Suport Curs 1

CAPITOLUL 1
CONŢINUTUL ECONOMIC, FUNCŢIILE ŞI ROLUL FINANŢELOR

PUBLICE
În vorbirea curentă, ca şi în literatura de specialitate, se folosesc mai multe expresii

făcând parte din familia cuvântului finanţe, în sensuri apropiate sau diferite, după caz: finanţe,
finanţe publice, finanţe private, finanţe socialiste.
Cuvântul finanţe îşi are originea în limba latină. În secolele al XIII-lea - al XIV-lea se
foloseau expresiile finatio, financias şi financia pecuniaria, în sensul de “plată în bani”. Se
presupune că aceste expresii derivă de la cuvântul finis, utilizat adesea în sensul de “termen
de plată1.
Urmărind etimologia cuvântului şi determinările sale semantice se pot desprinde
două concluzii preliminare:
a) cuvântul finanţe este strâns legat de acela de bani (în vorbirea curentă adesea
substituindu-se) dar mai ales de expresia - plată în bani -, deci nu bani pur şi simplu,
ci bani angajaţi în efectuarea unei plăţi;
b) cuvântul finanţe are însă, încă de la începuturile sale, o strânsă legătură cu statul,
mai exact spus, cu veniturile şi cheltuielile băneşti ale acestuia2.
În sensul său cel mai general, spune un autor francez, acest termen desemnează tot
ceea ce are legătură cu banii. O precizare se impune din nou: finanţele îşi leagă apariţia şi
evoluţia lor de aceea a banilor, dar nu înseamnă pur şi simplu bani şi nici măcar nu se referă la
toate plăţile efectuate cu ajutorul acestora.
Procurarea şi distribuirea resurselor financiare ale statului se realizează în procesul
repartizării produsului intern brut cu ajutorul unor metode şi instrumente specifice, într-un
cadru juridic adecvat, în scopul satisfacerii nevoilor sociale şi al influenţării activităţii
economice. Aceste prelevări şi redistribuiri de resurse băneşti au loc între persoane fizice şi
juridice, prin intermediul autorităţilor publice şi afectează, direct sau indirect, întreaga
economie naţională şi pe toţi membrii societăţii. De aici, concluzia, pe care o împărtăşim, că
finanţele exprimă relaţii sociale, de natură economică, în expresie bănească, ce apar într-un
anumit proces şi cu un scop bine determinat.
Alături de finanţele statului, devenite cu timpul finanţe publice, funcţionează finanţele
private. Ele se deosebesc mai întâi prin obiectivele urmărite. Primele asigură suportul
financiar pentru susţinerea acţiunilor publice, iar celelalte capitalul necesar afacerilor private.
Primele vizează satisfacerea interesului general, iar celelalte obţinerea şi maximizarea
profitului.
Dintr-o altă perspectivă privite, finanţele reprezintă, în opinia noastră, operaţiile
băneşti ce intervin între participanţii la formarea şi repartizarea fondurilor băneşti destinate
susţinerii acţiunilor publice şi afacerilor private.
1.1. Conţinutul economic al finanţelor
Pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii este necesară constituirea unor
importante fonduri băneşti la dispoziţia autorităţilor publice. Aceste fonduri se formează pe
seama unei părţi din produsul intern brut şi sunt utilizate pentru finanţarea nevoilor sociale
atât de interes naţional, cât şi local.
1
Văcărel, I., Anghelache, G., Bistriceanu, G., Moşteanu, T., Bercea, F., Bodnar, M., Georgescu, F., Finanţe
publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 2000
2
Tulai, C., Finanţe, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca , 2007, p. 7
Fondurile la care ne referim se constituie pe seama transferului de valoare, de putere
de cumpărare de la diverse persoane fizice şi juridice la dispoziţia organelor administraţiei de
stat, centrale şi locale. De la aceste fonduri se efectuează transferuri de putere de cumpărare
către diverşi beneficiari - persoane fizice şi juridice. Au loc, aşadar, fluxuri de resurse băneşti
în dublu sens - către şi de la fondurile publice - ceea ce generează anumite relaţii (raporturi)
sociale între participanţii la acest proces.
Este vorba de:
 relaţiile care apar între participanţii la procesul de constituire a fondurilor de resurse
financiare, şi anume: - agenţii economici, indiferent de forma de proprietate, care
desfăşoară activitate cu scop lucrativ şi membrii societăţii luaţi în mod individual, ca
cetăţeni ai statului care realizează venituri -, pe de o parte, şi colectivitate, reprezentată
prin stat, pe de altă parte;
 relaţiile care apar între colectivitate, reprezentată prin stat, pe de o parte, şi beneficiarii
fondurilor băneşti ce se constituie în economie: întreprinderi, instituţii publice, membri
ai societăţii luaţi în mod individual, ca cetăţeni care încasează pensii, alocaţii pentru
copii, ajutoare, burse şi alte indemnizaţii, pe de altă parte.
Relaţiile sociale la care ne referim, apărute în procesul constituirii şi dirijării fondurilor
de resurse băneşti din economie sunt, prin natura lor, relaţii economice, legate indisolubil de
repartiţia produsului intern brut.
În condiţiile existenţei producţiei de mărfuri şi ale acţiunii legii valorii, repartiţia celei
mai mari părţi a produsului creat în economia naţională se face prin intermediul banilor, iar
relaţiile economice analizate mai sus îmbracă formă bănească.
Aceste relaţii economice, exprimate valoric, care apar în procesul repartiţiei
produsului intern brut în legătură cu satisfacerea nevoilor colective ale societăţii, constituie
relaţii financiare sau, pe scurt, finanţe.
1.2. Funcţiile finanţelor
A. Funcţia de repartiţie a finanţelor publice
În privinţa modului de manifestare a funcţiei de repartiţie, de cele mai multe ori,

aceasta este prezentată, şi pe bună dreptate, ca o funcţie unitară. Această unitate decurge din
interacţiunea celor două laturi ale sale şi anume: latura de mobilizare a resurselor băneşti în
vederea alimentării fondurilor de natură financiară şi latura repartizării acestor fonduri în
vederea cheltuirii lor pentru realizarea acţiunilor publice şi a afacerilor private.
Funcţia de repartiţie a finanţelor publice cunoaşte două faze distincte, însă organic
legate între ele: constituirea fondurilor şi distribuirea acestora3. Prima fază constă în formarea
fondurilor de resurse financiare publice. La constituirea acestora participă:
 întreprinderile, indiferent de forma de proprietate asupra capitalului social şi de forma
juridică, de organizare a acestora;
 instituţiile publice şi unităţile din subordinea acestora;
 populaţia;
 persoane juridice şi fizice rezidente în străinătate.
Participarea la constituirea fondurilor publice de resurse financiare îmbracă forme
diferite şi anume: impozite, taxe, contribuţii pentru asigurări sociale, amenzi, penalităţi,
vărsăminte din veniturile instituţiilor şi chirii din concesiuni şi închirieri de terenuri şi alte
bunuri proprietate de stat; venituri din valorificarea unor bunuri proprietate de stat şi a
3
bunurilor fără stăpân; împrumuturi de stat primite de la persoane juridice şi fizice; rambursări
ale împrumuturilor de stat acordate; dobânzi aferente împrumuturilor acordate; donaţii,
ajutoare şi alte transferuri primite; alte venituri.
Resursele care alimentează fondurile publice, în majoritatea lor covârşitoare îşi au
izvorul în produsul intern brut şi într-o mai mică măsură în avuţia naţională sau în transferuri
primite din străinătate. Aceste resurse provin din toate ramurile economiei naţionale, însă în
proporţii diferite, în funcţie de gradul de dezvoltare a acestora.
Cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice constă în distribuirea
fondurilor de resurse financiare publice pe beneficiari - persoane juridice şi fizice. Repartiţia
propriu-zisă este precedată de inventarierea nevoilor sociale existente în anul (perioada) de
referinţă, cuantificarea acestora în expresie bănească şi ierarhizarea lor în funcţie de acuitatea
şi importanţa pe care o prezintă, unele în raport cu celelalte. Cum nevoile sociale, care
exprimă cererea de resurse financiare de la fondurile publice, întrec cu mult resursele posibile
de procurat pe plan naţional, adică oferta de resurse financiare, este necesar ca autorităţile
publice competente să trieze cererile formulare de organele centrale şi locale abilitate şi să
stabilească opţiunile lor în funcţie de anumite criterii.
Distribuirea resurselor financiare reprezintă, de fapt, dimensionarea volumului
cheltuielilor publice pe destinaţii, şi anume pentru: a) învăţământ, sănătate, cultură; b)
asigurări sociale şi protecţie socială; c) gospodărie comunală şi locuinţe; d) apărare naţională;
e) ordine publică; f) acţiuni economice; g) alte acţiuni; h) datorie publică. În cadrul fiecărei
destinaţii, resursele se defalcă pe beneficiari, obiective şi acţiuni.
Prin urmare, constituirea şi dirijarea fondurilor publice de resurse financiare constituie
un proces unitar şi neîntrerupt care se realizează cu ajutorul funcţiei de repartiţie a finanţelor
şi joacă un rol important în înfăptuirea reproducţiei sociale lărgite.
Distribuirea şi redistribuirea produsului intern brut, mijlocite de finanţe, se înfăptuiesc
în cadrul aceleiaşi forme de proprietate (prelevări de resurse de la unităţi de stat la fondurile
publice şi, respectiv, transferuri de resurse de la aceste fonduri la unităţi de stat) sau cu
schimbarea formei de proprietate (prelevări de resurse de la unităţi economice private) ori
mixte şi de la populaţie la fondurile publice, şi, respectiv, transferuri de resurse de la aceste
fonduri către beneficiari din alte sectoare sociale şi populaţie.
Cele arătate până aici se referă la redistribuirea, cu ajutorul finanţelor, a produsului
intern brut pe plan intern. Deosebit de aceasta, adesea se produce o redistribuire a resurselor
financiare pe plan internaţional. Este vorba de:
 primirea de împrumuturi externe care, pe de o parte, completează resursele financiare
publice ale ţării considerate, iar pe de alta, antrenează cheltuieli publice cu
rambursarea ratelor scadente şi plata dobânzilor şi comisioanelor aferente;
 acordarea de împrumuturi externe care, pe de o parte, antrenează plăţi din resursele
financiare publice ale ţării considerate, iar pe de alta, generează încasări de resurse la
rambursarea de către debitori a ratelor scadente şi la plata dobânzilor aferente;
 achitarea cotizaţiilor şi a contribuţiilor datorate organismelor internaţionale de către
stat sau de alte entităţi de drept public;
 primirea sau acordarea, după caz, de ajutoare externe de către stat, pentru înlăturarea
consecinţelor grave provocate de calamităţi naturale, accidente, războaie, revoluţii etc.
Redistribuirile de resurse financiare care au loc între state se efectuează în baza unor
acorduri şi convenţii bi şi/sau multilaterale ori a unor decizii unilaterale, în condiţii de
rambursabilitate sau cu titlu definitiv cu sau fără contraprestaţie directă.
În concluzie, constituirea fondurilor publice şi private de natură financiară nu
reprezintă un scop în sine, ci ea se face în vederea repartizării şi cheltuirii acestora pentru
susţinerea acţiunilor publice şi a afacerilor private. Tocmai de aceea prima latură a funcţiei de
repartiţie este însoţită, în mod obligatoriu, de cea de a doua, care asigură repartizarea
fondurilor constituite. Această latură se manifestă însă diferit la cele două grupe de fonduri şi
chiar de la un fond la altul în cadrul aceleiaşi grupe.
B. Funcţia de control a finanţelor publice
Finanţele publice se manifestă şi ca mijlocitor al exercitării controlului prin bani

