Johann Sebastian Bach este unul din cei mai mari

muzicieni ai lumii. S-a născut la 21 martie 1685, în

localitatea Eisenach, Germania, fiind fiul lui Johann
Ambrosius Bach, muzician de curte.
Bach a început să înveţe la Şcoala gimnazială din Eisenach.
A urmat apoi liceul din Ohrdruf, unde a studiat latina,
greaca, literatura, istoria şi muzica. În acelaşi timp, a
învăţat, sub supravegherea tatălui său, mânuirea viorii.
După ce a rămas orfan, fratele său mai mare, Johann
Christoph, organist la Ohrdurf, l-a învăţat să cânte la
clavecin şi orgă. De altfel, muzica pentru orgă a constituit o
preocupare de-a lungul întregii sale vieţi (a compus 250 de
lucrări pentru orgă, peste 150 de corale pentru orgă).
Compoziţia a învăţat-o cu Herder, cantorul bisericii din
Ohrdruf.
La 15 ani activa deja ca membru al corului din Ohrdruf.
După ce a părăsit oraşul, a ajuns la Luneburg, unde a
compus pentru organistul G. Boehm şi unde a descoperit muzicienii francezi, germani şi italieni
ai secolului al XVII-lea.
A compus prima cantată în 1704 şi li-a creat foarte repede reputaţia unui improvizator plin de
virtuozitate.
La 21 de ani s-a căsătorit cu verişoara sa, Maria Barbara, cu care a avut 7 copii. În această
perioadă era angajat ca organist la Muhlhausen, unde a compus numeroase cantate noi şi „Actus
tragicus”.
La invitaţia ducelui Wilhelm Ernst, pleacă la Weimar, unde obţine postul de organist de curte,
stabilindu-se aici timp de nouă ani, între 1708 şi 1717. Aceasta a fost o perioadă fericită în viaţa
lui Bach: a compus numeroase lucrări pentru orgă („Toccata în re major” – 1709, „Alla breve în
re minor” – 1709, „Orgelbuchlein” – 1717), cantate şi piese pentru clavecin. De altfel, cantata s-a
aflat în centrul creaţiei vocale a lui Bach, care a scris cinci serii de lucrări în acest gen.
Oratoriile ocupă un loc important în creaţia lui Bach (Oratoriul de Crăciun, Oratoriul de Paşti,
Oratoriul Înălţării).
Bach a semnat şi lucrări muzicale cu caracter didactic, „Clavecinul bine temperat”, două
concerte pentru vioară (în la minor şi mi major), un concert pentru două viori în re minor, două
suite în do major şi do minor ş.a.
Printre cele mai cunoscute lucrări ale sale se numără cele 6 concerte instrumentale
brandenburgice, pe care Bach i le-a dedicat lui Christian Ludwig, principe de Brandenburg-
Schwedt.
În anul 1720, soţia sa, Maria Barbara, moare şi, la câteva luni distanţă, Bach se recăsătoreşte cu
cântăreaţa Anna Magdalena Wulken, cu care va avea 13 copii.
În 1723 a fost numit cantor la biserica Saint-Thomas din Leipzig. Se înscrie în Consiliul oraşului
şi, în acelaşi timp, ocupă şi postul de profesor de muzică la Tomasschule (fundaţie augustiniană
datând din 1212).
Compune cantate pentru toate duminicile şi sărbătorile religioase, în beneficiul bisericilor Saint-
Thomas şi Saint-Nicolas (în total peste 300 de cantate). Organizează un cor format din elevii de
la Thomasschule şi un mic cor compus din interpreţi în majoritatea lor cantori bisericeşti. Din
această perioadă datează „Ofranda muzicală”, „Magnificat” (1723), „Patimile după Ioan” (1723),
„Patimile după Matei”(1729), „Oratoriul de Crăciun”(1734)…
Efectele muncii sale titanice încep să se resimtă, iar starea sănătăţii sale începe să se
înrăutăţească. Are probleme cu vederea şi este operat de un celebru chirurg englez, dar fără
succes, Bach pierzându-şi vederea.
A murit la 28 iulie 1750, la Leipzig.
Compozitor admirat pe plan internaţional, Bach nu a trezit interesul decât la aproape un secol
după moartea sa, când Mendelssohn Bartholdy a dirijat, în anul 1829, „Patimile după Ioan”.
Johann Sebastian Bach a tratat toate genurile muzicale din epocă, cu excepţia operei.

