, care „ca la un
semnal, a început să-i lovească pe securişti: i-au călcat
în picioare.20 La scurt timp, în colțul bisericii, un tânăr
„se lupta cu alţi doi, mai în vârstă. Unul dintre „civili”,
mai mic, în jur de 25 de ani, într-o geacă gri, îmblănită,
tuns scurt şi îngrijit, încerca să-i pună cătuşele ado-
lescentului, pe care l-a smuls dintre lume, trăgându-l
de cap şi de păr.21 Şi în acest caz, mulţimea a inter-
venit, l-a eliberat pe tânăr, iar pe agresor l-a târât până
în faţa roţilor unui tramvai care staţiona. Mai mult,
câţiva protestatari au sărit în vagon, la cabina vatma-
nului şi au vrut să pornească tramvaiul pentru a-l călca
pe agresor. Acesta a fost salvat prin intervenţia unui
coleg mai voinic care l-a tras de pe şina de tramvai şi
l-a scos din mijlocul mulţimii, episod descris de
Simion Popescu, muncitor la I. J. T. L. Timişoara:
„Mulţimea a năvălit pe agresor, scoţând puştiul din
mâinile lui. L-au căclat pur şi simplu, umplându-l de
sânge. Câţiva l-au târăt apoi până în faţa roţilor
tramva-iului care staţiona, cu direcţia spre gară. Alţii
au sărit în vagon, la cabina vatmanului şi au vrut să
pornească, să-l calce pe cel pus jos în lume. Îl ţineau
pe linie, de cap şi de picioare. Spre norocul lui, un
individ masiv, voinic, tot cu o căciulă de iepure, a
reuşit să-l tragă de picioare afară, căutând să scape prin
faţa tramvaiului de lume, sărind gardul din staţie
amândoi; s-au postat peste drum, în faţa alimentării.
20
Miodrag Milin, Timişoara 15-21 decembrie..., p. 18
21
Ibidem, p. 18 – 19
19
Deşi în stare de şoc... păreau ameninţători, ţinând ceva
sub haine.”22
Fiind informat încă din cursul zilei de către
secretarul cu probleme de propagandă Vasile Bolog,
primul-secretar Radu Bălan s-a deplasat seara în Piaţa
Maria, pentru a vedea situaţia creată la locuinţa lui
Tőkés.23 Întors în sediul Judeţenei de Partid, Bălan i-a
raportat situaţia secretarului C.C. al P.C.R., Emil Bobu
şi în acelaşi timp i-a trimis pe primarul Petru Moţ şi pe
secretarul Rotărescu la locuinţa lui Tőkés. Aceştia s-au
deplasat la locuinţa lui Tőkés, i-au dat asigurări că nu
va fi evacuat şi i-au promis că îi vor realiza şi celelalte
doleanţe: aprovizionarea cu lemne, punerea geamurilor
sparte şi asistenţă medicală pentru soţia gravidă.24
Conţinutul acestor negocieri este confirmat şi de către
inginerul Bela Sepssy: „Seara, pe la 9-10, a venit acolo
şi primarul Moţ şi încă cineva. Aceştia au discutat cu
Tőkés în poarta casei. Au făgăduit că a doua zi vor fi
înlocuite geamurile sparte ale casei, că Edit va putea fi
consultată de medici (era gravidă). Verbal au făgăduit
că Lásló nu va fi evacuate dar când mulţimea a vrut ca
această făgăduială să fie făcută în scris au refuzat. Nu
au am auzit în 15 decembrie scandări politice. Unii
oameni aveau lumânări aprinse.25”
La discuţii au participat şi cinci reprezentanţi ai
celor din stradă. Aceştia trebuiau să comunice mulţimii
că s-a ajuns la un acord şi să-i îndemne să plece acasă.
Conform celor stabilite, Árpad Gazda a vorbit mulţimii
în limba maghiară, din uşa bisericii, iar inginerul Istvan
22
Ibidem
23
A.M.R.T., Declarația lui Radu Bălan din 23.02.1990, p. 1
24
Marius Mioc, Revoluţia..., p. 27
25
Ibidem, p. 40
20
Ion în limba română: „Oameni buni, aici primarul Petre
Moţ şi Rotărescu au făcut nişte făgăduieli. Hai să le dăm
şansa să demonstreze că au spus lucruri adevărate. De
aceea vă roagă şi domnul Tőkés să mergeţi acasă. De
mâine să veniți să vedeți dacă s-au ținut de cuvânt. Dacă
nu, fiecare din voi să mai aducă şi vecinii, pentru că aici
se întâmplă o nedreptate.”26
După acest apel, la miezul nopţii mulţimea s-a
împrăştiat.
26
Ibidem
21
22
CAP. II.
16 DECEMBRIE 1989 – DE LA
SOLIDARITATEA CU TŐKES LA REVOLTĂ
ÎMPOTRIVA LUI CEAUSESCU27
1. ÎNCEPUTUL REVOLTEI
Odată cu pornirea tramvaielor, la adăpostul

întunericului, în dimineaţa zilei de 16 decembrie,
Securitatea a înfiinţat mai multe posturi de filaj la
domiciliul lui Lásló Tőkes, unde deja se aflau 10-15
persoane care comentau despre situaţia pastorului şi a
soţiei sale.28 Această situaţie este comunicată de către
Radu Tinu colonelului Sima, care îi informează pe col.
Gheorghe Raţiu, şeful Direcţiei de Informaţii Interne,
pe generalul Alexie Ştefan, secretar de stat în mi-
nisterul de Interne, ce răspundea de judeţul Timiş şi pe
generalul Gianu Bucurescu, adjunct al ministrului de
Interne.29
Evenimentele din ziua precedentă, cât şi faptul
că la primele ore ale dimineţii se adunaseră 25-30 de
persoane în faţa locuinţei pastorului, l-au făcut pe
Radu Bălan să-i informeze pe cei prezenţi la obişnuita
27
Dumitru Tomoni, Zilele astrale ale Timişoarei: 16 decembrie
1989 (II) în „MEMORIAL 1989. Buletin științific și de informare”,
Timișoara, nr. 2(16)/2015, p. 31-54
28
A.M.R.T., Raportul lui Nicolae Mavru din 17.12.1989, p. 1
29
Ibidem, Declaraţia lui Gheorghe Atudoroaie din 6.01.1990, p. 1
23
şedinţă de secretariat că sunt „ceva probleme în Piaţa
Maria”.30 La scurt timp, Ceauşescu l-a sunat pe Bălan,
interesându-se de situaţia privitoare la Tőkés şi
cerându-i să treacă la evacuarea pastorului. Luat prin
surprindere, Bălan a încercat să minimalizeze cele
întâmplate în seara precedentă şi să-l asigure că „în
oraş este linişte, studenţii merg la cursuri, iar
muncitorii lucrează”.31 În ceea ce priveşte evacuarea
pastorului, Bălan a avut obiecţii asupra legalităţii unui
astfel de demers, deoarece nu trecuse termenul de opt
zile, de la pronunţarea sentinţei până la executarea
hotărârii judecătoreşti. Răspunsul lui Ceauşescu a fost
fără echivoc: „Ce vă cramponaţi de câteva ore! Să luaţi
măsuri să-l evacuaţi imediat”.32
Venit la Timişoara pentru rezolvarea unor
probleme personale, fostul prim-secretar al judeţului
Timiş, Ilie Matei a fost informat de către Bălan de
situaţia pastorului Tőkés, inclusiv de poziţia lui
Ceauşescu, pe care Matei a aprobat-o.
În acest timp, în faţa Bisericii Reformate grupul
curioşilor continua să crească şi pentru că se răspândise
zvonul că pastorul „va fi arestat şi lichidat”.33 Tensiunea
a fost întreţinută şi de prezenţa celor doi reprezentanţi
30
Procesul de la Timişoara,vol. IV, Ediţie îngrijită de Miodrag
Milin şi Traian Orban, Timişoara, Edit. Mirton, 2006, p. 2069, (în
continuare Procesul, vol. IV...)
31
Procesul de la Timişoara. Audierea în cadrul urmăririi penale a
celor 21 + 4 inculpaţi, coordonator Gino Rado, Timişoara, Edit.
Memorialul Revoluţiei 1989, 2013, p. 28 (în conitnuare: Gino
Rado, Procesul...)
32
Procesul de la Timişoara, vol. III, Ediţie îngrijită de Miodrag
Milin şi Traian Orban, Timişoara, Edit. Mirton, 2005, p. 1419 (în
continuare: Procesul, vol. III...)
33
24
ai puterii locale, Moţ şi Rotărescu, care au venit la
pastor pentru a-l asigura că îi vor fi aduse lemne, vor fi
puse geamurile sparte şi că, a doua zi, va putea ţine
slujba religioasă. În timp ce Tőkés primea aceste
promisiuni, doi medici, Jurchescu Pavel, inspector la
Direcţia Sanitară şi Rab Ioan asigurau asistenţa me-
dicală soţiei, convenind că nu era nevoie de internare,
totul putându-se rezolva ambulatoriu.34
În ciuda mai multor apeluri făcute de Tőkés, cei
adunaţi în faţa bisericii au refuzat să se împrăştie. În
aceste condiţii, autorităţile se mobilizează în vederea
unei intervenţii în forţă. La orele prânzului, lt.col.
Corpodeanu Ion i-a ordonat căpitanului Dorneanu
Cornel, şeful Biroului de Pază şi Ordine al Miliţiei
Municipale Timişoara să pregătească plutonul de
intervenţie. Plutonul era format din 30 de subofiţeri de
Miliţie, toţi sectorişti, dotaţi cu costume de protecţie
de culoare albastră, scuturi, bastoane din cauciuc şi
căşti cu vizor. Ulterior au fost dotaţi cu spray-uri
lacrimogene şi cătuşe.35 Aceeaşi dorinţă de restabilire a
liniştii prin împrăştierea cât mai rapidă a celor adunaţi
în faţa locuinţei pastorului o manifestă şi responsabilii
din Bucureşti. Generalul maior Constantin Nuţă,
adjunct al ministrului de Interne şi şef al
Inspectoratului General al Miliţiei i-a solicitat col. Ioan
Popescu informaţii despre situaţia de la Biserica
Reformată, măsurile ce au fost luate de către organele
locale de partid, Securitate şi Miliţie, şi i-a ordonat să
pună în aplicare Ordinul M.I. nr. 02600/1988, privind
34
Titus Suciu, Lumea bună a balconului, Ediţia a II-a, Bucureşti,
Edit. Institutului Revoluţiei Române, 2008, p. 146 (în continuare:
Titus Suciu, Lumea bună...)
35
Procesul de la Timişoara, vol. IV,..., p. 1746
25
păstrarea şi restabilirea ordinii publice, plan ce se
găsea întocmit la toate reşedinţele de judeţ.36 Planul
prevedea trupele de şoc capabile să acţioneze rapid şi
eficient în caz de necesitate şi stabilea dispozitivele de
luptă în diferite zone din oraş.
La orele 14,45, col. Popescu a alarmat prin
lansarea parolei „Fulgerul” unităţile subordonate –
trupele de miliţie-securitate, pompieri, subunitatea
antiteroristă (U.S.L.A.) şi Brigada de Grăniceri
Timişoara, trecută la Ministerul de Interne de la
Ministerul Apărării Naţionale prin Ordinul M. I. nr.
01072 din 13 decembrie 1989, pentru a acţiona
împotriva demonstranţilor, potrivit prevederilor Planului
unic întocmit în baza Ordinului 002600/1988 al
ministrului de Interne.37 Aceste măsuri sunt raportate
ministrului de Interne Tudor Postelnicu de către col.
Popescu, care îşi reafirmă hotărârea de a interveni în
forţă pentru împrăştierea protestatarilor de la Biserica
Reformată. În acest scop au fost trimişi în Piaţa Maria
căpitanul Dorneanu, comandantul plutonului de
intervenţie şi alţi doi ofiţeri, îmbrăcaţi în civil şi dotaţi
cu o staţie radio-recepţie, pentru a stabili dispozitivul ce
trebuia ocupat, direcţia de acţiune şi itinerariul de
deplasare.38
În alertă intră şi organele locale de partid, astfel
că, directorii marilor întreprinderi timişorene primesc
ordin să nu plece acasă şi să pregătească echipe de
20-30 de salariaţi în stare să acţioneze, la nevoie,
36
Neculai Damian, op. cit., Timişoara, Edit. Eurostampa, 1999, p. 31
37
Procesul de la Timişoara, vol. III,..., p. 1297
38
Neculai Damian, op. cit., p. 34
26
pentru menţinerea ordinii, deoarece în oraş este o
situaţie deosebită.39
În ciuda acestor pregătiri, situaţia fără precedent
din zona Pieţei Maria a creat mari probleme
autorităţilor locale. Ele înţeleg că numai prin dialog cu
pastorul Tőkés şi concesii minore, oamenii din stradă
nu se împrăştie, dar în acelaşi timp nu au motive să
intervină în forţă şi nici nu ştiu cum să o facă.
Autorităţile locale manifestă evidente rezerve faţă de o
intervenţie în forţă pentru împrăştierea mulţimii şi
încearcă să obţină aceleaşi rezultate prin mijloace care
să nu le creeze probleme. În acest sens, pe de o parte,
din ordinul primarului Petru Moţ sunt timişi 60-70 de
sindicalişti în faţa casei lui Tőkés, pentru a împiedica
coagularea protestatarilor, iar pe de altă parte Radu
Bălan dispune mobilizarea Gărzilor Patriotice pentru
paza unor obiective şi pentru menţinerea liniştii.40
În jurul orelor 17,00, Ceauşescu l-a sunat de mai
multe ori pe Bălan pentru a se interesa despre situaţia
din Timişoara, dar acesta a căutat să minimalizeze
lucrurile, spunându-i că în faţa locuinţei pastorului
sunt doar 150-200 de cetăţeni paşnici, care nu
reprezintă nici un pericol. Având alte informaţii,
potrivit cărora numărul timişorenilor aflaţi pe străzile
oraşului era mult mai mare, Ceauşescu l-a admonestat
şi l-a întrebat dacă a ieşit Armata în stradă. Iritarea lui
Ceauşescu a devenit maximă atunci când a aflat de la
Bălan că nimeni nu a dat ordin să iese Armata în
stradă, iar pentru rezolvarea situaţiei create au fost
39
40
Ibidem, p. 1422
27
mobilizaţi doar 204 luptători din cei 40.000 de membri
ai Gărzilor Patriotice din Timişoara.41
După aceste convorbiri telefonice, atât pentru
Ceauşescu, cât şi pentru cei din anturajul său era
evident că autorităţile locale nu sunt capabile să
restabilească liniştea în Timişoara şi că se impune
trimiterea de „ajutoare din Bucureşti”, oameni care să
acţioneze cu mai multă duritate şi determinare. Şi
totuşi, în ciuda informaţiilor primite prin diferite surse,
nici pentru cei din conducerea ţării situaţia creată în
Timişoara nu era foarte clară. De aceea, Emil Bobu l-a
trimis la Timişoara pe Nicolae Mihalache, adjunct al
şefului secţiei organizatorice a Comitetului Central al
P.C.R., cu o misiune clară: „Nu ai nici o sarcină. Mergi
pentru ca să mă informezi pe mine, să ştiu şi eu care
este situaţia.42”
Admonestările lui Ceauşescu nu aveau cum să-l
lase indiferent pe Radu Bălan, astfel că şeful judeţului
este nevoit să acţioneze rapid. Sună la Comandamentul
Diviziei din Timişoara, la Comandamentul Armatei a
IV-a de la Craiova şi la ministrul Apărării, generalul
Vasile Milea, pentru a afla dacă au primit ordin de
mobilizare, dar toţi cei contactaţi au răspuns negativ.
La scurt timp, Milea i-a comunicat că, între timp a
primit ordin de la Ceauşescu să scoată Armata pe
străzile oraşului Timişoara, dar fără armament şi
muniţie. În acelaşi timp, Milea l-a informat că, din
ordinul lui Ceauşescu, duminică, 17 decembrie, se va
organiza o defilare a trupelor M.Ap.N. pe străzile
oraşului, pentru a pune în valoare forţa şi capacitatea
41
Ibidem
42
28
de utilizare a armatei.43 Pentru a avea o imagine cât
mai reală despre ceea ce se întâmplă în oraş, în jurul
orelor 19,00 Bălan se deplasează în Piaţa Maria, fiind
însoţit de Nicolae Mihalache, care, între timp, sosise
cu un avion în Timişoara. În piaţă ei constată că „era o
mulţime de oameni în continuă creştere”, „în jur de
aproximativ 2.000”, că erau „câţiva miliţieni şi câţiva
membrii ai Gărzilor Patriotice”, iar circulaţia tram-
vaielor era oprită, dar nu identifică nici o soluţie de
rezolvare a acestei situaţii, lucru recunoscut de Bălan
la proces: „De fapt, domnule preşedinte, vă spun foarte
deschis... practic, nu putea să se facă absolut nimic, nu
găseam soluţie, nu puteam să ne gândim cum să
acţionăm asupra acestor oameni.”44
Deruta lui Bălan şi a altor reprezentanţi ai
autorităţilor locale era explicabilă, pentru că nu s-au mai
confruntat cu o asemenea situaţie: sute de timişoreni ieşiţi
în stradă să îşi exprime nemulţumirile.
Într-adevăr, la lăsarea serii numărul timişorenilor
care se aflau în zona Pieţei Maria era în continuă
creştere, afirmaţie confirmată şi de studentul Bogdan
Cristian: „Mulţimea creştea cu cât se întuneca, oamenii
păreau tot mai hotărâţi, se strigau lozinci tot timpul,
tramvaiele circulau, erau pline, faptul acesta putea
aduce servicii grupului de demonstranţi, oamenii aveau
să vorbească, vestea se răspândea, purta prin oraş un
îndemn ce, din fericire, avea să fie urmat.”45
Tőkés a ieşit de mai multe ori la fereastră
cerându-le protestatarilor să plece acasă. Pentru că un
43
44
Ibidem, p. 1427 - 1429
45
Mărturia lui Bogdan Cristian în Titus Suciu, Reportaj..., p. 22
29
grup a încercat să urce la apartamentul pastorului
deoarece se zvonise că acolo erau mai mulţi securişti,
care îl ameninţau, pastorul s-a adresat din nou
mulţimii: „Fraţilor, repet, nu sunt în pericol. Pe de altă
parte v-aş ruga să mă lăsaţi să-mi pregătesc predica
pentru mâine. Ştiu, vreţi să mă ajutaţi, dar îmi faceţi
numai greutăţi. Repet, nu sunt în pericol. Dacă vreţi să
vă convingeţi, formaţi o delegaţie...”.46 „În acele
momente - îşi aminteşte Claudiu Iordache – între noi şi
el exista o prăpastie! El cobora în infernul fricii, noi ne
avântam spre el pe crestele unor gesturi sublime. El ne
îndemna să plecăm. Noi îi răspundeam că rămânem, că
nu vom pleca şi că nu-l vom lăsa singur orice s-ar
întâmpla!”47
Într-adevăr, s-a format o delegaţie de şase
protestatari care au urcat în apartamentul pastorului şi
au constatat că pastorul nu este ameninţat de către
securişti, dar mulţimea nu s-a lăsat convinsă. De teama
reacţiei autorităţilor, membri ai comunităţii reformate
cer ajutorul credincioşilor de la biserica baptistă,
situată în apropiere, pentru a da manifestaţiei un
caracter religios. Avem în acest sens mărturia lui Imre
Borbely, cercetător la „Solventul” Timişoara, ajuns
deputat UDMR de Harghita între 1992-1996: „În 16
decembrie am fost împreună cu Balaton Zoltan la
pocăiţi pe malul Begăi, am uitat numele pastorului de
acolo, mi-a fost coleg deputat [e vorba de Petre
Dugulescu, pastor baptist şi fost deputat PNŢCD].
I-am rugat să vină să cânte colinde pentru ca faţă de
Securitate László să aibe acest alibi, nu este o
46
Mărturia lui Gheorghe Curpas în Titus Suciu, Reportaj..., p. 28
47
Mărturia lui Claudiu Iordache în Titus Suciu, Lumea bună..., p. 34
30
demonstraţie politică, este o demonstraţie religioasă.
Au venit şi au cântat colinde, dar ştirea despre
demonstraţia care a fost în 15 şi care n-a fost prea
mare, s-a răspândit prin oraş astfel încât în 16 deja a
fost acolo o mulţime care a venit pe la prânz foarte
înfierbântată şi clar cu o tentă politică. În 16 practic
comunitatea reformată n-a mai avut nici un fel de efect
asupra mulţimii.”48 Această teamă se va amplifica în
zilele următoare, lucru recunoscut și mărturisit și de
soția pastorului, Tőkés Edit: „Când am auzit cuvântarea
lui Ceușescu, de miercuri, 20 decembrie, seara, am fost
disperată. Iar prima reacție, când am auzit că s-a ridicat
Bucureștiul, a fost de frică. Așa-zisa vină a soțului meu
lua proporții uriașe. I se va arunca în spinare un întreg
complot”.49
În scurt timp, oamenii au început să cânte
„Deşteaptă-te, române!”, să joace „Hora Unirii!” şi să
strige lozinci :„Libertate!”, „Vrem căldură!”, „Vrem
pâine!”. Atmosfera l-a impresionat în mod deosebit pe
inginerul Alexandru Ciura, care tocmai ieşea din
farmacia din zonă: „Momentul acela n-o să-l uit
niciodată. La ieşire există o treaptă. Exact când am
călcat pe ea, am auzit strigându-se «Libertate». Lozinca
m-a înfiorat. Era primul strigăt revendicativ pe care-l
auzeam de când mă ştiu... De atunci am acţiont ca într-
un fel de transă”.50 Nici poetul Nicolae Bădilescu nu
putea uita acele momente de excepţie: „Când s-a
strigat prima dată «Vrem căldură», ne găseam în starea
de a merge s-o obţinem şi oamenii îl invitau pe Tőkés
48
Mărturia lui Imre Borbely în Marius Mioc, Revoluţia..., 2002, p. 52
49
Mariana Cernicova-Bucă, op. cit., p. 22
50
Mărturia lui Alexandru Ciura în Titus Suciu, Lumea bună..., p. 76
31
să se aşeze în frunte, pentru a-l urma până unde îl
găseau pe ăla care să ne dea căldura aceea blestemată!
Dar se ştie, insul n-a fost în stare să simtă ce şansă îi
oferă viaţa”.51
2. OPRIREA TRAMVAIELOR
Sub impulsul atmosferei create, în faţa locuinţei

pastorului, la îndemnul lui Ion Monoran, un grup s-a
desprins din mulţime şi s-a îndreptat spre staţia Maria,
cu intenţia de a opri tramvaiele şi de a spori numărul
mulţimii: „Simţeam că atmosfera din oraş era propice
unei acţiuni de amploare, iar aceasta putea lua uşor o
orientare anticomunistă şi anticeauşistă”, mărturisea
Ion Monoran într-un dialog purtat cu George Lână.52
Tot Monoran a fost cel care a oprit primul tramvai ce
venea dinspre gară: „M-am apropiat de linia de
tramvai şi-am oprit primul tramvai. Lângă tramvai
l-am observat pe Zoly Borbely hotărât, care deja
trăsese pantograful tramvaiului, decuplându-l, cu toate
pro-testele vatmanului, speriat de moarte. I-am spus să
urce în cabină, că nu i se va întâmpla nimic şi că vom
lua asupra noastră întreaga răspundere. A venit un
tramvai şi din sensul opus şi l-am oprit şi pe acesta.”53
Prezent în mulţime, studentul Cristian Bogdan
nu putea să nu reţină un asemenea moment:
„Tramvaiele staţionau, care cum venea era oprit,
demonstranţii trăgeau frânghiile pantografelor, goleau
vagoanele. În mulţime nici un miliţian, nici o uni-
51
Mărturia lui Nicolae Bădilescu în Ibidem, p. 95
52
„Caietele Revoluţiei”, nr. 3(5)/2006, p. 27
53
Ibidem, p. 28
32
formă. Am stat acolo până spre ora douăzeci umblând
printre demonstranţi, ascultând ceea ce spuneau oame-
nii care se urcau pe scările şi tampoanele tramvaielor şi
vorbeau”.54
Atât momentul opririi tramvaielor, cât şi autorii
acestei acţiuni, importante în evoluţia evenimentelor
din seara zilei de 16 decembrie, au suscitat diverse
comentarii şi aprecieri. Potrivit declaraţiei lui Radu
Tinu din 12.01.1990, primele două tramvaie au fost
oprite în staţia Maria în jurul orei 17,30.55 Declaraţia
lui Tinu este confirmată şi de către căpitanul Grui
Tiberiu: „În jurul orei 17,00 - 17,30, a început să se
adune tot mai multă lume şi să se scandeze atât lozinci
în favoarea preotului, cât şi pentru libertate. Au fost
oprite tramvaiele, s-au adunat mai multe persoane (3 –
4000)”.56 Aceste două declaraţii sunt credibile pentru că
sunt făcute la doar câteva săptămâni de la momentul
respectiv, iar cei doi ofiţeri aveau importante atribuţii
în supravegherea protestatarilor.
Într-un dialog purtat în decembrie 1989 cu
publicistul George Lână, Ion Monoran plasează mo-
mentul opririi tramvaielor în jurul orelor 19,00.57 În
schimb, Daniel Zăgănescu crede că evenimetul s-a
petrecut mai devreme: „Era spre seară, aproximativ ora
17 [...]. Am oprit tramvaiele eu, Monoran, Zoltan,
Borbely... noi. Ne-am postat în faţa unuia, l-am dat jos
pe vatman, iar oamenii, fiindcă tramvaiele se blocau
54
Mărturia lui Bogdan Cristian în Titus Suciu, Reportaj..., p. 22
55
Declaraţia lui Radu Tinu din 12.01.1990 în Gino Rado,
Procesul..., p. 186
56
Declaraţia lui Grui Tiberiu din 05.01.1990 în Ibidem, p. 279
57
„Caietele Revoluţiei”, nr. 3(5)/2006, p. 28
33
cum veneau, de se făcuse o coadă şi într-o parte şi în
alta fără să îi vezi capetele, rămâneau în zonă”.58
Fără a preciza momentul opririi primului tram-
vai, Aurelian David Mihuţ a reţinut că autorul acestui
gest spectaculos a fost un tânăr munictor: „Deja se
circula cu greutate prin intersecţie, tramvaiele deranjau
cu soneria lor care ne avertizau să ne dăm la o parte.
Un tânăr muncitor la Uzina «6 Martie» din Timişoara a
avut inspiraţia să prindă frânghia pantografului unui
tramvai care trecea mai încet şi să-l decupleze de la
reţea, oprindu-l astfel pe linie. În urma sa, toate
tramvaiele au fost obligate să se oprească, făcându-i
astfel pe călători să coboare în stradă.59
Pe fondul derutei create prin oprirea tramvaielor,
când numărul protestatarilor a crescut rapid iar câţiva
copii au aruncat cu pietre în geamurile tramvaielor, la
orele 17,55, Daniel Zăgănescu s-a urcat pe tamponul
unui tramvai şi a strigat pentru prima dată în
decembrie 1989 „Jos Ceauşescu”.60 Un asemenea mo-
ment nu poate fi uitat nici peste decenii: „Ajutat de
Zoltan Borbely, de Radu Galea, am urcat pe tamponul
tramvaiului, am cerut să se facă linişte, s-a făcut,
atunci am spus că mă numesc Daniel Zăgănescu şi că
nu mi-e frică de Securitate, după care le-am spus
strigaţi după mine „Jos Ceauşescu!”. Linişte de mormânt,
nu m-am lăsat, am făcut aceeaşi propunere din nou. Nu
58
Mărturia lui Daniel Zăgănescu în Titus Suciu, Vasile Bogdan,
Candelă împotriva timpului, Timişoara, Edit. Memorialul
Revoluţiei 1989, 2011, p. 194 (în continuare: Titus Suciu, Vasile
Bogdan, Candelă...)
59
Miodrag Milin, Timişoara ..., p. 24
60
Declaraţia lui Radu Tinu din 12.01.1990 în Rado Gino, Procesul...,
p. 186
34
degeaba, dar nu cu rezultatul dorit. Câteva voci. N-am
luat asta ca insucces, ci ca promisiune, am repetat
propunerea. E, de data asta, mulţumire totală... Acesta
a fost începutul.”61
Gheorghe Curpas a reţinut că „un oarecare Goruţă
ori Moruţă Vasile” s-a urcat pe tampoane şi a strigat
„Jos Ceauşescu!”: „Cred că acest om e primul tribun al
revoluţiei. Spunea că are doi copii, că vrea ca ei să
trăiască altfel, că e momentul să ne ridicăm la luptă
pentru libertate... Mă treceau fiorii, se spuneau astfel de
cuvinte pentru prima dată în faţa unei mulţimi, îl
admiram, mă temeam pentru el, îl compătimeam, îl
invidiam.”62
În schimb, Ştefan Iordănescu îşi aminteşte că un
student, Daniel Vălcăneanţu s-a urcat pe un tramvai şi a
strigat „Jos Ceauşescu”: „Ţipând cât îl ţineau plămânii,
a spus că e student; dacă mulţimea nu îl va apăra,
«Securitatea o să-l omoare!»”.63
Aceste confuzii sunt explicabile deoarece, după
ce Daniel Zăgănescu a strigat pentru prima dată „Jos
Ceauşescu”, alţi cinci demonstranţi au folosit tram-
vaiele oprite drept o platformă pentru a prostesta
împotriva regimului dictatorial.64 Mai mult, Tibi Kovács
a „vorbit de vreo trei ori”, spunând, printre altele:
„Toată Europa ne-a dat exemplu de urmat: Polonia,
61
Mărturia lui Daniel Zăgănescu în Titus Suciu, Vasile Bogdan,
Candelă..., p. 194
62
Mărturia lui George Curpas în Titus Suciu, Reportaj..., p. 29
63
Mărturia lui Ştefan Iordănescu în Miodrag Milin, Timişoara
15 – 21 decembrie '89..., p. 24
64
35
Ungaria, URSS, Cehoslavacia, Iugoslavia, Bulgaria!
Noi ce mai aşteptăm?”65
Mai greu de explicat sunt afirmațiile făcute de
Alex Mihai Stoenescu într-o cronologie a evenimentelor
din decembrie 1989: „După aproximativ o oră, timp în
care lumea se cam plictisise de oratorii de pe tam-
poane...s-a încercat radicalizarea mesajului și pentru
prima oară a fost lansată lozinca «Jos Ceaușescu!»ˮ.66
Acest moment, petrecut în Piața Maria, Stoenescu îl
plasează după orele 20,00, dar, în fraza următoare, pe
aceeași pagină, autorul ne informează, fără a indica vreo
sursă, că pe traseul spre căminele studențești, când în
mod neașteptat s-a oprit iluminatul public și întreaga
zonă a orașului a rămas în beznă, „s-a strigat pentru
prima oară «Jos Ceaușescu»ˮ.67
Dincolo de aceste controverse, oprirea tramvaielor
şi scandarea lozincii „Jos Ceauşescu!” a marcat trece-
rea de la o acţiune de solidaritate cu pastorul Tőkés,
expresie a unui civism recunoscut timişorenilor, la o
revoltă anticeauşistă, expresie a răbufnirii nemulţumi-
rilor faţă de un regim agresiv şi dictatorial. Atunci s-a
aprins scânteia revoltei şi tot atunci a încetat rolul jucat
de pastorul Tőkés în derularea evenimetelor din Timi-
şoara.68
65
Mărturia lui Tibi Kovács în Miodrag Milin, Timişoara 15 – 21
decembrie '89,..., p. 32
66
Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 59
67
Ibidem
68
Dumitru Tomoni, Decembrie 1989 în Timişoara. De la revoltă
populară la revoluţie în „Studii şi articole de istorie”, LXXIV,
Bucureşti, 2009, p. 71
36
Trecerea la o altă etapă a protestelor era evidentă
şi pentru Ion Monoran: „Mă simt nevoit să accentuez
că mulţimea (care a început să strige lozinci precum
«Libertate!», «Vrem căldură!»,«Vrem mâncare la co-
pii!», etc.) uitase de păţania lui Lásló Tőkés, lozincile
scandate demonstrând că revendicările ei erau îndreptate
împotriva lui Ceauşescu şi a situaţiei disperate prin care
trecea ţara”.69
Despărţirea de Tőkés a fost simţită şi de către
medicul Ioan Rab: „Cazul pastorului Tőkés fusese
«uitat». Nu mai exista în mintea ori simţirea niciunuia,
oamenii erau mobilizaţi de alte motivaţii. De fapt în
faţa casei parohiale nu se găsea nici un manifestant -
exista un cordon de miliţieni, de militari, ce blocau
accesul înspre Timotei Cipariu,ce n-ar fi putut însă re-
zista dacă oamenii ar fi dorit să ajungă la pastor, numai
că nimeni nu părea să aibă acestă intenţie!”.70
Mulţimea s-a despărţit şi la propriu de Tőkés,
grupându-se în Piaţa Maria, unde se crease o stare re-
voluţionară ce i-a marcat pe cei prezenţi: „Când s-a
strigat «Jos Ceauşescu!», parcă s-a rupt lumea, era
ceva uluitor. Toţi strigau deodată de-ţi luau minţile,
adică s-a intrat într-o stare ce nu se poate descrie. După
ani de zile de tăcere,de duplicitate, toţi strigau”,71 îşi
aminteşte Daniel Vighi. Era pentru prima dată când
„într-o ţară în care nu mulţi inşi avuseseră curajul să
rostească fie şi un banc «interpretabil», oamenii au
blocat circulaţia scandând lozinci nemaiauzite nici-
când.”72 Nici Ioan Rab nu poare uita momentele
69
„Caietele revoluţiei”, nr. 4/2008, p. 42
70
Mărturia lui Ioan Rab în Titus Suciu, Lumea bună..., p. 148
71
Mărturia lui Daniel Vighi în Miodrag Milin, Timişoara..., p. 27
72
Mărturia lui Claudiu Iordache în Titus Suciu, Lumea bună..., p. 33
37
sublime trăite în piață, împreună cu soția și soacra sa,
alături de peste 2000 de timișoreni: „Doamne, ce-a mai
fost atunci. Frica de securiști și informatori ne mai do-
mina, câteva fracțiuni de secundă am rămas înmărmuriți,
dar după aceea... După aceea a fost o adevărată dez-
lănțuire. Bătăi din palme, tropote, strigăte, și-apoi din
piepturile tuturor: «Jos Ceaușescu»! Și tot mai tare, tot
mai frenetic: «Jos Ceaușescu! Jos Ceaușescu! Jos...»,
strigam de acum prinzându-ne de mâini și de umeri cu
orice necunoscut, învârtindu-ne ca într-o horă.ˮ73
Aceeași stare de spirit o trăiește și Aurelian David
Mihuț: „Mulțimea privea cu înfrigurare ceea ce se
petrece. Era ceva ce nu se mai auzise până atunci și
aceasta fascina. Un securist a fost identificat de câțiva
dintre cei din apropiere; l-au imobilizat și l-au adus în
fața tramvaiului ce staționa pe linie... Era evident că
Securiatatea era prezentă, nu se știa în ce număr.
Scandările ajunseseră la «Jos Ceaușescu!», «Libertate!
Libertate!», «Acum ori niciodată!» etc. Era ceea ce
fiecare rostea în gând de ani de zile.ˮ74 Studentul la
filologie Jinga Constantin, împușcat în 17 decembrie,
află despre evenimentele din Piața Maria de la o
prietenă, care îl anunță telefonic cu nedisimulată bucu-
rie: „Măi, cred că a venit clipa cea mare.ˮ75
Cu totul altfel au perceput acest moment re-
prezentanții autorităților.Astfel, Nicolae Mavru, şeful
serviciului filaj consemna: „Îmi amintesc bine, deoare-
ce eram lângă maiorul Radu Tinu şi strigam şi noi
alături de ceilalţi «Jos Ceauşescu!».Noi strigam cu
73
Mărturia lui Ion Rab în Ibidem, p. 148
74
Miodrag Milin, Timișoara..., p. 24
75
Mărturia lui Jinga Constantin în Marius Mioc, Revoluția din
Timișoara..., p. 19
38
ruşine, totuşi, pentru că era şeful statului în funcţie şi
comandantul suprem. Mă uitam la Tinu şi mai mult ca
sigur gândea ca mine: dacă ne recunoaşte cineva? Dacă
ne vede dracului, cineva strigând «Jos Ceauşescu»
împreună cu ăştia şi ne raportează mai sus? Eu poate
mai scăpam, că eram în filaj şi aveam obligaţia să mă
confund cu mediul, dar Tinu...”76
Prezent în piaţă pentru a lua pulsul, Radu Bălan
declară la proces: „După părerea mea, [erau-n.n.] către
2000 de oameni, se întrerupse circulaţia tramvaielor, se
spărsese geamurile la unele tramvaie, tramvaiele care
erau blocate. Oamenii le evacuau şi creştea numărul
acelora care erau în jur.Mihalache s-a luat cu mâinile
de cap şi a spus că asta e consecinţa faptului că nu au
luat măsuri.”77
Într-adevăr, Mihalache nu se putea împăca cu
ceea ce vedea: „Circulaţia tramvaielor era întreruptă.
Vreo o sută de tineri scandau: «Jos Ceauşescu!», «Jos
dictatorul!», «Libertate!», «Jos tiranul!», «Vrem alegeri
libere!». Pe trotuare şi pe toată strada, dinspre locuinţa
pastorului, se găseau alţi aproximativ 2000 de oameni
care scandau cu toţii aceleaşi lozinci.”78
3. MARŞUL SPRE COMITETUL JUDEŢEAN P.C.R.
Până în jurul orelor 19,00 s-au scandat în Piața