asupra diverselor aspecte ale vieţii economico-sociale. Or, capacitatea finanţelor publice de a
mijloci efectuarea controlului financiar asupra modului de înfăptuire şi rezultatelor obţinute în
diferitele activităţi economice şi sociale exprimă esenţa funcţiei de control ce revine acestora.
În principiu, administrarea resurselor, în general, şi a celor financiare, în special,
necesită evidenţe cât mai exacte, asupra existenţei şi mişcării acestora, cunoaşterea şi
urmărirea modului de formare şi utilizare a lor, asigurând rezultate pozitive maxime, inclusiv
respectarea anumitor principii de gestiune şi a reglementărilor privind activitatea financiară la
nivelul fiecărei entităţi sau structuri funcţionale.
În acest context, finanţele publice au şi menirea de a mijloci exercitarea controlului
bănesc asupra unor domenii ale activităţii economice şi sociale îndeplinind funcţia de control.
Recunoaşterea funcţiei de control a finanţelor publice are suport obiectiv în faptul că
manifestarea fenomenelor financiare creează cadrul necesar pentru executarea controlului
financiar. Prin comparaţie, munca de control financiar efectuată de către anumite persoane
care îndeplinesc, în cadrul juridic creat, funcţii administrative ce conferă atribuţiuni de
controlori financiari imprimă acestui control şi o componentă subiectivă. Latura obiectivă a
controlului prin finanţele publice rezidă în faptul că acesta se poate executa de către persoane
numite să presteze o asemenea muncă de control acolo unde, în prim plan, se derulează
procese şi relaţii financiare în care sunt implicate direct sau indirect autorităţi sau entităţi
publice, respectiv resurse publice.
Necesitatea funcţiei de control a finanţelor publice decurge din faptul că fondurile de
resurse financiare publice constituite la dispoziţia statului aparţin întregii societăţi. Aceasta
este interesată în: asigurarea resurselor financiare necesare satisfacerii nevoilor sociale;
dirijarea resurselor respective cu luarea în considerare a priorităţilor stabilite de autorităţile
abilitate; utilizarea resurselor financiare în condiţii de maximă eficientă economică, eficacitate
socială şi de altă natură; armonizarea intereselor imediate ale societăţii cu cele de perspectivă
la dimensionarea resurselor financiare puse la dispoziţia statului şi, respectiv, a colectivităţilor
locale şi la orientarea acestora către diferite destinaţii4.
Controlul financiar constituie o manifestare a funcţiei de control a finanţelor publice.
Această din urmă funcţie se referă la modul de constituire a fondurilor în economie, la
repartizarea acestora pe beneficiari şi la eficienţa (eficacitatea) cu care unităţile economice cu
capital de stat şi instituţiile publice utilizează resursele de care dispun, indiferent dacă acestea
sunt proprii sau împrumutate.
Funcţia de control a finanţelor publice este strâns legată de funcţia de repartiţie, dar are
o sferă de manifestare mai largă decât aceasta, deoarece vizează, pe lângă constituirea şi
repartizarea fondurilor din economie, şi modul de utilizare a resurselor. Între cele două funcţii
ale finanţelor publice există raporturi de intercondiţionare: funcţia de repartiţie oferă câmp de
manifestare funcţiei de control, iar funcţia de control, la rândul său, generează uneori forme
de manifestare a funcţiei de repartiţie.
Organisme
Bistriceanu, Gh.D., Adochiţei, M., Negrea, E., Finanţele agenţilor economici, Ed. Didactică şi Pedagogică,
4
Bucureşti,1995.
C. Funcţia finanţelor publice de reglare/stabilizare a economiei – de citit
Existenţa unei asemenea funcţii a finanţelor publice se înscrie în contextul asumării de către
stat şi, în genere, de organismele publice a unui rol activ în economie,
 fie prin implicare directă în acţiuni economice,
 fie în mod indirect, prin influenţarea activităţilor economice private.
In ambele ipostaze, însă, această funcţie conturează manifestarea finanţelor publice ca mijloc
de influenţare asupra vieţii economice şi sociale şi, mai ales, a economiei, în concordanţă cu
obiectivele de politică generală promovate de autorităţi publice. Prin îndeplinirea acesteia, finanţele
publice pot mijloci contracararea unor fenomene cu caracter destabilizator (recesiunea, criza etc),
pentru procesele economice şi sociale, pe de o parte, respectiv stimularea evoluţiei pozitive a acestor
procese, pe de altă parte.
Funcţia de
Funcţia finanţelor
reglare publice de reglare/stabilizare
(stabilizare) a economiei s-a a economiei exprimă
fundamentat capacitatea
teoretic prin acestora
doctrina
de a mijloci reglarea diverselor procese economice, mai ales, prin stimularea unora sau
intervenţionist-statală în viaţa economică şi socială, găsind teren prielnic în condiţiile manifestăriiinhibarea
tot
altora,
mai pentru
intense a stabilizarea
dereglărilorşimecanismelor
asigurarea evoluţiei
pieţei, sale ascendente.
în societatea modernă, odată cu apariţia ciclicităţii
acesteia.
Înfăptuirea acţiunii reglatoare/stabilizatoare a finanţelor publice asupra activităţilor economice
şi sociale poate fi sintetizată sub următoarele aspecte principale:
 reglarea/stabilizarea anticiclică;
 stimularea expansiunii (creşterii) economice;
 modernizarea, restructurarea şi adaptarea economiei la cerinţele pieţei interne şi externe.
Sub primul aspect, manifestarea acestei funcţii constă în utilizarea tehnicilor şi
instrumentelor financiare publice ca mijloace pentru contracararea crizei economice ca fenomen
real sau posibil a se produce, şi a şomajului care o însoţeşte, urmărind asigurarea unei anumite
stabilizări a activităţii de producţiei şi a ocupării forţei de muncă, respectiv atenuarea oscilaţiilor
ciclice, determinate de alternarea perioadelor de prosperitate cu cele de declin economic. Ea
presupune facilităţi sau restricţii financiare menite să favorizeze evitarea sincopelor majore.
Sub al doilea aspect, acţiunea exercitată prin finanţele publice presupune folosirea tehnicilor
şi instrumentelor financiare ca factori propulsori ai activităţilor economice, prin stimularea
investiţiilor şi impulsionarea ritmului de creştere a producţiei asigurând, nu numai relansarea
economiei sau combaterea tendinţelor de încetinire a ritmului creşterii, ci şi o expansiune a acesteia.
Sub cel de al treilea aspect menţionat, se are în vedere implicarea finanţelor publice prin
tehnici şi instrumente specifice pentru realizarea proceselor de modernizare şi restructurare a
economiilor naţionale, fie susţinând eforturile agenţilor economici privaţi sau dezvoltând direct în
cadrul sectorului public, anumite segmente, ramuri sau subramuri economice, fie restricţionând alta şi
asigurând adaptarea la evoluţia cererii pe pieţele interne şi externe.
Impactul reglator al finanţelor publice, bazat pe interacţiunea proceselor materiale cu cele
financiare, îşi găseşte reflectarea în variabile economice şi financiare ale căror dimensiuni
condiţionează atingerea obiectivelor urmărite, iar principalele instrumente folosite în acest scop sunt
impozitele, cheltuielile publice, bugetul public.
MECANISMUL FINANCIAR - PARTE INTEGRANTĂ A MECANISMULUI

DE FUNCŢIONARE A ECONOMIEI NAŢIONALE
Între mecanismele de funcţionare a economiei naţionale din diferite ţări există
condiţionări istorice comune sau ţeluri politico-ideologice, sociale, economice sau de altă
natură asemănătoare sau foarte apropiate.
Printre acestea, se enumără:
 forma (formele) de proprietate predominantă (privată, cooperatistă sau de stat)
asupra mijloacelor de producţie;
 sistemul de conducere a economiei (pe baza legilor şi principiilor specifice
economiei de piaţă sau a planului de stat cu caracter imperativ);
 sistemul de repartizare a rezultatelor muncii (în funcţie de gradul de participare la
capitalul social, de munca depusă sau o formă mixtă);
 regimul politico-ideologic (democratic, pluripartidic sau totalitar, monopartidic);
acceptarea unei singure ideologii sau tolerarea multor ideologii;
 participarea la alianţe politice, militare sau la uniuni cu caracter economic,
constituite după criterii regionale, comunitate de interese etc.
Între mecanismele economice, există şi deosebiri determinate de:
 nivelul forţelor de producţie, mărimea rezervelor de care dispune economia
naţională, condiţiile naturale şi dimensiunea teritoriului;
 structura socială, gradul de maturizare a relaţiilor sociale de producţie, a
suprastructurii şi a democratismului economic;
 gradul de independenţă a economiei faţă de străinătate (proporţia de acoperire a
necesarului de materii prime, resurse energetice, specialişti, tehnologii şi capital
din surse interne, precum şi în desfacerea produselor (raportul dintre producţia
internă a tării care se consumă pe plan naţional şi cea care se exportă); ,
 obiectivele de politică economică urmărite pe termen lung.
“Mecanismul economic construit reprezintă ansamblul metodelor şi instrumentelor de
conducere şi/sau reglare, de către factorii de conducere ai societăţii a funcţionării economiei
naţionale, împreună cu obiectivele ce guvernează această conducere şi/sau reglare şi întregul
sistem organizaţional prin intermediul căruia o efectuează”.
Mecanismul economic construit este chemat să îndeplinească mai multe funcţii, între
care un loc deosebit ocupă funcţia de conducere şi reglare a proceselor economice în
concordanţă cu interesele naţionale. Această funcţie constă în repartizarea resurselor
economice, pe baza soluţiilor alternative, pe destinaţiile apreciate ca fiind în concordantă cu
cerinţele perioadei şi cu interesele naţionale.
Mecanismul financiar are o structură complexă care cuprinde: a) sistemul financiar; b)
pârghiile financiare utilizate de stat pentru influenţarea activităţii economice; c)
administrative de conducere folosite în domeniul finanţelor; d) cadrul instituţional alcătuit din
instituţii şi organe cu atribuţii în domeniul finanţelor; e) cadrul juridic, format din legi,
hotărâri, ordonanţe şi alte reglementări cu caracter normativ în domeniul finanţelor.
Sistemul financiar
Termenul de finanţe, în sens larg, include: a) relaţiile care exprimă un transfer de
resurse băneşti fără echivalent şi cu titlu nerambursabil (finanţele publice); b) relaţiile care
exprimă un împrumut de resurse băneşti pe o perioadă de timp determinată şi care este
purtător de dobândă (creditul); c) relaţiile care exprimă un transfer facultativ sau obligatoriu
de resurse băneşti, în schimbul unei contraprestaţii care depinde de producerea unui fenomen
aleatoriu (asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă); d) relaţiile care apar în
procesul formării şi repartizării fondurilor de resurse băneşti la dispoziţia întreprinderilor
(finanţele întreprinderilor). Fiecare componentă a finanţelor privite în sens larg, pe de o parfe,
are o existenţă de sine stătătoare, iar pe de alta, reprezintă o parfe dintr-un întreg. Între aceste
părţi există raporturi strânse, se influenţează reciproc, formând un sistem coerent.
Finanţele ca sistem pot fi privite dintr-un împătrit punct de vedere, şi anume: a) ca un
sistem de relaţii economice, în expresie bănească, ce exprimă un transfer de resurse
financiare, ce se produc în anumite condiţii; b) ca un sistem de fonduri de resurse financiare
ce se constituie în economie la anumite eşaloane şi se utilizează în scopuri precis determinate;
c) ca un sistem de planuri financiare, care reflectă anumite procese prevăzute a se produce în
economie, în cursul unei perioade de timp determinate; d) ca un sistem de instituţii şi organe,
care participă la organizarea relaţiilor, la constituirea şi distribuirea fondurilor, precum şi la
elaborarea, executarea şi controlul planurilor financiare.
În literatura de specialitate, ca şi în vorbirea curentă, se utilizează expresia de sistem
financiar în cele patru sensuri menţionate mai sus.
Astfel, sistemul financiar, privit ca relaţii economice, este alcătuit din: a) relaţiile care
se reflectă în bugetul de stat şi in bugetele locale; b) relaţiile care se reflectă în bugetul
asigurărilor sociale de stat, în bugetul asigurărilor de sănătate şi în bugetele altor acţiuni ce ţin
de domeniul asigurărilor sociale; c) relaţiile generate de constituirea şi repartizarea fondurilor
speciale extrabugetare; d) relaţiile de credit bancar; e) relaţiile de asigurări şi reasigurări de
bunuri, persoane şi răspundere civilă; f) relaţiile generate de constituirea fondurilor la
dispoziţia întreprinderilor.
Sistemul fondurilor de resurse financiare

Fiecărei componente a sistemului financiar îi corespund, regulă, mai multe fonduri de
resurse financiare. Fiecare fond are propriile sale reguli de constituire şi de distribuire,
legăturile specifice cu celelalte fonduri şi o anumită raţiune de a fiinţa.
Pentru mai buna înţelegere a structurii acestor fonduri şi a mecanismelor lor de
funcţionare, în cele ce urmează vom grupa aceste fonduri după diferite criterii, şi anume: a)
după nivelul (eşalonul) la care se constituie; b) după destinaţie; c) după forma de proprietate;
d) după titlul cu care se fac prelevări la fonduri şi plăti de la acestea.
După nivelul (eşalonul) la care se constituie, distingem fonduri constituite: a) la nivel
central sau macroeconomic; b) la nivel mediu sau intermediar (la dispoziţia unităţilor
administrativ-teritoriale) şi c) la nivel microeconomic (la dispoziţia agenţilor economici, a
instituţiilor şi a gospodăriilor populaţiei).
La nivel central, se constituie: a) fondul bugetar de stat; b) fondurile asigurărilor
sociale, c) fondurile asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă; d) fondurile de
creditare. La nivel mediu, se constituie fondurile bugetare ale judeţelor, municipiilor, oraşelor,
comunelor, iar la nivel microeconomic - fondurile proprii ale întreprinderilor, instituţiilor şi
persoanelor fizice.
După destinaţia pe care o capătă, distingem: a) fonduri de înlocuire şi dezvoltare; b)
fonduri de consum; c) fonduri de rezervă şi d) fonduri de asigurare.
De la fondurile de resurse publice se efectuează plăti:
a) cu titlu definitiv şi nerambursabil (alocaţii de la buget pentru finanţarea cheltuielilor
curente ale instituţiilor publice, investiţii, acordarea de burse, pensii, ajutoare etc.) şi b) cu
titlu rambursabil (credite etc.).
Pârghiile economico-financiare
Fondurile de resurse financiare publice, care se constituie în economia naţionalã, sunt
alimentate pe seama unor prelevãri obligatorii ori facultative, de la diverse persoane juridice
şi fizice şi sunt dirijate către diverşi beneficiari aparţinând sectorului public, celui privat sau
populaţiei, cu titlu definitiv şi nerambursabil, sau în condiţii de rambursabilitate, după caz, în
funcţie de forma de proprietate şi de natura fondurilor de resurse financiare.
În practica financiară internaţională se întâlnesc metode multiple şi variate de
constituire şi dirijare a fondurilor de resurse financiare, publice: fiscale, bugetare, monetare,
valutare etc.
Aşadar, pârghiile economico-financiare ocupă un loc important în mecanismul de
funcţionare a economiei şi se comportă ca metode economice de conducere. Folosirea
pârghiilor economico-financiare nu exclude necesitatea utilizării, în completare, a unor
metode administrative.
Este vorba de: a) întocmirea de prognoze, programe economice şi planuri financiare
pentru a şti în ce direcţii, în ce ritm, cu ce eforturi şi cu ce rezultate se dezvoltă
ramurile economice, sectoarele şi întreprinderile; b) tinerea evidenţei contabile de către
agenţii economici şi sociali şi întocmirea de bilanţuri contabile, conturi de profit şi pierderi şi
bugete de venituri şi cheltuieli după normele metodologice stabilite de autorităţile publice
competente; c) exercitarea controlului financiar de către organe specializate asupra modului
de conservare şi gestionare a mijloacelor materiale şi băneşti ale statului; d) stabilirea de către
autorităţilor publice, pentru unele bunuri şi prestări de servicii, de preţuri sau tarife; e)
reglementarea de către stat a modului de acordare de împrumuturi din fondurile publice; f)
reglementarea regimului valutar; g) supravegherea derulării exportului şi a importului; h)
sancţionarea speculei ilicite, a evaziunii fiscale şi a altor abateri de la prevederile legale.
Perfecţionarea pârghiilor economico-financiare nu presupune renunţarea la folosirea
anumitor măsuri de natură administrativă în conducerea economiei, ci o îmbinare judicioasă a
metodelor economice cu cele administrative, care se completează reciproc.
Organe cu atribuţii şi răspunderi în domeniul finanţelor publice