Menuet (din limba franceză: menu pas = pas mărunt), termen cu două semnificații:
 Vechi dans tradițional francez în trei timpi (metrică ternară);
 Muzica destinată acestui gen de dans sau compoziție muzicală de sine stătătoare.
Dansul
Menuetul este un vechi dans francez grațios din perioada barocă, originar din Poitou, cu mișcări
moderate în trei timpi. În secolul al XVII-lea a luat locul dansului Courante și a fost introdus de
compozitorul Jean-Baptiste Lully la curtea regelui Ludovic al XIV-lea, care a devenit mare
iubitor al acestui gen de dans. Menuetul este menționat pentru prima dată în 1664 de către
Guillaume Dumanoir în tratatul său polemic împotriva maeștrilor de dans de la Académie royale
de Danse. În 1706, Raoul-Auger Feuillet face o descriere amănunțită a mișcărilor de dans în
Vme Recueil de danse de bal pour l'année 1707. Inițial, dansul era deschis de o pereche, căreia îi
urmau alte perechi, în ordinea rangului nobiliar, în tempo măsurat, cu ținută solemnă și diverse
înclinări și plecăciuni. Din Franța, menuetul s-a răspândit în întreaga Europă. După o lungă
cădere în desuetudine, menuetul a cunoscut o scurtă revenire către anul 1880 sub o formă
inspirată din cadril.
Muzica
Menuetul este una din mișcările facultative ale unei suite instrumentale, inserat de obicei după
sarabandă și înainte de gigă. Are o formă tripartită, cu o secțiune principală care precede și
urmează unui trio, numit astfel pentru că inițial era executat de trei instrumente soliste. Adesea
este dublat, cu repetiția primului menuet, fără repriză, după cel de-al doilea, ambii având teme
înrudite.
În perioada barocă, menuetul a fost introdus în suită de către Johann Sebastian Bach și Georg
Friedrich Haendel, dar cunoaște o largă răspândire în special în perioada clasică vieneză. În
1750, Johann Stamitz din Școala de la Mannheim introduce menuetul ca parte a III-a a unei
simfonii. Acest procedeu este preluat de Joseph Haydn și Wolfgang Amadeus Mozart. Începând
cu Simfonia a Treia ("Eroica"), Ludwig van Beethoven înlocuește menuetul cu mișcarea ceva
mai viguroasă de scherzo.
De mare popularitate la public se bucură Menuetul din Cvintetul de coarde în Mi major de Luigi
Boccherini, Menuetul în Sol major pentru pian de Ian Paderewski și Menuetul (Partea III-a) din
Concertul pentru vioară și orchestră în La major KV 219 de Mozart.

Trandafir de la Moldova
Una din cele mai cunoscute melodii care se cântă atât în România, cât şi în Republica Moldova,
are o istorie puţin cunoscută. Specialiştii apreciază că „Trandafir de la Moldova” a apărut în
perioada interbelică, în sudul ţării.
Atât specialiştii în folclor cât şi muzicienii sunt puşi la grea încercare atunci când sunt întrebaţi
despre originea melodiei „Trandafir de la Moldova”. Notorietatea melodiei şi a versurilor este
invers proporţională cu ceea ce se cunoaşte despre perioada în care a apărut şi cine este autorul
piesei considerate, neoficial, un fel de „imn al Moldovei”. „ Este un cântec creat între cele două
Războiae Mondiale, care a devenit folclor. Este un cântec de petrecere care iniţial avea 8 versuri
şi, în timp, s-a îmbogăţit cu strofe, în funcţie de locul unde se cânta”.