Maria lozinci antidictatoriale şi cu un pronunţat caracter
social - „Libertate!”, „Jos dictatura!”, „Jos Ceauşescu!”,
76
Nicolae Mavru, Revoluţia din stradă, Bucureşti, Edit. RAO,
2004, p. 81. (în continuare: Nicolae Mavru, Revoluţia...)
77
Procesul de la Timişoara, vol. III..., p. 1428
78
39
„Vrem pâine!”, „Vrem lapte!”, „Vrem căldură!”, etc - şi
s-a cântat „Deşteaptă-te, române!” şi „Hora Unirii!”. În
timp ce protestatarii discutau cum să acţioneze, cu un
autocar „COMTIM” au fost aduse în Piaţa Maria trupe
speciale de miliţie,cu căşti de vizieră, scuturi albe şi
bastoane şi au fost dispuse pe un aliniament în dreptul
casei pastorului,în capătul străzii Timotei Cipariu.
Acest cordon izola grupul enoriaşilor (aproximativ
200) de coloana mare de manifestanţi (peste 1000),
situată între piaţă şi Podul Maria.79
După mai multe încercări s-au pus în mişcare
trei coloane de demonstranţi. Una a luat-o spre cate-
drală, alta spre Platforma Buziaşului, iar cea de-a treia
spre Piaţa Kűttl şi Bulevardul Tinereţii.
În fruntea coloanei care s-a îndreptat spre
catedrală se afla Ion Monoran, care a insistat ca traseul
să nu treacă prin Piaţa Operei deoarece îi „era teamă să
nu se comită spargeri de magazine şi distrugeri de
bunuri, ci pe la căminele studenţeşti pentru a face apel
şi la ajutorul studenţilor.”80 Când coloana s-a apropiat
de podul de la Maria, un grup a încercat să nu respecte
cele stabilite anterior şi să se îndrepte spre centru. În
ciuda stăruinţelor lui Monoran de a dirija coloana de
protestatari pe traseul Splaiul Tudor Vladimirescu,
Bulevardul Vasile Pârvan, Podul Michelangelo, Banca
Naţională, Bulevardul 23 August, Comitetul Judeţean
P.C.R., un grup desprins din coloană a ajuns în faţa
79
Mărturia lui Ştefan Iordănescu în Timişoara 16 – 22 decembrie
1989...,p. 54
80
Memoriul lui Ion Monoran în „Caietele Revoluţiei”, nr. 4/2008,
p. 42
40
sediului judeţean de partid pe traseul Catedrală, Piaţa
Libertăţii, Bulevardul 23 August.81
Constituită iniţial din câteva sute de de-
monstranţi, coloana s-a îndreptat pe splaiul Tudor
Vladimirescu spre zona căminelor studenţeşti. Ajunşi
în faţa restaurantului „Flora”, unde era organizată o
petrecere, un grup de protestatari au intrat în local
pentru a-i informa pe cei de acolo despre protestul
timişorenilor: „Câţiva inşi au intrat înăuntru şi le-au
spus că în oraş e revoluţie, i-au chemat cu noi, unii s-
au oferit, ne-au dat şi o ladă de bere, am fugit după
ceilalţi, să nu rămânem de grup. Când am observat că
printre noi erau vreo şase militari, le-am spus să
meargă acasă, ori la unitate sau, dacă tot voiau să
umble cu noi, să meargă să se schimbe.”82
Pe traseu demonstranţii au distrus lozincile
stradale ale dictaturii şi au scandat lozinci: „Libertate!”,
„Jos Ceauşescu!”, „Jos dictatura!”, „Acum sau nici-
odată!”, „Studenţi, veniţi cu noi!”, „Azi în Timişoara,
mâine în toată ţara!” etc.În sensul giratoriu de pe
bulevardul Vasile Pârvan s-au oprit 20-30 de minute
pentru a-i aştepta pe studenţi. Din căminele studenţeşti,
supravegheate de cadre didactice şi de securişti, au
coborât un număr redus de studenţi. În zonă, se alătură
şi un grup venit din strada Cluj.83 În sensul giratoriu au
apărut şi trei camioane cu trupe de securitate, cu căşti,
scuturi şi bastoane, care s-au desfăşurat pe trei rânduri,
81
Declaraţia lui Aga Florin Ilie în Decembrie 1989. Mărturii,
Ediţie îngrijită de Miodrag Milin şi Adrian Kali, Timişoara, Edit.
Mirton, 2008, p. 15. (în continuare: Decembrie 1989. Mărturii...)
82
83
Florin Medeleţ, Mihai Ziman, O cronică a Revoluţiei din
Timişoara. 16-22 decembrie 1989, Timişoara, 1990, p. 6
41
dar când au văzut hotărârea coloanei de a-şi continua
traseul, militarii au fugit spre camioane, s-au îmbarcat
şi s-au îndreptat spre sala Olimpia.84
Când coloana a ajuns pe podul Michelangelo,
primarul Moţ, secretarii cu probleme organizatorice de
la judeţ şi de la municipiu, Florea Sofronie şi Ion
Rotărescu, şi alţi activişti de partid trimişi de Radu
Bălan au încercat, fără succes, să-i contacteze pe de-
monstranţi şi să le comunice că pastorul nu va fi
evacuat.85 Trecând pe lângă Banca Naţională, Hotel
„Continental”, Poşta Mare şi redacţia ziarului „Drapelul
Roşu”, coloana a ajuns în faţa Comitetului Judeţean
PCR, în jurul orelor 20,30. „Pe când ne apropiam, am
văzut aprinzându-se lumina la primul-secretar... poate
era el, poate altcineva, şi cerea întăriri pentru a ne
împrăştia; asta însă nu ne-a împiedicat să înaintăm mai
departe cu aceeaşi hotărâre. Ajunşi în faţa Consiliului,
am strigat primului-secretar să vină să vorbească cu
noi, am strigat o jumătate de oră şi n-a venit nimeni. În
acest timp ne-am purtat civilizat, nu s-au folosit pietre-
le, nu s-a spart nici un geam”, îşi aminteşte Gheorghe
Curpas.86
Într-adevăr, depăşit de evenimente, Radu Bălan,
după propria-i mărturie, nu a avut curajul să încerce un
dialog cu demonstranţii, deşi ştia că se bucură de
simpatia timişorenilor: „Deşi ştiam că eram respectat de
populaţia oraşului, n-am îndrăznit să ies, pentru a încerca
un dialog cu mulţimea adunată, pentru că mi-a fost
84
Mărturia lui Ştefan Iordănescu în Miodrag Milin, Timişoara
15-21 decembrie '89..., p. 28
85
Procesul de la Timişoara, vol. IV..., p. 1874
86
42
teamă.”87 În aceste condiţii, un protestatar a aruncat cu o
piatră şi a spart un geam şi atunci mulţimea s-a
deslănţuit: „Atunci mulţimea n-a mai putut fi domolită.
Pe lângă pietre, oamenii au rupt din copaci crengi,
ciomege; trei inşi s-au angajat să smulgă o placardă de
pe frontispiciul edificiului.”88 Prezent în sediu, care
avea luminile stinse, Bălan urmăreşte evenimentele din
stradă: „Şi aici erau două grupe, pentru că strada era
împărţită în două, separată de spaţii verzi şi arbori.
Oamenii de bună credinţă care strigau «Libertate!»,
«Democraţie!» sau atunci când ăştia spărgeau, îi
aplaudau, şi erau vreo 200-300 de oameni care ne-a
făcut praf geamurile sediului, uşile şi aşa mai departe.”89
Urcându-se pe spatele câtorva tineri, Ion Monoran
a reuşit să smulgă de deasupra uşii de la intrare un steag
cu secera şi ciocanul căruia i-a rupt însemnele.90 Radu
Mircea descrie o scenă care l-a impresionat în mod
deosebit: „Chiar dacă n-am avut mijloace potrivite, doi
tineri s-au căţărat, acesta e cuvântul, căţărat, la lumina
unor lanterne, pe Zidul Consiliului - se foloseau doar
de intervalele dintre structurile clădirii! - pentru a
smulge stema. Au ajuns până la ea, n-au reuşit însă să o
dea jos, fiindcă aveau o poziţie proastă, iar stema
stătea foarte bine prinsă în ancorele ei.”91 Aceeași
scenă, cu încercarea nereușită de a da jos însemnele de
pe clădirea Județenei de Partid este mărturisită și de
către Cristian Bogdan: „În fața Consiliului, trei inși
87
88
89
90
Memoriul lui Ion Monoran în „Caietele Revoluţiei”, nr. 4/2008,
p. 42
91
Mărturia lui Radu Mircea în Titus Suciu, Reportaj..., p. 25
43
încercau să dea stema jos, nu reușeau, era foarte bine
prinsă și ei nu aveau nici o unealtă; jos se strigau
lozinci, după un timp s-au manifestat altfel, au spart
vitrinele librăriei din apropiere, au dat foc cărților lui
Ceaușescu, au spart poarta Consiliului.ˮ92 În schimb, și
de această dată, Nicolae Mavru, șeful serviciului Filaj
al Securității Timiș, are o versiune diferită: „M-am
amestecat printre oameni până aproape de trotuarul de
lângă CJP, apoi, văzând că se îngroașă gluma, m-am
retras pe linia de tramvai. Deodată, doi tineri de 20-22
de ani s-au cățărat pe zidul CJP, cu o dexteritate care
m-a uimit. Sunt convins că nici cei cu pregătire specială
nu puteau să se cațere atât de ușor și de repede. Au
ajuns și la stema PCR, și la cea a României și le-au
aruncat. Erau îmbrăcați cu ceva gen salopetă neagră.ˮ93
Mai mult, șeful filajului susține că pe cei doi tineri i-a
găsit a doua zi în penitenciar, unde s-a dus special
pentru ei: „Nu mai aveau bluza neagră de salopetă.
Unul a declarat că este din Ardeal, altul din Moldova
(Botoșani parcă). Acte nu aveau. Au fost eliberați pe
19 decembrie. Nici astăzi nu se știe cine au fost.
Numele declarate de ei nu există.ˮ94 Afirmând fără
rezerve că cei doi tineri au aruncat de pe clădire atât
stema PCR cât și cea a României, Mavru a ignorat
până și propiul raport întocmit în 19 decembrie 1989,
în care consemna: „Am depistat la penitenciar pe cei
doi tineri care în ziua de 16.12.'89 au spart sticla de la
stema PCR cu secera și ciocanul și i-am raportat tov.
lt. col. Atudoroaie.ˮ95
92
Mărturia lui Cristian Bogdan în Ibidem, p. 23
93
Nicolae Mavru, op. cit., p. 88
94
Ibidem
95
A.M.R.T., Nota lui Nicolae Mavru din 19.12.1989, p. 3
44
Relatările privind numărul demonstranţilor aflaţi
în faţa Judeţenei de Partid diferă. Radu Bălan declară
la proces că erau 2000 de demonstranţi, activistul
Nicolae Mihalache susţine că numărul lor era dublu.96
La venirea demonstranţilor, în faţa sediului nu erau
forţe de intervenție,ci doar o maşină a pompierilor, care
s-a retras spre intersecţia Bulevardului 23 August cu
strada Leonte Filipescu. Nereuşind să se încadreze pe
strada laterală, maşina s-a blocat şi atunci mai mulţi
tineri au sărit pe cabină, au spart geamurile şi au forţat
echipajul să abandoneze vehiculul.97 Radu Bălan
ordonă forţelor aflate în subordine să intervină. La
orele 20,30 col. Petrea Cristea, şeful Gărzilor Patriotice
Timiş a fost chemat de Radu Bălan la Comitetul
Judeţean PCR, unde i s-a cerut să mobilizeze cei 204
luptători prezenți în sediul Județenei de Partid pentru
apărarea acesteia. Totodată au fost convocaţi şi ofiţerii
din Statul Major al Gărzilor Patriotice din judeţul
Timiş şi s-a transmis şi un raport Statului Major de la
C.C. al P.C.R.98 Peste 10 minute, inspectorul şef col.
Ion Popescu trimite plutonul de intervenţie al miliţiei
municipale condus de căpitanul Cornel Dorneanu,
şeful Biroului Pază şi Ordine, cu scuturi de protecţie
din material plastic, căşti de protecţie şi bastoane.99 La
orele 20,45, Bălan l-a contactat telefonic pe lt. col.
Constantin Zeca, locţiitor la comanda Diviziei 18
96
97
Mărturia lui Tibi Kovács în Miodrag Milin, Timişoara 15-21
decembrie '89..., p. 33
98
A.M.R.T., Declaraţia lui Petrea Cristea din 27 februarie 1990, p. 1
99
Ibidem, Documentar privind acţiunile desfăşurate de Brigada 30
Securitate Timişoara în perioada 16.12.-22.12.1989, nr. TO5367
din 05.03.1990, p. 2
45
Mecanizate şi i-a solicitat să scoată trupele din
cazarmă şi să treacă în cel mai scurt timp la restabilirea
ordinii în oraş, îndeosebi la Judeţeana de Partid şi în
zona Piaţa Maria şi Piaţa Sinaia.100 În acelaşi timp i-a
cerut lt. col. Ion Bunoaica, comandantul Brigăzii 30
Securitate Timişoara, să intervină la Comitetul Judeţean
de Partid conform ordinului dat de gen. col. Iulian
Vlad.101
O grupă de 10 miliţieni condusă de Dorneanu a
ajuns cu o autospecială în colţul sediului de partid, pe
strada Leonte Filipescu, iar alţi 20 de miliţieni din
plutonul de intervenţie al Miliţiei municipale au venit
cu un autobuz pe strada Emil Bodnăraş şi apoi pe
bulevardul 23 August. „Atunci ne-am unit - declară la
proces Dorneanu - şi, unul lângă altul, sub ploaia aceea
de sticle pline, sticle goale, pari de lemn, răngi de fier,
am reuşit să ajungem până în dreptul uşii... Şi,
rezistând aşa, încet încet am înaintat. La un moment
dat, am văzut că mulţimea începe să se disperseze.
Lucru care s-a şi produs, într-adevăr, şi s-a plecat pe
trei căi diferite. O parte din mulţime a luat-o spre
«Continental», o parte spre Bulevardul Victoriei, iar o
altă parte a luat-o spre podul dinspre Băile Neptun.”102
Momentul intervenţiei plutonului de miliţiei este
descris şi de martorul Georghe Curpas: „Şi-atunci am
fost, atacaţi de miliţieni. De vreo 30 de miliţieni ce
apăruseră de pe strada Filipescu, fiind echipaţi cu
scuturi, ciomege şi căşti. Noi am început să aruncăm
cu pietre în ei, ei însă înaintau mereu, unii dintre noi au
100
Ibidem, Declaraţia lui Zeca Constantin din 27.02.1990, p. 1
101
Ibidem, Declaraţia lui Bunoaica Ion din 6 martie 1990, p. 3
102
46
dispărut, rândurile s-au rărit; cei mai curajoşi s-au
dovedit tinerii din primele cinci-şase rânduri, «Nu
fugiţi laşilor!», strigau ei; între noi a căzut o bombă
lacrimogenă, în aer au apărut particule, picături iri-
tante; am început să lăcrimăm, ba parcă ni s-a umflat
gâtul, limba, dar continuam să ne batem,am prins un
miliţian între noi şi l-am bătut cu ce am putut, pumni,
picioare, ciomege; l-au salvat alţi doi, ăştia ne-au dis-
persat, am luat-o spre Bulevardul Victoriei.”103
Prezent în sediu, şi activistul Nicolae Mihalache
asistă la confruntările din stradă, inclusiv la primele
arestări făcute în seara de 16 decembrie: „În timp ce se
arunca cu pietre în sediu, au apărut 60-70 lucrători de
miliţie în salopete albastre cu scuturi şi bastoane din
cauciuc, care au început să lovească pe manifestanţi cu
destul de mare brutalitate. Am văzut chiar pe unul care
cred că-şi pierduse cunoştinţa. În acest mod, s-a reuşit
îndepărtarea demonstranţilor spre Hotelul «Continental»,
timp în care au fost operate şi vreo 30-40 de arestări. Cei
reţinuţi fiind trimişi la Miliţie, cred, cu diferite mijloa-
ce de transport.”104
În confruntarea de la Judeţeana de Partid s-au
făcut primele arestări, şi tot acolo s-a strigat pentru
prima oară lozinca „Fără violenţă!”. În ciuda faptului
că s-a strigat această lozincă, iar căpitanul Dorneanu
făcea apel prin portavoce la calm şi la împrăştierea
demonstranţilor, s-au înregistrat răniţi în ambele ta-
bere.
103
Mărturia lui Gheorghe Curpas în Titus Suciu, Reportaj..., p.
30-31
104
47
4. CONFRUNTĂRILE DIN PIAŢA MARIA
După intervenţia în forţă a plutonului de

intervenţie a Miliţiei o parte a demonstranţilor prezenți
în fața Comitetul Judeţean de Partid a luat-o spre Piaţa
Operei şi apoi spre Piaţa Maria, iar cealaltă spre podul
Michelangelo şi Complexul studenţesc. În această si-
tuaţie, atât plutonul de intervenţie a Miliţiei municipale
cât şi plutonul comandat de col. Ion Constantin, ajuns
pe jos în faţa sediului judeţean de partid, vor pleca, din
ordinul col. Ion Popescu, în Piaţa Maria105 La orele
21,30, cinci plutoane de Securitate au realizat dispo-
zitivul ordonat la Comitetul Judeţean de Partid, dar
demonstranţii fiind deja împrăştiaţi s-a dispus să
rămână două plutoane pentru a paza sediului, iar cele-
lalte trebuie să fie lăsate disponibile pentru alte acţi-
uni.106 În jurul orelor 22,00, au ajuns în Piaţa Maria
două din cele trei plutoane de securitate, ocupând un
dispozitiv ce includea Bulevardul 6 Martie la intersecţie
cu strada Gheorghe Doja.
În urma apelurilor făcute de Bălan pentru
scoaterea armatei în stradă,ca urmare a faptului că
protestele s-au extins în mai multe zone ale oraşului,
ministrul Vasile Milea a ordonat la orele 21,30 lt. col.
Zeca să scoată în oraş cinci patrule a zece militari
fiecare, înarmaţi, dar fără muniţie, iar peste 30 de
minute să mai scoată încă zece patrule. În baza acestui
ordin, Zeca a dispus organizarea patrulelor din militari
aparţinând U. M. 01197, 01125 şi 01145 Timişoara.
105
Procesul de la Timişoara, vol. III, p. 840
106
A.M.R.T., Extras din registrul de evidenţă a acţiunilor de luptă
ale Brigăzii 30 Securitate Timişoara, anexa nr. 3 din 4.01.1990, p. 2
48
Un ordin asemănător primeşte, din partea ministrului
Apărării Naţionale, şi comandantul marii unităţi de
apărare antiaeriană a teritoriului, col. Constantin Rotariu,
care trimite nouă patrule cu armamentul din dotare, dar
fără muniţie.107
După împrăştierea demonstranţilor din faţa Ju-
deţenei de Partid, cea mai mare parte s-a îndreptat spre
Piaţa Maria, pe traseul: Hotelul „Continental”, Piaţa
Libertăţii, strada Alba Iulia, Piaţa Operei, Catedrală,
Podul Maria. Această mişcare a coloanei de de-
monstranţi a fost atent supravegheată, astfel că, şi
instituţiile de forţă şi-au dirijat efectivele scoase în
stradă spre aceeaşi piaţă.
În jurul orelor 22,00, când dinspre Piaţa Kűttl
vin în viteză două maşini de pompieri, iar de pe podul
Maria îşi făcea apariţia şi o trupă de intervenţie, în
uniforme albastre, de postav, căşti albe cu vizieră,
scuturi albe, începe confruntarea dintre protestatari şi
forţele de intervenţie care aruncă jeturi de apă împotri-
va protestatarilor. Forţele de interventie au pus stă-
pânire pe toată strada şi pe căile de acces înspre Maria.
Mulţimea, masată pe trotuare şi în intrările laterale,
ripostează, zvârlind cu pietre de pavaj, sticle, spre
trupă şi maşini.108
Prezent în piaţă, şi doctorul Rab consideră că
apariţia maşinilor de pompieri şi presiunea scutierilor
asupra demosntranţilor au dus la declanşarea confruntării:
„La un moment dat, peste strigătele acelea anticeauşiste,
107
Armata română în Revoluţia din decembrie 1989, coordonator
Costache Codrescu, Ediţia a II a, Bucureşti, Edit. Militară, 1989,
p. 56
108
Mărturia lui Aurel Badea în Miodrag Milin, Timişoara 15-21
decembrie '89..., p. 25
49
au început să se audă huiduieli. Atunci s-a produs, zic
eu, primul act de represiune împotriva demosntranţilor.
Dinspre Kűttl se apropia un tun cu apă, care «mătura» în
calea lui totul!... Şi au început să zboare sticlele, întâi
spre maşina pompierilor, apoi la urma urmei reacţie
firească - spre vitrinele magazinelor. Deci tunul se
apropia, noi ne retrăgeam, ne ascundeam pe unde
puteam, câţiva tineri s-au repezit la lăzile cu sticle de
bere din faţa alimentarei - până atunci nu le băgase în
seamă nimeni! - şi au început să arunce în dreapta, în
stânga, în faţă.” Soţia medicului a încercat să îi
tempereze: „Nu faceţi asta, băieţi, o să spună că suntem
huligani”, dar răspunsul lor a fost fără echivoc: „Dar ei
ce sunt, doamnă, de încearcă să ne împăştie ca pe nişte
şobolani.”109
Același moment este surprins și de către Tiberiu
Kovács: „La scurt timp au început să circule,în viteză
și într-un circuit Kűttl - Maria 2-3 mașini-autotunuri
de-ale pompierilor. Dinspre podul Maria s-au arătat
unități speciale.Erau echipați identic cu cei de la
«Județeană». (Probabil că erau aceiași). Li s-au alăturat
și securiști civili; înarmați cu pari, crengi rupte,
bastoane. Au năvălit peste mulțime, sprijiniți de un
autotun al pompierilor,care împroșca jeturi de apă.
Mulțimea fugit în străduțe sau spre P-ța Kűttl (Si-
naia).ˮ110
Începutul confruntărilor şi-l aminteşte şi Claudiu
Iordache: „La un moment dat a început să circule
zvonul că vin miliţienii. Vânzoleală, strigăte de
Mărturia lui Ioan Rab în Titus Suciu, Lumea bună..., p. 149