La soluţionarea problemelor financiare participă o multitudine de organe, care fac
parte din sistemul democraţiei reprezentative, din autoritatea administrativă sau constituie
organe specializate ale puterii executive ori compartimente financiare în întreprinderi şi
instituţii, după caz. Din categoria organelor democraţiei reprezentative fac parte organele
puterii centrale şi locale de stat: Parlamentul şi consiliile judeţene, municipale, orăşeneşti şi
comunale. Sub directa îndrumare a acestor organe funcţionează organele administraţiei de
stat, centrale şi locale: Guvernului, ministerele, alte organe centrale ale administratei de stat,
prefecturile şi primăriile.
Din categoria instituţiilor financiare specializate fac parte: Ministerul Finanţelor,
băncile, societăţile de asigurări şi reasigurări etc. Compartimente financiare funcţionează în
ministere şi alte organe centrale ale administraţiei de stat, în prefecturi şi primării, precum şi
în întreprinderi şi instituţii.
Ministerul Finanţelor are, în principal, următoarele atribuţii:
 elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale şi raportul asupra
proiectului bugetului de stat, precum şi proiectul legii de rectificare a bugetului de
stat;
 stabileşte echilibrul bugetar în faza de elaborare a proiectului bugetului de stat şi a
rectificării acestuia;
 stabileşte metodologii pentru elaborarea proiectului bugetului de stat, a proiectelor
bugetelor fondurilor speciale şi a proiectelor bugetelor locale;
 urmăreşte execuţia operativă a bugetului de stat; stabileşte măsurile necesare
pentru încasarea veniturilor şi limitarea cheltuielilor în vederea încadrării în
deficitul bugetar aprobat;
 elaborează clasificaţia indicatorilor privind finanţele publice;
 elaborează proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat, al legii bugetului
asigurărilor sociale de stat anuale, precum şi proiectul legii de rectificare a
acestuia;
 stabileşte măsuri pentru asigurarea echilibrului financiar-valutar;
 colaborează cu Banca Naţională a României la elaborarea balanţei de plăţi externe,
a balanţei creanţelor şi angajamentelor externe, a reglementărilor din domeniul
monetar şi valutar şi informează semestrial Guvernul asupra modului de realizare a
acestora, cu propuneri de soluţii în acoperirea deficitului sau utilizării excedentului
din contul curent al balanţei de plăţi externe;
 înfăptuieşte politica vamală;
 asigură administrarea monopolului de stat;
 coordonează, negociază şi încheie acorduri internaţionale, în numele statului, în
domeniul relaţiilor financiare şi valutare;
Norme juridice privind problemele financiare
Întrucât relaţiile financiare reflectă fluxuri băneşti transferuri de putere de cumpărare,

mutaţii de natură patrimonială ii schimbări ale condiţiilor de viaţă ale populaţiei, este necesar
ca toate actele generatoare de asemenea modificări să fie riguros reglementate Este vorba de
reglementări care să emane de la organele puterii legislative sau ale celei executive de stat,
după caz, să aibă caracter obligatoriu de sus şi până jos, sa fie unitare pe întreg cuprinsul Ţării
să stabilească condiţiile în care se produc asemenea acte şi sancţiunile ce se aplică în cazul
nerespectării prevederilor legale.
Printre cele mai importante probleme financiare care trebuie să capete o reglementare
juridică, se numără:
a) veniturile şi cheltuielile autorităţilor publice centrale, ale unităţilor administrativ-
teritoriale, ale asigurărilor sociale de stat, precum şi cele ale fondurilor speciale;
b) procesul de întocmire, adoptare, executare şi încheiere a bugetului de stat, a
bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale, a bugetului asigurărilor sociale de stat
şi a altor bugete;
c) sistemul de impozite şi taxe; modul de evaluare a materiei impozabile, de aşezare şi
percepere a impozitelor; obligaţiile fiscale ale persoanelor fizice şi juridice; limitele
suveranităţii fiscale a României;
d) sancţiunile ce se aplică persoanelor fizice şi juridice care nu-şi îndeplinesc integral şi
la termen obligaţiile financiare faţă de stat, nu respectă angajamentele asumate prin
contracte sau încalcă disciplina financiară;
e) regimul de constituire a fondurilor în unităţile economice de stat;
f) regimul de amortizare a mijloacelor fixe;
g) modul de finanţare a diferitelor categorii de cheltuieli publice din fonduri bugetare
sau extrabugetare;
Reglementările de natură financiară sau cu efecte financiare, la care ne referim, capătă
formă de legi, hotărâri, ordonanţe, regulamente etc., emise de Parlament, Guvern, miniştri sau
alte organe de stat.
Normele juridice din domeniul finanţelor constituie reglementări de strictă
aplicabilitate, adică în lipsa unor prevederi exprese într-o problemă sau alta, nu se pot adopta
soluţii bazate pe analogie.
CAPITOLUL 2
SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE
Cheltuielile publice concretizează cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie a

finanţelor publice, şi anume aceea a repartizării resurselor financiare publice pe destinaţii.
Utilizarea propriu-zisă a acestor resurse pentru înfăptuirea obiectivelor cuprinse în programele
guvernamentale privind activitatea socială, economică şi de altă natură, desfăşurată de
acestea, se reflectă în cheltuielile publice. Prin cheltuieli publice, statul acoperă necesităţi
publice de bunuri şi servicii considerate prioritare în fiecare perioadă.
2.1. Conţinutul cheltuielilor publice
Cheltuiala publică apare în literatură drept „etapa următoare constituirii fondurilor

publice şi se referă la distribuirea acestor resurse băneşti către diferite obiective sociale sau
economice” şi exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească, care se manifestă între
stat, pe de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi
utilizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia.
Cheltuielile publice reprezintă consumurile de resurse financiare efectuate de
autorităţile publice, potrivit opţiunilor politice ale forţelor aflate la putere, în vederea
furnizării de bunuri publice, acordării de transferuri financiare unor categorii socio-economice
definite şi asigurării stabilităţii macroeconomice.
Din definiţia prezentată se pot desprinde câteva trăsături esenţiale ale cheltuielilor
publice: funcţiilor de alocare, de distribuţie şi de stabilizare;
 volumul şi un
reprezintă finalitatea
consum consumului
final sau un de resurse
avans financiare publice sunt statuate prin
de PIB;
Cheltuielile
 lege; publice se materializează
aparţin sectorului public; în plăţi efectuate de stat din resurse mobilizate
pe diferite
 căi, pentruoptica
exprimă achiziţii de bunuri
şi doctrina sau prestări
politică de serviciiaflate
a forţelor necesare pentru îndeplinirea
asigură funcţionarea autorităţilor publice în politice la putere;
vederea exercitării de către acestea
diferitelor obiective ale politicii statului: servicii publice generale,
 nivelul şi structura acestora depind de o multitudine de factori. acţiuni social-culturale,
întreţinerea armatei şi a întregii activităţi desfăşurate în domeniul militar, acţiuni economice
etc.
Conţinutul economic al cheltuielilor publice se află în strânsă legătură cu destinaţia
lor. Astfel, unele cheltuieli exprimă un consum definitiv de produs intern brut, reprezentând
valoarea plăţilor pe care le efectuează instituţiile publice în formele specifice ale cheltuielilor
curente, iar alte cheltuieli publice exprimă o avansare de produs intern brut, reprezentând
participarea statului la finanţarea formării brute de capital atât în sfera producţiei materiale,
cât şi în sfera nematerială.
În prezent, cheltuielile publice sunt extrem de diversificate. Unele se manifestă direct,
prin finanţarea de către stat a instituţiilor publice pentru a putea funcţiona. Altele influenţează
direct mediul economic şi social şi constituie astfel instrumente ale unei politici de
transformare a mediului respectiv pentru a-l ameliora. Fiind folosite ca instrumente de
intervenţie, cheltuielile publice trebuie analizate nu numai prin prisma domeniului în care sunt
efectuate, ci şi din punctul de vedere al influenţei pe care o pot avea asupra procesului general
al repartiţiei sociale.
Cheltuielile publice înglobează: cheltuielile publice efectuate de administraţiile
publice centrale de stat, din fondurile bugetare şi extrabugetare. La statele cu structură
federală se iau în considerare şi cheltuielile autorităţilor publice ale statelor, ale provinciilor şi
regiunilor membre ale federaţiei; cheltuielile colectivităţilor locale (ale unităţilor
administrativ-teritoriale); cheltuielile finanţate din fondurile asigurărilor sociale de stat;
cheltuielile organismelor (administraţiilor) internaţionale finanţate din resursele publice
prelevate de la membrii acestora.
Cheltuielile publice totale se obţin prin însumarea cheltuielilor diferitelor categorii de
administraţii publice, din care s-au dedus sumele reprezentând transferuri de resurse
financiare între administraţiile publice.
Trebuie făcută distincţie între noţiunile de cheltuieli publice şi cheltuieli bugetare.
Cheltuielile publice se referă la totalitatea cheltuielilor efectuate prin intermediul instituţiilor
publice (aparat de stat, instituţii de armată, ordine internă şi siguranţă naţională, cercetare
ş.a.), care se acoperă fie de la buget (pe plan central sau local), fie din fonduri extrabugetare
sau de la bugetele proprii ale instituţiilor sau din veniturile obţinute de acestea.
Cheltuielile bugetare se referă la acele cheltuieli care se acoperă de la bugetul de stat,
din locale, din bugetul asigurărilor sociale de stat. Deci, cheltuielile bugetare au o sferă mai
restrânsă decât cheltuielile publice, în cadrul cărora sunt cuprinse.
Cheltuielile bugetare sunt cheltuieli publice, dar nu toate cheltuielile publice sunt
cheltuieli bugetare. Cheltuielile bugetare sunt cuprinse în bugetele definite în cadrul
sistemului de bugete, aprobate de organul legislativ sub forma creditelor bugetare.
Delimitarea cheltuielilor bugetare în cadrul celor publice se bazează pe câteva
principii:
 efectuarea cheltuielilor bugetare este condiţionată de prevederea expresă şi
aprobarea nivelului acestora de către Parlament sau de consiliile locale, după caz,
în conformitate cu legile în vigoare;
 nerambursabilitatea sumelor alocate şi cheltuite conform destinaţiilor pentru care
s-au aprobat aceste sume;
 efectuarea cheltuielilor este determinată de îndeplinirea condiţiilor legale şi nu
numai de constituirea (existenţa) resurselor băneşti;
 finanţarea se efectuează în funcţie de gradul de subordonare a instituţiilor sau
activităţilor cu caracter bugetar din bugetul de stat, din bugetul asigurărilor sociale
de stat, din bugetele locale sau din bugetele fondurilor speciale;
 exercitarea controlului financiar cu caracter preventiv şi acordarea vizei cu ocazia
operaţiunilor de deschidere a finanţării, de alocare şi utilizare a resurselor financiare
publice.
2.2. Criterii de grupare a cheltuielilor publice
Abordarea structurii cheltuielilor publice necesită utilizarea mai multor criterii de

grupare. În literatura şi practica financiară şi statistică a statelor şi a organismelor
internaţionale, se folosesc următoarele tipuri de clasificaţii: a) administrativă; b) economică;
c) funcţională; d) financiară; e) în funcţie de rolul lor în procesul reproducţiei sociale; f)
gruparea folosită de organismele O.N.U. şi clasificaţii mixte sau combinate5.
5
a) Clasificaţia administrativă. Această clasificaţie are la bază criteriul instituţiilor prin
care se efectuează cheltuielile publice: ministere (departamente, agenţii guvernamentale),
instituţii publice autonome, unităţi administrativ-teritoriale etc. Gruparea cheltuielilor pe
criterii administrative este utilă, deoarece alocaţiile bugetare se stabilesc pe beneficiari:
ministere şi alte instituţii centrale, judeţe, oraşe, comune etc. Ea însă suferă prin faptul că un
minister, departament, agenţie guvernamentală, judeţ, municipiu sau oraş reuneşte cheltuieli
cu destinaţii variate şi, în plus, structura ministerelor şi, respectiv, subordonarea instituţiilor
publice se modifică periodic, ceea ce face cheltuielile publice necomparabile în timp.
Acest criteriu este folosit la repartizarea cheltuielilor publice pe ordonatorii de credite
bugetare.
b) Clasificaţia economică. În cadrul acesteia se folosesc două criterii de grupare:
primul, conform căruia cheltuielile se împart în: cheltuieli curente (de funcţionare), şi
cheltuieli de capital (cu caracter de investiţii); al doilea, care împarte cheltuielile în cheltuieli
ale serviciilor publice sau administrative şi cheltuieli de transfer (de redistribuire).
Cheltuielile curente asigură întreţinerea şi buna funcţionare a instituţiilor publice,
finanţarea satisfacerii acţiunilor publice, transferarea unor sume de bani anumitor categorii de
persoane, lipsite de remuneraţie or având venituri insuficiente sau pentru onorarea unor
angajamente speciale ale statului (împrumuturi). Ele reprezintă un consum definitiv de produs
intern brut şi trebuie să se reînnoiască anual. În cea mai mare parte a lor, cheltuielile publice
sunt cheltuieli curente.
Cheltuielile de capital (de investiţii) se concretizează în achiziţionarea de bunuri de
folosinţă îndelungată, destinate sferei producţiei materiale sau sferei nemateriale (şcoli,
spitale, aşezăminte de cultură, administraţie etc.), după caz. Ele duc la dezvoltarea şi
modernizarea patrimoniului public.
Cheltuielile privind serviciile publice sau administrative se deosebesc de cheltuielile
de transfer, după cum au sau nu la bază o contraprestaţie, în momentul şi în măsura în care
acestea se efectuează de către stat. Cheltuielile privind serviciile publice cuprind, în general,
remunerarea serviciilor, a prestaţiilor şi a furniturilor necesare bunei funcţionări a instituţiilor
publice sau achiziţionării de mobilier, aparatură şi echipamente.
Cheltuielile de transfer reprezintă trecerea unor sume de bani de la buget la dispoziţia
unor persoane juridice (instituţii cu activităţi autofinanţate, întreprinderi productive), unor
persoane fizice (pensionari, şomeri, studenţi, elevi etc.), sau a unor bugete ale administraţiilor
locale. Ele pot avea, deci, caracter economic (subvenţii acordate agenţilor economici pentru
acoperirea unor cheltuieli de producţie, stimularea exportului, redresarea financiară,
restrângerea unor activităţi economice etc.) sau sociale (burse, pensii, ajutoare şi alte
indemnizaţii definitive şi fără contraprestaţie), finanţarea unor acţiuni de importantă majoră
efectuate prin intermediul administraţiilor publice locale.
Transferurile sunt consolidabile şi neconsolidabile, în funcţie de conţinutul lor şi de
legăturile pe care le implică între diferitele verigi ale sistemului bugetar.
Combinarea grupării cheltuielilor publice în cheltuieli de capital (investiţii) şi
cheltuieli curente (de funcţionare), cu gruparea lor în cheltuieli privind serviciile publice şi
cheltuieli de transfer permite definirea unei alte grupări: a) cheltuieli ale serviciilor publice,
care cuprind cheltuieli curente şi cheltuieli de capital; b) cheltuieli de transfer, care cuprind
cheltuieli privind crearea de venituri în bani (alocaţii, asistenţă socială) şi subvenţii acordate
întreprinderilor productive sau instituţiilor pentru activităţile autofinanţate în vederea
acoperirii cheltuielilor care devansează veniturile obţinute pe seama preturilor sau tarifelor.
c) Clasificaţia funcţională foloseşte drept criteriu domeniile, ramurile, sectoarele de
activitate, spre care sunt dirijate resursele financiare publice sau alte destinaţii ale cheltuielilor
legate de efectuarea unor transferuri între diferitele niveluri ale administraţiilor publice, plata
dobânzilor la datoria publică sau constituirea de rezerve la dispoziţia autorităţii executive. Ele
reflectă obiectivele politicii financiare a statului.
Acest criteriu este important pentru repartizarea resurselor financiare publice pe
domenii de activitate şi obiective care definesc nevoile publice şi reprezintă obiectivul
principal urmărit la examinarea şi aprobarea prevederilor bugetare de către Parlament.
Instituţiile care funcţionează în diferite domenii de activitate constituie consumatorii de
resurse bugetare, iar conducătorii lor sunt ordonatori de credite bugetare.
În România, aceste domenii sunt definite în Legea privind finanţele publice astfel: “La
determinarea cheltuielilor publice se vor avea în vedere politica financiară a statului, numărul
de salariaţi, reţeaua de instituţii publice în funcţiune, cele care urmează a se înfiinţa în noul
exerciţiu bugetar, folosirea bazei tehnice existente cu maximă eficacitate, precum şi
următoarele: a) în domeniul social - utilizarea resurselor financiare ale statului pentru
învăţământ, sănătate, ocrotiri sociale, cultură, artă, tineret şi sport, refacere şi ocrotire a
mediului înconjurător, menţinerea echilibrului ecologic şi altele, în condiţiile stabilite de lege;
b) susţinerea unor programe prioritare de cercetare, îndeosebi fundamentală; c) în domeniul
economic - realizarea unor investiţii şi a altor acţiuni economice de interes public, acordarea
de subvenţii, facilităţi şi alte mijloace stabilite potrivit legii; d) asigurarea cerinţelor de
apărare a jării, ordinii publice şi siguranţa naţională; e) finanţarea administraţiei publice
centrale şi locale şi a altor cheltuieli prevăzute de lege; f) dobânzile aferente datoriei publice
şi cheltuielile determinate de emisiunea şi plasarea valorilor mobiliare necesare finanţării
acestei datorii, precum şi de riscul garanţiilor de stat în condiţiile legii”.
d) Clasificaţia financiară. În funcţie de momentul în care se efectuează şi de modul în
care afectează resursele financiare publice, cheltuielile publice se grupează în: cheltuieli
definitive; cheltuieli temporare şi/sau operaţiuni de trezorerie şi cheltuieli virtuale sau
posibile.
Cheltuielile definitive finalizează distribuirea resurselor financiare. Ele cuprind atât
cheltuieli curente, cât şi cheltuieli de capital. Majoritatea cheltuielilor publice efectuate au
caracter definitiv, finalizându-se cu plăţi la scadenţe certe şi atestă lichidarea completă a
angajării statului pentru a efectua cheltuielile prevăzute în buget. Cheltuielile definitive sunt
cuprinse, deci, ca posturi distincte în bugetele publice.
Cheltuielile temporare sunt urmate de finalizarea prin plăţi cu scadenţe certe.
Majoritatea dintre acestea reprezintă operaţiuni de trezorerie şi sunt evidenţiate în conturile
speciale ale trezoreriei (de exemplu, finanţarea rambursării împrumuturilor şi avansurilor
anterior consimţite). Cheltuielile temporare nu figurează în bugetele publice, ci se gestionează
separat prin trezoreria publică.
Cheltuielile virtuale sau posibile reprezintă cheltuieli pe care statul se angajează să le
efectueze în anumite condiţii. De exemplu, garanţiile acordate de stat pentru împrumuturi pot
conduce la cheltuieli publice numai dacă rambursarea lor din resursele special constituite sau
de către debitorii giraţi nu poate fi înfăptuită; cheltuielile ce se vor efectua pentru acţiuni sau
obiective neprevăzute, pe seama rezervelor la dispoziţia guvernului, aprobate în legea
bugetară anuală.
După forma de manifestare, cheltuielile publice pot fi: cu sau fără contraprestaţie;
definitive şi provizorii; speciale şi globale.
Cheltuielile fără contraprestaţie au caracter de alocaţii bugetare, reprezentând finanţare
definitivă, fără un contraserviciu din partea colectivităţi beneficiare de resurse publice
(alocaţii familiale, indemnizaţii de şomaj, burse ş.a.).
Cheltuielile cu contraprestaţie se referă la încasarea unor sume de bani de către stat,
conform condiţiilor în care se efectuează aceste cheltuieli: dobânzi la împrumuturi acordate,
comisioane la garanţiile guvernamentale ale împrumuturilor şi altele.
Cheltuielile definitive nu presupun restituirea sumelor băneşti alocate de stat, în timp
ce cheltuielile provizorii (împrumuturi şi avansuri) sunt urmate de rambursarea sau lichidarea
obligaţiei de furnizare de produse sau servicii instituţiilor statului.
e) Clasificaţia după rolul cheltuielilor publice în procesul reproducţiei sociale. În
cadrul acesteia, cheltuielile publice se împart în cheltuieli reale (negative) şi cheltuieli
economice (pozitive).
În categoria cheltuielilor reale intră cheltuielile cu întreţinerea aparatului de stat, plata
anuităţilor, dobânzilor şi a comisioanelor la împrumuturile de stat, întreţinerea şi dotarea
armatei cu armament şi tehnică militară etc. Acestea reprezintă un consum definitiv de produs
intern brut.
În categoria cheltuielilor economice se cuprind investiţiile efectuate de stat pentru
înfiinţarea de unităţi economice, dezvoltarea şi modernizarea celor existente, construirea de
drumuri, poduri etc. Aceste cheltuieli au ca efect crearea de valoare adăugată şi reprezintă o
avansare de produs intern brut.
f) Clasificaţia folosită de instituţiile specializate ale O.N.U. Aceasta are la baza două
criterii principale: clasificaţia funcţională şi clasificaţia economică.
Clasificaţia funcţională O.N.U. a cheltuielilor publice cuprinde cheltuielile pentru:
servicii publice generale; apărare; educaţie; sănătate; securitate socială; locuinţe şi servicii
comunale; recreaţie, cultură şi religie; acţiuni economice; alte scopuri.
Clasificaţia economică O.N.U. a cheltuielilor publice cuprinde: cheltuieli care
reprezintă consum final: dobânzi aferente datoriei publice; subvenţii de exploatare şi alte
transferuri curente; formarea brută de capital (investirii brute şi creşterea stocurilor materiale);
achiziţii de terenuri şi active necorporale; transferuri de capital
Autorul Mutaşcu Mihai Ioan prezintă în lucrarea sa Finanţe publice, clasificarea
Fondului Monetar Internaţional (F.M.I.) a cheltuielilor publice care este foarte
asemănătoare cu cea a O.N.U.
Potrivit „Manualului de Statistică Financiară Guvernamentală” (Government Finance
Statistics Manual), din anul 2001, cheltuielile publice sunt structurate şi în acest caz după
criteriul funcţional şi cel economic.
După criteriul economic cheltuielile publice pot fi6:
 cheltuieli de personal (retribuţiile salariaţilor din sectorul public şi contribuţiile
sociale aferente);
 cheltuieli cu producerea de bunuri şi servicii adresate pieţei şi non-pieţei (excepţie
cele pentru formarea brută de capital);
 cheltuieli pentru capitalul fix (ieşiri aferente formării şi acumulării de capital fix);
 cheltuieli cu dobânzile (plăţi efectuate către creditorii nerezidenţi şi rezidenţi);
 cheltuieli de transfer (ieşiri efectuate către entităţile publice de rang inferior,
organizaţiile internaţionale sau guvernele altor state);
 cheltuieli pentru beneficii sociale (transferuri pentru securitate şi asistenţă socială);
 alte cheltuieli (dividende plătite în contul firmelor cu capital de stat sau mixte, ieşiri
ocazionate de crearea rezervelor tehnice în cazul firmelor de asigurări de stat,
diverse rente).
 cheltuieli pentru protecţie socială (pensii, ajutore pentru şomeri şi persoane cu
disabilităţi, indemnizaţii pentru copii, etc).
Importanţa ultimelor două variante de grupare a cheltuielilor publice - clasificarea
O.N.U. şi taxonomia F.M.I. - rezidă din standardizarea internaţională a categoriilor de
cheltuieli publice. Acest fapt permite uşurarea derulării unor acorduri financiare internaţionale,
6
Mutaşcu, M., I., Finanţe publice, Ediţia a II-a , Ed. Mirton, Timişoara, 2008, p. 90
dar şi realizarea de analize sau comparaţii între state diferit poziţionate geografic şi cu
economii inegale ca nivel de dezvoltare.
Pe plan naţional, gruparea cheltuielilor publice din punct de vedere funcţional şi
economic este reglementată prin clasificaţia indicatorilor privind finanţele publice 7, elaborată
de Ministerul Finanţelor Publice.
2.3. Factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice
Tratarea la modul general a factorilor care conduc la creşterea cheltuielilor publice

impune o delimitare a acestora în următoarele categorii:
a) Factori demografici, care se referă la creşterea populaţiei şi la modificarea
structurii acesteia pe vârste şi categorii socio-profesionale. O astfel de evoluţie determină
creşterea cheltuielilor publice pentru învăţământ, sănătate, securitate socială, ordine publică
etc., precum şi a celor legate de sporirea numărului de locuri de muncă în sectorul public;
b) Factori economici, referitori la dezvoltarea economiei şi la modernizarea acesteia
pe baza cercetării ştiinţifice, a noilor cerinţe ale utilizării resurselor şi a creării de bunuri
materiale şi servicii. Pe lângă faptul că pe seama bugetului de stat se asigură finanţarea unor
acţiuni economice costisitoare, redistribuirea resurselor financiare publice ajută la repararea
prejudiciilor create de repartiţia concurenţială în economia de piaţă. Astfel, bugetul joacă rol
de filtru şi asigură redistribuirea pe principii mai echilibrate şi bazate pe eficientă;
c) Factori sociali. Creşterea venitului mediu pe locuitor în societate antrenează
preocuparea statului ca, prin efort financiar, să aloce resurse pentru armonizarea veniturilor
categoriilor sociale cuprinse în sectorul public, inclusiv a persoanelor în vârstă sau care
necesită asistenţă socială;
d) Urbanizarea. Aceasta reprezintă un factor de creştere a cheltuielilor publice,
antrenând resurse financiare atât pentru crearea şi dezvoltarea centrelor urbane, cât şi pentru
finanţarea unor utilităţi publice caracteristice mediului respectiv;
e) Factori militari, care prin pregătirea sau purtarea de războaie, conduc la creşterea
cheltuielilor legate de apariţia unor conflicte armate sau de eliminarea efectelor nefavorabile
ale acestora pe plan economic şi social;
f) Factori de ordin istoric, care acţionează prin transmiterea de la o perioadă la alta a
nevoilor sporite de cheltuieli şi de suportare a poverii celor făcute în anii anteriori, prin
împrumuturi publice. La fel se explică şi propagarea în timp şi spaţiu a fenomenului
inflaţionist sau preluarea, de către noul regim, instalat în urma revoluţiei a datoriilor
contractate în vechiul regim;
g) Factori politici, care se referă la creşterea considerabilă a complexităţii sarcinilor
statului contemporan, la transformarea concepţiei politice cu privire la funcţiile statului,
pentru îndeplinirea cărora este necesară sporirea cheltuielilor publice.
Factorii prezentaţi nu acţionează în mod separat asupra cheltuielilor publice, ci într-o
manieră concertată, intensitatea de acţiune a acestora fiind diferită de la o perioadă la alta , dar
şi de la un stat la altul.
Efectuarea cheltuielilor publice din fondurile financiare ale statului, poate avea loc
numai dacă sunt respectate anumite principii, cum ar fi8:
 orice cheltuială publică poate fi realizată numai dacă este prevăzută într-un act
normativ. În acest sens trebuie respectate prevederile legii finanţelor publice care
reglementează, în principiu, regimul cheltuielilor publice şi a legii privind
adoptarea bugetului de stat prin care se stabileşte pentru un an financiar mărimea
7
OMFP nr. 1954/2005 publicat în M. Of. Nr. 1176/decembrie 2005
8
Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova, 2007,
p.112
creditelor bugetare alocate pentru fiecare destinaţie. Este de menţionat faptul că
fără o autorizare expresă nicio cheltuială nu poate fi realizată chiar dacă a fost
prevăzută într-un act normativ;
 cheltuielile publice pot fi efectuate numai în condiţiile exercitării unui control
financiar riguros privind oportunitatea şi necesitatea cheltuielilor. Fiind vorba de
cheltuirea unor resurse publice, trebuie respectat şi un regim sever de economii în
procesul angajării banilor publici;
 cheltuielile publice nu se pot efectua în mod automat, chiar dacă au fost prevăzute,
în mod expres, într-un act normativ, ci pe măsura justificării sumelor acordate
anterior în condiţiile realizării indicatorilor specifici;
 orice cheltuială publică se poate realiza, în principiu, numai din bugetul
administraţiei centrale de stat sau din bugetele locale în funcţie de subordonarea
instituţiei publice sau a beneficiarului de alocaţie bugetară;
 sumele alocate pentru efectuarea cheltuielilor publice se caracterizează prin
nerambursabilitate.
CAPITOLUL 3
CARACTERIZAREA PRINCIPALELOR CHELTUIELI PUBLICE
Principalele categorii de cheltuieli publice includ cheltuieli privind: acţiuni social-

culturale, asigurările sociale, asigurările sociale pentru sănătate, acţiuni economice şi servicii
publice (generale, apărare, siguranţa naţională, ordine publică)9.
3.1. Cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale
În epoca contemporană (după 1950), efectuarea acestor cheltuieli se bazează pe