109
110
Declarația lui Tiberiu Kovács în Miodrag Milin, Timișoara
15-21 decembrie '89...,p. 34
50
mânie... Pentru că au încercat să ne împrăştie ca pe
nişte animale, s-a ajuns la violenţă. Pietrele zburau
prin văzduh, strigătele nu conteneau o clipă... În aceste
teribile momente a apărut, dinspre Piaţa Kűttl o maşină a
pompierilor. Iar dinspre Catedrală o formaţie de scutieri.
Aceştia au intrat curând în acţiune: învălmăşeală,
busculade, strigăte dintr-o parte şi alta.”111 Raportul de
forţe nu era egal şi acest lucru îl simte şi Claudiu
Iordache: „Maşina pompierilor continua să stropească
demonstranţii, dar jetul de apă nu era puternic.
Scutierii declanşează o nouă şarjă. Ne-am trezit ajunşi
din urmă. Unul nu ne-a «iertat». De aceea, Aurelian
David Mihuț leagă declanșarea represiunii de începutul
spargerilor și devastărilor din zonă, în semn de revoltă
și neputință în fața unor forțe dotate și orgaizate: „A
început o luptă surdă, oamenii erau loviți cu
bastoanele, erau mobilizați de gazele neuroparalizante
ce tâșneau din dozele utilizate de militari...Lupta
devenise inegală, trupele de ordine erau bine înarmate,
cu sisteme de atac și de apărare bine puse la punct; iar
mulțimea nu putea nici măcar să se apere, fiindcă,
înafară de brațe, nu avea nimic altceva. În această
situație, un grup de tineri a alergat la alimentara din
colț, unde erau depozitate sticle goale de lapte; au spart
geamul și au început să scoată lăzile. Au urmat primele
bubuituri ale sticlelor care loveau scuturi, ca apoi să se
spargă de asfalt.ˮ112
Luaţi prin surprindere de forţe ce beneficiau de
echipamente, instrucţie şi organizare, demonstranţii
111
Mărturia lui Claudiu Iordache în Miodrag Milin, Timişoara
15-21 decembrie '89, p. 34
112
Mărturia lui Aurelian David Mihuț în Ibidem, p. 26-27
51
s-au retras pe străzile din zonă, dar nu pentru a părăsi
confruntarea, ci pentru a se replia. După 30-40 de
minute de confruntări, piaţa a fost ocupată de forţele de
intervenţie care controlau spaţiul situat între: mijlocul
podului de peste Bega - accesul spre cofetăria Flora şi
spre splaiul Tudor Vladimirescu - strada Gheorghe Doja
- strada Timotei Cipariu - strada Moţilor - Piaţa Kűttl -
strada Zugrav Nedelcu - str. Miron Costin - accesul spre
Spitalul CFR.113
În ciuda acestui control, mulţimea revine de pe
străzile laterale cu şi mai multă determinare. Momentul
este surprins de Aurel Badea: „Mulţimea,în furia ei,
câştigă tot mai mult teren. Căşti, scuturi, dar şi soldaţi ai
trupelor de intervenţie au fost călcaţi în picioare; s-a pus
stăpânire pe tunurile pompierilor. Echipajele au fost
bătute şi alungate, iar maşinile devastate... În câteva
minute au dispărut toate forţele de ordine, spulberate.
Lumea înfuriată continuă devastările: sunt sparte
aproape toate vitrinele, de la pod şi până-n Kűttl.
Semaforul de la splaiul T. Vladimirescu a fost distrus
complet de un tânăr: spărgea, cu înverşunare şi
perseverenţă tot ce era sticlă, folosindu-se de o lopată
militară. S-a declanşat alarma la «Casa de Credit» (vis-
a-vis de Regională), şuierând sinistru întreaga noapte. O
maşină ARO, a conducerii Regionalei CFR, a fost
rostogolită de la trotuar în stradă, până la staţia de
tramvai şi aprinsă.”114
Momentul schimbării raportului de forțe este
surprins și de către studentul Bogdan Cristian: „Lumea
încerca să se regrupeze, s-au organizat și au intrat însă
113
Ibidem , p. 25
114
Mărturia lui Aurel Badea în Ibidem, p. 25-26
52
în acțiune și militarii, în intersecția Gh. Doja - 6 Martie a
apărut un cordon, nu prea vedeam bine ce se întâmplă
dincolo de el, dar mi-am putut da seama că acolo se
încinsese o bătaie în toată regula, demonstranții având alt
moral decât atunci când se găsiseră în fața Consiliului
Județean. După câteva minute demonstranții stăpâneau
situația, milițienii, militarii refugiindu-se pe unde pu-
teau.ˮ115.
În acest timp, trei maşini de pompieri în stare de
alarmă, venind dinspre Catedrală încercau să treacă
podul pentru a ajunge în Piaţa Maria. Fiind blocate pe
pod de către demonstranţi, una dintre ele nu va mai
reuşi să se retragă. Echipajul a fost admonestat şi obli-
gat să fugă, maşina a fost devastată şi împinsă pe malul
Begăi, iar anexele (furtunuri, tuburi, ţevi) aruncate
peste pod, în apă.
În Piaţa Kűttl s-a improvizat o baricadă din
lăzile de pâine scoase dintr-un magazin, din scânduri şi
ţevi, luate de la o schelă amenajată pentru repararea
turnului unei biserici din zonă şi din mobilier luat de
la Librăria Mihail Sadoveanu, inclusiv cărţile lui
Ceauşescu, cărora li s-a dat foc. Aceste lucruri l-au
impresionat în mod deosebit pe Vasile Rotărescu, ajuns
în zonă împreună cu un alt vecin: „Nu-mi venea să
cred că era adevărat: cărțile acestui ins, care a fost cu
adevărat cel mai mare blestem pentru națiunea noastră,
ardeau! Oamenii scoteau tonurile cu chipul radios din
Librăria Mihail Sadoveanu și le aruncau pe foc, pe
focul acela ce se întindea între librărie și brutăria de
vizavi, pe linia de tramvai! Ne-am apropiat, eram uluit,
parcă îmi era frică să nu fiu victima unor halucinații.
115
Mărturia lui Bogdan Cristian în Titus Suciu,Reportaj..., p. 24
53
Când am auzit și lozincile «Jos Ceaușescu!», «Jos
tiranul!» n-am mai vrut să mă bucur singur, l-am rugat
pe prieten să meargă acasă și să le spunem la soții ce
se striga în gura mare, în plină stradă.ˮ116
În timpul acestor confruntări violente se fac
arestări din rândul demonstraţilor, dar se înregistrează
şi victime, fiind răniţi în ambele tabere. Fiind trimis în
Piaţa Maria, căpitanul Cornel Dorneanu, comandantul
plutonului de intervenţie a Miliţiei municipale a fost
atacat de demonstranţi în zona Cofetăriei „Flora”: „Cu
chiu cu vai, împreună cu subordonaţii, ne-am întors în
Piaţa Maria, regrupându-ne în dreptul străzii Timotei
Cipariu. Practic, barajele au fost rupte de manifestanţi,
situaţie în care fiecare membru al plutonului s-a
refugiat, care cum a putut pentru a scăpa de dezlănţuirea
mulţimii.”117 După această confruntare, Dorneanu şi alţi
cinci subordonaţi au fost duşi, pentru îngrijiri, la Spi-
talul Judeţean. Medicul chirurg Octavian Onisei nu va
putea uita mult timp comportamentul căpitanului: „Pe
Dorneanu n-o să-l uit mult timp... Striga mereu, striga
în adevăratul sens al cuvântului că indivizii aceia sunt
huligani, golani, că trebuiau struniţi; striga că el nu era
un om oarecare ci comandant şi că trebuia să fie între
oamenii lui, dacă nu cu totul, măcar cu capul, ca să-i
comande, ca să le spună cum să facă, marele lui regret
fiind acela că nu li s-a dat ordin să tragă, pentru a-i
face chisăliţă.”118
Nici lt. col. Ion Corpodeanu, locţiitor al şefului
Miliţiei judeţene, trimis în Piaţa Maria, după orele
116
Mărturia lui Vasile Rotărescu în Titus Suciu, Reportaj..., p. 33
117
118
Mărturia lui Octavian Onisei în Titus Suciu, Reportaj..., p. 37
54
22,00, pentru a stabili legătura cu lt. col. Ioan Dumi-
trescu, şeful Dispozitivului de pază a locuinţei lui
Tőkés, nu a scăpat de furia mulţimii: „În jur de 300-
400 aruncau cu pietre, sticle, beţe, sticle incendiare în
miliţieni, care în cele din urmă, au luat-o la fugă. Ca şi
mine de altfel. Eram în ţinută civilă. Am fost molestat
de două persoane necunoscute.”119
Pentru împrăştierea demonstranţilor şi restabilirea
liniştii, în Piaţa Maria se aduc forţe noi şi se modifică
tactica de acţiune. La orele 22,45, col. Popescu a ordo-
nat forţelor de intervenţie ca în Bulevardul 6 Martie
colţ cu strada Ştefan Furtună, strada Timotei Cipariu,
la ambele capete, strada Gheorghe Doja, strada Miron
Costin şi Piaţa Maria „să nu mai intre ţipenie de om”.
În acest sens s-a ordonat trimiterea a două maşini cu
apă.120 La scurt timp, 100 de militari în termen şi 3
ofiţeri de la U. M. 01125 sub comanda lt. col. Cioară
Vasile au fost dispuşi în Piaţa Maria şi Piaţa Sinaia,
dotaţi cu pistol mitralieră şi baionetă, dar fără muniţie,
pentru împrăştierea demonstranţilor.121 În jurul orelor
23,30 sunt trimişi în Piaţa Maria încă 200 de militari,
iar col. Popescu a solicitat forţe su-plimentare de la
Brigada de Securitate.122
După această concentrare de forţe se schimbă şi
tactica de acţiune a forţelor de intervenţie. Pentru a
putea acţiona din interiorul Pieţei spre exterior şi a
împinge demonstranţii pe străzile adiacente şi spre cele
119
Procesul de la Timişoara, vol. II..., p. 133
120
A.M.R.T., Notă privind informaţiile şi activităţile desfăşurate în
noaptea de 16/17.12.1989 de către Grupa de comandă a
Inspectoratului judeţean Timiş al M. I., p. 2. (în continuare: Notă...)
121
Ibidem, Raportul comandantului U. M. 01125 din 04.01.1990, p. 1
122
Ibidem, Notă..., p. 3
55
două extremităţi ale Pieţei Maria - spre podul dinspre
Catedrală şi spre restaurantul „Sinaia”- forţele consti-
tuie trei baraje: primul la intersecţia str. Treboniu Laurean
cu str. Timotei Cipariu, care presa demonstranţii către
Bulevardul 6 Martie, al doilea la intersecţia Bulevardu-
lui 6 Martie cu Bulevardul Tinereţii în dreptul res-
taurantului „Sinaia”, care nu permitea retragerea
manifestanţilor către Calea Şagului, având la dispoziţie
o maşină de pompieri şi o maşină blindată uşoară
(ABI), şi al treilea la intersecţia din dreptul Regionalei
CFR, pentru a împiedica venirea unor grupuri de
demonstranţi dinspre Cate-drală.123
Spre miezul nopţii s-a ajuns în Piaţa Maria la o
stare de acalmie, nu mai au loc lupte corp la corp, ci
doar atacuri şi contraatacuri sporadice, cele două ta-
bere poziţionându-se la distanţă, una de alta.
În timpul confruntărilor din Piaţa Maria, când
intervenţia forţelor trimise pentru împrăştierea de-
monstranţilor nu duce la rezultatul scontat, aşa cum s-a
întâmplat la Judeţeana de Partid, îngrijorarea cuprinde
atât autorităţile locale cât şi cele centrale.
La orele 22,30, a fost convocată o şedinţă cu
activul de partid şi de stat - activiştii de partid, di-
rectorii şi secretarii de partid de la întreprinderile şi
instituţiile din Timişoara - la Comitetul Municipal al
P.C.R. În deschiderea şedinţei, primarul Moţ a făcut o
prezentare a evenimentelor din Timişoara, punând
accent pe cazul Tőkés şi demersurile făcute pentru
rezolvarea acestui caz. Şedinţa a fost condusă de Ilie
Matei, care a informat că există o sentinţă de evacuare
a pastorului Tőkés, dar că oamenii nu au înţeles
123
Nicolai Damian, op. cit., p. 48
56
justeţea acesteia şi că, fără motiv, unii dintre aceştia au
trecut la activităţi de devastare a magazinelor. În
acelaşi timp, le-a cerut directorilor şi secretarilor de
partid să ia măsuri ferme pentru menţinerea ordinii şi
disciplinei.124 Prezentă la această şedinţă, Meszarós
Anghel Tamara reţine amănunte semnificative pentru
atitudinea şi percepţia pe care o avea în acea seară Ilie
Matei: „ne-a spus că în oraş au avut loc manifestări
violente ale unor huligani, în majoritate beţi, totul
pornind de la pastorul Tőkés, pe care ni l-a prezentat a
fi un ins cu abateri, pricină din care mai-marii acestuia
au hotărât să fie mutat din judeţ. Ne-a cerut ca noi să
organizăm paza întreprinderilor împotriva acestor
huligani, făcând afirmaţia că «strada rămâne în grija
noastră»... şi că «în două-trei zile vor fi potoliţi».”125
Martora realizează amploarea evenimentelor, din mo-
ment ce abia «în două-trei zile» Matei vedea potolirea
spiritelor, şi este şocată de absenţa lui Radu Bălan de
la această şedinţă, crezând că a fost demis din funcţia
de prim-secretar.
În ciuda asigurărilor date de Radu Bălan privind
controlul asupra situaţiei de la Timişoara, de la Bu-
cureşti lucrurile se vedeau altfel. De aceea, la ora 23,00
pleacă spre Timişoara un grup de ofiţeri superiori de la
Inspectoratul General al Miliţiei, în frunte cu generalul
maior Mihalea Velicu, adjunct al şefului I. G. M. care
va sosi în dimineaţa zilei de 17 decembrie cu un avion.126
Peste câteva minute, din ordinul gen. Iulian Vlad, o
124
Dumitru Tomoni, Ilie Matei, prim-secretar al judeţului Timiş
(1985-1989). Victimă sau călău în decembrie 1989? în „Studii şi
articole de istorie”, LXXX, 2013, Bucureşti, p. 244
125
126
Declaraţia lui Ghircoiaş Nicolae în Gino Rado, Procesul..., p. 121
57
echipă operativă formată din gen. Emil Macri, şef al
Direcţiei de Contrainformaţii în sectoarele economice,
col. Filip Teodorescu, locţiitor al Direcţiei Contra-
informaţii, col. Anastasiu Gabriel, locţiitor al şefului
Direcţiei de Informaţii Interne şi alţi ofiţeri, au plecat
din Bucureşti spre Timişoara cu un vagon-motor, pus
la dispoziţie de ministrul Transporturilor „pentru a
contribui la descoperirea celor care au organizat actele
de dezordine din după-amiaza zilei de 16 decembrie şi
cine sunt instigatorii externi.”127
5. MARŞUL MANIFESTANŢILOR PE TRASEUL:

CALEA BUZIAŞULUI-CALEA GIROCULUI-
COMPLEXUL STUDENŢESC
În jurul orelor 22,00, o parte dintre demonstranţii

care s-au retras de la Judeţeana de Partid spre podul
Michelangelo au ajuns la fabrica de încălţăminte
„Banatul” şi de acolo la alte întreprinderi din Calea
Buziaşului pentru a-i chema pe muncitorii din schimbul
II la demonstraţie. Un alt grup de protestatari plecaţi din
Piaţa Maria a ajuns în zona căminelor de nefamilişti de
pe Calea Buziaşului.128 La fabrica „Banatul”cele doua
grupuri au fost întîmpinate de o maşină de pompieri, care
a încercat să-i împrăştie pe demonstranţi cu jeturi de apă,
dar a fost blocată şi avariată. Coloana şi-a continuat
drumul pe Calea Buziaşului, dar în dreptul fabricii de
Detergenţi a fost ajunsă de două camioane cu soldaţi.
127
Declaraţia lui Emil Macri în Gino Rado, Procesul..., p. 70
128
Mărturia lui Virgil Hosu în Titus Suciu, Vasile Bogdan, Candelă...,
p. 238-239
58
Deşi soldaţii au coborât din camioane şi s-au pregătit să
intervină, au fost convinşi de către manifestanţi să
renunţe. „Le-am spus soldaţilor – îşi aminteşte Sandu
Mihai, excavatorist la IELIF Timisoara - să se urce în
maşini că şi noi suntem ca şi ei, că mâine-poimâine se
vor elibera şi ei şi tot aceeaşi pâine o vor mânca.
Soldaţii s-au urcat în maşini şi au plecat.”129 Acelaşi
episod este relatat şi de Adrian Kali: „Am luat-o apoi
spre AEM, dar pe drum au apărut un camion militar cu
prelată şi o maşină de pompieri. Noi am strigat «Armata
e cu noi!» şi au trecut mai departe.”130
Coloana a înaintat până la fabrica „Electrotimiş”,
dar pe acest traseu nu s-au alăturat prea mulţi timi-
şoreni, deoarece muncitorii au fost blocaţi în fabrici.
La „Electrotimiş”coloana se desparte în două grupuri, o
parte dintre protestatari ajunge în Complexul Stu-
denţesc, trecând pe lângă Spitalul Judeţean, iar o altă
parte merge pe strada Lidia, prin Cartierul Soarelui, iar
apoi o se îndreaptă pe Calea Girocului tot spre
Complexul Studenţesc, deplasându-se pe străzile Arieş
şi Cluj. Numărul demonstranţilor a crescut treptat,
ajungând la circa 1.000 de persoane. Printre ei se afla
şi cercetătorul chimist Viorel Sasca: „Pe traseu am
scandat «Libertate! Jos Ceauşescu! Jos Pingelică! Jos
Pantofarul! Luptăm, luptăm şi câştigăm! Vrem mâncare
la copii!» şi am cântat «Deşteaptă-te, române!». Cel mai
mult am scandat însă «Români, veniţi cu noi!» şi «Nu
fiţi laşi!» şi «Fără violenţă!».”131
129
Mărturia lui Sandu Mihai în Marius Mioc, Revoluţia..., p. 45-46
130
Mărturia lui Adrian Kali în Ibidem, p. 16
131
Mărturia lui Viorel Sasca în Miodrag Milin, Timişoara..., p. 43
59
Pe strada Arieş, s-a alăturat demonstraţilor şi
doctorul Dan Ştefan Opriş. Despre componenţa co-
loanei îşi aminteşte: „Bună parte erau tineri: muncitori,
funcţionari, elevi, greu de spus ce erau. Erau şi familii
cu copii, ceea ce m-a surprins (...). Mai erau şi câţiva
găligani cu bâte, unii dintre ei păreau băuţi, însă puţini
la număr în comparaţie cu cei care mergeau paşnic, de
parcă s-ar fi plimbat.”132 De remarcat că, tot acest
traseu de mai mulţi kilometri a fost străbătut paşnic,
fără să se distrugă nimic în afara pancartelor de
propagandă, scandându-se lozinci împotriva regimului
dictatorial şi apeluri de alăturare a timişorenilor.
Numărul studenţilor care s-au alăturat de-
monstranţilor nu a fost foarte mare, lucru care nu l-a
surprins pe Opriş: „Nu m-a surprins numărul mic al
studenţilor, deoarece îi ştiam în vacanţă. Apoi, la ieşi-
rea din cămin, puteau fi notaţi nominal, ceea ce
însemna că uşor puteau fi daţi afară din facultăţi.
Câţiva au ieşit totuşi, pe unul l-am văzut sărind pe
geam ca să vină cu noi.”133
În Complexul Studenţesc, în apropierea Cami-
nului nr. 19 şi Secţiei de Miliţie, a cărei firmă a fost
spartă, cele două grupuri venite din Calea Girocului, la
care s-au adăugat şi grupuri de muncitori ieşiţi din
schimbul II, se întâlnesc cu coloana venită de la
Catedrală şi încep să se organizeze.
132
Ibidem
133
Ibidem, p. 31
60
6. MARŞUL MANIFESTANŢILOR PE TRASEUL:
CATEDRALĂ-CIRCUMVALAŢIUNII
După orele 23,15, pe fondul stării de apatie

create în zona Pieţei Maria, Sorin Oprea, muncitor la
Electrometal Timișoara, ia iniţiativa constituirii unei
coloane de protestatari care să se îndrepte spre Cate-
drală: „Era târziu, se apropia miezul nopţii şi, pentru că
nu mai existau scutieri şi pompieri, «obiectele» urii
noastre, se instalase un fel de apatie. Atunci, încercând
să mă folosesc de bicicletă ca de podium... am încercat
să mă fac auzit: «Oameni buni, să mergem la
Catedrală. Acolo vom fi în siguranţă, nu ne va face
nimeni nimic! Şi ce să făceam în continuare o să vă
spun acolo».”134 Spera Oprea să strângă în acea noapte
10.000 de timişoreni pentru a se deplasa pe străzile
oraşului „ca nişte oameni liberi spunându-ne păsurile,
exprimându-ne nemulţumirile şi revolta, cerându-ne
drepturile.”
Celor peste 700 de protestatari adunaţi în faţa
Catedralei, Sorin Oprea le-a cerut să revină mereu, în
fiecare zi, inclusiv a doua zi, la orele 10,00, în faţa
lăcaşului sfânt, pentru că doar uniţi vor putea să facă
faţă aparatului represiv. Realizând că numărul celor
adunaţi era prea mic, demonstranţii au hotărât să
pornească spre Complexul Studenţesc, pe traseul:
Catedrală, Piaţa Operei, Liceul M.I.U., podul Michel-
angelo, pentru a solicita participarea studenţilor.
În faţa Operei, Oprea s-a ridicat pe soclul unui
stâlp şi i-a îndemnat pe cei prezenţi să nu se împrăştie
134
Mărturia lui Sorin Oprea în Titus Suciu, Lumea bună...,
p. 178-179
61
şi să aibă încredere în victorie. Scandând lozinci
împotriva regimului şi distrugând toate materialele de
propagandă comunistă întâlnite în cale – fără a sparge
nici o vitrină – coloana ajunge în Complexul Stu-
denţesc: „N-am intrat în întreprinderi ori case, nu am
scos pe nimeni din pat, noi doar i-am «adunat» pe cei
de pe străzi, reuşita noastră fiind asigurată, cred eu, de
faptul că eram un grup compact şi scandam lozinci, că
păream inşi care ştiam ce vrem şi inspiram încre-
dere.”135
Ajunşi în Complexul Studenţesc, Oprea s-a urcat
pe platforma unui transformator I.R.E.T. şi le-a cerut
studenţilor să li se alăture. Numărul studenţilor ieşiţi
din cămine nu a fost mare. În Complexul Stdenţesc s-a
făcut joncţiunea cu demonstranţii veniţi de pe Calea
Buziaşului şi Girocului. Sorin Oprea, liderul informal
al serii de 16 decembrie îşi aminteşte cu emoţie despre
acest moment: „Venind pe strada Cluj, membrii unui
grup de 3.000, poate 4.000 de persoane, s-au «împrăştiat»
printre noi... Îmbrăţişări, entuziasm, fericire, optimism...
Ceva de nedescris.”136
După contopirea celor două coloane, Oprea a
propus să se deplaseze, din nou, spre Catedrală pentru
a solicita sprijinul mitropolitului Nicolae Corneanu
pentru un dialog cu autorităţile locale. Coloana a pornit
în jurul oreler 12 ordonat, spre Liceul „Ion Vidu” şi de
acolo spre podul Michelangelo. La intrarea pe strada
Cluj, două autotunuri de pompieri, venind dinspre pod,
au încercat, din viteză, să-i împrăştie pe demonstranţi,
dar chiar în acel moment, un troleibuz s-a interpus, nu
135
Ibidem, p. 180
136
Ibidem, p. 181
62
se știe dacă întâmplător sau deliberat, între mulţime şi
autotunuri, parând jetul de apă. Drumul spre Catedrală
este descris de Viorel Sasca: „În cursul deplasării spre
Piaţa Operei s-a dat foc la lozincile comuniste. Pe
porţiunea dinspre podul Michelangelo şi Piaţa Operei
s-a scandat pentru prima oară «Jos comunismul». În
coloană erau oameni de toate vârstele, majoritatea,
totuşi, tineri. Se aflau destule femei, fete şi copii. Acte
de vandalism nu am observat, cu excepţia spargerii
geamurilor de la un cămin. Două fete de lângă mine
l-au îndemnat pe un adolescent să spargă geamurile
de la Librăria «Eminescu»,ca să ardă operele lui
Ceauşescu. I-am temperat spunându-le că noi nu tre-
buie să distrugem.”137
După miezul nopţii coloana de demonstranţi a
ajuns în faţa Catedralei, unde cei aproximativ 10.000
de manifestanţi au cântat „Hora Unirii” şi „Deşteaptă-
te, române!” şi au scandat lozinci împotriva regimului
comunist şi a lui Ceauşescu.138 „Acolo, în faţa lăca-
şului lui Dumnezeu, am înţeles că nu există loc pe
lume mai potrivit unde sufletele obosite de nedreptăţile
vieţii să-şi găsească alinare”, va consemna mai târziu
profesorul Costel Balint.139
Coloana de la Catedrală s-a împărţit în două.
Majoritatea s-a urcat pe treptele Catedralei sau a rămas
pe platoul din faţă, iar o altă parte s-a aşezat în faţa
cordonului de militari şi miliţieni cu căşti şi scuturi
137
Mărturia lui Viorel Sasca în Miodrag Milin, Timişoara..., p. 44
138
Dumitru Tomoni, Catedrala ortodoxă în decembrie 1989, o
problemă controversată a Revoluţiei din Timişoara? în
„Historica”, Craiova, an IX, nr. 1/2011, p. 58
139
Costel Balint, 1989 Timişoara în decembrie, Timişoara, Edit.
Helicon, 1992, p. 16
63
care blocau strada între Comitetul Municipal de Partid
şi cinematograful „Capitol”. „Observând intenţia gru-
pului desprins din coloană, toţi cei care se aflau în faţa
Catedralei, şi în special Sorin Oprea, au insistat ca să
nu se încerce ruperea cordonului de scutieri pentru a se
evita orice fel de incidente”, îşi aminteşte Ioan
Gheorghe Bîndariu.140 După încercarea eşuată de a
trage clopotele, „ca să ştie lumea că se întâmplă ce-
va!”, Sorin Oprea, împreună cu 5-6 protestatari,
constituiţi într-un gen de comitet de iniţiativă, au
hotărât să se deplaseze spre cartierele dens populate:
Circumvalaţiunii, Calea Aradului, Calea Lipovei
pentru a chema şi alţi timişoreni şi apoi, cu efective
sporite a se reîntoarce la Catedrală. În conştiinţa mul-
tora Catedrala era locul ce insufla siguranţă şi
încredere în izbânda acţiunilor începute împotriva unui
regim ateu şi opresiv. Anunţul traseului pe care trebuia
să se deplaseze coloana l-a surprins pe doctorul Opriş:
„Mie mi se părea imprudent să anunţi aşa ceva cu voce
tare, traseul pe care urma să mergem, pentru că precis
auzeau şi miliţienii care ne-ar fi putut organiza o
ambuscadă. Totuşi mulţimea a pornit..”141
La orele 1,50, mulțimea plecată de la Catedrală
s-a împărţit în două, o parte s-a îndreptat spre Piaţa
Maria, iar cealaltă parte pe Bulevardul Politehnicii,
Piaţa Horaţiu şi Bulevardul Republicii.142 Detalii pri-
vind traseul coloanei principale le oferă tot doctorul
Opriş: „Drumul a continuat în linişte, adică fără vi-
olenţă. Am remarcat nişte puşti strigând lozinci de
140
Mărturia lui Ioan Gheorghe Bîndariu în Decembrie '89.
Mărturii..., p. 40
141
Mărturia lui Dan Ştefan Opriş în Miodrag Milin, Timişoara.. ,p. 34
142
A.M.R.T., Notă..., p. 6
64
mama focului. Erau sub 10 ani, cu părinţii, care-i cărau
mai mult pe umeri, aşa că erau deasupra mulţimii şi
ţipau «Jos Ceauşescu» cât îi ţineau plămânii. Am cotit
pe Bulevardul Republicii. Mi-a trecut prin minte că de
câte ori a trebuit să demonstrez pe această arteră o în-
tindeam, iar acum mergeam fără să mă silească
nimeni. Acum am auzit şi lozinci noi: «Ceauşescu la
export» şi «Ceauşescu la Canal».143 Pe tribuna amena-
jată pentru sărbătorirea zilelor de „1 Mai” şi „23
August” s-au urcat mai mulţi tineri de 13-14 ani, care,
spre hazul mulţimii, au început să-l imite pe Ceauşescu
dând din mână. La viaductul din faţa sediului vechi al
Facultăţii de Construcţii, coloana s-a oprit, încercându-
se dărâmarea lozincii care folosea drept parapet la
liniile ferate. Pentru că nu s-a reuşit distrugerea ei, a
fost incendiată. În schimb, parapetul dinspre strada
Circumvalaţiunii a fost dat jos şi călcat în picioare de
mulţime.”144
După orele 2,00, când coloana s-a încadrat pe
strada Circumvalaţiunii, între staţia „Peco” şi fabrica
„Electrometal”, un autoturism „Dacia 1300”, venind
cu viteză din faţa coloanei a intrat între demonstranţi şi
a lovit două persoane, una fiind transportată cu un
autoturism la spital. Când coloana a ajuns în faţa fabri-
cii „Electrometal”, Sorin Oprea, muncitor la această
întreprindere, s-a dus la lucru, fiind în tura de noapte,
pentru a-şi construi un alibi, după ce s-a înţeles cu cei
din fruntea coloanei că se vor întâlni, a doua zi, la ora
18,00, la Catedrală.145
143
Mărturia lui Dan Ştefan Opriş în Miodrag Milin, Timişoara...,
p. 34
144
Ibidem
145
Mărturia lui Sorin Oprea în Titus Suciu, Lumea bună..., p. 183
65
Demonstranţii au străbătut strada Circumvalaţiunii
scandând lozinci, - cea mai des strigată fiind „Români,
veniţi cu noi!” - în timp ce lumea ieşea în balcoane şi
aprindea lumânări. La intersecţia cu strada Coriolan
Brediceanu o presupusă cameră de luat vederi aflată pe
un stâlp a fost spartă. La 150 de metri de intersecţia cu
strada Gheorghe Lazăr, erau aşezate în linie 3-4 auto-
camioane de Armată, în faţa cărora se aflau aliniaţi
soldaţi cu baionetele montate la arme.146 La orele 2,30,
col. Ion Popescu i-a raportat ministrului Tudor Postelnicu
că demonstranţii se îndreptau spre Fabrica de lapte şi
pentru anihilarea lor „se acţionează cu un pluton de
urmărire, două plutoane pentru blocaj, o companie de
grăniceri, 2 maşini de pompieri şi alte forţe.”147
Întâlnirea cu primul baraj al forţelor de represiune
crează emoţii şi îngrijorare în rândul demonstranţilor,
mărturiseşte doctorul Opriş: „Mulţimea s-a oprit. Când
soldaţii au înaintat câţiva paşi, manifestanţii au fugit
înapoi, spre blocurile din Circumvalaţiunii, majoritatea
căutând să aibă o cale de retragere sigură... Din faţă se
striga să nu plecăm, să nu ne fie frică, dar nouă ne era.
Toată lumea era masată pe trotuarul şi pe spaţiul verde
din faţa blocurilor. Demonstraţia s-a clătinat practic la
primul contact mai serios cu forţele de ordine. Capul
coloanei a reuşit să se îndrepte paşnic, fără altercaţii,
spre Bulevardul Gheorghe Lazăr. Militarii n-au inter-
venit, aşa că şi restul demonstranţilor şi-au continuat
drumul. Scandând «Armata e cu noi», oamenii au trecut
146
Mărturia lui Ioan Gheorghe Bîndariu în Decembrie '89.
Mărturii..., p. 40
147
A.M.R.T., Notă..., p. 6
66
pe trotuar, pe lângă maşinile pompierilor înconjurate de
soldaţi, sub bătaia reflectoarelor.”148
După ce a depăşit cu succes primul baraj,
coloana s-a deplasat pe traseul: strada Gheorghe Lazăr,
strada Timiş, Piaţa Dacia spre strada Torontalului. Pe
traseu se strigau lozinci - „Români, veniţi cu noi!”, „Nu
fiţi laşi!”, „Libertate!”, „Coborâţi!”, „Luptăm! Luptăm!
Luptăm şi câştigăm!”-, se cânta „Deşteaptă-te, române!”
şi se bătea în stâlpii metalici, cu intenţia de a atrage cât
mai multă lume. Când demonstranţii au ajuns în Piaţa
Dacia, Dan Sobol s-a urcat pe o tejghea şi le-a cerut să
meargă mai departe, în Calea Torontalului, în Calea
Aradului, apoi prin Calea Lipovei, să se reîntâlnească în
Piaţa Operei.149 La intersecţia cu Calea Torontalului, în
jurul orelor 3,00, coloana de de-monstranţi a fost ata-
cată de scutieri şi militari cu bâte de lemn şi a fost
dispersată. Zeci de protestatari au fost arestaţi. O parte
a demonstranţilor a încercat să se regrupeze pe strada
Gheorghe Lazăr pentru a se îndrepta spre Catedrală, dar
intervenţia forţelor represive a zădărnicit această în-
cercare.150
148
Mărturia lui Dan Ştefan Opriş în Miodrag Milin, Timişoara...,
p. 36
149
Idem, Timişoara 15-21 decembrie '89..., p. 44
150
Mărturia lui Sandu Mihai în Marius Mioc, Revoluţia..., p. 46
67
68
CAP. III.
17 DECEMBRIE 1989 - DUMINICA

ÎNSÂNGERATĂ
1. JUDEȚEANA DE PARTID, SUB ASEDIU
La primele ore ale zilei de duminică, Timişoara

arăta ca un oraş asediat şi devastat. Se înlocuiau
geamurile de la vitrinele sparte, iar timişorenii co-
lindau oraşul, ocolind barajele forţelor postate în stradă
în diverse locuri, comentând, în grupuri, evenimentele
petrecute în ziua precedentă.
Liniştea restabilită în dimineaţa zilei de 17
decembrie va fi tulburată de o defilare a subunităţilor
militare, cu fanfară, drapel de luptă şi armament fără
muniţie – ordonată de Ceauşescu –, defilare ce se
dorea a fi o demonstraţie de forţă pentru a descuraja
orice acţiune protestatară151. În vederea sprijinirii
organizării şi desfăşurării acestei defilări, în dimineaţa
zilei de 17 decembrie soseşte la Timişoara o grupă
de ofiţeri din Marele Stat Major, Consiliul Politic
Superior al Armatei şi Inspectoratul Muzicilor Mili-
151
Nicolae DURAC, Neliniştea generalilor, Timişoara, Editura M.
P. S., 1991, p. 5; vezi şi Armata ..., p. 56; Sergiu Nicolaescu, Lupta
pentru putere. Decembrie 89, Bucureşti, Editura BIC ALL, 2005,
p. 61 (în continuare: Sergiu Nicolaescu, Lupta pentru putere...)
69
tare152. În realitate, defilarea a oferit timişorenilor
pretextul de a se aduna din nou şi a-şi exprima pro-
testul faţă de regim.
În jurul orelor 12,00, în timp ce se încheia
defilarea ordonată de Ceauşescu cu fanfara şi unitatea
militară cu drapel se retrăgea spre garnizoană printre
Operă şi hotelul Timişoara, în piaţă s-au adunat mii de
timişoreni într-o adunare spontană. „Se auzea câte o
lozincă, o strigam cu toţii, am cântat «Deşteaptă-te, ro-
mâne!», s-a jucat «Hora Unirii»…”,153 îşi aminteşte
Ion Goagără, mecanic la Intreprinderea „Solventul”
Timişoara. La orele 12,30, cei adunaţi în număr tot mai
mare formează două coloane şi se îndreaptă spre Co-
mitetul Judeţean de Partid şi, respectiv spre Căminele
Studenţeşti.
Pe la orele prânzului, Ceauşescu l-a sunat de mai
multe ori pe Bălan pentru a se informa atât de modul în
care a decurs defilarea armatei, cât şi de comporta-
mentul timişorenilor adunaţi în Piaţa Operei. Deşi l-a
informat că totul a decurs normal şi situaţia era sub
control, la scurt timp Bălan avea să vadă mii de timi-
şoreni ce se îndreptau spre sediul Judeţenei de partid.
Oficialităţile locale, nu numai că nu acceptă dialogul cu
demonstranţii, în marea lor majoritate paşnici, dar şi
ordonă ca mulţimea să fie împrăştiată cu gaze lacri-
mogene şi jeturi de apă din două autocisterne. În această
situaţie, o parte dintre demonstranţi atacă sediul cu pie-
tre şi sticle incendiare, pătrund în interior şi devastează
birourile de la parter.
152
Armata..., p. 56
153
Titus Suciu , Reportaj …, p. 83
70
După alungarea demonstranţilor din sediu şi din
faţa Comitetului Judeţean de Partid, Bălan revine la
sediu, fiind informat că a fost căutat de Ceauşescu. De
aceea, pentru a putea lua legătura cu dictator va merge
la Inspectoratul Ministerului de Interne. Aflând că
sediul judeţenei de partid a fost devastat, Ceauşescu i-a
ordonat să reocupe sediul, să mobilizeze întregul activ
de partid şi să-l aştepte pe Ion Coman, care va veni cu
un grup de 7 generali şi 3 colonei de la M. Ap. N. şi
M.A.I., pentru a restabili ordinea154.
Înainte de a fi trimis la Timişoara, Coman a fost
informat de Ceauşescu despre situaţia municipiului de
pe Bega: „Un grup de vandali, de derbedei, vânduţi
străinătăţii, încearcă să destabilizeze România. Au
spart magazine, au incendiat unităţi militare, au in-
cendiat Comitetul Judeţean de Partid, au încercat să ia
drapelul de luptă al unităţii. În această situaţie am
hotărât stare de necesitate în municipiul Timişoara şi
am ordonat lui Milea şi celor de la Interne să trimită un
grup de generali de răspundere şi să execute aceste
ordine.”155 Cât de falsă era percepţia dictatorului o do-
vedeşte cronica evenimentelor derulate în prima parte
a zilei de 17 decembrie: în faţa sediului Comitetului
Judeţean de Partid erau peste 20.000 de timişoreni, iar
grupuri de protestatari mărşăluiau în toate cartierele
importante ale oraşului.
Procesul de la Timişoara, vol. III…, p. 1448

154
Procesele revoluţiei din Timişoara (1989), adunate şi comentate de

155
Marius Mioc, Timişoara, Editura Artpress, 2004, p. 26

71
2. MORȚI ȘI RĂNIȚI PE STRĂZILE TIMIȘOAREI
După asediul asupra Comitetului Judeţean de