concepţia “statului bunăstării” (welfare state) ale cărui principii sunt:
 bătrâni, handicapaţi,
garantarea unui venitorfani,
minim,şomeri ş.a.); de forma de proprietate;
independent
 asigurarea unui standard
creşterea securităţii de viaţă
sociale evoluând
în special pozitiv,
pentru pe bazadefavorizate
categoriile unor servicii
predeterminate de regimul politico-statal, de tradiţii, de nivelul de cultură şi
civilizaţie deja atins ş.a.
Realizarea acestei concepţii generează cheltuieli social-culturale, reprezentând servicii
gratuite sau parţial gratuite, de care beneficiază întreaga populaţie sau o parte a ei. Importanţa
acestor eforturi sociale rezidă în faptul că ele se finalizează într-un nou nivel, mai ridicat, al
culturii şi civilizaţiei ce caracterizează societatea / statul în cauză şi care, la rândul lor,
contribuie la dezvoltarea economică a statului respectiv.
În cadrul acestei concepţii s-au individualizat acţiuni vizând securitatea socială şi
acţiuni vizând protecţia socială.
Securitatea socială se referă la acţiuni cu adresă, directe, de care beneficiază cei
stabiliţi prin lege.
Protecţia socială se referă la acţiuni de orice natură, directe sau indirecte, specifice sau
generale, iniţiate de stat faţă de fenomene sau activităţi cu efect negativ asupra populaţiei.
De exemplu, cheltuielile în infrastructura şcolară (şcoli noi, clase noi, dotări etc.) sunt
incluse în protecţia socială deoarece au un caracter general-vag, neidentificabil pe un anumit
9
Bistriceanu, Gh.D., Adochiţei, M., Negrea, E., Finanţele agenţilor economici, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti,1995.
beneficiar, dar cu posibil efect favorabil pentru oricare cetăţean al ţării: copil - pentru că este
sau va fi elev, tânăr - pentru că ar putea deveni student, adult - pentru că ar putea beneficia
pentru copiii săi sau chiar pentru sine însuşi în contextul educaţiei continue. Cheltuielile de
învăţământ pentru burse sunt incluse în securitatea socială pentru că au ca adresă directă
numai pe cei care îndeplinesc anumite condiţii legale: sunt elevi / studenţi, au anumite
rezultate în pregătire, au un anumit statut social etc.
Principalele surse utilizate pentru finanţarea cheltuielilor social - culturale sunt:
 fondurile bugetare, care constituie în multe cazuri sursa principală şi care, în
România, includ bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele
locale şi unele fonduri speciale;
 cotizaţii sau contribuţii ale persoanelor fizice sau juridice şi care alimentează unele
fonduri predestinate cum sunt fondul de asigurări sociale, fondul pentru ajutor de
şomaj, fondul pentru sănătate ş.a.
 fondurile proprii ale întreprinderilor publice sau private, pentru acţiuni privind
protecţia muncii, perfecţionarea pregătirii profesionale a angajaţilor, acţiuni
sociale iniţiate de respectivele firme;
venituri ale unor instituţii social-culturale din propria lor activitate;
veniturile populaţiei, din care aceasta suportă prin tarife / preţuri etc., costul unor
servicii / bunuri de factură social - culturală;
fondurile organizaţiilor nelucrative (fundaţii, aşezăminte, societăţi filantropice,
organizaţii neguvernamentale, instituţii de cult ş.a)
 surse externe din partea unor organizaţii internaţionale (Banca Mondială,
Organizaţia mondială a sănătăţii, UNICEF), organisme regionale (UNESCO,
Uniunea Europeană) sau state.
Între cheltuielile social-culturale şi dezvoltarea economică există o relaţie de tip feed-
back: dezvoltarea economică asigură crearea de resurse (materiale şi financiare) pentru
susţinerea sau amplificarea susţinerii cheltuielilor social-culturale; aceste cheltuieli asigură un
nivel de educaţie / instrucţie şi de sănătate în creştere, care măreşte capacitatea creativa a
populaţiei şi prin aceasta perpetuează dezvoltarea economică.
În această relaţie, cheltuielile social-culturale pot fi interpretate ca o investiţie pe
termen lung şi foarte lung pe care societatea o face pentru a-şi asigura dezvoltarea viitoare; de
aceea, aceste cheltuieli sunt denumite investiţii în resurse umane. Termenul a fost introdus de
Gary S. Becker (SUA, Premiul Nobel pentru economie, 1992) care a dezvoltat analiza
economică la comportamentul şi relaţiile umane, după care alţi mari economişti (Philipe
Solomon, Milton Friedman s.a) au completat cu propriile contribuţii acest nou domeniu al
cercetării economice10. În prezent, investiţiile în resurse umane sunt definite a fi orice
cheltuieli care conduc la creşterea aptitudinilor fizice şi intelectuale ale indivizilor, consideraţi
ca agenţi producători actuali şi/sau viitori. În structura acestor investiţii se regăsesc trei
componente principale: investiţia intelectuală, investiţia de sănătate şi investiţia culturală.
Ulterior deschiderii acestui domeniu nou al cercetării economice, a fost introdus un
concept care îl circumscrie şi îl defineşte ca dezvoltare umană, pentru care PNUD (Programul
Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare) a introdus un indicator complex de evaluare: indicatorul
dezvoltării umane (IDU):
IDU  R j
j1
= 3
10

unde Rj este rangul indicatorului specializat al dezvoltării umane.
PNUD defineşte trei astfel de indicatori specializaţi:
1. longevitatea;
2. nivelul de educaţie, exprimat prin:
2.1. gradul de alfabetizare;
2.2. gradul de cuprindere în învăţământ;
3. standardul (nivelul) de viaţă.
Longevitatea este speranţa de viaţă la naştere exprimată în ani, cu alte cuvinte durata
medie de viaţă la care poate spera un nou-născut. Determinarea acesteia se face pe baza
statisticii demografice, dar şi a unor estimări privind evoluţia mediului economico social.
Nivelul de educaţie este exprimat prin gradul de alfabetizare (ponderea cunoscătorilor
de carte în total populaţie) şi prin gradul de cuprindere în învăţământ (ponderea celor ce
urmează cursuri de educaţie / instruire / formare profesională în total populaţie, într-un
interval de timp dat (de regulă un an). Nivelul de educaţie este, aşadar, un indicator compus
pe baza celor doi menţionaţi.
Standardul (nivelul) de viaţă este exprimat prin produsul intern brut (PIB) pe locuitor,
exprimat în USD şi corectat anual cu puterea de cumpărare (rata inflaţiei pe care o suportă
USD).
Rangul indicatorului specializat este determinat după o relaţie care permite exprimarea
mărimii respectivului indicator într-o scară cuprinsă între zero şi unu.
3.1.1. Cheltuielile publice pentru învăţământ
Cheltuielile publice pentru învăţământ reflectă politica educaţională a statului.

Dimensiunea acestor cheltuieli este determinată de trei categorii de factori:
a) demografici, cu impact preponderent direct proporţional; în această categorie de
factori se include şi structura pe vârste a populaţiei, care atenuează impactul direct al
numărului populaţiei; pe de altă parte, în multe ţări s-a iniţiat şi extins sistemul de
educaţie/învăţare numit “al formării continue” care atenuează impactul invers al acelor
structuri demografice în care predomina contingentele “în vârsta”;
b) economici, cu impact preponderent direct proporţional; dezvoltarea economică şi
progresul tehnic necesită muncă bine calificată şi prin aceasta generează cerere pentru
activitatea educaţională; în acelaşi timp, creează şi posibilităţi financiare sporite pentru
susţinerea învăţământului;
c) sociali şi politici, incluzând politica educaţională, legislaţia referitoare la învăţământ
(durata învăţământului obligatoriu, gradul de cuprindere a populaţie de vârstă şcolară, crearea
resurselor de finanţare etc.), normele de dotare pentru învăţământ etc.
Dimensiunea finanţării şi sursele de provenienţă au specificitate în raport cu nivelul şi
tipul de învăţământ. Clasificaţia UNESCO prevede următoarele categorii de învăţământ:
preşcolar, primar, secundar (general, tehnic, profesional, pedagogic şi postliceal), superior şi
alte tipuri. Practic, în multe state, la toate aceste categorii de învăţământ se întâlnesc atât
sectorul public (învăţământul public) cât şi sectorul privat (învăţământul privat)11.
Finanţarea învăţământului privat se face din taxe de şcolarizare suportate de
beneficiari, respectiv de familiile lor, dar nu sunt excluse sursele alternative (donaţii,
sponsorizări, contravaloarea unor prestaţii efectuate de respectivele unităţi).
Finanţarea învăţământului public se face, pentru nivelele preuniversitare, în principal
din bani publici: bugetul de stat şi bugetele locale, precum şi, în mai mică măsură, din surse
alternative de gradul celor menţionate mai sus.
11

Finanţarea învăţământului public universitar este mai diversificată: surse bugetare,
credite bancare pentru studii, surse extrabugetare (contravaloarea unor servicii de cercetare
ştiinţifică, expertiză, consultanţă ş.a.), sponsorizări, donaţii, burse acordate de unele instituţii,
fundaţii etc. Diversitatea finanţării este determinată în principal de caracterul opţional (în
toate ţările) pe care îl are pregătirea de acest nivel, astfel încât statul se implică în mai mică
măsură şi numai prin bugetul central, nu şi prin cele locale.
În organizarea învăţământului universitar acţionează două principii care au impact
aibă finanţării:
inclusiv asupra şansa absolvirii, ambele independent de statutul lor etnic, rasial, religios,
 familial
egalitateaetc.;
de şansă, adică toţi aspiranţii să aibă şansa reuşitei şi toţi studenţii
 echitatea, adică toţi studenţii să se bucure de efecte similare decurgând din
alocaţiile bugetare.
Principalele categorii de cheltuieli sunt cele curente (de personal, pentru servicii şi
pentru materiale generale, dar şi specific didactice, burse, subvenţii) şi cele de capital
(investiţii).
Pentru determinarea cuantumului cheltuielilor se folosesc indicatori specifici cum
sunt: contingentul şcolar, costul unitar de şcolarizare, norme de învăţământ etc., precum şi
indicatori comuni cum sunt: normele de întreţinere şi funcţionare, cheltuielile anilor
precedenţi etc. În ţările dezvoltate, cheltuielile unitare de şcolarizare la nivelul învăţământului
superior sunt de circa 1500 USD / an student (la nivelul anului 1996).
Eficienţa acestor cheltuieli poate fi evidenţiată prin indicatori de mare sinteză, cum
sunt: gradul de cuprindere a populaţiei şcolare, numărul de studenţi la 100.000 de locuitori,
durata medie a instrucţiei şcolare ş.a. Sunt utilizaţi şi indicatori de natură financiară, cum sunt:
costul formării profesionale (suma actualizată a costurilor unitare, anuale de şcolarizare),
sporul de PIB sau venit naţional la o unitate monetară de cost ş.a.
3.1.2. Cheltuielile publice pentru sănătate
Cheltuielile publice pentru sănătate reflectă politica sanitară a statului.

Dimensiunea acestor cheltuieli este determinată în principal de factori cu acţiune
directă între care cei mai importanţi sunt:
a) factorii demografici, respectiv numărul populaţiei şi structura ei pe vârste; tendinţa
creşterii numerice este quasigenerală şi este însoţită de o creştere a ponderii populaţiei de
vârsta a III - a; între aceste tendinţe şi calitatea actului medical (atât preventiv, cât şi curativ)
există o relaţie pozitivă, al cărui efect, în plan financiar, este creşterea cheltuielilor publice
pentru sănătate;
b) factori sociali, în primul rând nivelul de trai şi gradul de instruire, care determină o
preocupare mai intensă a individului pentru conservarea propriei sănătăţi, dar şi exigenţe
sporite faţă de actul medical şi de modul în care statul se implică în problemele de sănătate;
c) creşterea preocupărilor privind prevenirea;
d) creşterea costurilor atât în faza preventivă, cât şi în cea curativă, datorită
perfecţionării şi modernizării asistenţei medicale şi a tratamentelor, a amplificării caracterului
sofisticat al analizelor medicale, a aparaturii şi a medicamentelor.
Sistemul de ocrotire a sănătăţii include un sector public (majoritar sau puternic
majoritar în cele mai multe state) şi un sector privat. Finanţarea diferă între cele două
sectoare, pentru cel de-al doilea fiind quasiexclusiv din tarifele percepute de la beneficiarii
serviciilor, dar şi din valorificarea brevetelor de cercetare, de tehnici medicale etc. ca şi din
donaţii sau subvenţii.
Finanţarea sectorului public se face din următoarele surse: fonduri alocate din buget,
cotizaţii de asigurări de sănătate (plătite atât de persoane fizice, cât şi de persoane juridice),
resursele populaţiei (în special de la cei neasiguraţi) şi ajutoare externe (Organizaţia Mondială
a Sănătăţii, Crucea Roşie Internaţională, Semiluna Roşie Internaţională, Banca Mondială ş.a.)
Finanţarea acţiunilor privind sănătatea prezintă o mare varietate de forme/sisteme,
dintre care trei sunt mai frecvente12:
a) sistemul Bismark, practicat în mai multe ţări din Uniunea Europeană, în care
finanţarea publică este secundară şi cea prin cotizaţii este predominantă. Cotizaţiile sunt
plătite şi de salariaţi şi de întreprinderi şi sunt gestionate de case de asigurări de boală.
Acestea suportă toate cheltuielile de îngrijiri medicale indiferent că sunt prestate de unităţi sau
medici din sectorul privat sau din cel public, statul suportând salariile personalului medical
angajat în cadrul celui din urmă. Exterior sistemului funcţionează asigurările private de
sănătate, a căror pondere în finanţare este redusă.
b) sistemul Beveridge, practicat în Anglia, în care finanţarea se face din impozite, iar
gestionarea banilor este în sarcina Ministerului Sănătăţii. Finanţarea din sursele bugetare este
puternic predominantă, completările făcându-se din plăţi efectuate de bolnavi în special
pentru o cotă din contravaloarea medicamentelor.
c) sistemul american, practicat în SUA, bazat în principal pe asigurările private de
sănătate. Statul finanţează asistenţa medicală pentru persoanele de vârsta a III - a (peste 65 de
ani) şi pentru cele cu venituri sub pragul sărăciei (în principiu, sub 9000 USD/an).
+În România, sistemul de finanţare a ocrotirii sănătăţii a intrat, începând cu anul 1998,
într-un proces de reformă prin instituirea asigurărilor sociale de sănătate (un sistem
asemănător celui german). Cotizaţiile sunt suportate, de către salariaţi (printr-o cotă din
venitul salarial lunar brut) şi de către persoanele juridice (printr-o cotă calculată la fondul
lunar de salarii plătit angajaţilor săi). Din acestea se acoperă plata medicamentelor, a
serviciilor medicale şi cheltuielile administrative şi de funcţionare a prestatorilor de servicii
medicale. Gestionarea acestui fond revine Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate şi
unităţilor similare judeţene şi a municipiului Bucureşti. Din bugetul de stat sunt finanţate:
funcţionarea unităţilor sanitare publice, a instituţiilor administrative de sănătate, a unităţilor
sanitare speciale (TBC, psihiatrie ş.a.), a instituţiilor de cercetare pentru sănătate, precum şi
investiţiile în sectorul sanitar public.
Cheltuielile publice pentru sănătate includ două mari categorii de destinaţii:
organizarea, întreţinerea şi funcţionarea instituţiilor sanitare (atât cheltuieli generale, cât şi
cheltuieli medicale); prevenirea şi educaţia sanitară.
Eficienţa acestor cheltuieli se determină pornind de la principalele categorii de efecte
pe care acestea le generează:
 efecte medicale, cu caracter individual, extrem de importante deoarece vizează
refacerea sănătăţii, esenţială şi mai presus de orice pentru persoanele bolnave şi
pentru familiile lor;
 efecte sociale, care reflectă starea generală de sănătate a întregii populaţii, cum
sunt: speranţa medie de viaţă, morbiditatea, mortalitatea generală şi cea infantilă,
gradul de asistenţă medicală a populaţiei (număr de locuitori la un medic, la un pat
de spital, arondaţi unei unităţi sanitare etc.);
 efecte economice, care reflectă în general “neproducţia” datorată stării
nesatisfăcătoare a sănătăţii: perioada medie de incapacitate de muncă, eradicarea
unor boli, creşterea duratei medii a vieţii active ş.a.
12