Partid, Vasile Milea comunica pentru toată armata:
„Situaţia în Timişoara s-a agravat. Este ordin să inter-
vină armata: Armata intră în stare de luptă.”156 La scurt
timp, Milea ordonă, prin telefon, comandanţilor celor
două mari unităţi din Timişoara să trimită noi efective
la cele mai importante obiective din oraş: Judeţeana de
Partid, hotelul „Continental”, Poşta, Banca şi depozitul
de armament al gărzilor patriotice. Pentru că numărul
demonstranţilor era în creştere, Milea revine cu noi or-
dine cerând ca 7 T.A.B.-uri şi 10 tancuri de instrucţie
să fie trimise la Comitetul Judeţean de Partid şi la
comandamentul Marii Unităţi. Apariţia tancurilor pe
străzile oraşului a scos şi mai multă lume din casă şi
i-a determinat pe mulţi timişoreni să intervină pentru a
opri represiunea. Câteva tancuri au fost blocate, legate
cu lanţurile de şinele de tramvai şi vizoarele conducto-
rilor acoperite cu vopsea, iar altora li s-au spart bu-
toaiele cu motorină157. Pentru a identifica rapid di-
recţiile de deplasare ale coloanelor de demonstranţi vor
fi trimise două elicoptere de la U.M. 01875 Caransebeş,
iar în jurul orei 15, comandantul Marii Unităţi Meca-
nizate a fost înştiinţat că spre Timişoara se îndreaptă
efective din U.M. 01233 Buziaş, 01140 Lugoj şi 01380
Arad158. După această concentrare de forţe nu este greu
de bănuit ce li se pregătea timişorenilor protestatari.
156
Apud Alesandru Duțu, Revoluţia ..., p. 108
157
Armata …, p. 58
158
Sergiu Nicolaescu, Lupta pentru putere…, p. 65
72
În jurul orei 17, după sosirea lui Ion Coman la
Timişoara şi a grupei operative conduse de generalul
Ştefan Guşă, a început teleconferinţa organizată de
Nicolae Ceauşescu, unde s-a aflat că s-a dat ordin să
se tragă în demonstranţi. În timpul teleconferinţei,
Ceauşescu l-a întrebat pe Ion Coman despre situaţia de
la Timişoara, iar acesta a răspuns: „Am ordonat să se
tragă foc!”159 Din păcate, în jurul orelor 16 se aud
primele focuri de armă în Timişoara, iar peste o oră se
vor înregistra şi primele victime.
După împrăştierea demonstranţilor de la Jude-
ţeana de Partid, grupuri mari se îndreaptă spre maga-
zinul Bega şi spre Piaţa Libertăţii. În piaţă s-a creat o
stare tensionată fiind incendiate chioşcul de ziare, Dis-
peceratul de tramvai, magazinul „Consignaţia”, un
T.A.B. şi autoturismul locotenet-colonelului Nicolae
Predonescu. Grupuri violente s-au dedat la acte de
vandalism, au spart vitrine şi au arunctat sticle in-
cendiare spre comandamentul Diviziei Mecanizate şi
Comenduirea de Garnizoană 160. În aceste condiţii s-a
deschis foc dinspre Comandamentul Diviziei Mecani-
159
Ioan Scurtu, Revoluţia română din decembrie 1989 în context
internaţional, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2006, p. 187-188;
vezi şi Constantin Sava, Constantin Monac, Revoluţia Română din
decembrie 1989 retrăită prin documente şi măturii, Bucureşti,
Editura Axioma, 2001, pp 146-151; Camelia Moraru, Constantin
Moraru, Stenograma teleconferinţei lui Nicolae Ceauşescu din 17
decembrie 1989 în „Clio 1989”, Bucureşti, an. I, nr. 1-2/2005, p.
189-193
160
Romeo Bălan, Victimele libertăţii, Timişoara, Edit. „Artpress”,
2009, p. 23; (în continuare: Romeo Bălan, Victimele...); vezi şi
Lucian-Vasile Szabo, O revoluţie, un memorial..., Timişoara,
Editura Partoş, 2010, p. 32-39; Neculai Damian, Scânteia vine din
văzduh, Timişoara, Edit. Eurostampa, 1999, p. 70-73
73
zate, iar câteva autoblindate fugăreau de-monstranţii şi
militarii încercau să-i aresteze. Cei aflaţi în piaţă au
trecut prin momente de coşmar, înregistrându-se 3
victime şi peste 20 de răniţi.
Indiscutabil, Ioana Bărbat, elevă la Liceul de
Filologie-Istorie161, ce trecea atunci prin piaţă însoţită
de părinţi, avea să fie marcată pentru toată viaţa. La
doar 12 ani asistă îngrozită la uciderea mamei şi ră-
nirea tatălui: „Când am ajuns în faţa Garnizoanei,
cineva a început să tragă. A fost un singur om. A durat
foarte puţin. Câteva secunde. Am văzut-o pe mama
căzând în faţa mea, tata lângă mine, care se văieta. Am
strigat-o pe mama de trei ori, când am văzut că nu
răspunde mi-am dat seama că e moartă”162. Ioana a fost
surprinsă de gloanţele trase asupra părinţilor săi, care
i-a străpuns căciuliţa pe care o ţinea în mâna dreaptă,
iar un alt glonţ a urmat traiectul interios al mânecii,
producându-i o arsură superficială. La scurt timp au
venit la faţa locului un civil îmbrăcat în haină de piele,
însoţit de doi soldaţi, care i-au dus într-o încăpere a
restaurantului militar unde „un domn gras, de vreo 100
de kile, ne înjura: Urla să nu plâng că mă omoară şi pe
mine. Spunea că dacă am ieşit în stradă, acum să
tăcem.”163 De aici au fost duţi la Spitalul Militar, dar
pentru că personalul primise ordin să nu acorde ajutor
răniţilor proveniţi din rândul demonstranţilor, au fost
trimişi la Spitalul Judeţean. În timp ce mama a fost
dusă la morgă, iar tatăl băgat în operaţie, Ioana a fost
obligată să aştepte pe holul spitalului, trăind clipe de
161
Azi Colegiul Național Bănățean
162
http://www.adevărul.ro/locale/timisoara/DECEMBRIE?89_
Ucigaşii_din_Piata_Libertatii... 5/31/2010
163
Ibidem
74
groază: „I-am văzut pe toţi cei care au fost aduşi în
acea noapte. Era plin, nu aveai loc să mai treci. Peste
tot era sânge, strigăte, urlete, morţi. A fost o nebunie
generală.”164
După orele 17,00, o parte dintre demonstranţii
din Piaţa Libertăţii, împinşi de trupele de intervenţie,
întărite cu blindate şi tancuri, se retrag spre Operă,
sporind numărul celor aflaţi în Piaţa Operei. La scurt
timp spiritele se încing, mulţimea scandează lozinci
împotriva regimului, iar câţiva indivizi dubioşi sparg
vitrinele magazinelor din zonă. Adriana şi Traian Vlad
privesc uluiţi aceste scene: „S-au oprit în faţa
restaurantului «Palace», de unde priveau îngroziţi cum
ardea parfumeria «Venus»; tuburile de spray explodau,
au luat foc şi geamurile de la etajul I al clădirii… Totul
era spart. Spărgeau şi atunci cu zel la «Galerie», la
«Violeta», la «Unic». Alţi tipi «creolaţi» cărau băutură
de la «Unic», în coşuri. La arteziană aruncau în apă şi
pe jos jucăriile scoase din magazinul apropiat, păpuşile,
peştii de plastic. Din magazinul de încălţăminte «Select»
se revărsau grămezi de pantofi.”165 Furia unora se
răsfrânge şi asupra Librăriei „Mihai Eminescu”, de unde
sunt scoase şi incendiate cărţile lui Ceauşescu.
După orele 19,00, când devastările au încetat, iar
incendiile provocate au fost stinse, s-a declanşat re-
presiunea împotriva demonstranţilor. S-a tras dinspre
cordoanele de militari care blocau intrările în Piaţa
Operei, dar au acţionat şi persoane care nu erau în
164
Ibidem,vezi și Dumitru Tomoni, Pionieri și uteciști împotriva
lui Ceaușescu.Decembrie’89 în Timișoara, Timişoara, Edit. Euro-
stampa, 2015, p.15
165
Miodrag Milin, Timişoara 15 – 21 decembrie '89…, p. 69
75
uniformă militară.166 Urmare a deschiderii focului au
fost împuşcate mortal 9 victime: Csizmarik Ladislau,
Gabriela – Monica Tako, Gheorghe Cruceru, Petru Haţe-
gan, Gogu Opre, Dumitru Osman, Alexandru Chörösi,
Gheorghe – Nuţu Ioţcovici şi Ioan – Vasile Avram.167
Alţi 13 protestatari au fost răniţi prin împuşcare.
Maiorul Toni Chiriţă de la U.M. 01185 Timi-
şoara ajunge în Piaţa Operei după încetarea focului:
„În jurul orei 19,30 am auzit împuşcături dinspre
Operă, apoi vacarm, ţipete şi foc de arme automate.
Mi-am dat seama în acest moment că se întâmplă un
lucru groaznic, ieşit din comun. Am luat hotărârea să
merg acolo cu o maşină militară, pentru a încerca să
salvez oameni împuşcaţi, răniţi.” 168 Acelaşi maior îl
va duce la Clinicile Noi pe profesorul Ladislau
Csizmarik, ucis în piaţă în timp ce cânta „Deşteaptă-te,
române!”: „Din locul unde mă aflam, am văzut trei
cetăţeni… Erau în picioare, pe trotuar, în faţa Lacto –
barului. S-a tras, de undeva, dinspre Operă sau clădirea
hotelului Timişoara. Primul dintre cei trei a mai făcut
câţiva paşi în faţă, s-a sprijinit de tonetă şi a rămas aşa
şezând… Când am ajuns lângă el, era mort şi mult
sânge pe asflat. Era un bărbat înalt, cu părul mai lung
şi negru. Un bărbat impunător.” 169
Potrivit declaraţiilor făcute de către răniţii Paul
Avădănoaie, Constantin Jinga, Mihai Cojocaru, Mirel
Blândă, Vasile Dolinescu şi Paraschiva Vinţan asupra
166
Romeo Bălan, Victimele libertăţii, Timişoara, Edit. Artpress,
2009, p. 21
167
Ibidem, p. 22
168
Timişoara 16 – 22 decembrie 1989, Timişoara, Edit. Facla,
1990, p. 291
169
Ibidem
76
lor s-a tras dinspre un cordon de militari aflaţi în zona
hotelului Timişoara.
Plecând în oraş împreună cu sora sa şi cu o
colegă de facultate a acesteia, Paraschiva Vinţan, elevă
în clasa a XI-a la Liceul Industrial „Azur” din Timi-
şoara, ajunge în Piaţa Operei, unde asistă la scene greu
de imaginat: magazine sparte şi incendiate, zeci de
cărţi propagandistice arse în faţa Librăriei „Mihai
Eminescu”, demonstranţi agitaţi, care fugeau dintr-o
parte în alta şi strigau lozinci împotriva regimului
dictatorial, şi militari înarmaţi care-i ameninţau că vor
trage dacă vor înainta spre ei. În ciuda acestei situaţii
tensionate, nu credea că militarii vor trage asupra unor
tineri neînarmaţi, care doreau să se întoarcă acasă:
„Aflândune-e în zona Restaurantului «Bulevard»,
împreună cu alte persoane am înaintat spre un grup de
oameni înarmaţi şi îmbrăcaţi în haine kaki, aflat în faţa
noastră. Sora mea şi alte persoane le-au explicat
oamenilor în haine kaki şi înarmaţi faptul că vrem să
ajungem acasă şi, pentru asta, trebuia să trecem pe
acolo. Ei ne-au avertizat să nu înaintăm, deoarece au
primit ordin să se tragă. Noi am înaintat, iar la o
distanţă de circa 10 metri de oamenii în haine kaki şi
înarmaţi am fost împuşcată în gamba dreaptă.” 170
O altă elevă, Gabriela – Monica Takó a fost
ucisă în seara zilei de 17 decembrie în timp ce se
îndrepta pe Bulevardul Republicii spre Piaţa Operei
împreună cu familia. Iosif Takó descrie drama familiei
sale: „În seara zilei de 17 decembrie 1989 veneam
cu maşina dinspre gară pe Bulevardul Republicii.
Ajungând în dreptul magazinului de mobilă am fost
170
A.M.R.T., Declaraţia Paraschivei Vinţan
77
semnalizaţi să ne oprim şi să intrăm la parcarea din
partea stângă înspre Consiliul Sindicatelor. În maşină
eram cu toată familia. După parcare ne-am dat jos şi
ne-am îndreptat pe Bulevardul Republicii înspre
Operă pe trotuarul din stânga. Am ajuns la capătul
magazinului de mobilă, unde ne-am oprit, căci în faţă
era un cordon de militari. Am stat pe loc vreo 10
minute, după care fără nici o somaţie s-a deschis foc în
lumea care era dincolo de intersecţie. Unii trăgeau în
sus, iar alţii în mulţime. Din familia mea au fost răniţi:
fetiţa Gabriela în coapsă, fetiţa Danca, de 16 ani, în
umărul drept, deasupra claviculei şi soţia Titiana în
şold.” 171
Acelaşi cordon de militari l-a ucis pe tânărul de
21 de ani Gheorghe Cruceru şi l-a rănit pe studentul
Constantin Jinga, care prezintă cu detalii acel moment:
„În ziua de 17 dec. 1989, în jurul orei 19,15 mă aflam
în intersecţia B-dul Republicii cu str. Paris împreună
cu un grup de cetăţeni care doream să ajungem în fosta
Piaţă a Operei, unde se auzea manifestaţia. Accesul
spre Piaţa Operei era blocat de un pluton de militari
dispuşi pe 2 rânduri care se aflau în poziţia în gardă cu
baionete la armă.” La un moment dat un protestatar
le-a cerut militarilor din cordon să tragă pentru că lui
nu îi este frică de moarte. „În acel moment – continuă
studentul relatarea – cadrul care conducea subunitatea
şi-a scos pistolul de la centură, a ordonat retragerea
subunităţii cu patru paşi, am văzut militarii luând
poziţia «pentru luptă în picioare», dezasigurând, intro-
ducând cartuş pe ţeavă iar în clipa următoare au
171
Ibidem, Declaraţia lui Iosif Takó
78
deschis foc automat asupra oamenilor care se aflau la
faţa locului. ” 172
Comportamentul incalificabil al ofiţerului care
comanda acest cordon este descris şi de către Mircea
Stoica, care după ce a fost împuşcat de două ori a fost
arestat de militari şi predat la Garnizoana Timişoara.
Pentru că a fost lovit de către comandantul cordonului
deoarece a refuzat să se legitimeze considerând că un
ofiţer de armată nu are dreptul să legitimeze cetăţenii
de pe stradă, Mircea Stoica le-a cerut celor care doreau
să meargă spre Piaţa Operei să plece acasă pentru a nu
avea neplăceri. Din păcate, abuzurile comandantului
de cordon vor nărui bunele sale intenţii: „Acum nu mai
mergeţi acasă a spus locotenentul major, a scos pistolul
şi a tras. Am fost rănit la mâna dreaptă (antebraţ) şi am
fugit spre Spitalul de copii. În acest moment loco-
tenentul a ordonat militarilor să tragă şi au tras. Eu am
vrut să trec şoseaua, să sar gardul la Spitalul de copii şi
atunci m-au rănit la piciorul stâng şi am rămas pe şo-
sea. Am fost luat de către soldaţi şi am fost depus aşa
rănit la Garnizoana militară.” 173
Intervenţia dură, fără menajamente, cu încălcarea
legilor şi regulamentelor în vigoare de către forţele de
represiune au pustiit Piaţa Operei. Liniştea de mormânt
lăsată peste una dintre cele mai circulate pieţe ale
oraşului i-a atras atenţia şi fostului prim-secretar al
judeţului Timiş, Ilie Matei care după orele 22,00 i-a
însoţit pe Ion Coman şi Ştefan Guşe, trimişi de
Ceauşescu pentru a restabili, cu orice preţ, ordinea. 174
172
Ibidem, Declaraţia lui Constantin Jinga
173
Ibidem, Declaraţia lui Mircea Stoica
174
Procesul de la Timişoara, vol. III, …, p. 1633
79
Cea mai dramatică confruntare a zilei de 17
decembrie s-a desfășurat în zona Catedralei Ortodoxe
Române. În jurul orei 15, sute de demonstranţi s-au
adunat în faţa Catedralei scandând lozinci: „Libertate!”,
„Democraţie!”, „Alegeri libere!”, „Jos dictatorul!” etc.
O parte dintre cei adunaţi s-au deplasat spre cordonul
de militari dotaţi cu scuturi şi căşti, aflaţi pe carosabil
în faţa Primăriei municipiului Timişoara. Apropiindu-
se la o distanţă destul de mică, au intrat în dialog cu
militarii încercând să rupă cordonul, dar văzând fer-
mitatea militarilor s-au reîntors în faţa Catedralei175.
Între timp, grupuri de sute de demonstranţi veneau
dinspre Bulevardul 6 Martie şi din cartierele Girocului,
Circumvalaţiunii, Calea Şagului şi Calea Lipovei,
Astfel că, potrivit rapoartelor oficiale, până la ora 17,
numărul demonstranţilor a ajuns la peste 5000176. „Nu
sunt credincios, vă rog să mă credeţi, dar, în acele
momente, am crezut în ceva şi am căutat să fiu mai
mult pe lângă Biserică”, mărturisea unul dintre de-
monstranţi177. Probabil că teama i-a făcut pe mulţi să
creadă că în spaţiul catedralei sunt mult mai siguri, că
forţele represive nu vor îndrăzni să deschidă foc în
acest spaţiu. Din păcate, se ignorau cele peste patru
decenii de educaţie ateistă, zelul şi fanatismul celor
care l-au slujit pe Ceauşescu până în ultimul moment.
În logica celor fără Dumnezeu se putea face orice
pentru a rămâne la putere şi a-şi menţine privilegiile
dobândite prin obedienţă şi servilism.
175
Procesul de la Timişoara, vol. IV, Ediţie îngrijită de Miodrag
Milin şi Traian Orban, Timişoara, Edit. Mirton, 2006, p. 1879
176
Marius Mioc, Revoluţia din 1989 şi minciunile din Jurnalul
Naţional, Timişoara, Edit. Marineasa, 2005, p. 102
177
Procesul de la Timişoara, vol. IV, p. 2273
80
La orele 17, o parte dintre demonstranţi vor
încerca din nou să rupă cordonul de militari din faţa
Primăriei, dar fără succes. De la o staţie de emisie-
recepţie montată pe o maşină aflată în spatele cordo-
nului de militari, primarul Petre Moţ făcea apel la calm
şi linişte178. Între timp numărul demonstranţilor creşte,
mulţi intrând în Catedrală pentru a cumpăra lumânări
şi a le aprinde. Pe feţele multora se citea o înverşunare
şi chiar o încrâncenare extraordinară”179 ce lăsa impre-
sia „că oamenii aceştia pot fi omorâţi, dar nu pot să fie
opriţi.”
În jurul orelor 19,00, când deja se terminaseră
acţiunile de devastare a magazinelor situate în peri-
metrul Piaţa Operei – Catedrală şi chiar incendiile fu-
seseră stinse, iar demonstranţii începuseră să se retragă
s-a deschis foc asupra celor aflaţi în faţa Cate-dralei
din partea militarilor aflaţi în zona Primăriei. La înce-
put au fost focuri de avertisment, fără prea mult efect
asupra mulţimii care căuta să se îmbărbăteze scandând
lozinci: „Nu fugiţi!”, „Nu fiţi laşi!”, „Jos Ceauşescu!”,
„Libertate!”, „Soldaţi, nu trageţi în fraţii voştri!”, „Şi
voi sunteţi copiii noştri!” etc.180 După câteva minute
s-a tras direct asupra mulţimii cu mu-niţie de război.
Potrivit declarației administratorului Catedralei,
Ioan Botău, după deschiderea focului ușile Catedralei
au fost închise: „În mod normal, Catedrala are un orar
de vară între orele 6,30 dimineaţa şi 20,30 seara, orar
care iarna ţine doar până la 19,30. În zilele Revoluţiei
am respectat, în principiu acelaşi orar. Doar că existau
178
Ibidem, p. 1880
179
Ibidem, p. 2227
180
Procesul de la Timişoara, vol. III, Ediţie îngrijită de Miodrag
Milin şi Traian Orban, Timişoara, Edit. Mirton, 2005, p. 968
81
anumite dispoziţii de la centru, o anumită vigilenţă
pentru a nu intra oricine de pe stradă să tragă clopotele,
să închidă şi să deschidă uşile Catedralei când do-
reşte... În 17 decembrie am avut un program normal,
ba chiar un concert de colinde. Nu era multă lume, în
Catedrală, majoritatea era pe stradă și când am auzit că
începe să se tragă, am făcut semn părintelui că tăiem
din concert, aşa că am cântat doar patru- cinci colinde,
iar pe la 18,30 am închis.”181
Cuprinsă de panică, mulţimea încerca să se salveze
fugind în toate părţile. Şi totuşi, au căzut atunci pe platoul
din faţa Catedralei – după aprecierea pictorului Emeric
Antal – „vreo 20-30 de demonstranţi. O fată de vreo 20
de ani a murit pe loc, chiar lângă mine, fiind împuşcată
în piept. Eu am fost, mai întâi, nimerit de glonţ în
umăr, şi apoi de altul în piciorul stâng”182. Tot atunci,
în colţul Catedralei, pe linia de tramvai un TAB a tre-
cut peste o femeie ucigând-o pe loc.
Represiunea de la Catedrală, de o violenţă fără
precedent în istoria contemporană a României a conti-
nuat până spre orele 22, iar rezultatul ei a fost de-a
dreptul îngrozitor: 12 morţi 183- Balmuş Vasile, Caceu
Margareta, Caceu Mariana-Silvia, Fecioru Lorenţ,
Gîrjoabă Dumitru-Constantin, Iosub Constantin, Istvan
Andrei, Mardare Adrian, Păduraru Vasile, Sava Angela-
181
„Renașterea bănățeană”din 27 august 1992, p. 9
182
Procesul de la Timişoara, vol. V, Ediţie îngrijită de Miodrag
Milin, Timişoara, Edit. Mirton, 2007, p. 2940
183
Vezi Romeo Bălan, Victimele libertăţii, Timişoara, Edit.
„Artpress”, 2009, p. 17
82
Elena, Stanciu Ioan şi Wittman Petru - şi 34 de răniţi
prin împuşcare184.
Momente dramatice se vor înregistra în seara
zilei de 17 decembrie și în zona Podului Decebal.
După orele 19 o coloană formată din sute de de-
monstranţi s-a deplasat pe Bulevardul Vasile Pârvan,
cu intenţia de a trece Podul Decebal şi a ajunge în faţa
Judeţenei de Partid. Accesul spre Comitetul Judeţean
P.C.R. Timiş era blocat de un dispozitiv format din mi-
litari de la U.M. 01185 Timişoara, U.M. 01008 Timi-
şoara şi 3 plutoane de trupe de securitate. Pe pod se
aflau transportoare blindate şi tancuri de la U.M.
01115 Timişoara. În jurul orelor 2000, când coloana de
demonstranţi a ajuns la câţiva zeci de metri de pod s-a
deschis focul împotriva lor, deşi aceştia erau paşnici şi
scandau lozinci. S-a tras din dreapta – Parcul Copiilor,
podul pentru persoane – şi din stânga podului (Parcul
din faţa Miliţiei). Urmare a deschiderii focului la Podul
Decebal au fost împuşcaţi mortal 4 demonstranţi-
Bânciu Leontina, Andrei Maria, Ewinger (Iezdici)
Slobodanca și Țintaru Teodor-Octavia - şi alţi 21 au
fost răniţi185.
Confruntări similare s-au înregistrat şi în alte
cartiere ale oraşului: Calea Lipovei, Calea Aradului,
Piaţa Traian, Băile Neptun, Calea Girocului şi zona
184
Ibidem, vezi şi Marius Mioc, Revoluţia, fără mistere, Timişoara
Edit. „Almanahul Banatului”, 2002, p. 210-212; Costel Balint, 1989 –
Legiunea Revoluţiei, Timişoara Edit. Brumar, 2005, p. 190-218
185
Romeo Bălan, op. cit., p. 26-28; vezi şi Adrian Kali, Virgil
Hosu, Timişoara ’89. 6 zile de sediu, Timişoara, Edit. Saol, 2009,
p. 85
83
Buziaşului până spre orele 3186. De aceea, ziua de 17
decembrie 1989 a fost considerată, cu deplin temei,
„cea mai cumplită zi din istoria oraşului Timişoara”187,
sau „ziua celor opt bătălii ale timişorenilor cu dicta-
tura”188. Preţul plătit de timişoreni pentru curajul de a
înfrunta regimul lui Ceauşescu a fost înfricoşător şi
fără precedent în istoria contemporană a României: 62
de morţi şi peste 200 de răniţi189.
186
Florin Medeleț, Mihai Ziman, op. cit. p. 12-14; vezi şi Costel
Balin, 1989 – Legiunea Revoluţiei, Timişoara, Editura Brumar, 2005,
p. 174-175
187
Miodrag Milin, Timişoara 15-21 decembrie…, p. 67
188
Florin Medeleţ, Mihai Ziman, op. cit., p. 10
189
Marius Mioc, Revoluţia din 1989…, p. 112-115; vezi şi Costel
Balint, op. cit., p. 179-218; Enciclopedia Revoluției din Timișoara
1989. Vol. I: Cronologiași victimele Revoluției, coord. Lucian
Ioniță, Timişoara, Edit. Memorialul Revoluţiei 1989, 2014,
p.132-147
84
CAP. IV.
18 DECEMBRIE –
ULTIMA ZI PENTRU SORIN LEIA
În dimineaţa zilei de 18 decembrie, oraşul „arăta

groaznic, totul era devastat. Aerul avea miros de vul-
can aprins. Piaţa era ocupată de cordoane de militari şi
securişti în civil, înarmaţi, pe care trecătorii îi priveau
cu ură, scârbă şi dispreţ. Pe străzi, în faţa magazinelor
devastate şi incendiate, se făcea cură-ţenie.”190 Liniştea
era doar aparentă pentru că starea de spirit a timi-
şorenilor era mai mult decât tensionată, ca urmare a
masacrului din ziua precedentă şi a celor peste 800 de
arestaţi. În ciuda stării de necesitate ce interzicea
circulaţia în grupuri pe străzi, la fiecare pas întâlneai
oameni disperaţi care îşi căutau copiii sau rudele dis-
păruţi sau arestaţi.
În jurul orei 9, a început la sediul municipal de
partid o şedinţă de analiză şi informare cu directorii şi
secretarii de partid din întreprinderile şi instituţiile
oraşului, care trebuiau să aducă şi situaţia cu prezenţa
oamenilor la lucru191. Vorbitorii, primul secretar Radu
190
Marius Mioc, Revoluţia din 1989…, p. 112-115; vezi şi Costel
Balint, op. cit., p. 179-218
191
85
Bălan şi foştii prim secretari Ilie Matei şi Cornel
Pacoste, au înfierat acţiunile zilei precedente punându-
le pe seama unor „huligani” şi „derbedei” care au atras
de partea lor copii şi femei, pe care i-au îmbătat şi i-au
drogat. Fiind stare de necesitate în Timişoara era inter-
zisă deplasarea în grup, spectacolele erau sistate, sa-
lariaţii trebuiau împiedicaţi să iasă în stradă, iar fiecare
organizaţie de partid trebuia să-i convoace nominal pe
cei care lipseau de la lucru, să organizeze şedinţe la
fiecare întreprindere şi să transmită acelaşi mesaj. În
ciuda eforturilor depuse, mesajul nu a avut credibilitate,
muncitorii aşteptând cu nerăbdare încheierea pro-
gramului pentru a ieşi în stradă şi a continua protestul.
Între timp, coloneii Traian Sima şi Filip
Teodorescu, din dorinţa de a identifica conducătorii
revoltei, îl informează pe directorul Spitalului Judeţean
– vărul lui Sima – că trebuie interogaţi răniţii prin îm-
puşcare. În acest sens, sunt trimişi la spital ofiţeri de
securitate şi miliţieni, veniţi din alte judeţe, la ordinul
generalului Vlad Iulian. În ciuda supliciului la care
erau supuşi răniţii, unii fiind aduşi pe targă chiar din
sălile de operaţie, şi a ameninţărilor cu pierderea li-
bertăţii, securiştii nu află nimic despre identitatea
conducătorilor pentru că, de fapt, aceştia nu existau,
revolta fiind spontană.
Din păcate, şi în ziua de 18 decembrie Catedrala
va fi loc de speranţă şi altar de jertfă pentru timişoreni.
După ce în după-amiaza acestei zile, într-o discuţie
telefonică, Elena Ceauşescu i-a cerut lui Ion Coman
să pună „câini şi Miliţie călare pe populaţia din
Timişoara”, spre seară, deranjată de prezenţa tinerilor
pe treptele Catedralei cu lumânări aprinse, într-o criză
de evidentă nebunie, va da un ordin şi mai aberant:
«Trageţi cu tunul în Catedrală, să terminaţi odată cu
86
ea!»192. Nu s-a tras cu tunul, dar s-a tras asupra
tinerilor aflaţi pe treptele Catedralei fiind ucişi Sorin
Leia, (23 ani) Ioan Măriuţac (20 ani) şi Vasile
Nemţoc,(19 ani) iar alţi 4 demonstranţi Gliguţă Avram,
Huţanu Crenguţa, Baitan Constantin şi Cioraza Avram
fiind răniţi.
Evenimentele tragice din 18 decembrie au dat
naştere, după răsturnarea dictaturii comuniste, unor
interpretări tendenţioase. Din dorinţa de senzaţional, sau
pentru a se lovi în imaginea Bisericii Ortodoxe Române
s-a susţinut ideea că în acea zi uşile catedralei erau
închise, împiedicându-se astfel, refugierea tinerilor în
lăcaşul sfânt. Imaginaţia unora depăşea orice barieră a
logicii sau a bunului simţ, afirmându-se că totul era
premeditat existând o înţelegere între autorităţile comu-
niste şi conducerea Mitropoliei Banatului, astfel că “pe
treptele catedralei, cu uşile ferecate, au fost ucişi câţiva
copii. Cineva de la Mitropolie dăduse dispoziţie ca uşile
să fie şi au fost zăvorâte în clipa când demonstraţii voiau
să se refugieze din bătaia armelor automate. Cine oare să
fi dat o astfel de dispoziţie demenţială?”193
Realitatea a fost alta, uşile catedralei nu numai că
erau deschise, dar zeci de tineri intrau şi ieşeau din
catedrală pentru a se ruga şi a cumpăra lumânări, iar în
timpul calvarului din faţa lăcaşului sfânt mulţi
demonstranţi s-au refugiat din faţa gloanţelor în lăcaş.
Huţanu Crenguţa, muncitoare la Agrosem, împuşcată în
acele momente mărturisea la proces: “In faţa catedralei
erau strânşi 2000-3000 de oameni, care scandau “Jos
Procesul de la Timişoara, vol. III,…, p. 1352