3.1.3 Cheltuielile publice pentru cultură
Cheltuielile publice pentru cultură au în vedere organizarea, funcţionarea şi

întreţinerea instituţiilor culturale legate de orice artă (biblioteci, muzee, teatre, filarmonici,
operă - operetă, patrimoniul cultural), dar şi presa, edituri, case de film ş.a. Aceste cheltuieli
reflectă politica culturală a statului.
Principalele surse de finanţare sunt fondurile bugetare, încasările proprii ale
instituţiilor respective, donaţii, sponsorizări.
Specificul finanţării este legat de modul în care se finalizează activitatea acestor
instituţii13:
 în cazul finalizării în bunuri (cărţi, librete, partituri, filme, picturi, sculpturi ş.a.),
acestea presupun vânzarea în condiţii economice, adică astfel încât preturile
practicate să acopere costurile şi să rezulte chiar un profit. În acest caz finanţarea
este de tipul autofinanţării, iar bugetul intervine numai în măsura în care preţul nu
acoperă costul sau când doreşte să subvenţioneze astfel de bunuri pentru a încuraja
consumul lor.
 în cazul finalizării prin servicii (audiţii, vizionari, concrete, spectacole ş.a.) acestea
se fac adesea cu titlu gratuit (vizite la muzee, concerte pentru copii) sau cu tarife
modice. În acest caz finanţarea se face preponderent prin buget în completarea
încasărilor proprii respectivelor instituţii sau prin constituirea acestor încasări în
venituri extrabugetare.
Finanţarea acestor activităţi se face în cea mai mare parte din bugetele locale.
Principala destinaţie a lor o reprezintă activităţile curente (salarii, materiale, servicii şi utilităţi
generale) şi investiţii în infrastructură (construcţii), iar ca excepţie investiţii în opere de artă.
În multe ţări (inclusiv România) în categoria acestor cheltuieli se includ şi cele pentru
culte, activitatea sportivă, acţiuni pentru tineret şi recreare / divertisment.
Finanţarea prin sponsorizare, în ţara noastră, este stimulată prin faptul că sponsorul
poate beneficia de reducerea bazei impozabile a impozitului pe profit, în funcţie de tipul de
activitate (culturală, de culte, sportivă, pentru tineret, pentru recreare) pe care a sponsorizat-o.
3.2. Cheltuieli publice pentru acţiuni economice
În cadrul acestei categorii de cheltuieli se includ, în mod frecvent, şi cheltuielile pentru

protecţia mediului şi cele pentru cercetare - dezvoltare.
1. Cheltuielile publice pentru acţiuni economice, sunt efectuate de stat în contextul
funcţiei sale de reglare a proceselor economice. Intervenţia statului prin astfel de cheltuieli are
efecte preponderente asupra echilibrului intern, deoarece măreşte cererea pe piaţa internă prin
cererea / consumul public, sperând că prin aceasta să se producă o relansare economică ce va
avea efecte ulterioare în echilibrul bugetului (prin creşterea veniturilor fiscale).
Beneficiarul principal al acestor cheltuieli este sectorul economic public şi, în mai
mică măsură, sectorul economic mixt şi cel privat. Dimensiunea sectorului public este, de
aceea, unul din factorii ce determina mărimea acestor cheltuieli, la care se adaugă orientarea
politică a legislativului şi executivului privind necesitatea şi eficienţă unui sector public.
Teoria economică, în marea ei măsură, consideră, în general, neeficientă funcţionarea
sectorului economic public, deoarece tendinţa de a-l susţine prin buget este o capcană în
care guvernanţii cad adesea încercând să evite nemulţumirile sociale consecutive unei
atitudini neintervenţioniste din partea guvernului. J. K. Galbrith atrăgea atenţia asupra
13

efectelor negative ale acestei modalităţi de intervenţie, care modifică nefast mecanismul
“mâinii invizibile” (piaţa şi concurenţa), deoarece creează un regim inechitabil în tratamentul
agentului economic privat în comparaţie cu cel public, atâta timp cât apartenenţa la un sector
de proprietate nu trebuie să devină criteriu de preferenţialitate sau discriminare.
În ţările dezvoltate europene ponderea sectorului economic public nu depăşeşte 25%
din producţia ramurilor neagricole, iar în cele din America de Nord, Oceania şi Asia de sud-
est (inclusiv Japonia) este până la 10 - 15 %. În toate aceste ţări nu există practic sector
economic public agricol, întrucât proprietatea publică asupra pământului, este de foarte mică
întindere. În timp, în toate aceste ţări, dimensiunea sectorului public a oscilat, urmare a unor
legiferări privind etatizarea sau, respectiv, privatizarea, ulterioare unor conjuncturi din care,
parlamentele sau guvernele, au tras concluzii privind oportunitatea unei sporiri / diminuări a
respectivului sector.
Din punct de vedere al conţinutului economic, cheltuielile publice pentru acţiuni
economice includ cheltuieli curente (de întreţinere şi funcţionare, subvenţii, avansuri
rambursabile, dobânzi subvenţionate, cheltuieli financiare) şi cheltuieli de capital (investiţii
pentru înfiinţare, restructurare, modernizare, amenajări ş.a.).
Din punctul de vedere al formei pe care le îmbracă, aceste cheltuieli se constituie în
cea mai mare parte în ajutoare financiare: directe sau indirecte.
Ajutoarele financiare directe sunt: subvenţii, investiţii, avansuri rambursabile,
finanţarea informării / publicităţii.
Ajutoarele financiare indirecte sunt: avantaje fiscale, garanţii.
A. Subvenţiile reprezintă ajutoare financiare acordate de stat pentru agenţi economici
în dificultate (activitate economică ineficientă). Subvenţiile sunt de trei mari categorii:
a) subvenţii de funcţionare / exploatare care au în vedere acoperirea diferenţei între
preţul de vânzare al unui produs / serviciu (mai mic) şi costul acestuia (mai mare). Dacă preţul
de vânzare (mai mic) este rezultatul unei masuri administrative a statului, atunci de astfel de
subvenţii pot beneficia şi agenţii economici privaţi;
b) subvenţii pentru export care iau cel mai adesea forma primei de export şi au ca scop
susţinerea puterii competitive a agenţilor economici naţionali pe pieţe străine. Cuantumul
primei este stabilit astfel:
PE = pimax – pemin
unde: pimax = preţul cel mai mare pe piaţa internă;

pemin = preţul cel mai mic pe piaţa externă.
Subvenţiile pentru export pot apare şi sub alte forme: restituirea unor impozite plătite
de exportatori (restituirea TVA pentru produsele exportate este generalizată în ţările ce
practică această taxa de consum), facilităţi la transport, avantaje valutare.
c) Subvenţii pentru dobânzi care au în vedere diminuarea costurilor presupuse de
apelul la credit al agenţilor economici. Acest lucru se poate realiza printr-o convenţie cu o
bancă comercială sau un consorţiu / grup de bănci comerciale privind stabilirea unei dobânzi
sub nivelul pieţei, urmând ca diferenţa să o suporte statul din buget. Accesul la credite cu
dobânzi subvenţionate poate fi plafonat sau nu, condiţionat sau nu, pentru toţi agenţii
economici sau numai pentru cei publici. Pe de altă parte, se mai poate realiza prin deschiderea
de către stat a unor linii de credit cu dobânzi sub nivelul pieţei, prin constituirea în buget sau
într-un fond special a unor surse financiare dedicate acestui scop.
B. Investiţiile reprezintă ajutoare financiare acordate de stat pentru dezvoltarea
sectorului public în general sau, mai ales, în ramuri sau zone (regiuni) defavorizate.
Obiectivele de investiţii pot fi crearea de noi unităţi economice, extinderea unora existente,
modernizări, restructurai, infrastructură (căi de comunicaţie şi utilităţi).
C. Avansurile rambursabile reprezintă ajutoare financiare pentru finanţarea în
coparticipare cu agentul economic organizator a unor acţiuni externe de prospectare a pieţei
sau de prezentare de produse. Aceste avansuri sunt restituite de agentul organizator din
vânzările rezultate în urma respectivelor acţiuni.
D. Finanţarea informării / publicităţii reprezintă ajutoare financiare destinate difuzării
de informaţii, studiilor de marketing sau de fezabilitate, organizării de participări la expoziţii,
târguri, saloane etc. de prezentare.
E. Avantajele fiscale reprezintă obligaţii fiscale pe care agenţii economici (publici sau
privaţi) le au faţă de stat şi la care acesta renunţă în beneficiul lor. Cele mai uzuale forme
sunt: amortizarea accelerată, reducerea impozitului pe profitul reinvestit, creditul fiscal,
diminuarea sau scutirea de unele impozite / taxe pentru investiţii şi obiectivele realizate în
ramuri de interes major sau în zone considerate defavorizate ş.a.
F. Garanţiile reprezintă obligaţii de plată pe care şi le asumă statul faţă de creditori şi
în beneficiul unui agent economic ce a solicitat acestora un împrumut, în cazul în care acesta
din urmă nu poate onora sarcinile de rambursare convenite cu creditorii.
Sursa de finanţare a tuturor acestor cheltuieli o reprezintă bugetul de stat. În bugetul
României, aceste cheltuieli se regăsesc în partea V-a “Acţiuni economice”, defalcat pe ramuri
şi în partea IV-a pentru servicii şi dezvoltare publică şi locuinţe.
2. Cheltuielile publice pentru protecţia mediului reflectă politica ecologică a statului şi
sunt efectuate de acesta pentru menţinerea parametrilor ecologici în contextul efectelor
negative pe care dezvoltarea economică le-ar putea avea asupra mediului natural. Această
concepţie, apărută la începutul anilor ‘70 şi menţionată în lucrarea “Limitele dezvoltării”
(Clubul de la Roma 1972), este cunoscută azi ca dezvoltare durabilă şi presupune
concomitenţa dezvoltării economice cu, cel puţin, păstrarea parametrilor de mediu.
Intervenţia statului în această chestiune este determinată de caracterul public al
mediului înconjurător şi de faptul că alterarea lui afectează întreaga comunitate. Statul
intervine, dar nu este echitabil şi nici raţional ca eforturile de refacere / păstrare a
caracteristicilor de mediu natural să fie suportate de întreaga societate în mod solidar. De
aceea, în finanţarea acestor acţiuni, primează principiul “poluatorul plăteşte”.
Sursele financiare pentru astfel de cheltuieli sunt: fonduri provenite de la / cheltuite de
agenţii economici (penalităţi pentru pagube produse mediului, investiţii pentru protejarea
mediului / combaterea poluării, impozite / taxe / redevenţe pentru consumul factorilor de
mediu), fonduri ale bugetului, fonduri speciale pentru protecţia mediului / combaterea
poluării, credite / ajutoare de la organisme internaţionale.
Principalele cheltuieli suportate din buget sunt: investiţii în mediu, avantaje fiscale şi
subvenţii pentru agenţii economici care se implică în protecţia mediului, finanţarea cercetării
ştiinţifice efectuate în beneficiul mediului.
3. Cheltuielile publice pentru cercetare - dezvoltare reflectă politica statului în
domeniul ştiinţei şi sunt efectuate de acesta pentru a susţine şi încuraja inovarea.
Finanţarea acestui domeniu se face cu anumite diferenţieri în raport cu forma pe care o
îmbracă cercetarea:
 cercetarea fundamentală, al cărui scop este inovarea teoretică, extinderea limitelor
cunoaşterii şi care este finanţată în mare măsură de către stat;
 cercetare aplicativă, al cărui scop este inovarea practică, respectiv crearea de
produse / servicii / tehnologii / tehnici / reţete noi sau îmbunătăţiri şi care este
finanţată în mare măsură de agenţii economici;
 cercetare de dezvoltare, al cărui scop este aplicarea cercetării şi / sau transferul ei
în economie şi societate şi care este finanţată în mare măsură de agenţii economici.
Principalele surse de finanţare sunt: bugetul de stat, fondurile de cercetare - dezvoltare
ale agenţilor economici, sursele externe.
O poziţie aparte şi un rol deosebit în acest domeniu revine universităţilor, care
efectuează cercetări pe baza de contract (cu statul sau cu agenţi economici) şi care îşi
constituie fonduri proprii pe care, în mare măsură, le folosesc pentru finanţarea infrastructurii
cercetării universitare (laboratoare, dotări, echipamente, aparatură etc.), pentru întreţinerea
unui mediu de documentare, de comunicare şi de schimb de informaţii de înaltă operativitate,
ca şi pentru formarea resursei umane de cea mai înaltă calificare pentru desfăşurarea cercetării
ştiinţifice.
Finanţarea bugetară (si nu numai) a cercetării are la bază principiul selecţiei, al
competitivităţii între oferte de cercetare similare sau apropiate, din care este aleasă una pe
baza programului de cercetare propus finanţatorului.
3.3. Cheltuielile pentru servicii publice generale, apărare, ordine publică şi

siguranţă naţională
Cheltuielile de acest tip sunt ocazionate de necesitatea existenţei unor organe