192
193
Nicolae Danciu Petriceanu, Tot ce am pe suflet, Baia Mare,
1995, p. 203
87
Ceauşescu!“, “Jos dictatura!”, „Libertate”. Am început
să strig şi eu aceleaşi lozinci... La un moment dat, am
simţit o arsură la cap; mi s-a făcut rău şi mi-am pierdut
cunoştinţa. M-am trezit în catedrală, unde un preot făcea
slujbă”194. Acelaşi moment era relatat şi de Cornel
Moldovan, muncitor la Ocolul Silvic Timisoara şi
consemnat în cotidianul „Renaşterea bănăţeană” din 22
iunie 1990:” Am primit ceasul, era 16,40 şi am intrat în
încăperea propriu-zisă a catedralei. Am văzut, în stânga,
rând la lumânări şi alte şase persoane în faţa altarului.
M-am întors în hol şi am văzut întins în dreapta (cum
ieşeam) un tânăr de peste 25 de ani (!) brunet, (Sorin
Leia – n.n.) îmbrăcat într-un costum negru, modest, cu
pleoapele închise, iar globii oculari ieşiţi proeminent din
orbite. Era împuşcat în tâmpla stângă. Defapt, fusese
„şters” destul de adânc de glonţ. Sângele se întindea
îngrozitor de repede în jurul capului. La doi-trei metri
de el, în dreptul intrării în încăparea unde se aprindeau
lumânări, o faţă de vreo 15 ani se ştergea cu o batistă
peste părul înroşit. Avea ochii umezi”.
Momentul uciderii lui Sorin Leia este descris şi
de Gliguţa Avram, rănit şi el pe treptele catedralei:
„Când TAB-urile au trecut prin faţa noastră miliţienii
care erau postaţi cum am amintit au tras un foc de
avertisment. Noi ne-am îmbulzit să intrăm în Catedrală.
Catedrală are uşa dublă dar la îmbulzeală una din uşi s-a
închis. Stăteam ghemuiţi, încercând să ne strecurăm
înăuntru. Eu şi încă o persoană, pe care mai apoi am
aflat că se numea Sorin Leia, am ridicat capul să vedem
ce se întâmpla, când s-a tras o rafală printre noi, de jos
în sus. Leia Sorin a fost nimerit in mijlocul frunţii.
194
Procesul de la Timisoara, vol. IV, p. 2376
88
Glonţul care a ieşit din capul lui m-a atins şi pe mine la
baza gâtului, în partea dreaptă. Am simţit ca o arsură,
am băgat capul la cutie şi m-am strecurat încet-încet
înăuntru. Nişte tineri au văzut că Leia e împuşcat şi l-au
târât în Catedrală. Deşi împuşcat în frunte Leia nu
pierduse mult sânge şi încă mai respira. Când capul i-a
atins cimentul brusc s-a făcut sub cap o baltă de sân-
ge…
Un alt preot, mai bătrân, cu barba căruntă, a
arătat manifestanţilor ieşirea prin spate, către parc,
dar eu n-am fost pe fază. Când am prins un moment
de acalmie am ieşit prin faţa şi apoi pe lângă zid către
staţia de tramvai. Încă se trăgea. Am ajuns la iarbă şi
m-am aruncat pe burtă. Am văzut că pe haină aveam
bucăţi din creierul lui Sorin Leia şi urme de sânge.
M-am şters cu iarbă şi frunze. Lângă Expres era civilul
care trăsese în mine şi în Sorin Leia (îl văzusem) şi un
locotenent-colonel de miliţie, care trăgeau după oameni
ca să-i împrăştie”195.
Uşile catedralei s-au închis în acea seară, doar
atunci când demonstranţii care au dorit să se refugieze
înăuntru au făcut-o, aşa cum consemna şi cpt. Grigore
Taşcău în nr. 10/1990 al ziarului „Timişoara”: „Un
ofi-ţer de securitate a coborât ţeava pistolului mitra-
lieră spre mulţimea de pe trepte şi a început să tragă.
Speriată de focul ucigător, lumea a dat năvală spre
incinta Catedralei. A căzut împuşcat în cap tânărul
Sorin Leia, care în scurt timp a şi murit în pronaos. O
parte din manifestanţi s-a refugiat în parcuri. Mulţimea
intrată în Catedrală împreună cu preotul Ioan Radu, a
închis uşile de la intrare, pe trepte şi în preajma
195
Marius Mioc, Revoluţia de la Timişoara…, p. 33.
89
acestora nemairămând nici o persoană. Dispozitivul se-
curiştilor a declanşat acţiunea sa teroristă în cele două
parcuri. Această acţiune a fost condusă direct şi nemij-
locit de către gen. lt. Mihai Chiţac, actualul ministru de
interne. Nu cunosc numărul morţilor din Parcul Central,
în schimb peste 40 de persoane au fost prinse, duse în
faţa magazinului “Select” trântite cu faţa în jos şi
mâinile la ceafă,bătute şi maltratate, apoi îmbarcate şi
transportate, sub pază la penitenciar.
Într-un târziu, s-au deschis uşile Catedralei şi a
ieşit o persoană care a strigat după o ambulanţă. La
scurt timp au sosit două maşini ale salvării, în una din
ele fiind îmbarcat trupul neînsufleţit al tânărului Sorin
Leia. Refugiaţii din Catedrală au ieşit pe uşa laterală,
din dreapta, uşa deschisă de părintele Victor Mițiga şi
de diaconul Eugen Bendaru.”
Acest moment a fost relatat şi de către protopopul
Cornel Pleşu: „La ora 16,50 a început vecernia, dar
după un sfert de oră, a început să se tragă în tineretul
care se afla pe treptele ei cu lumânări aprinse în mână.
În aceste împrejurări, copiii au dat buzna înăuntru,
producându-se panică. În aceste condiţii, preotul Victor
Miţiga şi diaconul Eugen Bendariu au întrerupt servicul
divin, pentru a vedea ce se întâmplă. Un băiat rănit la
cap a fost introdus în catedrală şi pansat de o doctoriţă,
care se afla în biserică, cu feşe de la punctul de prim-
ajutor. Preotul Victor Miţiga, văzând starea disperată în
care se aflua copiii – unii au început să plângă – a
început apoi să-i scoată din biserică pe uşa laterală,
dinspre Capitol, dar a fost cu neputinţă, întrucât în
momentul în care s-a deschis uşa s-a deschis focul din
direcţia cinematografului. Copiii au reintrat în catedrală
şi atunci preotul Victor Miţiga a început să-i evacueze
pe uşa din partea dreaptă (dinspre tramvai), cu condiţia
90
să iasă unul câte unul. Astfel, toţi cei care au fost
înăuntru au scăpat cu viaţă. Băiatul rănit din biserică a
fost condus de preotul Victor Miţiga până la maşina
Salvării. La ora 18, lăcaşul sfânt s-a închis, iar femeile
de serviciu au făcut curăţenie, spălând sângele ce s-a
scurs din trupul copilului împuşcat.”196
Același moment a fost relatat și de preotul Ioan
Botău, administratorul Catedralei: “Pe 18 decembrie,
la ora 5 după-amiaza, ca deobicei, a început vecernia.
Tot la această oră mulţimea a ocupat treptele ca-
tedralei. Soldaţii apărau primăria. Erau mulţi tineri pe
trepte, care se urcaseră că să agite mulţimea din stradă,
să poată fi văzuţi. Unul mai îndrăzneţ, Sorin Leia, a
scos un tricolor şi-l agita şi striga Deşteaptă-te ro-
mâne!. La ora 17:15 a fost ochit de un lunetist şi ucis.
Lumea atunci a fugit, s-a împrăştiat şi nu s-a mai tras.
L-au adus pe tânărul împuşcat în interiorul bisericii şi
i-su pus o lumânare în mână. Fusese lovit de glonţ în
umărul obrazului şi nu murise pe loc. Părintele Mițiga
a ieşit şi a chemat salvarea. Dar tânărul deja murise.
Era un lac de sânge în jurul lui “197
În ceea ce priveşte o aluzivă implicare sau ne-
implicare a conducerii Mitropoliei Banatului în eveni-
mentele lui decembrie 1989 lucrurile sunt şi mai clare,
Inalt Prea Sfinţitul Nicolae fiind în acele zile la o
întâlnire a tuturor bisericilor ortodoxe organizată de
Patriarhia din Constantinopol, întorcându-se în Timi-
196
„Renaşterea Bănăţeană”, an 1, nr. 24 din 1 februarie 1990
197
Grid Modorcea, Dumnezeu citat ca martor în procesul de la
Timişoara, în ”Expres Magazin”, nr. 30, an II, 31 iulie-6 august
1991, p.13
91
şoara în 23 decembrie şi manifestându-se fără echivoc
în aprecierea spiritului de jertfă a timişorenilor198.
Dincolo de aceste false controverse întreținute
doar de cei dornici de senzațional și de imagine cu
orice preț, rămâne un adevăr trist și indubitabil: ziua de
18 decembrie 1989 a fost ultima zi pentru Sorin Leia.
„România liberă”, an.L, nr.14618, serie nouă, din 8-9 februarie

198
1992.
92
CAP. V.
CONTRIBUȚII LA BIOGRAFIA UNUI EROU
1. COPILĂRIA ȘI ȘCOALA
S-a născut la 24 septembrie 1967 în localitatea

Tomeşti, într-o familie modestă. Tatăl, David Leia, de
meserie şofer era din satul Nemeşeşti, iar mama lui din
satul Băloşeşti. După despărţirea părinţilor când Sorin
avea doar 11 luni mama s-a recăsătorit şi astfel Sorin a
crescut împreună cu cei trei fraţi după mamă: Adrian,
Claudia şi Constantin. Deşi fraţi vitregi, s-au înţeles
foarte bine pentru că Sorin era potrivit mărturiei
mamei sale, un copil bun şi săritor: “Toată lumea l-a
iubit. A fost un copil săritor, el a ajutat pe toată lumea,
n-a făcut rău nimănui, am avut încredere să-l las
oriunde. A fost un copil bun, cuminte“.199 Una dintre
ultimele dorinţe adresate mamei cu doar 2 săptămâni
înainte de a fi ucis, a fost aceea de a avea grijă de
fratele său Costel: „Luni dimineaţă trebuia să plece la
Timişoara. Era la masă cu Costel, fratele mai mic care
avea atunci 14 ani. Îmi zice: «Mamii, să ai grijă de
Costel. Cum să am grijă de el că e mai mare ca
mine?». El a insistat şi cu vorba asta a ieşit pe uşă. În
199
„Restitutio”, Făget, an III, nr. 4/2004, p.5
93
data 2 decembrie am tăiat porcul, pe 4 a plecat şi în 18,
copilul meu a fost mort...”200
Clasele I-VII le urmează la şcoala din Tomeşti, a
VIII-a în Făget, iar clasele IX-X, la şcoala din Margina.
În 1984 pleacă la Timişoara unde urmează cursurile
Şcolii Profesionale “Azur”(1984-1987) fiind repartizat
după absolvire la Combinatul “Solventul” ca operator
chimist.201
Nu a fost un elev strălucit la învăţătură, dar a
rămas în amintirea profesorilor şi a colegilor drept un
elev plin de viaţă, plăcut, săritor şi bun coleg, aşa cum
ni-l va reaminti şi regretata profesoară de limba
română Olga Brașovan: „A venit iarna şi mă rog lui
Dumnezeu să mă lase să-mi aduc aminte de Ei, Copiii
Timişoarei lui Decembrie 1989, să-mi aduc aminte de
EL, SORIN LEIA copilul cu ochi adânciţi în sufletul
lui, El care, în scurta trecere prin viaţă, a fost elevul
acestui liceu şi care şi-a găsit sfârşitul tragic pe treptele
catedralei timişorene fulgerat de gloanţele ucigaşe ale
duşmanilor, încă nepedepsiţi, în ziua de 18 decembrie
1989. Îmi plăcea setea lui de viaţă şi surâsul pentru
cerul albastru al fiecărei dimineţi. Îmi plăceau ochii lui
chiar şi în clipele lui amare, când prin ei treceau adesea
umbre.“202
După satisfacerea stagiului militar la Alexandria
se reîntoarce la acelaşi loc de muncă şi locuieşte la
căminul de nefamilişti al întreprinderii de pe strada
Nicolae Titulescu, numărul 21 A, camera 73. Când
timpul îi permite vine la Tomeşti pentru a-şi vedea
200
Ibidem
201
Mărioara Ceauşescu, Amintiri... care dor, Lugoj, Edit. Dacia
Europa Nova, 2011, p. 247
202
”Făgeţeanul”, an I, nr. 1, decembrie 1994, p. 3
94
părinţii şi fraţii, bucurand-se de fiecare dată când îşi
întâlnea apropiaţii.
Vineri, 1 decembrie 1989, Sorin va veni pentru
ultima dată la Tomeşti. Pentru că părinţii lucrau în
schimbul de noapte la Fabrica de sticlă, i-a aşteptat
imediat după miezul nopţii pentru a merge împreună
acasă. A două zi a participat la tăiatul porcului şi a
făcut cumpărături împreună cu sora lui din Crivina
care era însărcinată. Seara şi-a anunţat părinţii despre
intenţia de a-şi vizita bunicii.
Într-adevăr, a doua zi a plecat la Baloşeşti, unde
locuiau bunicii din partea mamei. Era ultima duminică
petrecută alături de cei de acasă şi, parcă presimțind
acest lucru, a ţinut să-şi viziteze toate rudele.203
2. UCIS PE TREPTELE CATEDRALEI
Alături de prietena sa, Sorin Leia participă la

acţiunile de protest din 17 decembrie, când se taie la
un picior de la o vitrină spartă. Pentru că la lăsarea
întunericului s-a dezlănţuit calvarul, nu s-a mai întors
la căminul “Solventul”, rămând peste noapte la prietena
sa. A doua zi, luni, 18 decembrie, după orele prânzului,
s-a dus direct la catedrală, pentru a aprinde lumânări,
alături de alţi colegi, pentru un coleg ucis cu o zi în
urmă.
După orele 15:30, grupuri de tineri vin dinspre
Piaţă Maria şi strada Politehnicii şi se aşează în faţă
catedralei: “Tinerii s-au oprit pe platoul din faţa
catedralei într-o linişte, mă repet pentru că totul m-a
203
„Restitutio”, Făget, an III, nr. 4/2004, p. 5
95
impresionat atât de puternic, de mormânt. Nici măcar
nu-şi vorbeau, necum să strige lozinci. Cu timpul,
grupul s-a mărit, numărul tinerilor trecuse de 200
ajunse la peste 300 de inşi. Şi printre ei şi copii de 9,
de 14, de 15 ani. După un timp, tinerii au aprins lu-
mânări, rămânând pe mai departe tăcuţi, ca un cortegiu
funerar”.204
În jurul orelor 16:00 Sorin Leia ajunge în faţa
catedralei, având în buzunarul hainei un drapel în-
făşurat. Momentul este descries de Victor Popa, care
privea derularea evenimentului din balconul aparta-
mentului situat în zonă: “În jurul orei 16, a apărut –
cineva îl avusese la el dar nu-l desfăşurase până
atunci – un drapel fără stemă. A fost primul drapel de
acest fel, pe care îl vedeam. Şi steagul a început să
fluture, tânărul a prins curaj şi l-a purtat pe deasupra
lor tot mai energic.”205
Prezenţa drapelului fără stema comunistă va pu-
ne imediat în mişcare atât grupul de protestatarii cât şi
forţele de ordine, ce se vor dovedi a fi, în acest timp,
forţe de sălbatică represiune. Într-adevăr, în faţa ca-
teralei, spre Primărie, era un dispozitiv de militari de la
U.M. 01233 Buziaş şi de la Batalionul de grăniceri din
Timişoara, dispuşi pe trei rânduri, cu armă la picior şi
baioneta pusă la armă. Pe şosea, în faţa soldaţilor, erau
trei taburi, vis-a-vis de catedrală se afla dispozitivul
“D1” al Ministerului de Interne format din miliţieni şi
trupe de securitate. Toţi militarii din zonă erau înar-
maţi şi aveau cartuşe de război.206
204
Mărturia lui Victor Popa în Titus Suciu, Reportaj..., p. 193
205
Ibidem
206
Romeo Bălan, op. cit. ..., p. 18
96
Fiind informat despre evenimentele de la ca-
tedrală, Ion Coman i-a ordonat generalului Mihai
Chiţac să se deplaseze în zonă si să rezolve situaţia
creată. Chiţac, îmbrăcat în uniformă şi înarmat, a dat
ordine celor care comandau dispozitivele militare
pentru împrăştierea demonstranţilor. După intervenţia
generalului Chiţac, dispozitivele militare au deschis
focul spre catedrală. S-a tras şi din două transportoare
blindate. Majoritatea unităţilor au tras foc de aver-
tisment, dar s-a tras şi direct spre protestatari, deşi ma-
nifestaţia era paşnică, iar tinerii nu s-au dedat la acte
de violenţă sau de distrugere.207
Momentul dramatic al deschiderii focului a fost
flmat de Victor Popa: “Din primul tab s-a aruncat
înspre civili în faţa Expresului, un pachet alb care a ex-
plodat – s-a creat panică, lumea a început să fugă
înspre Clubul Politehnica, între parc şi spaţiul din
spatele catedralei – fumul ridicându-se la o înălţime de
şase - şapte metri. Când cele două taburi din spate
ajunseră în colţul intersecţiei, mergând spre Maria, s-au
auzit focuri de armă izolate, apoi de armă automată,
apoi de mitralieră grea. Totul s-a petrecut în decurs de
câteva secunde.”208
La întrebarea: “Cine l-a ucis pe Sorin Leia?“ aşa
cum vom vedea în altă parte, justiţia nu a dat nici un
răspuns până astăzi.
207
Ibidem
208
Titus Suciu, Reportaj..., p. 195
97
3. DE LA GROAPA COMUNĂ
LA CIMITIRUL DIN TOMEȘTI
Când a încetat să se mai tragă, Sorin Leia a fost

luat de pe trepetele catedralei, dus în pronaos şi aşezat
pe un covor. După ce o doctoriţă stagiară, aflată în
catedrală l-a pansat, s-a sunat după salvare în jurul
orelor 18:30. Peste 10 minute autosanitara 32 TM-7018,
condusă de Ion Bozgan, a ajuns în faţă catedralei, dar
şoferul a fost împiedicat de maiorul Ion Sucală să
ajungă imediat în lăcaşul sfânt, sugerându-i-se să dea
targa unor tineri aflați în zonă. În faţa refuzului şo-
ferului, Sucală cedează şi astfel Ion Bozgan şi asistenta
Crinela Stroie ajung lângă Sorin Leia, care între timp
decedase: “Mortul era în holul de la intrare, întins pe
un covor, într-o baltă de sânge. Era împușcat exact în
frunte. Când l-am văzut era deja pansat la cap. Aceasta
a fost făcută de o doctoriță pe care nu o cunosc.
Femeia mi-a spus că ea l-a pansat fiind din întâmplare
în fața catedralei. Am luat mortul pe targă și l-am dus
la autosalvare. Când am ajuns la mașină același ofițer
de miliție, fiind înarmat cu P.M. [pistol mitralieră] cu
pat rabatabil, s-a apropiatși ne-a spus „hai plecați cât
mai repede, că tragem și în voi”.209 La ora 18:45,
autosanitara în care s-au urcat şoferul, asistenta,
doctoriţa şi un băiat, îl duceau pe Sorin Leia la Spitalul
Judeţean.
Potrivit raportului raportului medico-legal număr
1067/A din 25.12.1989, întocmit de dr. Milan Leonard
Dressler ca urmare a examinării unui cadavru, aparținând
unei persoane de sex masculin, în vârstă de 20-30 de
209
A.M.R.T., Declaraţia lui Ion Bozgan din 13 februarie 1990
98
ani, moartea a fost violentă, cauzată de o plagă
împuşcată cranio-cerebral, prin armă de foc. Ca semne
de violenţă, au fost descrise orificiul de intrare situat
suprasprâncenos stâng şi cel de ieşire, care prezintă o
plagă explodată occipital cu eschile osoase şi hernie de
creier.210 Raportul mai consemnează şi îmbrăcămintea
mortului: geacă de stofă neagră-bleu, pulovăr alb cu
desen negru, pantaloni bleu deschis cu dungi imprimate
de aceeaşi culoare, ciorapi albastru deschis şi pantofi
negri otter. În ceea ce priveşte portretul vorbit se
specifică: talie 176 cm, faţă lungă triunghiulară, ochi
căprui, păr castaniu, sprâncene arcuite şi dantură
completă.211
Cadavrul, care avea lipit pe piept o bandă de
leucoplast pe care scria numărul raportului medico-
legal, a stat în morga Spitalului Judeţean până în 27
decembrie 1989 când, împreună cu alte 9 cadavre, au
fost transportate de militari la Cimitirul Eroilor în
vederea înhumării, dar, din cauza altor înmormântări,
nu au fost înhumate imediat și au fost depuse până a
două zi în capela mică a cimitirului. În 28 decembrie,
Axente Bociort, şeful Pompelor Funebre, a trimis un
tractor cu cupă pentru a sapa o groapă comună. În
aceeaşi zi, în prezenţa a peste 100 de cetăţeni, cele 10
cadavre au fost înhumate în groapa comună, 9 în
groapa comună, iar al zecelea într-o groapă indivi-
duală, într-un colţ al cimitirului, deoarece existau
suspiciuni că ar aparţine unui terorist.212
210
Ibidem, Dosar 63/1990, f. 68
211
Ibidem
212
Romeo Bălan, op. cit..., p. 87
99
Înainte de a fi înhumate, cadavrele au fost
fotografiate şi de Dorel Cinade, administratorul cimi-
tirului, lucru consemnat şi în declaraţia dată în 14
ianuarie 1990: „În ziua de 27.12.1989, Bociort a soli-
citat 2 oameni din cimitir cu care s-a deplasat la morga
Spitalului Judeţean de unde au încărcat 9 cadavre cu
lăzi şi sicrie şi pe care cu o maşină, condusă de şoferul
Popescu, le-a adus la cimitirul mixt în capela mică,
unde i-au depus, dând dispoziţie să fie îngropaţi. Nu
s-a putut în acea zi întrucât erau mai multe înmormântări
şi a doua zi Bociort a trimis un tractor cu cupă, care a
săpat o groapă pentru toate cele 9 cadavre. Bociort a
refuzat să trimită un preot la înmormântare. Înainte de
a-i introduce în groapă, i-au fotografiat pe fiecare în
parte.”213 Chiar dacă şeful Pompelor Funebre a refuzat
sa trimită un preot, înmormântarea s-a făcut creşti-
neşte, participând şi administratorul Protopopiatului
Timişoara.
A doua zi după uciderea fiului, familia află, ca
urmare a unui telefon dat la EXTRACERAM Făget de
către studenta care i-a luat buletinul din buzunar şi l-a
dus administratorului de la căminul „Solventului”,
despre tragicul eveniment. „Eram cu soţul meu după
lemne pe Valea Bălească, lângă Pietroasa. Fiul meu cel
mic, Costel, a venit cu bicicleta să ne anunţe că Sorin a
fost împuşcat pe trepte la catedrală. Ne-am urcat pe
motoretă şi ne-am dus acasă, la Tomeşti Colonie.
Acolo erau adunate toate neamurile. Toată lumea ştia.
Seara, am venit la Făget, am dormit la cumnata mea
Lăpugean Raveca, iar dimineaţa, am plecat la Lugoj
213
A.M.R.T., Declaraţia lui Dorel Cinade din 14 ianuarie 1990
100
pentru a lua rapidul spre Timişoara.”214, povesteşte cu
durere mama marelui martir, la 15 ani de la tragedie.
Din acel moment începe calvarul familiei „Am
plecat la Timişoara cu soţul meu şi cu tatăl lui Sorin.
El, tatăl, avea pe cineva la poliţie, Lera Zenu, aşa cred
că-l cheamă, şi ne-a dus el peste tot, că noi n-aveam
voie niciunde. La catedrală ne-au spus că au fost
împuşcaţi doi: unul în cap, iar celălalt, în inimă. Cel
împuşcat în cap a fost dus la Spitalul Judeţean, iar cel
împuşcat în inimă, la Clinicile Noi. La catedrală nu
ştiau numele celui împuşcat în cap, dar mi-au descris
hainele şi mi-am dat seama că e Sorin. La Judeţean nu
ne-au lăsat să intrăm. Ne-au spus că morţii din 18 au
fost duşi de Securitate la Bucureşti. Mi-au spus că pot
face o cerere şi o descriere a lui Sorin, s-o las la Cru-
cea Roşie şi să aştept răspuns acasă. Am scris cele
două hârtii, dar nici până azi n-am primit răspuns.”215
Prima încercare de găsire a decedatului eşuează,
dar, de la preotul Victor Mițiga, familia află câteva
detalii: „La catedrală, pe Sorin mi l-a descris părintele
Mițiga Victor. A zis că după ce a fost împuşcat a mai
trăit 6 minute. El a chemat Salvarea, l-au scos pe ușa
din spate şi l-au trimis la Judeţean”.216
După o săptămână, mama eroului vine în Timi-
şoara şi, împreună cu Florin Dumitrescu, verişor şi
coleg de serviciu cu Sorin, merg iar la Spitalul Jude-
ţean, dar nu sunt lăsaţi să intre în spital. În schimb,
întâlneşte o femeie de la care află că l-a văzut mort în
lift, împuşcat în cap şi în picior (în realitate se tăiase în
214
„Restitutio”, Făget, nr. 4/2004, p. 4
215
Ibidem, p. 5
216
Ibidem
101
picior în ziua de 17 decembrie) şi că a fost dus la
morgă.
În ziua de 12 ianuarie 1990, Aurica Ilițoni, află de
la Florin Dumitrescu că s-a găsit o groapă comună în
Cimitirul Eroilor: „Sâmbătă, 13 ianuarie, am plecat la
Timişoara. Am fost la Procuratura Civilă, unde m-au
primit 9 procurori. Unul tânăr s-a purtat foarte urât cu
mine. Când eram pe punctul de a pleca, un procuror
între două vârste m-a chemat înapoi şi mi-a arătat câteva
dosare. Primul era al lui. Era fotografiat mort şi scria pe
dosar: „bărbat în etate de 20-30 de ani”. Atunci am fost
sigură că e mort. De acolo am plecat la Procuratura
Militară, la Sanepid şi apoi în Cimitirul Eroilor”.217
Ajunsă la Timişoara, împreună cu soţul şi cu
tatăl lui Sorin, Aurica Ilițoni ia legătura cu administra-
torul cimitirului de la care află mai multe lucruri
despre înmormântarea din 28 decembrie şi, pentru că
nu au găsit un excavator, sunt obligaţi să doarmă în
Timişoara – mama chiar în patul lui Sorin – şi să
revină a două zi în cimitir. Între timp, tatăl lui Sorin
reușește să facă rost de un butoi de motorină de la un
prieten din Săvârșin, iar a doua zi obține și un exca-
vator de la Autobaza CFR din Timișoara cu ajutorul
căruia vor fi deshumate cele nouă cadavre.
În dimineaţă zilei de 14 ianuarie, pe lângă familie
erau prezenţi în Cimitirul Eroilor 30 de colegi şi fratele
Adrian venit din Constanţa, unde făcea stagiul militar, şi
câţiva ziarişti. Groapă comună avea 13 metri, morţii
erau aliniaţi şi fiecare avea câte o cruce. Pe crucea lui
Sorin Leia scria „Bărbat erou, în etate de 20 – 30 de
ani.” Atmosfera era apăsătoare, aşa cum o descrie şi
217
Ibidem
102
corespondentul ziarului Renaşterea Bănăţeană: „Du-
minică mi-a fost dat să trăiesc cea mai zguduitoare clipă
din viaţă mea. În Cimitirul Eroilor, am fost martorul
descoperirii unei mari gropi comune... Oamenii, cei care
nu plâng sunt mai tot timpul în mişcare, întrebându-se
straniu, dar adevărat: «O fi şi mortul meu pe aici?».
Unii îşi recunosc pe cei dragi deşi cu greu o pot face,
chipul şi trupul lor sunt strivite, maltratate şi împuşcate.
Cad asupra sicrielor, îi îmbrăţişează, îi sărută. Nimeni
nu le reproşează nimic! Nici că le pasă de duhoarea ce
se ridică din groapă, provenită de intrarea cadavrelor în
putrefacţie”.218
Sorin Leia a fost găsit abia după-amiază, moment
în care tatăl său a exclamat: „Ăsta e mortul meu, este
fiul meu Sorin, a lucrat la Solventul, ca operator. Ştiu
doar atât, că a fost împuşcat pe treptele catedralei pe
data de 18 decembrie. A căzut peste o studentă care ar
fi încercat să-l tragă după ea, dar a căzut și ea răpusă
de gloanţe. O cheamă Dorina (sau aşa ceva), unii au
recunoscut-o, ar fi şi ea în această groapă comună.
Vreau să-i facem o înmormântare după datină, o
merită!”.219
Într-adevăr, Sorin Leia a fost dus în Tomeşti şi
înmormântat după datină în cimitirul din Tomești sat,
luni, 15 ianuarie 1990.
218
”Renaşterea bănăţeană”, an I, nr. 11 din 16 ianuarie 1990, p. 3
219
Ibidem
103
4. CINE L-A UCIS PE SORIN LEIA?
Momentul în care s-a tras asupra lui Sorin Leia a

rămas controversat şi la aproape 25 de ani de la acele
evenimente. Astfel dacă, în prima lucrare care tratează
subiectul revoluției timişorene, Titus Suciu consemnează
ora 16:30220, preotul Ioan Botău, administratorul cate-
dralei, vorbeşte de ora 17:15221, Gheorghe Ciocan de
intervalul 17:00-17:30222, iar cpt. Grigore Tașcău de ora
18:30223.
La fel de controversat, chiar enigmatic, a rămas
până astăzi numele criminalului care a apăsat pe
trăgaci, pentru că justiţia nu s-a pronunţat în acest sens.
Nu puţine au fost declaraţiile celor care, aflaţi
atunci în perimetrul catedralei, considerau că aupra lui
Sorin Leia s-a tras din zona dispozitivului „D 1” al
Ministerului de Interne, format din miliţieni şi trupe de
securitate. Mai mult, unii martori ai evenimentului
indentificându-l pe maiorul de miliţie, Ioan Sucală.
Astfel, Gelu Marinel Bindileu susţine că l-a vă-
zut pe maiorul Sucală, când trăgea spre catedrală;
„Declar și sunt sigur ca l-am văzut si pe cetățeanul
care l-a atenționat pe Luca, care am aflat că se numește
Sucală și că era maior, cum avea țeava de la pistolul
mitralieră indreptată spre treptele de la catedrală și a
inceput să tragă şi el”224
Fără a-l nominaliza pe Sucală, şi Nova Bataniaț,
consilier juridic, la Opera Română din Timişoara, de-
220
Titus Suciu, Reportaj..., p. 196
221
”Expres Magazin”, an II, nr. 30, 31 iulie-6 august 1991, p. 13
222
A.M.R.T., Declaraţia lui Ciocan Gheorghe din 14 martie 1990
223
”Timişoara”, an I, nr. 10 din 15 februarie 1990, p. 4
224
A.M.R.T., Declaraţia lui Gelu Marinel Bindileu din 19 martie 1990
104
clara că a văzut când s-a tras din spatele cordonului de
militari îmbrăcaţi în albastru, unde se afla şi maiorul
Sucală: ”In spatele primului cordon de militari îmbră-
caţi în albastru l-am văzut pe numitul Sucală pe care îl
cunoşteam din vedere şi ştiam că lucrează la miliţia
municipiului Timişoara. Aceasta era îmbracat în uni-
formă dar nu pot preciza ce grad avea. Am sesizat
faptul că acesta discuta la o staţie Storno (radioemisie)
dar nu am putut să înţeleg din modul în care discuta cu
cine şi ce discuta. După cîteva minute în timp ce
priveam spre catedrală a venit inginerul şef de la
SUGETC Timiş Dudă Tulbure cu care mă cunoşteam
şi am schimbat 2 vorbe. I-am spus că merg la serviciu
iar acesta mi-a confirmat că a venit să vadă cum arată
centru, se referea la faptul că cu o zi înainte se de-
clanşaseră evenimentele de la Timişoara. Am observat
în aceste momente cum cordonul de militari îmbrăcaţi
în albastru s-a dat la o parte iar cei îmbrăcaţi civil din
spatele acestora au declanşat foc spre tinerii postaţi pe
treptele catedralei.”225
Mult mai tranşant a fost soldatul Mitică Cucu,
aflat atunci într-un cordon de militari coordonaţi de
ofiţeri şi subofiţeri de miliţie ce avea drept obiectiv să
împiedice accesul în Piața Operei. El declara la 25
ianuarie 1990: „În jurul orelor 15, 30, eu personal i-am
văzut pe cei doi ofițeri, respectiv pe maiorul Sucală și
lt. col. Stroia Ioan, când au început să tragă în plin în
populația aflată în fața Catedralei și pe treptele Ca-
tedralei. În momentul în care cei doi ofițeri au deschis
focul, am obsevat o persoană care a căzut la sol, apoi
încă o persoană a căzut și pe unul l-am văzut rănit la
225
Ibidem, Declaraţia lui Nova Bataniaţ din 9 ianuarie 1990
105
picior. După circa 5-10 minute după ce ofițerii au
deschis focul, au început să tragă și subofițerii din
dispozitiv. După părerea mea subofițerii au tras unii în
cer și unii în populație, dar nu pot spune acest lucru cu
certitudine. L-am observat și pe serg. maj. Daniliuc
când a tras în populație, după ce inițial a tras în cer.
După ce au tras ofițerii cei doi și subofițerii, au trecut
câteva mașini de salvare care au strâns persoanele
căzute, fără să pot preciza dacă erau morți sau răniți.
După aceea, noi fiind în dificultate, a intervenit armata,
care a circulat cu T.A.B-urile, au aruncat grenade
lacrimogene și apoi a tras și armata în populație.
Atunci când au tras ofițerii și subofițerii de
miliție, s-a tras în plin asupra populației, de la o
distanță de 20-30 de metri. În timp ce trăgeau organele
de miliție ni s-a strigat și nouă, militarilor, să tragem.
Nu știu dacă colegii mei au tras sau nu. De frică am
tras și eu un foc de armă în sus, fără să lovesc pe
nimeni.”226
Pentru că a fost chemat de mai multe ori la
Procuratură şi a dat declaraţii contradictorii, soldatul
este reaudiat şi i se ia o nouă declaraţie despre impli-
carea maiorului Sucală în represiunea de la catedrala:
”Faţă de această situaţie, declar încă o dată că în seara
de 18.12.1989 am văzut în faţa catedralei, în zona
brazilor, un lanţ de trăgători care la un moment dat au
început să tragă, dar nu l-am văzut trăgînd pe Daneliuc
şi Stroe, dar sunt sigur că în lanţul respectiv, era cum
am declarat şi în declaraţiile date pînă în prezent, era
mr. Sucală, care a tras spre catedrală, unde se afla un
grup mare de persoane. De altfel, eu pe acesta l-am
226
Ibidem, Declaraţia lui Mitică Cucu din 25 ianuarie 1990
106
recunoscut şi din poze, iar în seara cînd s-au petrecut
faptele nu mai reţin daca avea sau nu grade pe umăr, dar
cineva spunea că se numeşte mr. Sucală.”227
Pentru că procuratura militară Timişora a constatat
că asupra soldatului Mitică Cucu s-au făcut presiuni
din partea conducerii unităţii militare 05543 Timişoara
„pentru o retractată declaraţie dată din care rezultă
vinovăţia maiorului Sucală Ioan”, procurorul şef Petru
Izdrescu a solicitat în 26 martie 1990 Direcţiei Pro-
curaturilor Militare, mutarea soldatului la o unitate din
cadrul Ministerului Apărării Naţionale.228
Se cuvine a se menţiona şi faptul că, potrivit
Rechizitorului de trimitere în judecată a maiorului
Sucală, cu ocazia prezentării de către procuror a în-
vinuirilor care i se aduc, maiorul a modificat de-
claraţia soldatului Mitică Cucu „în sensul că, acolo
unde era trecut numele său, a tăiat cu pixul aceată
menţiune (a se vedea în acest sens procesul verbal şi
declarațiile de la fila 51-54 verso dosar)”.229
Ionel Damian, șef de unitate la Bufetul „Expres”
de lângă catedrală, declară că în 19 decembrie 1989 a
avut o discuție cu mr. Sucală, care a venit în unitate
pentru a da un telefon și l-a întrebat ce se va întâmpla
cu cei care au produs dezordine în zilele precedente și
acesta i-a răspuns că „dacă este nevoie, îi vom lichida
pe toți, întrucât avem ordin să tragem”.230
Printr-o adresă trimisă Poliției Județene Timiș,
șeful Procuraturii Militare Timișoara, maior de justiție
Petru Izdrescu, informa conducerea Poliției că „prin
227
Ibidem, Declaraţia lui Mitică Cucu din 14 martie 1990
228
Ibidem, Dosar nr. 35/P/2005, vol. II, f. 99
229
Ibidem, f. 63
230
Ibidem
107
rezoluția din 22.03.1990 s-a dispus începerea urmării
penale pentru infracţiunea de complicitate la genocid,
p.p. de art. 26 c.p. rap. la art. 357 al. 1 lit „a” din codul
penal, săvârşită de către maior SUCALĂ IOAN. S-a
reţinut în fapt că în seara de 18.12.1989 în timp ce
comanda dispozitivul nr. 1 a deschis focul cu pistolul
mitralieră împotriva unor demonstranţi care se aflau pe
treptele Catedralei omorând un tânăr.”231
În baza declarațiilor menționate mai sus și a altor
mărturii și înscrisuri, în 30 martie 1990, procurorul
Pavel Morariu a întocmit „Referatul cuprinzând cerce-
tările efectuate în cauza privind pe mr. de poliție
Sucală Ioan, învinuit pentru săvârșirea infracțiunii de
genocid p.p. de art 357, al. I, lit. «a» din c.p.”, în care
precizează că „în jurul orelor 15,30-16,00 demonstranţii
care se aflau în faţa Catedralei având lumânări aprinse,
auzind focuri de armă din apropierea Operei au început
să scandeze „Jos dictatorul, nu trageţi, armata e cu noi”
şi în consecinţă dispozitivul condus de către mr.
SUCALĂ IOAN s-a desfăşurat în formaţia „în lanţ” la
aproximativ 50-60 m de catedrală.
Mr. SUCALĂ IOAN a fost îmbrăcat până la
orele 14-14,30 în ţinută militară având caschetă pe cap,
după care cu ajutorul unui cunoscut şi-a adus de acasă
o scurtă de culoare albastră, iar pe cap, unii martori
susţin că, l-au văzut având caschetă, cască metalică cu
însemnele „miliţiei” sau ceva de culoare închisă.
De menţionat că inculpatul avea în primire
pistolul mitralieră cu seria BM nr. 3077 şi 4 încărcă-
toare cu 120 cartuşe de război 7,62 mm şi o staţie de
radio-emisie (a se vedea procesul verbal de constatare
231
Ibidem, f. 133.
108
din 15.03.1990 fila 70 din care rezultă că SUCALĂ
IOAN a ridicat în dimineaţa de 18.12.1989 muniţia şi
armamentul la care ne-am referit).
În acele împrejurări la un moment dat, grupul de
demonstranţi au scandat cu glas mai ridicat lozinci cu
caracter democratic, şi ca urmare, după o scurtă con-
vorbire radio, mr. SUCALĂ IOAN a îndreptat pistolul
mitralieră spre treptele Catedralei şi a început să tragă
împreună cu alte persoane înarmate”.232
În același document se precizează că: ”La data
de 22.12.1989 după căderea dictaturii mai mulţi lucră-
tori de miliţie au predat armamentul şi cătuşele din
dotare, dar învinuitul cu toate că în perioada
20-22.12.1989 a stat în sediul Poliţiei şi-a introdus
armamentul şi cătuşele în fişet.
La data de 25.12.1989 după ce a procurat
muniţia lipsă şi a luat măsuri de curăţire a armei, mr.
SUCALĂ IOAN a întocmit o „dovadă” prin care a
menţionat că a predat întreaga muniţie şi armamentul
din dotare şi după ce a cerut unui coleg de serviciu pe
nume mr. SAVA VIOREL să o semneze, a prezentat-o
gestionarului m.m. PANTEA A. Şi a cerut să o semneze,
dar acesta a refuzat (fila 92 şi declaraţia m.m. PANTEA
A. de la fila 98).
Fiind audiat mr. SUCALĂ IOAN a declarat că
nu a folosit armamentul în ziua de 18.12.1989 şi că nu
a tras deloc cu acesta”.233
Demn de a fi remarcat este și următorul pasaj
din Referat: „Întrucât în seara de 18.12.1989 din
apropierea catedralei au mai fost ridicate cadavre care
232
Ibidem, f. 10
233
Ibidem, f. 12
109
au fost transportate în locuri necunoscute, nemulţumit
de faptul că, LEIA SORINEL urma să fie ridicat de
către maşina salvării, maior SUCALĂ IOAN s-a
apropiat de asistenta «STROE CRINELA care a venit
la aceasta şi i-a cerut să se mişte mai repede întrucât
în caz contrar o va împuşca»”234
În concluzia Referatului se consemnează: „Fapta
mr. SUCALĂ IOAN de a deschide focul cu pistolul
mitralieră în seara de 18.12.1989 împotriva unui grup
de demonstranţi care se aflau în faţa catedralei cu
scopul de a-i distruge în parte, situaţia în care a fost
împuşcat numitul LEIA SORINEL, întruneşte în drept
trăsăturile constitutive ale infracţiunii de genocid p.p.
de art. 357 al. 1 litera „a” din codul penal.
În conformitate cu prevederile art. 226 al. 3 din
c.p.p., urmează a se solicita de la D-nul Ministru de
Interne avizul pentru punerea în mişcare a acţiunii pe-
nale şi arestarea preventivă a învinuitului mr. SUCALĂ
IOAN”.235
În Rechizitoriul întocmit de Barbu Răzuși,
procuror militar din Procuratura Militară Timișoara, pe
baza materialului de urmărire penală, se arată că: „În
jurul orelor 17,30 când afară începea să se întunece,
mulţimea de demonstranţi aflată pe treptele catedralei
şi-a intensificat activitatea de scandare a lozincilor cu
caracter democratic, situaţie în care inculpatul maior
rez. SUCALĂ IOAN a avut o convorbire prin staţia
radio emisie-recepţie după care a devenit agitat, a
îndreptat arma spre demonstranţii de pe treptele cate-
dralei şi a început să tragă împreună cu alte persoane
234
Ibidem, f. 11
235
Ibidem, f. 16
110
înarmate. În urma declanşării focului unul dintre cartuşe
a rănit mortal pe tânărul LEIA SORIN în vârstă de 22
ani care a căzut pe treptele catedralei de unde a fost luat
şi dus de alţi demonstranţi în incinta acesteia. Victima a
fost transportată la Spitalul judeţean Timiş cu auto-
sanitara 31-TM-7018 condusă de conducătorul auto
Bozgan Ioan, în vederea autopsierii”236
Potrivit aceluiași Rechizitoriu, vinovăția mr.
Sucală ar rezulta din mai multe probe: „declaraţiile
martorului sold. CUCU MTITICĂ (olografă şi luată de
procuror la data de 25 ianuarie 1990) precum şi cele-
lalte declaraţii date procurorului militar la datele de
12.02.1990 şi 14.03.1990 în care acesta susţine
constant că l-a văzut pe inc. maior în rez. SUCALĂ
IOAN că a deschis foc asupra demonstranţilor aflaţi pe
treptele catedralei în ziua de 18 decembrie 1989 (vezi
declaraţii fila 51-57 dosar);
- declaraţiile martorului sold. NICOLA ADRIAN
din datele de 26 ianuarie 1990 şi 12 februarie 1990 din
care rezultă că la data de 18.12.1989 l-a văzut pe inc.
maior rez. SUCALĂ IOAN când împreună cu alţi sub-
ofiţeri din subordinea sa au deschis foc asupra de-
monstranţilor ce se aflau în faţa catedralei (fila 72-73
dosar);
- declaraţiile martorilor Jurcuţiu Pavel şi Man
Gheorghe (fila 93, 100, 101 dosar) care se coroborează
cu declaraţia martorului sold. CUCU MITICĂ în sensul
că, l-au văzut pe inculpat în lanţul de trăgători, după care
s-a deschis foc asupra demonstranţilor de la catedrală;
- declaraţiile martorului Bindileu Gelu Marinel
(fila 79, 81 dosar) din conţinutul cărora rezultă că, la
236
Ibidem, f. 61
111
data de 18 decembrie 1989 pe la ora 15,30 colegul său
Luca Ioan a avut o discuţie cu un subofiţer de sub
comanda inculpatului SUCALĂ IOAN şi la circ 10
minute, în magazin a venit inculpatul, care după ce i-a
notat datele de stare civilă, l-a ameninţat, după care a
plecat spre catedrală şi l-a văzut cum împreună cu alţi
subordonaţi, au deschis foc spre catedrală unde se afla
mulţimea de manifestanţi. Acelaşi martor relevă faptul
că, atunci când inculpatul a ajuns în faţa catedralei şi-a
pus pe cap casca metalică de culoare albă cu inscripţia
„Miliţia”, cască prevăzută cu mască în partea din
faţă”.237
De aceea, procurorul militar Barbu Rezuș dis-
pune: „Trimiterea în judecata Tribunalului militar teri-
torial Bucureşti în stare de arest a inc. maior în rez.
SUCALĂ IOAN, fiul lui Gligor şi Nastasia, născut la
27.01.1941 în Finiţel judeţul Cluj, cetăţean român,
studii facultatea de drept, căsătorit, are un copil major,
fără antecedente penale, fost ofiţer de poliţie, domi-
ciliat în Timişoara str. Rusu Șirianu, nr. 10, pentru
infracţiunea de omor calificat p.p. de art. 175 lit „e”
cod penal”.238
Ioan Sucală, arestat prventiv în mai 1990 cât şi
soţia sa Cornelia Sucală, au făcut mai multe solicitări
Procurorului General al României solicitând revocarea
arestării preventive, expertizarea chimică şi balistică a
armei pe care a avut-o în dotare în 18 decembrie 1989,
exumarea cadavrului lui Sorin Leia şi efectuarea
expertizei medico-legale în vederea localizării lezi-
237
Ibidem, f. 62
238
Ibidem, f. 65
112
unilor, identificarea tipului de armă şi a unghiului de
tragere.239
Prin ordonanţa dată în 15 martie 1991 Cosnean
Gheorghe, procuror militar la Procuratura Militară
Timişoara a dispus scoaterea de sub urmărirea penală a
inculpatului maior (rez.) Ioan Sucală, “întrucât fapta a
fost comisă de o altă persoană”, dosarul înregistrându-
se la cauze cu A.N. [autor necunoscut]. Decizia a avut
următoarea motivaţie: “Probele administrate, reliefeaza
aspectul ca, cel care a tras asupra celor trei, nu este,
maior (r.) Sucală Ioan. Acesta nu are semnalmentele
descrise de victimă,240 mai mult, inculpatul când a
predat arma, aceasta nu avea urme de tragere, iar
muniția a avut-o completă. În acest sens, a întocmit și
un act cu armurierul M.M. Pantea Abrozie, în data de
25.12.1989 (fila 132-133). Tot o astfel de dovada a
întocmit și ofițerul Sava Viorel (fila 134).”241
Printr-o altă Ordonanţă col. Petru Izdrescu a
dispus deshumarea cadavrului victimei Sorin Leia
pentru lămurirea împrejurărilor în care a decedat,
deoarece în raportul medico-legal se preciza că
diametrul orificiului de intrare este de 7 mm, mai mic
decât diametrul gloanţelor folosite de militari. Ex-
humarea efectuată în cimitirul din Tomeşti în 2 aprilie
1991 în prezenţa familiei, de către ofiţerul criminalist
Ionel Drinovan de la Poliţia Municipiului Lugoj şi
pocurorul militar Romeo Bălan nu a fost concludentă
pentru că orificiul de intrare măsurat pe craniu era în
239
Ibidem, f. 42
240
Este vorba de Gliguţă Avram
241
Ibidem, Dosar 35/ P/2004,vol. II, f. 332
113
jur de 8 mm, corespunzător gloanţelor folosite curent
de forţele armate.242
În 27 martie 2004 revoluţionarul Mariu Mioc
prezent la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie unde se
judeca procesul generalilor Chiţac şi Stănculescu, află
din pledoaria avocatului Ioan Dan, fost procuror militar
cu gradul de general, că în cazul împuşcării lui Sorin
Leia s-a dispus scoaterea de sub urmărirea penală a
maiorului Ioan Sucală, fiindcă la deshumarea cadavrului
s-a constatat că direcţia de tragere a fost de sus în jos.
După ce coroborează această informaţie cu mărturia lui
Gliguță Avram, potrivit căreia atunci când a fost
împuşcat Sorin Leia se afla în poziţie ghemuit, Mioc
solicită Parchetului Militar Timişoara redeschiderea
dosarului morţii lui Sorin Leia. 243 Din păcate, răspunsul
primit nu a schimbat datele problemei: “În cadrul
cercetărilor ce se efectuează vor fi luate în considerare
şi ipotezele prezentate de dvs. în plângere.244
În literatura de specialitate s-a acreditat şi
ipoteza potrivit căreia asupra tinerilor de pe treptele
catedralei s-a tras din zona dispozitivului situat între
Primărie şi Cinematograful “Capitol”, unde se aflau
forţe ale armatei coordonate de generalul Mihai
Chiţac. Mai mult, potrivit declaraţiei caporalului
Cătălin Marin, din U.M. 01233 Buziaş cel care a tras
asupra tinerilor a fost chiar generalul: “Mă aflam în
faţa catedralei pe data de 18. 12. 1989, când a apărut o
maşină tip “Aro”din care a esta coborât un general,
(mai târziu am aflat că era generalul Chiţac) însoţit de
242
Romeo Bălan, op. cit... p. 91
243
A.M.R.T, Dosar 35/P/2004, vol. II f. 354
244
Ibidem, f. 353
114
doi civili îmbrăcaţi în costume negre. Domnul general
avea un pistol-mitralieră pe care îl ţinea de uluc. El a
venit atunci când manifestaţiile de pe treptele ca-
tedralei luau o tot mai mare amploare. Mulţimea de-
monstra cu lumânări aprinse, striga “Armata e cu noi”,
“Noi suntem poporul”, “Jos Ceauşescu”. Domnul ge-
neral se plimba şi zâmbea ironic. Pot spune cu
siguranţă deoarece eram foarte aproape de el. Atunci
domnul general a zis: “La canaille astea le trebuie re-
voluţie? Las’ că le arătăm noi revoluţie!” Şi a tras foc
automat spre catedrală. Atunci, mulţimea s-a tras
intând înapoi în ineriorul catedralei. Se auzeau strigăte
ca “Ucigaşilor”, “Criminalilor” şi cineva a strigat “Che-
maţi o salvare” (cred că era vorba de o ambulanţă). Şi
probabil au fost şi victime.”245
Dincolo de variantele susţinute un lucru este
cert: În decembrie 1989 la Timişoara a tras şi Armata
şi Securitatea şi Miliţia. Evident nu trebuie culpa-
bilizate aceste instituţii în totalitate dar trebuie pe-
depsiţi acei NEOAMENI care au lucrat în aceste
instituţii şi au tras în semenii lor pentru a impiedica
căderea unui regim criminal.
Dacă nici după 20 de ani justiţia română nu a
putut sau nu a dorit să-l pedepsească pe criminalul care
l-a ucis pe Sorin Leia, cei apropiaţi eroului martir de
pe treptele catedralei, mai pot doar spera în dreptatea
justiţiei divine.
245
Şase zile care au zguduit România. Ministerul de Interne în
decembrie 1989, coordonator Ion Pitulescu, Bucureşti, 1995, p. 98
115
5. OMAGIU EROULUI MARTIR
Uciderea lui Sorin Leia a produs durere și emoție

în rândul apropiaților, acelor care l-au cunoscut, dar și
în rândul celor care au aflat întâmplător despre tragicul
eveniment petrecut în 18 decembrie 1989 pe treptele
catedralei ortodoxe din Timișoara.
Cei dintâi care au evocat și comemorat tragicul
eveniment și au transmis generațiilor de elevi exemplul
sacrificiului pe altarul libertății, au fost profesori ai lui
Sorin Leia, de la școlile din Margina, Făget și Tomești.
După ce profesoara de istorie Mărioara Ceaușescu l-a
integrat pe Sorin Leia în rândul eroilor din comuna
Margina, într-un fotomontaj prezentat în holul școlii,
în anul 2001 a introdus un medalion ”Sorin Leia” în
”Amintiri... care dor”, publicată la Editura Dacia Europa
Nova din Lugoj.
În primul număr al ziarului ”Făgețeanul”, dedi-
cat aniversării a 40 de ani de la înființarea liceului
”Traian Vuia” Făget și tipărit în decembrie 1994, prof.
Olga Brașovan a evocat jertfa și simbolul simbolul
fostului elev al școlii făgețene.
După ce în ședința Consiliului Local Făget din 3
septembrie 2001 s-a hotărât ”executarea unei plăci
comemorative eroului Sorin Leia, căzut în Revoluția din
Decembrie 1989”, în 18 decembrie 2001, placa come-
morativă a fost sfințită de către preoții Bujor Păcurar
(protopop), Doru Milostean și Ioan Jurj și dezvelită de
către primarul orașului Făget Dorel Covaci și directorul
liceului Dumitru Tomoni. Placa este confecționată din
marmură albă, cu efigia eroului și cu următorul text:
116
”ÎN MEMORIA FOSTULUI ELEV SORIN
LEIA, UCIS ÎN DECEMBRIE 1989, PE
TREPTELE CATEDRALEI DIN TIMIȘOARA, ÎN
TIMP CE STRIGA DEȘTEAPTĂ-TE, ROMÂNE!
ȘI ARBORA DRAPELUL NAȚIONAL. 18
DECEMBRIE 2001”.
Dezvelirea plăcii s-a făcut în prezența membrilor
familiei, a autorităților locale, a elevilor și profesorilor
liceului,, în cadrul unei manifestări cultural-religioase
organizate de către Primăria orașului Făget, Proto-
popiatul Făget, Liceul Teoretic ”Traian Vuia” și Des-
părțământul Făget al ”Astrei Bănățene”, după următorul
program:
- Ora 12.00 – Cuvînt de salut rostit de primarul
orașului, protopopul Făgetului și directorul
liceului.
- Ora 12.30 – Dezvelirea plăcii comemorative
”Sorin Leia”
- Ora 13.00 – Vernisajul expoziției de icoane pe
sticlă pictate de elevii claselor VII-VIII
- Ora 13.15 – ”Pe Domnul lăudăm!”, spectacol
de colinde susținut de elevii claselor a VII-a
- Ora 13.30 – Lansare de carte: Aurel Turcuș,
Descinderi în cultura populară, Timișoara,
Edit. Excelsior, 2001
Din anul 2001 și până în prezent, indiferent de cei
care au condus primăria sau liceul din Făget, în fiecare
an, în luna decembrie, Sorin Leia a fost evocat și omagiat
la Făget, în prezența unor revoluționari sau profesori
universitari de prestigiu. Astfel, în 18 decembrie 2004, la
împlinirea a 15 ani de la Revoluția din Timișoara, s-a
organizat la Csa de Cultură din Făget un simpozion
județean în memoria lui Sorin Leia, la care au participat:
prof. univ. dr. Ian Munteanu (”Momente timișorene
117
16-22 decembrie 1989. Aprecieri personale”), conf.
univ. dr. Nicolae Secară (”Martor la revoluție”), lector
univ. drd. Camil Petrescu (”Presa românească în zilele
Revoluției din 1989”) și prof. Dumitru Tomoni (”Sorin
Leia, o jertfă inutilă?”). cu această ocazie a fost lansat
nr. 4 al revistei RESTITUTIO, editat de Liceul Teoretic
”Traian Vuia” Făget (prof. Dumitru Tomoni, Mihaela
Popovici, Carmina Malancea și Ștefan Borș) și dedicat
eroului martir Sorin Leia.
Sub titlul: ”Făgețenii nu-și uită eroii”, publicația
lugojeană ”Redeșteptarea” consemna în nr. 811 din 28
decembrie 2006: ”În data de 21 decembrie, de la orele
12, amfiteatrul Liceului Teoretic ”Traian Vuia” din
Făget a fost gazda simpozionului Timișoara – De-
cembrie 1989. Au susținut comunicări, prof. univ. dr.
Ioan Munteanu, care a vorbit despre momentele re-
voluției timișorene în perioada 16-22 decembrie 1989,
lector univ. dr. Camil Petrescu - Presa românească în
zilele Revoluției din 1989, ec. Ioan Savu – Timișoara,
decembrie 1989. Revoluție trăită. și prof. dr. Dumitru
Tomoni - Sorin Leia, o jertfă inutilă?, care a dedicat
prelegerea eroului martir Sorin Daniel Leia, născut la
Tomești, care a fost împușcat în data de 18 decembrie
pe treptele Catedralei Mitropolitane, la vârsta de doar 22
de ani, în timp ce cânta Deșteaptă-te, românenși flutura
un steag în mijlocul unui grup de tineri. La încheierea
simpozionului, corul liceului pregătit de prof. Adela
Răchițan a susținut un concert de colinde, după care
întreaga asistență a participat la vernisajul expoziției de
icoane pe sticlă pictate de elevii instituției făgețene”.
În 24 septembrie 2010bam inițiat demersurile atât
către Consiliul Local Tomești cât și către Consiliul de
administrație al Școlii cu clasele I-VIII Tomești pentru a
analiza ”oportunitatea schimbării denumirii Școlii cu
118
clasele I-VIII Tomești în Școala cu clasele I-VIII ”Sorin
Leia” Tomești”. Pentru că autoritățile, inclusiv condu-
cerea Înspectoratului Școlar Județean Timiș, au răspuns
favorabil și școala a luat numele eroului martir, în 20
decembrie 2010 s-a organizat atât la liceul din Făget cât
și la școala din Tomești o manifestare omagială mai
amplă. Au participat la această manifestare revoluționarii
Virgil Hosu, președintele A.L.T.A.R., Ioan Savu și
Sabin Marieș, protopopul Bujor Păcurar și preotul Ioan
Jurj, părinții Aurica Ilițoni și David Leia, primarul
orașului Făget, prof. Marcel Avram, primarul și vice-
primarul comunei Tomești, Eugen Cernescu și Costel
Medelean, elevi și profesori.
Manifestarea a debutat la liceul din Făget prin
depunerea de coroane de flori la placa comemorativă
din holul liceului și evocarea evenimentelor din
decembrie 1989 și a continuat la școala din Tomești.
După cuvântul de bun venit rostit de către directorul
școlii, prof. Dana Steier, a urmat un program de colinde
susținut de corul școlii sub îndrumarea doamnei prof.
Zoica Nicorici și apoi s-a dezvelit o placă comemorativă
sfințită de preoții Ioan Nicorici, Adrian Magheț, și
Romel Neamțu.
Sorin Leia este prezent și în memoria timișo-
renilor printr-o placă comemorativă montată la intrarea
în Catedrala Ortodoxă și printr-o stradă ce-i poartă
numele în semn de recunoștință.
Sperăm că această lucrare să sensibilizeze și
autoritățile locale pentru a întreprinde demersurile
necesare ce se impun pentru ca și o stradă din Făget
să-i poarte numele și să-i eternizeze memoria.
119
120
ADDENDA
121
122
REVOLUŢIONAR MARTIR –
LEIA SORIN DANIEL – FIŞA BIOGRAFICĂ
A căzut eroic în 18 decembrie 1989, în jurul orei

16:30, împuşcat în frunte de către lunetiştii securităţii
în timp ce striga: “Deşteaptă-te române!” şi flutura un
tricolor în mijlocul unui grup de tineri, care se aflau pe
treptele Catedralei ortodoxe din Timişoara.
S-a născut la 24 septembrie 1967 în comuna
Tomeşti, judeţul Timiş, părinţii fiind LEIA DAVID
ILIE şi LEIA AURICA. În ultimul timp locuia la
Căminul de nefamilişti al C.P. Solventul, nr. 3, camera
73, din strada N. Titulescu, nr. 21 A.
Trupul neînsufleţit a fost iniţial depus în
Catedrală de către tinerii din grupul respectiv. O
studentă, ce nu şi-a spus numele, a venit cu buletinul la
cămin şi a povestit împrejurările în care a fost ucis.
Colegii lui de serviciu au venit a două zi, de dimineaţă,
la Catedrala, dar n-au găsit trupul.
Părinţii lui, tatăl LEIA DAVID ILIE şi mama
ILIŢONI AURICA (recăsătorită) au venit la
Timişoara, l-au căutat în toate morgile spitalelor din
Timişoara, dar până în prezent (12 ian. 1990) nu l-au
găsit nicăieri. Au lăsat o fotografie cu datele respective
în cutia de corespondenţă de la spitalul judeţean.
(Titus Suciu, Reportaj cu sufletul la gură , Timişoara, 1990, p. 157)
123
CLIPE DRAMATICE, CARE NU SE UITĂ
Aş dori să relatez momentele trăite în după –

amiaza zilei de 18 decembrie în faţă Catedralei. Am să
încerc să relatez cele întâmplate până la cel mai mic
amănunt pe care l-am reţinut. Am fost tot timpul lucid,
nu m-am pierdut cu firea şi am încercat să reţin cât mai
mult. Sper ca relatările mele să folosească la o crono-
logie cât mai exactă a evenimentelor petrcute în oraşul
nostru martir.
M-am alăturat grupului din faţa Catedralei îndată
ce acesta a devenit mai consistent. La puţin după ce am
ajuns, o femeie (circa 35 – 38 de ani, în pantaloni de
fâş bleumarin) a ridicat lumânarea în dreptul feţei şi,
pornind înspre militari şi ceilalţi oameni în uniformă,
dinspre Consiliu, a strigat: “Nu trageţi!”, “Şi voi aveţi
părinţi! Şi noi avem copii!” “Voi pe cine apărați?”
“Noi suntem poporul”, “Libertate!”. S-a cântat “Hora
Unirii”, “Deşteaptă-te române”.Ţin să precizez că nu s-
a scandat nimic împotriva regimului: am fraternizat cu
armata, chemând totodată mulţimea de pe trotuare să
ni se alăture. Un bărbat de circa 35-40 de ani a lăsat
bicicleta în faţa treptelor şi ni s-a alăturat zâmbind. A
primit o lumânare. Treceam dintr-o parte în cealaltă
fără să scap prea mult din ochi pe cei 5-6 civili cu
armă la piept aflaţi cu faţa spre noi la circa 50 metri de
Catedrală.Pe poartă ieşeau mereu oameni cu lumânări
în mână, le împărţeau şi le aprindeau. Eram în partea
dinspre “Capitol”, când i-am văzut pe civilii din faţă
cu ţevile armelor îndreptate spre noi şi schimbând
124
priviri - dacă nu şi cuvinte - între ei. Aveam o
presimţire, deşi gândeam că nu au nici cel mai mic
motiv să tragă: de aceea nu i-am provocat în nici un
fel, iar în rândul din faţă erau copii cu lumânări în
mâna.
M-am îndreptat totuşi spre cealaltă parte a
scărilor,trecând prin spatele grupului. Încă nu ajunsesem
în dreptul porţii deschise, când am auzit ambalandu-se
puternicele motoare ale celor două tab-uri din colţ, în
dreptul magazinului de confecţii. Când mi-am întors
privirea treceau în viteză prin faţă Catedralei, iar când se
aflau în apropiere de intersecţie au fost aruncate din ele
petarde lacrimogene;în acel moment cei cinci sau şase
civili înarmaţi au deschis focul asupra noastră. Am
apucat să-i văd pe cei din primele rânduri aplecandu-se.
Am fost printre primii care au intrat (a se citi “sărit”)
înăuntru. În urma mea blocau intrarea 3-4 tineri căzuţi
unul peste celălalt. M-am apropiat de ei şi m-am aplecat
inentionand să-i ajut. Afară se trăgea îndrăcit şi se
auzeau ţipete. M-am întors însă repede în momentul în
care un proiectil a ricoşat din peretele de lângă poartă şi
zbârnăind a trecut pin faţa mea căzând nu departe de
picioarele mele. A fost cules imediat de către al doilea
tânăr din grămadă care încă nu se ridicase. Era un băiat
de vreo 12 ani. Tirul nu încetase. Am privit ceasul, era
16:40, şi am intrat în incăperea propriu-zisă a
Catedralei. Am văzut în stânga, rând la lumânări şi alte
şase persoane în faţa altarului. M-am întors în hol şi am
văzut întins în dreapta (cum ieşeam) un tânăr de peste
25 de ani (!) brunet, îmbrăcat într-un costum negru,
modest, cu pleoapele închise, iar globii oculari ieşiţi
proeminent din orbite. Era împuşcat în tâmplă stânga.
Defapt, fusese “şters” destul de adânc de glonţ. Sângele
se întindea îngrozitor de repede în jurul capului. La doi-
125
trei metri de el, în dreptul intrării în incaparea unde se
aprindeau lumânări, o faţă de vreo 15 ani se ştergea cu o
batistă peste părul înroşit. Avea ochii umezi.
În interior, aproape de uşa care despărţea de hol,
câţiva îl înconjuraseră pe un preot înalt, bine făcut şi-l
implorau să deschidă o uşa laterală. Părintele era
îngrijorat. Zicea “O să spună că v-am înlesnit fuga”, la
care un tânăr de lângă mine i-a replicat: “Dar dumnetata
cu cine ţii?“. Nu cred că l-a auzit, dar s-a îndepărtat
spunând că aduce în curând cheia dinspre “Capitol”. Ne-
am îndreptat înspre acea uşă şi am aşteptat vreo 5 minute.
Am văzut-o pe acea femeie în pantaloni de fâş bleumarin
şi m-am bucurat. A fost adusă cheia, s-a deschis şi doi
bărbaţi au ieşit, incurajând pe cei din spate să-i urmeze,că
nu se trage; dar imediat s-a auzit o rafală dinspre
“Capitol”, iar cei doi au sărit înapoi. Creştea panica în
timp ce un preot închidea uşa. M-am întors. Mai rămânea
uşa dinspre “Central”. Nu se mai auzeau împuşcături. Un
bătrân amplifică panica spunând că suntem înconjuraţi şi
că vom fi arestaţi. M-am îndreptat înspre holul de la
intrarea principală. Părintele acela înalt şi solid s-a
apropiat de poartă a aruncat o privire afară, fără să scoată
capul, şi a închis uşor, apoi a încuiat. Nu a închis deci
poarta spre a împiedica refugierea în Catedrală în timp ce
se trăgea. Eram înăuntru de 10 minute, răstimp în care
cine a vrut a intrat, cine nu a ieşit prin faţă. Deci încă nu
era ora 17. Când s-au închis porţile Catedralei. Am privit
înapoi înspre tânărul întins în hol. Cineva stătea în
genunchi în dreapta lui. Lângă el ardeau lumânări. Am
înţeles că nu mai era în viaţă.
Am văzut apoi că s-a deschis uşa şi în rând câte
unul am ieşit în stradă, în timp ce un sljitor al
Catedralei în halat albastru îşi făcea cruce şi spunea:
“Ajută-i Doamne”.
126
Odată ajuns în stradă aveam impresia că ce se
întâmplase cu noi cu câteva minute în urmă nu era
adevărat. Parcă ieşeam de la un film: tramvaiele
circulau normal, oamenii urcau, coborau, unii râdeau
de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Am traversat pe
trotuarul de lângă parc, unde câţiva tineri care au fost
în Catedrală povesteau unor trecători prin ce trecuseră.
Am recunoscut şi un băiat de vreo 14 ani într-un
hanorac verde deschis, cu o pată de sânge în dreptul
inimii; povestea cum, imediat după ce s-a aplecat, cel
din faţă lui a căzut peste el, împuşcat în cap. Am auzit
apoi din nou motoarele ambalate ale blindatelor
revenind de la intersecţie înspre pod. Am trecut prin
gardul viu de lângă trotuar şi am alergat în zig-zag prin
parc înspre şosea.Militarii de pe blindate trăgeau în
aer. Dinspre centru se mai auzeau împuşcături şi ve-
deam oameni fugind. Am reuşit să ajung în “Maria”de
unde am luat tramvaiul. Era de necrezut cum la 400 de
metri de locul unde mureau oameni pentru libertate,
auzeai discuţii de genul: “Am găsit nişte brânză în
Iosefin”, “Ce film e deseară la sârbi?”etc. Până în piaţă
Bălcescu unde am coborât, nu am auzit nici un cuvânt
despre situaţia prin care tocmai am trecut. Am înţeles
că adevărul are nevoie de timp.
„Renașterea bănățeană” din 22 iunie 1990 CORNEL MOLDOVAN,

muncitor la Ocolul Silvic Timişoara
127
DECLARAŢIA PREOTULUI IOAN BOTĂU,
ADMINISTRATORUL CATEDRALEI
În mod normal, Catedrala are un orar de vară