specializate rezultate din însăşi existenţa statului. Acestea sunt:
a) organe ale puterii şi administraţiei publice, în care se includ:
 instituţia prezidenţială;
 organele puterii legislative centrale sau locale (parlamentul şi camerele sale,
consilii locale);
 organele puterii judecătoreşti. În ţara noastră aici se includ Ministerul Justiţiei şi
structura sa de tribunale, judecătorii şi curţi de apel, Curtea Supremă de Justiţie şi
Ministerul Public;
 organele executive centrale sau locale (guvern, ministere, prefecturi, primării); în
ţara noastră, aici se include Curtea de Conturi, Curtea Constituţională, Comisia
Naţională a Valorilor Mobiliare, Avocatul poporului, alte agenţii şi oficii
guvernamentale.
b) organele şi organismele militare de apărare;
c) organele de ordine publică, în care se includ:
 poliţia;
 jandarmeria;
 siguranţa;
 servicii de informaţii;
 servicii speciale de pază şi protecţie;
 în ţara noastră, aici se mai includ grănicerii, paza şi apărarea contra incendiilor,
penitenciarele, arhivele statului ş.a.
Factorii de care depind aceste cheltuieli sunt: mărimea şi structura aparatului de stat
(în care un rol important revine birocraţiei, regimului politic, aderării la organisme
supranaţionale sau cu vocaţie internaţională sau mondială), nivelul salarizării funcţiilor
publice, factorii sociali (crima organizată, terorismul, corupţia, tensiunile sociale, urbanizarea
etc.), înzestrarea tehnică ş.a.
Finanţarea cheltuielilor se face din buget, din venituri proprii, din donaţii şi din credite
externe. Principalele categorii de cheltuieli sunt cele curente (pondere puternic majoritară),
incluzând salarii şi cheltuieli administrative şi gospodăreşti, şi cele de capital (pondere mică,
efectuate şi din credite externe), incluzând construcţii, dotări informatice, mijloace de
transport ş.a.
În ce priveşte cheltuielile de apărare se face distincţia între:
 cele directe, referitoare la întreţinerea forţelor de apărare, dotarea lor,
drepturile de personal, hrana şi echipament / cazarmament, cercetarea
ştiinţifică militară şi / sau pentru apărare. Cheltuielile acestea se prevăd
pentru şi sunt gestionate de Ministerul Apărării;
 cele indirecte, referitoare la iniţierea unor acţiuni militare de forţă sau
lichidarea urmărilor acestora şi care sunt prevăzute distinct, din buget sau
din fonduri speciale, gestionate direct de Guvern sau de alte ministere şi
organisme guvernamentale.
CAPITOLUL 4
SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE
4.1. Conţinutul resurselor financiare publice şi alocarea acestora
Resursele financiare, la nivel naţional, cuprind ansamblul resurselor financiare ale

autorităţilor şi instituţiilor publice, resursele întreprinderilor publice şi private, resursele
organismelor fără scop lucrativ, precum şi resursele populaţiei. Volumul resurselor financiare
ale unei societăţi depinde de mărimea produsului intern brut, precum şi de posibilitatea
apelării la resurse financiare externe (împrumuturi, ajutoare, donaţii etc.).
Resursele financiare publice includ resursele administraţiei de stat centrale şi locale,
resursele asigurărilor sociale de stat şi resursele instituţiilor publice cu caracter autonom.
Resursele financiare publice împreună cu resursele financiare private constituie, aşadar,
resursele financiare ale societăţii.
Dat fiind caracterul limitat al resurselor financiare, se pune problema alocării resurselor
necesare producerii tuturor categoriilor de bunuri: publice, private şi mixte. Producţia de
bunuri publice şi raportul dintre acestea şi bunurile private sunt determinate de decizia
privind alocarea resurselor între sectorul public şi cel privat.
În teoria finanţelor publice, se consideră că alocarea efectivă a resurselor între sectorul
public şi cel privat determină o anumită proporţie între acestea, putându-se accepta că
alocarea resurselor este optimă dacă cerinţele consumatorilor sunt satisfăcute la nivel maxim,
prin intermediul sectorului privat şi a celui public.
4.2. Structura resurselor financiare publice
Cererea de resurse financiare publice este determinată de nivelul şi evoluţia

cheltuielilor publice. Posibilitatea acoperirii cererii de resurse, la un moment dat, este
influenţată de un ansamblu de factori, printre care pot fi menţionaţi:
 factori economici, care imprimă o anumită evoluţie a produsului intern brut, ceea ce poate să
determine sporirea veniturilor impozabile;
 factori monetari (dobândă, credit, masă monetară), care îşi transmit influenţa prin preţ.
Creşterea preţurilor, accentuarea fenomenelor inflaţioniste generează sporirea resurselor din
impozite şi taxe;
 factori sociali, care presupun redistribuirea resurselor în scopul asigurării nevoilor de
educaţie, protecţie şi asigurări sociale, sănătate etc.;
 factori demografici, care în anumite condiţii pot influenţa numărul populaţiei active şi
sporirea numărului contribuabililor;
 factori politici şi militari care, prin măsurile de politică economică, socială sau financiară pe
care le implică, pot avea ca efect sporirea producţiei şi a veniturilor, creşterea contribuţiilor
pentru asigurările sociale, sporirea fiscalităţii, presiuni asupra bugetului general consolidat,
influenţând, în acelaşi timp, nivelul resurselor financiare publice;
 factori de natură financiară, ce sintetizează influenţa celorlalţi factori prin dimensiunea
cheltuielilor publice. Totodată, volumul cheltuielilor influenţează mărimea deficitului
bugetar, a cărui acoperire necesită resurse publice suplimentare.
Privite din punct de vedere al conţinutului lor economic, principalele categorii de
resurse sunt:
Prelevările cu caracter obligatoriu sunt constituite în cea mai mare parte din
veniturile cu caracter fiscal (impozite şi taxe de la agenţii economici cu capital privat şi de la
populaţie).
Resursele de trezorerie sunt constituite din împrumuturi pe termen scurt, de regulă până la un
an, contractate de stat prin punerea în circulaţie a unor bonuri de tezaur. Resursele astfel
mobilizate constituie un important mijloc de finanţare ce poate fi utilizat pentru acoperirea
golurilor temporare de casă ale bugetului administraţiei centrale de stat, fie pentru acordarea
unui sprijin financiar întreprinderilor publice sau colectivităţilor locale care nu reuşesc să-şi
asigure echilibrul financiar pe seama resurselor proprii. Resursele de trezorerie sunt
mobilizate numai temporar, iar după o anumită perioadă de timp, prin retragerea din
circulaţie a bonurilor de tezaur, are loc restituirea sumelor împrumutate de către stat, de la
tezaurul public, pe termen scurt.
Resursele mobilizate prin intermediul împrumuturilor publice sunt reprezentate de
datoria publica a unui stat pe termen mediu şi lung. Recurgerea la împrumuturi nu poate
depăşi anumite limite, datorită efectelor pe termen lung pe care acestea le au asupra statului
debitor.
În perioada contemporană este posibilă şi finanţarea pe calea emisiunilor monetare
fără acoperire, ca un mijloc de procurare a unor resurse financiare necesare statului.
Structura organizatorică a statelor reprezintă un alt criteriu de grupare a resurselor
publice. Astfel, în statele de tip federal, resursele publice se împart în:
 resurse ale bugetului federal;
 resurse ale bugetelor statelor, regiunilor sau provinciilor membre;
 resurse ale bugetelor locale.
În statele de tip unitar, resursele publice se împart în:
 resurse publice ale bugetului central;
 resurse ale bugetelor locale.
Resursele mobilizate pe linia asigurărilor sociale (contribuţii pentru asigurări sociale)
figurează în bugetul general (central) care se întocmeşte ca un buget consolidat prin
cumularea tuturor categoriilor de resurse pe structura sistemului bugetar (cu eliminarea
transferurilor). În statele de tip federal, aceste resurse se regăsesc ca venit atât în bugetul
general consolidat, cât şi în bugetele statelor, regiunilor sau provinciilor.
Luând în considerare regularitatea cu care se încasează la bugetul public naţional,
avem:
Resurse ordinare (curente) care sunt considerate normale constituite din acele
venituri la care statul apelează în mod obişnuit, în condiţii şi care se încasează la buget cu o
anumită regularitate. În categoria resurselor ordinare (curente) se cuprind: veniturile fiscale,
contribuţia pentru asigurările sociale de stat, contribuţiile ce alimentează fondurile speciale şi
veniturile nefiscale.
Veniturile fiscale provin din impozite directe aşezate asupra veniturilor şi averii
persoanelor fizice şi juridice particulare şi din impozite indirecte (taxe de consumaţie sau
accize, taxe vamale, monopoluri fiscale, taxe de înregistrare şi de timbru).
Veniturile nefiscale cuprind prelevările la buget cu titlu de dividend, redevenţe, chirii,
amenzi etc. de la întreprinderile şi proprietăţile de stat şi de la instituţiile publice.
Resursele extraordinare (incidentale) sunt constituite din acele venituri la care statul
recurge în situaţii excepţionale, când resursele curente nu sunt suficiente pentru acoperirea
cheltuielilor publice. În categoria resurselor extraordinare se cuprind: emisiunea de bani de
hârtie peste necesităţile reale ale circulaţiei monetare, împrumuturile contractate pe plan
intern şi în exterior, ajutoarele şi alte transferuri primite din străinătate, ş.a.
Privite din punct de vedere al provenienţei lor resursele financiare publice se grupează
în:
Resurse interne, alcătuite din: impozite, taxe, veniturile de la întreprinderile şi
proprietăţile de stat, donaţiile interne, emisiunile de bani de hârtie, împrumuturile
contractate pe piaţă internă.
Resurse externe, ce cuprind: împrumuturile de stat externe, transferurile externe primite sub
formă de ajutoare nerambursabile etc. Împrumuturile de stat externe pot fi contractate de la
guvernele altor ţări, de la instituţii financiar-bancare internaţionale, de la bănci private sau la
alţi deţinători de capitaluri băneşti.
Clasificarea Fondului Monetar Internaţional. În viziunea acestui organism
internaţional veniturile publice sunt compuse din:
 veniturile din impozite şi taxe (toate prelevările fiscale mai puţin contribuţiile
sociale);
 contribuţiile sociale (contribuţiile angajatorilor şi angajaţilor, precum şi alte
contribuţii cu caracter social);
 veniturile din transferuri financiare (transferuri financiare primite de la guverne
străine, organizaţii internaţionale sau autorităţi publice de rang inferior);
 alte venituri (venituri din închiriere de proprietăţi ale statului, dividende şi alte
rente, amenzi şi penalităţi, transferuri altele decât cele anterioare, împrumuturi de
stat, alte venituri).
În România, resursele financiare publice sunt structurate pe criterii economice, în
conformitate cu structura Sistemului bugetar. Potrivit prevederilor Legii privind finanţele
publice, resursele financiare publice se constituie şi se gestionează printr-un sistem unitar de
bugete, şi anume: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale,
bugetele fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului şi bugetele altor instituţii cu caracter
autonom, în condiţiile asigurării echilibrului financiar.
Principalele categorii de resurse publice sunt:
I. Resursele bugetului de stat:
* Venituri curente
A. Venituri fiscale
A.1. Impozite directe
A.2. Impozite indirecte
B. Venituri nefiscale
* Venituri din capital
II. Resursele bugetului asigurărilor sociale de stat:
A. Venituri fiscale
A.1. Contribuţia pentru asigurările sociale
A.2. Alte contribuţii.
B. Venituri nefiscale
III. Resursele bugetelor locale.
1. Venituri proprii (fiscale şi nefiscale)
2. Cote şi sume defalcate din venituri ale bugetului de stat
3. Cote adiţionale la unele venituri ale bugetului de stat şi ale bugetelor locale
4. Transferuri cu destinaţie specială de la bugetul de stat
IV. Resursele fondurilor speciale
Fondurile speciale se constituie pe seama unor venituri fiscale de tipul contribuţiilor şi
impozitelor indirecte cu afectaţie specială (contribuţia pentru pensia suplimentară, contribuţia
la fondul pentru plata ajutorului de şomaj, taxa pentru drumuri, încasări din
comisionul vamal) precum şi din venituri nefiscale stabilite în raport de destinaţia fiecărui
fond (de exemplu, venituri din aplicarea unei cote asupra volumului de prime brute în cazul
fondului special pentru protejarea asiguraţilor).
Fondurile speciale răspund unor nevoi temporare, specifice fiecărui program de
guvernare şi, de aceea, ele diferă ca număr şi destinaţie, de la o perioadă la alta.
În categoria resurselor financiare publice se includ şi veniturile instituţiilor publice cu
caracter de venituri curente.
CAPITOLUL 5
ABORD[RI CONCEPTUALE PRIVIND IMPOZITELE
5.1. Conţinutul şi rolul impozitelor
Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din veniturile şi/sau averea
persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului în vederea acoperirii cheltuielilor publice.
Această prelevare se face în mod obligatoriu, cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie
directă din partea statului.
Caracterul obligatoriu al impozitelor trebuie înţeles în sensul că plata acestora către stat
este o sarcină impusă tuturor persoanelor fizice şi/sau juridice care realizează venit dintr-o
anumită sursă sau posedă un anumit gen de avere pentru care, conform legii,
datorează impozit. Dreptul de a introduce impozite îl are statul şi el se exercită, de cele mai
multe ori, prin intermediul puterii legislative (Parlamentul), iar uneori şi, în anumite condiţii,
prin organele de stat locale
Impozitele sunt plăţi care se fac către stat cu titlu definitiv şi nerambursabil. În
schimbul acestora, plătitorii impozitelor nu pot statului un contraserviciu de valoare egală sau
apropiată.
Sarcina achitării impozitului pe venit revine tuturor persoanelor fizice şi/sau
juridice care realizează venit dintr-o anumită sursă prevăzută de lege. Această sursă este,
pentru muncitori şi funcţionari - salariul, pentru agenţii economici - profitul, pentru
proprietarii funciari - renta, pentru deţinătorii de hârtii de valoare (acţiuni, obligaţiuni
etc.) - venitul produs de acestea (dividende, dobânzi ş.a.). Micii meseriaşi şi liber-
profesioniştii suportă impozitele din venitul realizat de pe urma activităţii desfăşurate.
Rolul cei mai important al impozitelor se manifestă pe plan financiar, deoarece acestea
constituie mijlocul principal de procurare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea
cheltuielilor publice.
5.2. Elementele tehnice ale impozitelor sau ale prelevărilor

fiscale
Pentru ca prin impozite să se poată realiza obiectivele financiare, economice şi sociale