între orele 6:30 dimineaţa şi 20:30 seara, orar care
iarna ţine doar până la 19:30. În zilele Revoluţiei am
respectat, în principiu acelaşi orar. Doar că existau
anumite dispoziţii de la centru, o anumită vigilenţă
pentru a nu intra oricine de pe stradă să tragă clopotele,
să închidă şi să deschidă uşile Catedralei când doreşte.
Cert e că aceste dispoziţii au fost respectate doar în
parte. Cumpănaş dădea dispoziţii ca atunci când sunt
tulburări în oraş să închidem Catedrala. Am făcut-o
odată, de două ori. În 18 decembrie, însă, când a fost
împuşcat acel tânăr, lumea a fugit înăuntru în
Catedrală, şi oamenii au tras uşa după ei, de frică. O
parte nu s-au refugiat în Catedrala ci au fugit în
parcurile învecinate. Pe cei din Catedrala i-am scos
noi, când s-a mai liniştit şi nu se mai trăgea, pe uşile
laterale. Tot noi am chemat Salvarea pentru tânărul
care, din păcate a murit în Catedrală. Unii aveau
pretenţia să fie deschisă Catedrala toată noaptea şi
spuneau că forţează uşa. Aşa ceva însă nu se putea şi
exista o anumită precauţie. În 17 decembrie am avut
un program normal, ba chiar un concert de colinde. Nu
era multă lume, în Catedrală, majoritatea era pe stradă
și când am auzit că începe să se tragă, am făcut semn
părintelui că tăiem din concert, aşa că am cântat doar
patru - cinci colinde, iar pe la 18:30 am închis. În 18
decembrie, după vecernie, pe la ora 17 s-a întâmplat
128
episodul cu lumea care s-a adăpostit în Catedrala şi
care a închis după ea uşa. Evident, după acea am reuşit
să-i facem scăpaţi pe cei dinăuntru. Apoi, gura lumii
vorbeşte că în acea noapte copiii ar fi fost înşiraţi pe
treptele Catedralei cu lumânări în mână şi împuşcaţi.
Şi că până dimineaţa s-ar fi spălat şi nu ar mai fi rămas
urme. Însă aceşti copii împuşcați nu au fost găsiţi, nici
un părinte nu a revendicat că i-ar fi dipărut copilul. E
drept, se pare că a fost găsit un copil mort pe malul
Begăi, un altul în parc, însă despre un grup numeros nu
există dovezi.
Zvonul a fost lansat încă din 19-20 decembrie,
lumea venea să întrebe; am explicat şi cred şi acum că
interesul pentru lansarea acestui zvon are nuanţe
politice şi confesionale. Unii doreau să ne compromită
să se spună că am fi fost în slujba securităţii. Nu e
adevărat!. Recunosc, au existat ordine categorice de a
închide porţile, noi, însă, nu le-am respectat decât
parţial şi aceasta atunci când veneau oameni de la
centru care să verifice executarea dispoziţiilor.
„Renașterea bănățeană”din 27 august 1992, p. 9
129
MĂRTURII
”După ce la orele 14:00 un securist în civil trage

focuri de intimidare, în aer şi în asfalt, pe strada
Măceşilor şi pe strada Paris, că să împrăştie grupurile
tot mai dense de oameni din centrul oraşului, între
Operă şi Catedrală se înmulţeşte numărul securiştilor
inarmați, îmbrăcaţi în civil, dar şi al oamenilor
oraşului. Semnele bătăliei plutesc în aer. Către 16:30
pe treptele Catedralei,şi în jurul acestora, se adună un
grup de cca. 30 de copii cărora li se adaugă şi foarte
mulţi tineri şi maturi. Copiii flutură un steag tricolor şi
scandează “Jos Ceauşescu!”, “Vrem o ţară liberă!”,
“Libertate!”. Sunt peste o mie de oameni în jurul Ca-
tedralei. Gheorghe S. relatează cum a împărţit lu-
mânări luate din Catedrală celor de pe scări. Unii
martori susţin că focul asupra celor de pe scări a fos
deschis dintr-un transportor blindat. Alţii că s-ar fi tras
prima rafală dintr-o maşină ARO care a trecut prin faţa
lăcaşului sfânt. În faţa Catedralei dincolo de carosabil,
se afla un cordon de trupe înarmate. După primele
focuri, copiii şi o parte dintre oameni se refugiază în
Catedrală şi după coloanele de la intrarea acesteia.
Alţii se adăpostesc în Parcul Cantral al Catedralei, că
şi în bufetul Expres din colţ. Pe treptele Catedralei
zace un tânăr împuşcat în cap. Balta de sânge din acel
loc se mai vedea şi a două zi. În Catedrală, un rănit
grav este îngrijit de o femeie şi o adolescenţă. Este
chemată Salvarea, dar forţele represive interzic accesul
ei la treptele Catedralei, ameninţând că vor trage.
130
Ofiţerul sau subofiţerul din Ministerul de Interne care
ameninţă şoferul Salvării este reunoscut de un
manifesant: cu o seară înainte, în civil spărgea vitrine.
Gheorghe S. are curajul să înfrunte forţele de repre-
siune şi dirijează maşina Salvării în faţă lăcaşului, ca
să fie transportat rănitul. După aceea fuge în Pacrul
Central. Pe străzile din jurul parcului se învârtesc
transportoarele blindate care trag cu armamentul de
bord asupra oamenilor din parcuri, aruncă petarde şi
gaze lacrimogene. Din Catedrală mulţi ies pe uşile din
spate şi fug în parcul acesteia. Tirul continuă în zona.
Se înregistrează răniţi şi morţi.”
„16-22 decembrie 1989: O cronica a Revoluției din Timșoara”

întocmită de Florin Medeleț si Mihai Ziman, in „Magazin Istoric”,
serie noua, nr. 5, mai 1990, p. 3-4.
131
UŞILE AU FOST DESCHISE
Timişoara, 18. 12. 1989. La Catedrala Mitropoliei

e linişte şi pace. De la cinematograful “Timiş”, la staţia
de taximetre se găseşte dispus un cordon de militari, iar
de la magazinul “Select”, la magazinul de confecţii, un
cordon de miliţieni, securişti şi grupul “antiterorist”.
După ora 15:30 au început să vină din toate părţile
oraşului grupuri mici de tineri şi tinere şi, mai rar,
oameni în vârstă.Uşile Catedralei erau deschise, în
interior ardea lumina. Unii tineri intrau în incintă, alţii
rămâneau în faţa parcului, strângându-se în grupuri din
ce în ce mai mari. În jurul orei 18:30 din Catedrala au
ieşit mulţi tineri cu lumânări aprinse şi s-au oprit pe
scări. La început temători mai apoi cu tot mai mult
curaj, au început să strige lozinci, atât cei de pe treptele
Catedralei, cât şi cei din faţă Parcului Central. Se
scanda: “Soldaţi, soldaţi, pe cine apăraţi?”, “Jos cu
Ceauşescu!”, “Vrem libertate!”, “Noi suntem poporul”,
“Armata e cu noi!”. Din dispozitivul securiştilor,
antiteroristilor si miliţienilor s-a tras foc de avertisment.
Iniţial demonstranţii s-au speriat şi au început să se
împrăştie, ulterior au revenit, în număr mult mai mare,
srigând cu mai multă însufleţire. Tot dispozitivul forțe-
lor de represiune sus menţionate, a deschis focul asupra
clădirii Catedralei. Cădeau bucăţi de cărămidă precum
ploaia.
Un ofiţer de securitate a coborât ţeava pistolului
mitralieră spre mulţimea de pe trepte şi a început să
tragă. Speriată de focul ucigător, lumea a dat năvală
132
spre incinta Catedralei. A căzut împuşcat în cap tânărul
Sorin Leia, care în scurt timp a şi murit în pronaos. O
parte din manifestanţi s-a refugiat în parcuri. Mulţimea
intrată în Catedrală împreună cu preotul Ioan Radu, a
închis uşile de la intrare, pe trepte şi în preajma
acestora nemairămând nici o persoană. Dispozitivul
securiştilor a declanşat acţiunea sa teroristă în cele
două parcuri. Această acţiune a fost condusă direct şi
nemijlocit de către gen. lt. Mihai Chiţac, actualul mi-
nistru de interne. Nu cunosc numărul morţilor din
Parcul Central, în schimb peste 40 de persoane au fost
prinse, duse în faţa magazinului “Select” trântite cu
faţa în jos şi mâinile la ceafă,bătute şi maltratate, apoi
îmbarcate şi transportate, sub pază la penitenciar.
Într-un târziu, s-au deschis uşile Catedralei şi a
ieşit o persoană care a strigat după o ambulanţă. La
scurt timp au sosit două maşini ale salvării, în una din
ele fiind îmbarcat trupul neînsufleţit al tânărului Sorin
Leia. Refugiaţii din Catedrală au ieşit pe uşa laterală,
din dreapta, uşa deschisă de părintele Victor Mițiga şi
de diaconul Eugen Bendaru.
Pe data de 19 decembrie, dimineaţa, părintele
Victor Mițiga a găsit lângă zidul Catedralei, imediat în
dreapta scărilor, corpul neînsufleţit al unui tânăr, care a
fost ridicat mai apoi de organele de securitate.
Aceasta este mărturia făcută de către un martor
ocular, pentru a combate pe cei care susţin că în
intervalul când s-a tras asupra manifestanţilor de pe
treptele Catedralei, uşile ar fi fost închise de preoţi.
Cpt. GRIGORE TAȘCĂU
„Timișoara”, an. I, nr. 10 din 15 februarie 1990, p. 4.
133
DUMNEZEU CITAT CA MARTOR
ÎN PROCESUL DE LA TIMIȘOARA
Catedrala ortodoxă din Timişoara a fost martoră

şi participantă la evenimentele din decembrie 1989. În
jurul ei s-au creat diferite legende. Cea mai persistentă
e legată de zvonul că pe treptele catedralei ar fi fost
împuşcaţi 32 de copii. Altă legendă spune că preoţii ar
fi refuzat să deschidă demonstranțiilor uşile catedalei.
M-am deplasat la Timişoara să aflu părerea preoţilor
care slujesc în ea şi care au fost prezenţi acolo în
timpul evenimentelor.
Primul “şoc”, prima “demitizare”, că să spun aşa
a fost când am văzut pe zidul catedralei o inscripţie de
marmoră în care sunt săpate numele lui Sorin Leia de 22
de ani şi cuvinte care consemnează pentru posteritate că
acest tânăr a căzut pe treptele catedralei în ziua de 18
decembrie 1989, “sub gloanţele lunetiştilor securităţii,
în timp ce striga “Deşteaptă-te române” şi agita tri-
colorul României”. Deci, dacă ar fi avut loc masacrul
despre care vorbeşte lumea care, aşa cum îi e gura, are
tendinţa de a creea adesea legende, nu înţeleg de ce nu
ar fi pus primăria o placă memorială în amintirea lui!
Iată ce ne spune preotul Ioan Botău, admi-
nistratorul catedralei: “N-am văzut ce se petrecea
afară. Noi eram aici, înăuntru, adică eu, preotul Mițiga
Victor şi preotul Gătăianu Virgil. Pe 16 decembrie am
stat în Biserica până la orele 10 noaptea. A doua zi, pe
17 decembrie, după-amiaza am ţinut un concert de
colinde dat de corul preoţilor. Credincioşi, au fost
puţini, cam 30 de persoane. Vecernia a început la ora 5
după-amiaza. Pe la ora 6 şi jumătate, seara, concertul
134
s-a încheiat. Am ieşit apoi din Catedrala tupilaţi,
pentru că pe treptele ei se trăgea. În seara de 17 nu a
fost nici un mort. Am auzit că pe strada Brediceanu, în
Piața 700, cum e cunoscută la noi, au fost morţi. Pe 18
decembrie, la ora 5 după-amiaza, ca deobicei, a
început vecernia. Tot la această oră mulţimea a ocupat
treptele catedralei. Soldaţii apărau primăria. Erau mulţi
tineri pe trepte, care se urcaseră că să agite mulţimea
din stradă,să poată fi văzuţi. Unul mai îndrăzneţ, Sorin
Leia, a scos un tricolor şi-l agita şi striga Deşteaptă-te
române!. La ora 17:15 a fost ochit de un lunetist şi
ucis. Lumea atunci a fugit, s-a împrăştiat si nu s-a mai
tras. L-au adus pe tânărul împuşcat în interiorul bi-
sericii şi i-su pus o lumânare în mână. Fusese lovit de
glonţ în umărul obrazului şi nu murise pe loc. Pă-
rintele Mițiga a ieşit şi a chemat salvarea. Dar tânărul
deja murise. Era un lac de sânge în jurul lui.” L-am
întrebat apoi pe părintele Botău dacă ştie cine a tras în
populaţia Timișoarei?” Armata n-a tras. Securiştii, ca-
muflaţi, au tras, care azi fac şi pe eroii!”, “Până când
s-a tras?”, “S-a tras şi în ziua de Crăciun, s-a tras până
în 29 decembrie.”
În chilia administratorului, unde a avut loc dialogul
meu cu părintele Botău, în prezenţa altui părinte mai
vârstnic, pe nume Rămneanțu Silviu, îşi face apariţia, în
momentul în care tocmai mă interesam cu privire la cei
32 de copii despre care se spune că ar fi murit pe treptele
catedralei, preotul Gaşpar Ioan, care parcă avea pe buze
răspunsul: “Este un neadevăr, domnule! Un mare păcat
să spui aşa ceva. Până şi Înalt Prea Sfinţia Sa s-a îngrozit
de un aşa neadevăr! La catedrală n-au murit copii. Nici în
jurul Catedralei, în parcul ei, n-a fost împuşcat nici un
copil. Au interes să compromită Biserica. Sunt răuvoitori
ai Bisericii care au împrăştiat un asemena zvon.
135
Răuvoitorii aceştia sunt s-au securiști s-au sectari. Sectele
sunt un mare duşman pentru noi!”. “Jur pe Dumnezeul
meu şi pe viaţă mea, adaugă părintele Ramneantu, că un
copil n-a murit aici! Răuvoitorii bisericii au lansat acest
zvon. Din oraş martir, am ajuns oraş ocară. Acum au
început cu toţii sa ne persifleze, sa ne pună în sarcina tot
felul de fapte mincinoase. De ce se dă crezare la toţi şi
numai pe noi nimeni nu ne întreabă, numai nouă nu ni se
dă crezare?! În perioada 16-29 decembrie, zilnic am fost
aici, sub glonţ şi am tras clopotele cred că de o mie de
ori”. “Făceam slujbe non-stop, continua părintele Gaşpar.
I-am încurajat cu puterile noastre pe tineri, i-am îm-
bărbătat,am făcut pentru ei rugăciuni. Am tras clopotele
la 10-15 minute la dorinţa fiecărui credincios.”
S-a spus, ating eu o altă problemă controversată, că
aţi închis uşile catedralei în faţa valului de manifestanţi în
care se trăgea şi care au vrut să se adăpostească aici?
“Cum să închidem uşile?! face revoltat părintele Botău.
Pe 18 decembrie lumea a intrat în catedrală (mai sus
relatase că s-au împrăştiat! n.n). La un moment dat,
manifestanţii, tinerii, au strigat multe lozinci si când a
început să se tragă au intrat în Catedrală. Şi ultimii care
au intrat au închis uşile din interior sa nu se tragă în ei. Pe
urmă, mai târziu, preoţii au deschis uşile laterale şi au dat
drumul tinerilor în grupuri mici, să iasă pe neobservate.
Dacă ar fi ieşit prin faţă, ar fi tras în ei, că să îi protejăm
le-am dat drumul pe laterale. Sunt minciuni, cine spune
altceva. Ce spun preoţii nu se crede, dar se crede ce spun
alţii.”. “Gura lumii e slobodă, zice în conluzie parcă
preotul Ramneanțu, n-o poţi schimba. “
Care o fi adevărul, Bunul Dumnezeu ştie!
GRID MODORCEA
“Expres Magazin”, nr. 30, an II, 31 iulie – 6 august 1991,p. 13
136
UNDE SUNT MORŢII TIMIŞOAREI?
UN NOU „CIMITIR SECRET”

ÎN CIMITIRUL EROILOR
Vă mulţumim, doamnă, pentru telefon. Şi

dumneavoastră domnule colonel Zega, pentru prompti-
tudinea cu care aţi răspuns solicitării de a ne pune la
dispozitite, urgent, o maşină a forţelor armate. Îţi
mulţumim ţie, maior Adam pentru înţelegerea, pentru
răbdarea de care ai dat dovadă pe tot parcursul do-
cumentării. Ştim că ţi-a fost greu, ştim că imaginea
bestialităţii fără margini, drama pe care am trăit-o
împreună, în după-amiaza zilei de duminică 14
ianuarie 1990, ţi-a zguduit precum mie trupul, ţi-a în-
sângerat, adânc şi pentru totdeauna sufletul. Dar fără
ajutorul nostru, al altor oameni de bună credinţă, nu
am fi aprins, astăzi, în presă o nouă lumânare pe altarul
dreptăţii!
Au trecut destule zile de la data de 22 Decembrie
1989 şi începem să vorbim despre Revoluţie în timpul
trecut. Este şi firesc să se întâmple astfel întrucât viaţa
economico- socială trebuie să intre pe făgaşul normal.
Revoluţia trebuie consolidată posibil de realizat prin
muncă, muncă şi muncă! Prezente rămân şi fără
răspunsuri complete şi complexe întrebările: “Unde
sunt morţii nostri?“; “Unde sunt morţii Timişoarei?”.
Comisiile constituite – se zice – au trecut la lucru. Şi
ce lucru: oameni necăjiţi cu feţe şi haine cernite, sunt
137
“plimbaţi” de ici-colo, poate-poate îşi vor pierde
nădejdea. Dar cei care procedează aşa sunt nişte naivi,
neglijând că şi natura are legea ei! Adevărul, purul
adevăr a triumfat întotdeauna şi aşa se va întâmplă şi
astăzi chiar dacă unii încearcă să se mai ascundă după
paravanul întunericului, devenit din ce în ce mai
transparent.
Dumincă mi-a fost dat să trăiesc cea mai
zguduitoare clipă din viaţă mea. În Cimitirul Eroilor,
am fost martorul descoperirii unei noi gropi comune.
Locul acestor Martiri era într-adevăr aici, în CIMI-
TIRUL EROILOR. Dar înhumarea lor se cerea făcută
cu ritualul de rigoare pe măsura jertfei lor supreme şi
nicidecum cu aceaşi bestialitate cu care au fost
maltrataţi ori împuşcaţi. Privec şi nu-mi vine să cred.
Mă trezesc vorbind singur: “Cum a fost, totuşi posi-
bil?”. Oare cei care şi-au bătut joc în halul acesta de
semenii noştrii, de semenii lor, mai tineri ori mai
vârstnici, nu au şi ei copii şi soţii, nu au părinţi ,nu au
fraţi ori surori? Şi iarăşi mă întreb: “Sfinte, dar cum aţi
putut?”. În groapă, cât şi la suprafaţă, scrie “stas” şi
lăzi dreptunghiulare făcute în pripă dintr-un material
de culoarea cărămizii. Oamenii, cei care nu plâng, sunt
mai tot timpul în mişcare, întrebându-se, straniu dar
adevărat: “Nu o fi şi mortul meu pe aici?”. Unii îşi
recunosc pe cei dragi, deşi cu greu o pot face, chipul şi
trupurile lor sunt strivite, maltratate ori împuşcate. Cad
asupra sicrielor îi îmbrăţişează, îi sărută. Nimeni nu le
reproșează nimic! Nici că le pasă de duhoarea ce se
ridică din groapă, provenită de intrarea cadavrelor în
putrefacţie. Mă uit la primul mort, așezat într-un sicriu.
Mă trezesc din nou vorbind singur: “Doamne Dumne-
zeule!”. Pe trupul lui (pe cap, ori pe piept, nu mai reţin
precis) zăresc o bandă de leucoplast pe care scrie ceva.
138
Citesc. Înţeleg că este personajul cu nr. 5/1067 (ce o fi
însemnând acest cod?). Cobor apoi în groapă. Un
lucrător din cadrul cimitirului deschide pe rând
capacele. Mă întreb: oare acesta a fost candva om?. Şi
el poartă o emblemă. Este numărul 7/1078. În plus pe
piept are o hârtie pe care scrie – un scris citeţ şi
frumos, de mână - “Venit în 19, orele 8:30”. Ca la
comandă, oamenii se opresc din plâns. Se aude în cor
cu o disperare fără margini, un “vaiii!...”. Mă cutre-
mur, în fața privirilor de sub capac, se face văzută o
femeie tânără goală-goluţă, într-un hal fără de hal.
Reţin numărul: 6/1063 şi refuz să mai privesc.
Stomacul mi se urcă din nou în gât şi mă trece un nou
rând de transpirație. Următoarea victimă, ale cărei răni
sunt bandajate, semn că a trecut printr-o unitate spita-
licească, (ca, dealtfel, şi celelalte) rămâne fără identi-
ficare numerică, leucoplastul fiind îmbâcsit de sânge
închegat. Lângă el, un bărbat în vârstă. Urmează, apoi
un altul, presupun că este un om tânăr. Îi zăresc o mare
rană în abdomenul bandajat. Pe sicriul acestuia scrie cu
cretă albă: CSUKER (o fi nume?). Alături o altă
femeie, la fel de maltratată, din a cărei gură a curs mult
sânge. Poartă numărul 3/1068(4), ultima cifră fiind
neclară şi este îmbrăcată doar pe jumătate.
Oamenii continuă să se agite: un singur scop le
poartă paşii aici, dorinţa de a-şi găsi mortul lor. În
sufletul lui Leia David s-a instalat o rană fără capăt.
Îmi spune: “Astă e mortul meu, este fiul meu Sorin, a
lucrat la “Solventul” ca operator. Ştiu dar atât, că a fost
împuşcat pe treptele catedralei în dată de 18 decembrie.
A căzut peste o studentă, care ar fi încercat sa-l tragă
după ea, dar a căzut şi ea răpusă de gloanţe. O cheamă
Dorina (sau aşa ceva) , unii au recunoscut-o, ar fi şi ea în
această groapă comună. Vrem să-i facem o înmormântare
139
după datină, o merită!“. Tot duminică şi-a găsit soţul,
aruncat mai rău ca un câine, în groapa comună, Maria
Simicin, de la 1 Iunie. Ne spune: “Duminică, 17 de-
cembrie am mers spre casă. În zona complexului ali-
mentar din Calea Lipovei am ajuns din urmă coloana
demonstranţilor. La un moment dat s-a deschis focul
asupra lor. În învălmăşeala care s-a produs, ne-am
pierdut. Eu am ajuns acasă, dar el nu. De atunci tot îl
aşteptăm într-una, eu şi cei doi copilaşi ai noştrii, unul
de patru ani, celălalt de opt ani.”. Îl privesc şi mă
zgudui, dar mă înclin în faţă lui. Şi el ca şi ceilalţi
poartă un număr scris pe o bucăţică de leucoplast
4/10671. Pe mâna stânga are tuşat o altă cifra, 1957 (să
fie anul naşterii!?).
Forfota se amlifica. Sosesc specialiştii Procura-
turii militare şi reporteri ai Televiziunii Libere Timi-
şoara. Vin alţi oameni purtaţi de aceaşi dorinţa şi pe
ale căror buze citesc aceaşi întrebare: “Oare mortul
meu nu este aici?”. Până la ora şederii noastre patru
trupuri neînsufleţite au fost identificate, aparţinând
familiilor Leia David (fiul), Mariana Gorineu (fratele),
Maria Simicin (soţul), şi Avram Boanță din Ianova
(băiatul). Se presupune ca printre cadavrele din groapa
comună din Cimitirul Eroilor s-ar afla şi al studentei
Dorina (sau Doina), din zona complexului “Solventul”
şi pe care o aşteaptă acasă un prunc nevinovat de nu-
mai opt luni…
Iată oameni buni, unde sunt morţii Timişoarei.
Aici, în gropi commune şi în alte astfel de cimitire
secrete. Cum au ajuns tocmai aici, în ce condiţii şi cine
i-a adus?. Aceste “amănunte” le-am considerat de
drept să le spună administratorul cimitirului. Dorel
Cinade ne declara: “Transportul cadavrelor de la Spita-
lul judeţean la cimitir s-a făcut sub escorta lui Axente
140
Bociort şeful pompelor funebre care ne-a obligat să-i
îngropăm rapid. A fost pe data de 27 decembrie. Noi am
motivat că avem multe înmormântări şi nu putem. A
două zi ne-a trimis un excavator. S-a săpat groapa şi…
Asemenea înmormântări rapide s-au mai făcut în “cimi-
tirul săracilor” din dispoziția şefului nostru. Această din
urmă afirmaţie a fost confirmată şi de gropari, cărora li
se spunea cu o linişte nepăsătoare: ”lasă-i încolo, că
ăştia sunt nişte vampirși şi locul lor le este acolo?!”.
…Scriu şi oftez. Scriu şi plâng. În fiecare moment
îmi apare în faţă imaginea acestor oameni nevinovaţi,
maltrataţi ori împuşcaţi cu atâta cruzime încât nici nu se
poate descrie. Scriu şi mă zgudui din nou la tot ce am
văzut. Oameni buni, în numele adevărului, vă cerem să
nu ascundeţi nimic, dar absolut nimic. Adevărul trebuie
să triumfe! Eroii noştrii bravi, martirii Revoluţiei nu pot
rămâne să îmbătrânească în gropi commune, locul lor
este acolo unde îl merită! Oameni buni fiţi demni şi daţi
la o parte mantia întunecoasă a acestui mister. Pe cine
protejaţi, pe călăi?!
„Renașterea bănățeană’’, an. I, nr.11 din16 ianuarie 1990, p. 3
141
DOSARUL REVOLUŢIEI
Povestea lui Sorin Leia,

tânărul cu tricolor, împușcat în cap pe treptele
Catedralei din Timișoara
La Revoluţie au fost uciși 1.142 de oameni. Ei n-

au fost ţinte din carton, au fost din carne, sânge și oase.
Şi au strigat de durere, când moartea i-a lovit. Oameni
pe care i-a născut o mamă și i-a plâns un tată.
Ȋn faţa Televiziunii, în Piaţa Universităţii și-n
alte pieţe din ţară n-au murit statui de piatră și nici eroi
din ceară, au murit tineri care n-au apucat să scrie o
scrisoare de dragoste. Copii îngropaţi în haine de
nuntă. Pentru ei, doar lumânările topite în zăpada
sângelui ieșind de sub mâneca paltonului subţire, de
sub gulerul alb al cămășii, de sub bretonul retezat pe
frunte. Ei n-au avut laptopuri și reţele de socializare,
au avut doar un vis și-un suflet.
Ei au plecat și n-au mai apucat să spună nimănui
„te iubesc”. Doamne, nici măcar atât! Mormintele lor sunt
cuvinte îngenuncheate din scrisoarea către Dumnezeu
a poporului român. Ei, care nici măcar nu și-au sărutat
părinţii pe obraz, la despărţire.
Tata: „a fost împușcat de armată, cu calibru
7,62 mm”
Leia Sorinel Daniel (Timișoara – Vol. Sucală Ion)
– decedat. Conform raportului medico-legal nr. 1967/
1990, întocmit de IML Timișoara, moartea numitului
Leia Sorinel Daniel (...) a fost violentă și s-a datorat unei
142
plăgi împușcate cranio-cerebrale.” (Orodonanţa din
14.10.2015 de clasare a Dosarului Revoluţiei)
„S-a născut la 24 septembrie 1967 în comuna
Tomești, jud. Timiș. A făcut liceul de chimie la Timi-
șoara și a lucrat, până la Armată, la combinatul chimic
Solventul din Timișoara. S-a eliberat în februarie 1989 și
s-a reangajat la combinatul chimic, unde a lucrat până în
decembrie 1989. Pe 18 decembrie, în jurul orelor 17:30, a
fost împușcat pe treptele Catedralei din Timișoara. Pe 19
dimineaţa am fost sunat la telefon de către o studentă din
Timișoara, în braţele căreia a murit, în incinta Catedralei.
L-am căutat, din 19 decembrie 1989 până pe 14
ianuarie 1990, când l-am găsit într-o groapă comună în
care au fost îngropaţi 9 morţi de la Timișoara, toţi
împușcaţi pe treptele Catedralei în ziua de 18 de-
cembrie 1989. L-am dezgropat împreună cu câţiva
colegi de la CFR, unde lucram atunci. L-am transportat
la Tomești, în jud. Timiș, unde l-am îngropat din nou.
După aproximativ o lună și jumătate, l-am dez-
gropat din nou, pentru expertiza balistică, și s-a constatat
că a fost împușcat de armată, cu calibru 7,62 mm.”
(fragment din scrisoarea lui Leia David, tatăl lui Leia
Sorinel Daniel)
„A căzut eroic în 18 decembrie ’89, împușcat în
frunte de către lunetiștii securităţii, în timp ce striga:
«Deșteaptă-te române!» și flutura un tricolor în mijlocul
unui grup de tineri, care se aflau pe treptele catedralei
ortodoxe din Timișoara. (...) Trupul neînsufleţit a fost
depus iniţial în catedrală de către tinerii din grupul
respectiv. O studentă, ce nu și-a spus numele, a venit cu
buletinul la cămin și a povestit împrejurările în care a
fost ucis. Colegii lui de serviciu au venit a doua zi, de
dimineaţă, la Catedrală, dar n-au mai găsit trupul. Pă-
rinţii lui au venit la Timișoara, l-au căutat în toate
143
morgile spitalelor din Timișoara, dar până în prezent
(n.r. – 12 ianuarie ’90) nu l-au găsit nicăieri. Au lăsat o
fotografie cu datele respective în cutia de corespondenţă
de la Spitalul judeţean. Revoluţionarul martir mai are
trei fraţi.” (Titus Suciu – „Reportaj cu sufletul la gură”,
Editura Facla, Timișoara, 1990)
Mama: „Nu se pot cuprinde în cuvinte zilele
de căutare”
Leia Eugen, unchiul lui Leia Sorinel Daniel:
„Era o zi de Decembrie, senină, caldă, plăcută, ca o zi
târzie de toamnă, cu fel de fel de zvonuri de viaţă,
printre noi, printre oameni, printre locuitorii Timi-
șoarei. Când l-am întâlnit pe stradă, în piaţa „Sf.
Maria” și l-am văzut cu prietena lui, cu draga lui, pe
care o credea pentru o viaţă, pentru totdeauna, era
mândru de el, dar neliniștit. (...) Pentru jertfa sa, o
stradă din Timișoara îi poartă numele, „Erou martir
Sorinel Leia”; o placă comemorativă a fost pusă de
foștii colegi de muncă de la Solventul, la intrarea în
Catedrala din Timișoara,– „Ȋn memoria tânărului de 22
de ani, Sorin Leia, căzut eroic pentru libertate, 18 dec.
1989, pe treptele Catedralei, sub gloanţele lunetiștilor
securităţii, în timp ce striga „Deșteaptă-te române” și
agita tricolorul României”. A fost împușcat în cap și
nici acum nu s-a descoperit autorul (criminalul).”
(fragment din scrisoare)
„Pentru victima Leia Sorin, care a fost împușcată
mortal pe treptele Catedralei, a fost cercetat în stare de
arest preventiv maiorul de miliţie Sucală Ion. Prin
ordonanţa 15.03.1990 s-a dispus scoaterea de sub
urmărire penală a acestuia, deoarece nu s-a putut sta-
bili că acesta este autorul infracţiunii de omor.” (1993
- Raportul SRI asupra evenimentelor din decembrie
1989)
144
Iliţoni Aurica, mama lui Leia Sorinel: „Nu îmi
este ușor și ochii îmi sunt în lacrimi și inima sfâșiată
de durere când derulez timpul acela în care fiul meu a
fost să fie ucis. (...) Ȋn data de 19 seara am primit
telefon de la o studentă din Timișoara (căreia nu am
reușit să-i aflu numele) care căutase în buzunarul fiului
meu, căzut lângă ea, de unde luase buletinul, și în baza
acestuia mă putuse anunţa că fiul meu era mort. A
doua zi m-am deplasat la Timișoara, unde l-am căutat
cu disperare peste tot. La morga mi s-a spus că nu are
rost să mai căutăm pentru că toţi morţii fuseseră trimiși
la București pentru incinerare. Ȋntoarsă acasă, cu dispe-
rarea alături, pentru că nu găseam nicio cale de spe-
ranţă, și de Catedrală niciun chip să te poţi apropia,
darămite de vreo persoană care să îţi poată spune ceva,
am stat într-o săptămână de zbucium și de așteptare –
săptămâna patimilor. După această săptămână, am
mers din nou în căutare, cu colegul fiului meu,
Dumitrescu Florin, cu care am putut reconstitui un fir.
La Catedrală am stat de vorbă cu un preot (Nitiga
Victor) care mi l-a descris pe fiul meu și care își
amintea bine de „băiatul împușcat în cap”. Acesta m-a
îndrumat spre spitalul judeţean, dar, cu toată strădania,
nu a fost chip să-l găsesc. Fusese luat în 27 decembrie
și dus în cimitirul eroilor cu încă 8 cadavre, spre a fi
îngropaţi în comun. Am mai făcut încă două drumuri
până la prefectură, de îndată ce am aflat acest lucru,
dar de acolo mi se spunea că securitatea a furat morţii
și nimeni nu poate să știe de morţi ceva.
Ȋn data de 12 ianuarie 1990, am primit un telefon
tot de la colegul mai sus amintit care mă anunţa că s-a
găsit o groapă comună în cimitirul eroilor și s-ar presu-
pune ca și fiul meu să fie acolo. Am plecat grabnic
spre Timișoara. Dumnezeu mi-a dat puteri parcă nemă-
145
surate. Calea era spre Procuratură. Acolo, un procuror
căuta să ascundă tot timpul adevărul și să dezmintă
faptul că ar exista o groapă comună în cimitirul
amintit. Mi-am ieșit din fire, eram disperată și aș fi fost
în stare să-i dau cu ceva în cap, pentru că îi vedeam pe
toţi cum mint. Văzând comportarea mea, acest procu-
ror m-a condus până la capătul unui coridor, într-o sală
unde erau mai multe persoane din conducerea institu-
ţiei respective și pe masa cărora se găseau dosarele
celor nouă care fuseseră îngropaţi comun. Primul dosar
care l-am luat în mână era al fiului meu. Era foto-
grafiat, dar fără identitate. Cu aprobările pe care le-am
primit, am mers la deshumare.
Domnule dragă, cuvinte nu se pot găsi pentru a
cuprinde nemărginita mea durere și golul rămas în
sufletul meu. Nu se pot cuprinde în cuvinte zilele de
căutare, până l-am găsit și l-am putut aduce aici, să-i
știu mormântul și să pot îngenunchea și să-mi pot
plânge durerea la crucea sa.” (Marius Mioc – „Revo-
luţia din Timişoara aşa cum a fost”)
PȊCCJ: „Clasarea cauzei, întrucât există auto-
ritate de lucru judecat”
„Cu privire la decesul sau rănirea prin împușcare
a numiţilor (...), Leia Sorinel Daniel, (...) (IV.1.B. si-
tuaţie victime Timișoara), se va dispune clasarea cauzei
sub aspectul săvârșirii infracţiunii de omor prev. de art.
188 C.pen. și tentativă la infracţiunea de omor prev. de
art. 32 rap. La art. 188 C.pen, întrucât există autoritate
de lucru judecat.
Conform actelor aflate la dosar rezultă că

decesul celor sus-menţionaţi a survenit urmare a
intervenţiei forţelor de ordine, care au acţionat în
Timișoara din data de 16.12.1989, pentru reprimarea
146
demonstraţiilor anticomuniste, acţiuni represive dispu-
se de conducerea politică a statului. (...) Prin decizia
penală nr.250 din 03 aprilie 2007, pronunţată de Ȋnalta
Curte de Casaţie și Justiţie – secţia penală în dosarul
nr. 18367/1/2004, generalul de armată (rez.) Stănculescu
Victor Atanasie a fost condamnat la o pedeapsă
rezultantă de 15 ani închisoare (n.r. - a fost eliberat în
2014) (...) pentru săvârșirea infracţiunii de omor
deosebit de grav, iar general colonel (rez.) Chiţac
Mihai a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 15
ani (n.r. - în 2010 acesta a murit, după ce a fost eliberat
pe motiv de boală) (...) pentru săvârșirea infracţiunii de
omor deosebit de grav.
De asemenea, prin sentinţa nr. 6 din data de
09.12.1991 a Curţii supreme de Justiţie Secţia Militară,
rămasă definitivă prin decizia penală nr. 30 din data de
06.06.1997 pronunţat de Curtea Supremă de Justiţie –
Completul de 9 judecători, s-a dispus condamnarea
inculpaţilor Coman Ion, Bălan Radu, col.rez. Popescu
Ion, col. rez Sima Traian, col. rez. Deheleanu Ion, col.
rez. Corpodeanu Ioan și mr. rez. Veverca Iosif la pe-
depse cu închisoarea pentru infracţiunea de omor
deosebit de grav (...), reţinându-se că inculpaţii au
organizat și condus acţiunile de reprimare ordonate de
Ceaușescu Nicolae (acţiuni desfășurate în perioada
17-22.12.1989) și au dat dispoziţii conducerii tuturor
categoriilor de forţe armate, cât și conducerii organelor
de miliţie și securitate dislocate în mun. Timișoara,
ceea ce a avut ca urmare uciderea și rănirea prin îm-
pușcare a mai multe persoane. Actele materiale comise
în concret (...) au fost calificate de instanţa supremă ca
fiind subsumate formei de participaţie a autoratului la
infracţiunea de omor deosebit de grav, motiv pentru
care în prezenta cauză sunt incidente dispoziţiile legale
147
privind autoritatea de lucru judecat.” (Ordonanţa din
14.10.2015 de clasare a Dosarului Revoluţiei)
Prin Decretul 588/11 decembrie 2000, Coman
Ion, condamnat la 25 de ani de închisoare, a fost gra-
ţiat de Emil Constantinescu. Executase doar 3 ani şi 3
luni din pedeapsă. Bălan Radu a decedat în 1995,
înainte de a se da sentinţa finală în dosar. Ion Popescu,
şef al Inspectoratului M.I. Timiş, condamnat la 20 de
ani de închisoare, a primit o reducere de 5 ani. Nu se
știe dacă și câţi a executat. Col. Traian Sima, seful
Securităţii Timiș, condamnat la 20 de ani, a rămas cu
15 de executat, din care a făcut doar 6, fiind eliberat pe
motiv de boală. Col. Ion Deheleanu, șef al Miliţiei
Timiș, condamnat la 18 ani de închisoare; pedeapsă i-a
fost redusă la 15 ani, din care a executat 4 ani și 9 luni,
fiind eliberat condiţionat. Lt. col. Ion Corpodeanu,
locţiitor al șefului Miliţiei Timiș, condamnat la 18 ani
de inchisoare (pedeapsă redusă la 15 ani), a fost graţiat
de Ion Iliescu în decembrie 2004. Maiorul de miliţie
Iosif Veverca, condamnat la 15 ani de închisoare, a
fost graţiat de Ion Iliescu în decembrie 2003.
Cel care a tras în Sorin Leia nu a fost adus
niciodată în faţa instanţelor.
Adriana Oprea-Popescu
http://www.activenews.ro/stiri-social/DOSARUL-REVOLUTIEI.-
Povestea-lui-Sorin-Leia-tanarul-cu-tricolor-impuscat-in-cap-pe-
treptele-Catedralei-din-Timisoara-126008
148
INTERVIU CU DOAMNA AURICA ILIŢONI,
MAMA EROULUI MARTIR SORIN LEIA
Povestiţi-ne, când aţi aflat de moartea fiului

dumneavoastră?
Pe 19 decembrie. Eram cu soţul meu după lemne
pe Valea Bălească, lângă Pietroasa. Fiul meu cel mic,
Costel, a venit cu bicicleta să ne anunţe că Sorin a fost
împuşcat pe trepte la catedrală. Ne-am urcat pe moto-
retă şi ne-am dus acasă, la Tomeşti Colonie. Acolo
erau adunate toate neamurile. Toată lumea ştia. Seara,
am venit la Făget, am dormit la cumnata mea Lăpugean
Raveca, iar dimineaţa, am plecat la Lugoj pentru a lua
rapidul spre Timişoara.
Cum aflaseră cei de la Tomeşti?
Studenta care era pe trepte la catedrală i-a luat
buletinul din buzunar şi i l-a dus administratorului de
la căminul „Solventului”, unde locuia Sorin. Tot stu-
denta a telefonet la Făget, la EXTRACERAM, la
Ursulescu Emil. Acesta l-a anunţat pe Leia Roman de
la Băteşti şi Roman a sunat la Tomeşti că e împuşcat.
Să continuăm.
Am plecat la Timişoara cu soţul meu şi cu tatăl
lui Sorin. El, tatăl, avea pe cineva la poliţie, Lera Zenu,
aşa cred că-l cheamă, şi ne-a dus el peste tot, că noi
n-aveam voie niciunde.
La catedrală ne-au spus că au fost împuşcaţi doi:
unul în cap, iar celălalt, în inimă. Cel împuşcat în cap a
fost dus la Spitalul Judeţean, iar cel împuşcat în inimă,
la Clinicile Noi. La catedrală nu ştiau numele celui
149
împuşcat în cap, dar mi-au descris hainele şi mi-am dat
seama că e Sorin.
La Judeţean nu ne-au lăsat să intrăm. Ne-au spus
că morţii din 18 au fost duşi de Securitate la Bucureşti.
Mi-au spus că pot face o cerere şi o descriere a lui
Sorin, s-o las la Crucea Roşie şi să aştept răspuns
acasă. Am scris cele două hârtii, dar nici până azi n-am
primit răspuns. (El a stat o săptămână în congelator la
morgă, la Judeţean, dar nu ştiau cine e. Se spune că o
asistentă l-a confundat cu altcineva şi l-a ascuns
acolo).
Despre băiatul împuşcat în inimă, cred că a fost
dus la Bucureşti, în lotul celor 40, că nu are mormânt.
La catedrală, pe Sorin mi l-a descris părintele
Miţiga Victor. A zis că, după ce a fost împuşcat, a mai
trăit 6 minute. El a chemat salvarea, l-au scos pe uşa
din spate şi l-au trimis la Judeţean.
Noi am ajuns la Timişoara miercuri, 20 de-
cembrie şi toţi ne-au spus să plecăm cât mai repede
acasă, pentru că erau anunţate mari manifestaţii, tre-
buia să iasă toate fabricile în stradă.
După o saptămână, am fost iar la Timişoara şi,
împreună cu Dumitrescu Florin, un prieten al lui Sorin,
m-am dus din nou la Judeţean. Acolo, nu am fost pri-
mită, dar o femeie mi-a spus că l-a văzut mort în lift,
împuşcat în cap şi în picior şi că e dus la morgă. La
morgă am făcut o caracterizare a lui.
Acasă, ascultam tot timpul la radio şi am auzit că
familiile pot veni la Timişoara să declare semnele
particulare ale celor dispăruţi. M-am dus şi eu şi am
spus că Sorin avea un semn particular la mâna stângă.
În armată îşi tăiase tendoanele de la patru degete.
Dumitrescu Florin mi-a scris că s-a anunţat că
s-a găsit o groapă comună în Cimitirul Eroilor şi că
150
s-ar putea să fie şi Sorin acolo. Sâmbătă, 13 ianuarie,
am plecat la Timişoara. Am fost la Procuratura Civilă,
unde m-au primit 9 procurori. Unul tânăr s-a purtat
foarte urât cu mine. Când eram pe punctul de a pleca,
un procuror între două vârste m-a chemat înapoi şi
mi-a arătat câteva dosare. Primul era al lui. Era foto-
grafiat mort şi scria pe dosar: „bărbat în etate de 20-30
de ani”. Atunci am fost sigură că e mort. De acolo am
plecat la Procuratura Militară, la Sanepid şi apoi în
Cimitirul Eroilor.
Administratorul cimitirului ne-a spus că pe 27
decembrie, la orele 16, a primit 9 cadavre, cu ordinul
de a le înmormânta imediat. El nu avea cum să le
îngroape, pentru că era aproape seară şi le-a depus în
capelă. Chiar le-a fotografiat. (Poza era la mama lui
Bonţoc Nelu de la Ianova, mort şi el). Administratorul
ne-a rugat să aşteptăm până a doua zi, duminică,
pentru că trebuie să găsească excavator. Dimineaţa, 30
de colegi au venit cu noi la cimitir pentru a face cerc în
jurul gropii, ca să nu se apropie nimeni.
Adrian, fratele lui Sorin, era militar la Constanţa
şi i-am telegrafiat să vină acasă că s-a găsit groapa
comună unde e înmormântat Sorin. Când am ajuns la
cimitir, Adrian era deja acolo.
Groapa comună era lungă de 13 metri, făcută
pentru cei 9. Toţi erau aliniaţi şi fiecare avea cruce. Pe
crucea lui scria: „Bărbat – Erou, în etate de 20-30 de
ani”.
Excavatorul a venit de dimineaţă, dar Sorin a fost
găsit abia după-amiază.
Se putea recunoaşte?
Da, ştiţi ce frumos era ...
În aceeaşi zi l-am dus la Tomeşti, acasă. L-am
pus în totul nou.
151
Unde l-au ţinut între 18 şi 27 decembrie?
În congelator la morgă, la Spitalul Judeţean.
(Administratorul Protopopiatului Timişoara mi-a
spus că a participat la înmormîntarea celor 9, la Cimi-
tirul Eroilor).
L-am dus la Tomeşti şi l-am îngropat ...
Nu aţi apucat să vorbiţi cu nimeni din cei care
au fost la catedrală în 18 decembrie?
Ba da, cu Gliguţă Avram. El a fost rănit chiar de
glonţul care l-a lovit pe Sorin. Glonţul i-a intrat co-
pilului meu prin frunte, i-a iesit prin ceafă şi apoi a
intrat în umărul lui Avram. El era mai scund decât
Sorin.
Unde l-aţi întâlnit pe Gliguţă Avram?
La noi, la Asociaţia Familiilor Îndoliate „17
Decembrie”. L-am întâlnit o singură dată.
N-aţi mai vorbit cu nimeni altcineva?
Ba da, dar mie nu mi-au spus prea multe...
Colegii lui Sorin şi el erau toţi la catedrală să pună lu-
mânări pentru un coleg de-al lor împuşcat cu o zi
înainte, îl chema Oprea.
Tot duminică, Sorin şi prietena lui au ieşit în
oraş. Era o vitrină spartă şi el s-a tăiat la picior (de
acolo rana văzută de femeia de la Spitalul Judeţean).
Seara, nu s-a mai întors la cămin, la „Solventul”,
pentru că era periculos, a rămas să doarmă la prietena
lui. A doua zi s-a dus direct la catedrală. Era îmbrăcat
în haine de duminică. Aşa l-au şi îngropat.
În articolul Dumnezeu citat în Procesul de la
Timişoara, un preot declară că Sorin a fost împuşcat în
timp ce agita steagul tricolor şi striga: „Deşteaptă-te,
Române!”
152
După un an şi patru luni au venit de la Bucureşti
să îl deshumeze, ca să vadă cu ce glonţ a fost împuşcat.
M-au anunţat prin domnul Olărescu, şeful de post de la
Poliţia Tomeşti, dar nu mi-au cerut consimţământul.
Soţul meu a ţinut să-l dezgroape, împreună cu
fratele meu şi cu fiul meu mai mic, Costel. Pe mine nu
m-au lăsat să merg acolo. L-au scos afară şi i-au făcut
poze; încă mai avea carne pe el…
Mai târziu, m-au chemat la Timişoara, la muzeu,
să aduc toate documentele lui şi pozele pentru a le
fotografia.
Când am ajuns la gară, la Timişoara, mi-au furat
poşeta cu toate actele lui: certificatul de erou martir,
buletinul, pozele toate etc. Nu mi-a părut rău după
acte, că actele se mai pot face, mi-a părut rău după
poze; nu mai am nici o amintire…
Ştia cineva că eraţi chemată pentru ziua
respectivă la Timişoara?
Eu ştiu? … Trebuia să duc poze şi acte la muzeu.
Au luat geanta cu totul. Am avut noroc că am avut
50 000 de lei în buzunar, că n-aş fi avut cu ce să vin
acasă.
La prietena lui, s-ar putea să mai fie fotografii?
Nu mai ştiu nimic de ea. După doi ani s-a căsătorit.
Cine a fost prietena lui Sorin?
Nu mai ştiu cum o cheamă. Este din Jupâneşti.
După poreclă îi zice „Papuc”.
La cămin avea o cutie unde îşi ţinea banii şi
pozele. Un coleg de la cămin mi-a spus că a intrat ci-
neva în camera lui Sorin şi a luat cutia. Ştiu că avea
bani, pentru că luase salariul şi în 18 a fost împuşcat.
Avea la el toate pozele lui, de când a început clasa I.
153
Avea o cutie de metal în care ţinea monede şi, ca
o premoniţie, avea acolo 44 de monede, exact câte se
pun în sicriu cu mortul, după tradiţia populară. Chiar
pe acelea i le-am şi pus.
El a avut şi alte presimţiri. O dată, îmi adusese
acasă 1 kg. de cacao – pe atunci nu se găsea – şi eu am
împărţit-o cu fata mea. După o lună a venit din nou la
tăiatul porcilor.
De data asta mi-a mai adus 1 kg. de cacao, dar
mi-a zis să nu mai fac pomană cu ea, că o să mai am
nevoie. Aşa a şi fost: la înmormântarea lui, la pomeni,
la parastase, tot cu cacaua aia am pregătit…
Noi lucram în schimbul de seară, de la 6 la 12.
Sorin a venit să ne aştepte la poarta fabricii, la 12,30 ca
să ne conducă acasă.
A doua zi dimineaţă am tăiat porcul. După-amiază,
fiica mea era însărcinată atunci, a dorit să meargă la
cumpărături, că la Crivina, unde locuieşte ea, nu sunt
atâtea magazine. El a însoţit-o peste tot; se înţelegeau
tare bine. Seara, ne-a spus că el vrea să meargă a doua
zi la bunici, la Baloşeşti.
Duminică dimineaţa noi am lucrat, iar el a dormit
până târziu. Când s-a trezit, a plecat la Baloşeşti.
Acolo a făcut ceva ce nu mai făcuse: a luat la rând toa-
te neamurile, i-a vititat pe toţi. S-a dus la naşi – familia
Stănilă –, la sora mea de la Reşiţa. Ea făcuse prăjitură
şi tava era pe masă, dar nu l-a îmbiat să mănânce. Pe
seară, când a ajuns acasă, mi-a spus că mătuşa Lenuţa
nu l-a servit cu prăjitură şi el tare ar mai fi mâncat.
Acum Lenuţa face prăjitură tot timpul şi dă de poma-
nă, dar el nu mai e... .
Luni dimineaţă trebuia să plece la Timişoara. Era
la masă cu Costel, fratele mai mic, care avea atunci 14
ani. Îmi zice Sorin: „Mami, să ai grijă de Costel”.
154
„Cum să am grijă de el că e mai mare ca mine, e cât
voi?” El a insistat şi cu vorba asta a ieşit pe uşă.
În data de 2 decembrie am tăiat porcul, pe 4 a
plecat şi în 18, copilul meu a fost mort...
Înainte de moartea lui cu patru ani, am fost la
Coşava, la o femeie, – cred că aţi auzit de Jâca – şi ştiţi
ce mi-a spus?
Avea aşa, ceva cu nişte litere şi m-a pus cu mâna
pe ele şi m-a întrebat despre ce vreau să-mi spună.
„Despre familie”, am zis eu. Ea s-a speriat tare şi mi-a
zis: „Copilul tău moare la 20 de ani, dar nu moare, ţi-l
omoară”.
M-am dus eu după aceea la părintele Bucur şi am
recunoscut că am greşit mergînd la vrăjitoare şi l-am
întrebat ce pot face să nu se întâmple ce mi-a prezis ea.
Părintele mi-a spus că dacă Dumnezeu doreşte asta,
noi nu ne putem opune. Şi aşa a fost. Eu n-am putut să-
mi iau gândul de la asta şi, după un timp le-am spus
copiilor ce am făcut.
Sorin era o dată la o cofetărie cu o fată din
Tomeşti şi i-a spus despre prezicere, dar nu-i era teamă
pentru el, că împlinise deja 20 de ani, el era îngrijorat
pentru Adrian, care era în armată. Şi când colo, chiar el
a murit... .
Îmi punea întrbări de genul: „Mami, dacă eu
mor, vii să-mi pui flori pe mormânt?” „Cum să-ţi pun
flori, tu trebuie să-mi pui mie?”
Când punea întrebările astea?
Nu cu mult înainte de a muri.
Penultima dată când a fost acasă, s-a dus la sora
lui la Crivina şi i-a ajutat să încarce o remorcă de
nisip. Ea, fiind puţin certată cu soţul ei, n-a vrut să
urce în tractor spre casă. Sorin a consolat-o şi Claudia
155
şi-a amintit: „Mami, am simţit ce bine e să ai pe cineva
de-al tău...”
Toată lumea l-a iubit. A fost un copil săritor, el a
ajutat pe toată lumea, n-a făcut rău nimănui, am avut
încredere să-l las oriunde. A fost un copil bun, cu-
minte...
Acum, la 17 ani de la Revoluţie, credeţi că a
meritat sacrificiul lui?
Nu a meritat, nu s-au schimbat prea multe în
România. Oamenii care au făcut rău atunci încă mai
sunt în funcţii înalte şi adevărul întreg încă nu s-a spus.
Dumitru Tomoni și Popovici Mihaela
”RESTITUTIO”, Făget, an. III, nr. 4, decembrie 2004
156
MĂRTURIA MAMEI ILIŢONI AURICA
(25 SEPTEMBRIE 1995)
Nu îmi este uşor, şi ochii îmi sunt în lacrimi şi

inima sfâşiată de durere când derulez timpul acela în
care fiul meu a fost să fie ucis. Atunci în prejma de
început a celor întâmplate la Timişoara chiar şi aici la
Tomeşti parcă se simţea frământarea între oameni;
zvonuri înfricoşătoare se precipitau unele după altele.
În data de 19 seara am primit telefon de la o studentă
din Timişoara (căreia nu am reuşit să-i aflu numele)
care căutase în buzunarul fiului meu căzut în nesimţire
lângă ea, de unde luase buletinul şi în baza acestuia mă
putuse anunţa că fiul meu e mort. A doua zi m-am
deplasat la Timişoara, unde l-am căutat cu disperare
peste tot. La morgă mi s-a spus că nu are rost să îl mai
căutăm pentru că toţi morţii fuseseră trimişi la
Bucureşti pentru incinerare. Întoarsă acasă, cu dispe-
rarea alături pentru că nu găseam nici o cale de
speranţă şi de catedrală în nici un chip nu puteai
apropia, darămite de vreo persoană care să îţi poată
spune ceva, am stat într-o săptămâna de zbucium şi de
aşteptare – săptămâna patimilor. După această săptă-
mână am mers din nou în căutare cu colegul fiului
meu, Dumitrescu Florin, cu care am putut reconstitui
un fir. La Catedrala am stat de vorba cu un preot
(Miţiga Victor) care mi l-a descris pe fiul meu şi care
îşi amintea bine de «băiatul împuşcat în cap». Acesta
m-a îndrumat spre spitalul judeţean, dar cu toată
strădania, nu a fost chip să-l găsesc. Fusese luat în 27
157
decembrie şi dus în cimitirul eroilor cu încă 8 cadavre
spre a fi îngropaţi în comun. Am mai făcut încă două
drumuri până la prefectură de îndată ce am aflat acest
lucru, dar de acolo mi s-a spus că securitatea a furat
morţii şi nimeni nu poate să ştie de morţi ceva.
În data de 12 ianuarie 1990, am primit un telefon
tot de la colegul mai sus amintit care mă anunţa că s-a
găsit o groapă comună în cimitirul eroilor şi s-ar presu-
pune că şi fiul meu să fie acolo. Am plecat grabnic
spre Timişoara. Dumnezeu mi-a dat puteri parcă ne-
măsurate. Calea era spre Procuratură. Acolo un
procuror cauta să ascundă tot timpul adevărul şi să
dezmintă faputul că ar există o groapă comună în
cimitirul amintit. Mi-am ieşit din fire, eram disperată şi
aş fi fost în stare să-i dau cu ceva în cap pentru că îi
vedeam pe toţi cum mint. Văzând comportamentul
meu, acest procuror m-a condus până la capătul unui
coridor într-o sala unde erau mai multe personae din
conducerea institutiei respective şi pe masa cărora se
găseau doasarele celor nouă care fuseseră îngropaţi în
comun. Primul dosar care l-am luat în mâna era al
fiului meu. Era fotografiat, dară fără identitate. Cu
aprobările pe care le-am primit am mers la deshumare.
Domnule dragă, cuvinte nu se pot găsi pentru a
cuprinde nemărginita mea durere şi golul rămas în su-
fletul meu. Nu se pot cuprinde în cuvinte zilele de
căutare, până l-am găsit şi l-am putut aduce aici să-i
ştiu mormântul şi să pot îngenunchea şi să-mi pot
plânge durerea la crucea sa.
(Marius Mihoc, Revoluţia din Timişoara. Aşa cum a fost. Timişoara,
Edit. Brumar, 1997, p. 31-32)
158
DECLARAŢIE: ILIŢONI AURICA
Subsemnata Iliţoni Aurica, loc.Băteşti 108-109

Făget, declar că pe data de 19 decembrie, seara am
primit telefon de la o studentă din Timişoara care
căutase în buzunarul fiului meu, căzut pe treptele
Catedralei, şi prin care mă anunţa că fiul meu este
mort. A două zi m-am deplasat la Timişoara unde am
început să-l caut peste tot. La spitalul judeţean mi s-a
spus că înăuntrul acestui spital nu se mai găseşte nici
un mort, aceştia fiind duşi de către Securitate la Bucu-
reşti. Pe dată de 12 ianuarie 1990, unul din colegii
fiului meu, mă anunţă că s-a găsit o groapă comună în
cimitirul eroilor să s-ar presupune că e şi fiul meu. Am
ajuns la Timişoara, la procuratura, unde un domn pro-
curor căuta să ascundă tot timpul adevărul, dezminţind
faptul că ar exista o groapă comună în cimitirul eroilor.
După refuzul meu de a-l crede,m-a condus până la
capătul unui coridor,şi am intrat într-o sală în care erau
mai multe persoane din conducerea instituţiei respecti-
ve, pe masa cărora să aflau dosarele celor nouă eroi
căzuţi, care se aflau îngropaţi în groapa comună. Pri-
mul dosar era cel al fiului meu, fotografiat, dar fără de
identitate. Am primit aprobările necesare şi am mers la
deshumare.
S.S.
159
DECLARAȚIE: GLIGUȚĂ AVRAM
Subsemnatul Gliguța Avram, domiciliat în Timi-

șoara, str. Meseriașilor, nr.3, Bl. A 3, Ap. 9, declar pe
proprie răspundere următoarele:
„În seara de duminecă 17 decembrie,pe la ora

23-24 din căminele muncitorești din Calea Buziașului
au ieșit vreo 100-150 de tineri, strigând „Români,
veniți cu noi!, „Jos Ceaușescu! etc. Eu am ieșit atunci
în balcon și am strigat „Bravo Băieți! dar am rămas în
casă.
Luni dimineață, când am mers la lucru (la
IUGTC, lângă Fabrica de ulei și Fabrica de zahăr) am
văzut că în oraș sunt devastate geamurile de la maga-
zine sparte, panourile cu cincinalele distruse și în
tramvai oamenii vorbeau despre cele întâmplate noaptea,
cum că armata și miliția a tras în oameni iar mie nu-mi
venea să cred ochilor și urechilor.
La lucru s-a ținut ședință, iar secretarul de partid
de la noi a ținut ședință și ne-a zis că nu avem voie să
lipsim de la lucru că se va face prezența din oră în oră,
iar de la lucru să mergem direct acasă că dacă nu, ne
poate împușca miliția și armata. O casieriță de la lucru
ne-a spus că i-au venit niște rude de la Hunedoara și că
pe nepoata ei au împușcat-o în Calea Șagului. Mie nu-
mi venea să cred că poate miliția și armata să împuște
oamenii așa pe stradă.
De la lucru am venit acasă și mi-am schimbat
hainele și am ieși în oraș. Am ajuns în Piața Operei
160
unde era plin de miliție și securiști și activiști de

Limbă

Sorin Leia - Eroul Martir de Pe Treptele Catedralei

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Sorin Leia - Eroul Martir de Pe Treptele Catedralei

Încărcat de

Drepturi de autor:

DUMITRU TOMONI

EDIȚIA A DOUA REVĂZUTĂ ȘI ADĂUGITĂ

EDIȚIA A DOUA REVĂZUTĂ ȘI ADĂUGITĂ

© 2016, Dumitru Tomoni

Această nouă ediție, revăzută și adăugită, nu

Generația născută după anii ’60, generația cu cheia la

Rodos, 31 august 2014. D.T.

Volumul de faţă cuprinde, pe lângă studiul

15 DECEMBRIE 1989 - TOTUL ARE

La sfârşitul serviciului religios oficiat în

97; vezi şi Radu Tinu, Timişoara... no comment, Bucureşti, Edit.

Odată cu pornirea tramvaielor, la adăpostul

Sub impulsul atmosferei create, în faţa locuinţei

3. MARŞUL SPRE COMITETUL JUDEŢEAN P.C.R.

Până în jurul orelor 19,00 s-au scandat în Piața

După intervenţia în forţă a plutonului de

Mărturia lui Ioan Rab în Titus Suciu, Lumea bună..., p. 149

5. MARŞUL MANIFESTANŢILOR PE TRASEUL:

În jurul orelor 22,00, o parte dintre demonstranţii

După orele 23,15, pe fondul stării de apatie

17 DECEMBRIE 1989 - DUMINICA

1. JUDEȚEANA DE PARTID, SUB ASEDIU

La primele ore ale zilei de duminică, Timişoara

Procesul de la Timişoara, vol. III…, p. 1448

Procesele revoluţiei din Timişoara (1989), adunate şi comentate de

Marius Mioc, Timişoara, Editura Artpress, 2004, p. 26

După asediul asupra Comitetului Judeţean de

În dimineaţa zilei de 18 decembrie, oraşul „arăta

Procesul de la Timişoara, vol. III,…, p. 1352

„România liberă”, an.L, nr.14618, serie nouă, din 8-9 februarie

CONTRIBUȚII LA BIOGRAFIA UNUI EROU

S-a născut la 24 septembrie 1967 în localitatea

2. UCIS PE TREPTELE CATEDRALEI

Alături de prietena sa, Sorin Leia participă la

Când a încetat să se mai tragă, Sorin Leia a fost

Momentul în care s-a tras asupra lui Sorin Leia a

Uciderea lui Sorin Leia a produs durere și emoție

A căzut eroic în 18 decembrie 1989, în jurul orei

(Titus Suciu, Reportaj cu sufletul la gură , Timişoara, 1990, p. 157)

Aş dori să relatez momentele trăite în după –

„Renașterea bănățeană” din 22 iunie 1990 CORNEL MOLDOVAN,

În mod normal, Catedrala are un orar de vară

„Renașterea bănățeană”din 27 august 1992, p. 9

”După ce la orele 14:00 un securist în civil trage

„16-22 decembrie 1989: O cronica a Revoluției din Timșoara”

Timişoara, 18. 12. 1989. La Catedrala Mitropoliei

Catedrala ortodoxă din Timişoara a fost martoră

UN NOU „CIMITIR SECRET”

Vă mulţumim, doamnă, pentru telefon. Şi

„Renașterea bănățeană’’, an. I, nr.11 din16 ianuarie 1990, p. 3

Povestea lui Sorin Leia,

La Revoluţie au fost uciși 1.142 de oameni. Ei n-

Conform actelor aflate la dosar rezultă că

Povestiţi-ne, când aţi aflat de moartea fiului

Dumitru Tomoni și Popovici Mihaela

”RESTITUTIO”, Făget, an. III, nr. 4, decembrie 2004

Nu îmi este uşor, şi ochii îmi sunt în lacrimi şi

Subsemnata Iliţoni Aurica, loc.Băteşti 108-109

Subsemnatul Gliguța Avram, domiciliat în Timi-

„În seara de duminecă 17 decembrie,pe la ora