urmărite de către stat la introducerea lor, este necesar ca reglementările fiscale să fie
cunoscute şi respectate atât de organele fiscale, cât şi de contribuabili. Drept urmare, în legile
prin care se instituie impozite se precizează persoanele în sarcina cărora cade plata
impozitelor, materia supusă impunerii, mărimea relativă a impozitului, termenele de plată,
sancţiunile ce se aplică persoanelor fizice şi/sau juridice care nu-şi onorează obligaţiile
fiscale la termenele stabilite, sustrag materia impozabilă de la impunere şi încalcă alte
dispoziţii ale reglementărilor fiscale.
Printre elementele impozitului se numără: subiectul (plătitorul), suportătorul, obiectul
impunerii, sursa impozitului, unitatea de impunere, cota (cotele) impozitului, asieta,
termenele de plată după cum se poate observa în figura următoare.
ELEMENTELE IMPOZITULUI
Subiectul Unitatea de impunere
Suportătorul Cota impozitului
Obiectul impunerii Asieta
Sursa Termenul de plată
Figura nr. 7.1. Elementele impozitului
Subiectul impozitului este persoana fizică sau juridică obligată prin lege la plata
acestuia. Astfel, de exemplu, la impozitul pe salariu, subiect al impozitului este
muncitorul sau funcţionarul, la impozitul pe profit - agentul economic, la impozitul pe
succesiuni - moştenitorul (moştenitorii) etc. în reglementările fiscale, ca şi în vorbirea
curentă, subiectul impozitului este denumit contribuabil.
Suportătorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă efectiv impozitul.
În mod normal, subiectul impozitului ar trebui să fie şi suportătorul real al acestuia. În
realitate, sunt frecvente cazurile în care suportătorul impozitului este o altă persoană decât
subiectul. Acest lucru este posibil, deoarece sunt diverse căi şi mijloace pentru a
transpune, într-o măsură mai mare sau mai mică, impozitele plătite de unele persoane fizice
sau juridice în sarcina altora.
Obiectul impunerii îl reprezintă materia supusă impunerii. La impozitele directe,
obiect al impunerii poate fi, după caz, venitul sau averea. Astfel, în cazul impozitului pe
profit, obiectul impunerii îl constituie profitul, la impozitul pe salarii - salariul şi alte drepturi
de personal, la impozitul pe donaţiuni - bunurile mobile şi imobile care fac obiectul donaţiei,
deci, cu alte cuvinte, averea donată etc. În cazul impozitelor indirecte, materia supusă
impunerii poate fi produsul care face obiectul vânzării, serviciul prestat, bunul importat sau
uneori cel exportat etc.
Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul: din venit sau din avere. În
cazul impozitelor pe venit, obiectul impunerii coincide în toate cazurile cu sursa. În schimb,
la impozitele pe avere, nu întotdeauna există o asemenea coincidenţă, deoarece, de
regulă, impozitul se plăteşte din venitul realizat de pe urma averii respective şi numai
arareori acesta diminuează substanţa averii propriu-zise.
Pentru exprimarea dimensiunii obiectului impozabil se foloseşte o anumită unitate de
măsură, care poartă denumirea de unitate de impunere. Drept unitate de impunere putem
întâlni: unitatea monetară în cazul impozitului pe venit, metrul pătrat de suprafaţă utilă la
impozitul pe clădiri, hectarul de teren la impozitul funciar, bucata, kg, litrul etc. la unele taxe
de consumaţie.
Cota impozitului sau cota de impunere reprezintă impozitul aferent unei unităţi de
impunere. Impozitul poate fi stabilit în sumă fixă sau în cote procentuale (proporţionale,
progresive sau regresive).
Cotele procentuale pot fi, de asemenea:
1. proporţionale, în situaţia în care procentul de impozit din venit rămâne constant
(nemodificat), indiferent de mărimea venitului impozabil. Această metodă de impunere
respectă principiul: la venituri egale-impozite egale, şi este specifică perioadei de început a
capitalismului, dar ea este folosită des şi în prezent în multe ţări ale lumii printre care şi ţara
noastră (impozitul pe profit, pe dividende etc).
2. progresive, care cresc pe măsura sporirii venitului (materiei impozabile). Aceste
cote progresive au două variante:
a) cresc într-un ritm constant - cote progresive simple;
b) cresc într-un ritm variabil - cote progresive compuse.
3. regresive, care nu sunt altceva decât consecinţa impozitelor indirecte, deoarece
impozitul plătit la cumpărarea unei mărfi sau la utilizarea unui serviciu este rezultatul aplicării
aceleiaşi cote procentuale, indiferent de mărimea veniturilor cumpărătorilor sau beneficiarilor
de servicii.
4. degresive, în această situaţie cotele de impozite cresc până la un nivel al bazei de
impozitare, de la care descresc (pe măsura creşterii bazei de impozitare).
Prin asietă (modul de aşezare a impozitului) se înţelege totalitatea măsurilor care se iau de
organele fiscale în legătură cu fiecare subiect impozabil, pentru identificarea obiectului
impozabil, stabilirea mărimii materiei impozabile şi determinarea impozitului datorat
statului. Termenul de plată indică data până la care impozitul trebuie achitat statului.
Neachitarea impozitului până la termenul stabilit prin lege, atrage după sine obligaţia
contribuabilului de a plăti şi majorări de întârziere. De altfel, prin lege sunt prevăzute şi alte
sancţiuni care se aplică contribuabililor răi platnici, cum sunt: popriri (de exemplu, pe
salarii), sechestrarea unor bunuri de valoare identică cu suma impozitului neachitat la termen
etc.
5.3. Principiile impunerii
Impunerea reprezintă un complex de măsuri şi operaţiuni, efectuate în baza legii,

care au drept scop final stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei persoane fizice sau
juridice. Impunerea are atât o latură de natură politică, cât şi una de ordin tehnic (concretizată
în metodele şi tehnicile utilizate pentru determinarea mărimii obiectului impozabil şi a
cuantumului impozitului).
Principiile impunerii reprezintă toate acele norme sau proceduri tehnico-administrative
care trebuie urmate de administraţiile financiare privind instituirea şi acceptarea prelevărilor
fiscale semnificând în fapt „dreptate” socială în materie de impunere.
După părerea lui A. Smith, la baza politicii fiscale a statului ar trebui să stea mai multe
principii sau maxime, după cum urmează:
1. Principiul justeţii impunerii (echităţii fiscale) constă în aceea ca supuşii fiecărui stat
să contribuie, pe cât posibil, cu impozite în funcţie de veniturile pe care le obţin. Prin
promovarea acestui principiu, se urmărea anularea privilegiilor de care se bucurau nobilii şi
clerul în ceea ce priveşte impozitele directe şi participarea tuturor supuşilor statului acoperirea
cheltuielilor publice pe măsura veniturilor obţinute;
2. Principiul certitudinii impunerii presupune ca mărimea impozitelor datorate de
fiecare persoană să fie certă şi nu arbitrară, termenele, modalitatea şi locul de plată să fie
stabilite fără echivoc, pentru a fi cunoscute şi respectate de fiecare plătitor. Prin promovarea
acestui principiu, se urmărea să se pună capăt domniei bunului plac în stabilirea şi încasarea
impozitelor. A. Smith considera că un mic grad de nesiguranţă este un defect mai mare decât
un considerabil grad de nedreptate.
3. Principiul comodităţii perceperii impozitelor cere ca impozitele să fie percepute la
termenele şi în modul cel mai convenabil pentru contribuabil.
4. Principiul randamentului impozitelor urmărea ca sistemul fiscal să asigure încasarea
impozitelor cu un minim de cheltuieli şi să fie cât mai puţin apăsător pentru plătitori. Acest
principiu este o reflectare a tezei “guvernului ieftin”, conform căreia aparatul pentru stabilirea
şi perceperea impozitelor, la fel ca întregul aparat de stat, nu trebuie să fie costisitor. Totodată,
acest aparat nu trebuie să stingherească într-un fel activitatea economică a plătitorilor şi nici
să-i îndepărteze de la ocupaţiile lor.
Fiecare impozit nou introdus trebuie să corespundă cerinţelor principiilor de echitate,
de politică financiară, de politică economică şi socială. Aceste principii însă sunt interpretate
de pe poziţiile celor care deţin puterea politică şi drept urmare sunt aplicate în concordanţă cu
interesele acestora.
5.4. Aşezarea şi perceperea impozitelor
Aşezarea impozitelor presupune efectuarea mai multor operaţiuni succesive,

î constând
n
:  stabilirea mărimii obiectului impozabil
 determinarea cuantumului impozitului
 perceperea (încasarea) impozitului
5.4.1. Stabilirea obiectului impozabil
Această operaţiune are drept scop constatarea şi evaluarea materiei impozabile. Pentru
ca veniturile sau averea să poată fi supuse impunerii, este necesar mai întâi ca organele
fiscale să constate existenţa de fapt a acestora, iar apoi să procedeze la evaluarea lor.
Evaluarea materiei impozabile îşi propune să determine dimensiunea acesteia, ceea
ce se poate realiza apelând fie la metoda evaluării indirecte bazate pe prezumţie, fie la
metoda evaluării directe, bazată pe probe.
Metoda evaluării indirecte cunoaşte trei variante de realizare: evaluarea pe baza unor
semne exterioare ale obiectului impozabil, evaluarea forfetară şi evaluarea administrativă.
Evaluarea pe baza semnelor exterioare ale obiectului impozabil, specifică impozitelor
de tip real, permite stabilirea doar cu aproximaţie a mărimii obiectului impozabil, fără să se
ia în consideraţie situaţia persoanei care deţine obiectul respectiv.
Evaluarea forfetară constă în aceea că organele fiscale, cu acordul subiectului
impozabil, atribuie o anumită valoare obiectului impozabil. Evident, nici în acest caz nu sunt
create premisele necesare pentru stabilirea cu exactitate a valorii obiectului impozabil.
Evaluarea forfetară prezintă avantajul că este extrem de simplă, ea fiind preferată în cazurile
în care materia impozabilă nu poate fi stabilită cu exactitate. Ea nu deranjează
contribuabilul, iar pentru fisc metoda este puţin costisitoare.
Evaluarea administrativă are caracteristic faptul că organele fiscale stabilesc valoarea
materiei impozabile pe baza elementelor (datelor) pe care le au la dispoziţie. În măsura în
care subiectul impozitului nu este de acord cu evaluarea făcută de organul fiscal, el are
dreptul să o conteste, prezentând argumentele de rigoare.
Metoda evaluării directe, la rândul ei, cunoaşte două variante de realizare: evaluarea
pe baza declaraţiei unei terţe persoane şi evaluarea pe baza declaraţiei plătitorului de impozit.
Evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane constă în aceea că mărimea
obiectului impozabil se stabileşte pe baza declaraţiei scrise pe care o terţă persoană, care
cunoaşte această mărime, este obligată prin lege să o depună la organele fiscale.
Evaluarea pe baza declaraţiei contribuabilului (plătitorului) se realizează cu
participarea directă a subiectului impozitului. Contribuabilul este obligat să ţină o evidenţă
strictă privind veniturile şi cheltuielile ocazionate de activitatea pe care o desfăşoară,
să
încheie un bilanţ fiscal, să întocmească şi să înainteze organelor fiscale o declaraţie care să
rezulte veniturile pe care le realizează şi cheltuielile care au fost efectuate pentru obţinerea
acestora, respectiv averea pe care o posedă. Pe baza acestei declaraţii, organele fiscale
procedează la stabilirea mărimii materiei impozabile.
5.4.2. Determinarea cuantumului impozitului
După stabilirea obiectului impozabil, se trece la calcularea impozitului propriu-zis. În

funcţie de modul de stabilire, distingem impozite de repartiţie şi impozite de cotitate.
Impozitele de repartiţie s-au practicat în perioada feudalismului şi în primele stadii de
dezvoltare a capitalismului şi s-au caracterizat prin faptul că statul, în funcţie de nevoile sale
de venituri, proceda la stabilirea sumei globale a impozitelor ce urma să fie încasată pe întreg
teritoriul ţării. Această sumă era apoi repartizată pe unităţi administrativ-teritoriale, iar la
unitatea de bază (de exemplu, comuna) avea loc defalcarea, pe subiecte sau obiecte
impozabile, a sumei atribuite.
În cazul impozitului de repartiţie legiuitorul nu stabileşte mai întâi cotele legale ale
impozitului, ci volumul lui total la nivelul întregii ţări. Acesta se determină pornind de la
contingentul impozitului, stabilit de lege la nivel naţional, repartizat apoi pe zone ale ţării
şi pe unităţi administrativ - teritoriale, până la nivelul fiecărei comune.
Impozitele de cotitate se stabilesc, pornind de jos în sus, prin aplicarea unor cote
procentuale asupra obiectului impozabil determinat pentru fiecare plătitor în parte. În aceste
condiţii, impozitele de cotitate înlătură, în cea mai mare parte, neajunsurile specifice
impozitelor de repartiţie, deoarece ele se stabilesc, de regulă, în funcţie de mărimea
obiectului impozabil şi ţinându-se cont de situaţia personală a plătitorului impozitului.
5.4.3. Perceperea impozitelor
Odată stabilită mărimea impozitului, organele fiscale trebuie să aducă la cunoştinţă

contribuabililor cuantumul impozitului datorat statului şi termenele de plată a acestuia. După
aceasta se trece la perceperea (încasarea) impozitelor. Încasarea impozitelor printr-un aparat
fiscal propriu s-a generalizat în perioada capitalismului ascendent şi se utilizează şi în
prezent. În condiţiile existenţei unui asemenea aparat, perceperea impozitelor se realizează
prin următoarele metode:
a) metoda plăţii directe care presupune încasarea impozitelor direct de către organele
fiscale de la plătitori;
b) metoda impunerii de către organele fiscale, după care se emite înştiinţarea de plată
pentru încasare, contribuabilul fiind obligat apoi ca într-un anumit termen să-şi achite
obligaţiile menţionate în acea înştiinţare de plată
c) prin stopaj la sursă ;
d) aplicarea de timbre fiscale.
Încasarea impozitelor de către organele fiscale direct de la plătitori cunoaşte două
variante de realizare:
 când plătitorul este obligat să se deplaseze la sediul organelor fiscale a achita
impozitul datorat statului (în acest caz avem de-a face cu aşa-numitul impozit
portabil);
 când organul fiscal are obligaţia de a se deplasa la domiciliul plătitorilor pentru a le
solicita să achite impozitul (este vorba aici de impozitul cherabil).
Stopajul la sursă constă în aceea că impozitul se reţine şi se varsă la stat de către o terţă
persoană (Ex. Impozitul pe salarii, impozitul pe dividende etc).
Perceperea prin aplicarea de timbre fiscale se practică în cazul taxelor datorate statului
pentru acţiunile în justiţie şi, de asemenea, pentru taxele privind actele, certificatele şi
diferitele documente elaborate de notariate publice şi de organe ale administraţiei de stat.
5.5. Clasificarea impozitelor
După trăsăturile de fond şi de formă, impozitele pot fi grupate în impozite directe şi

indirecte.
Impozitele directe au caracteristic faptul că se stabilesc nominal în sarcina unor persoane
fizice sau juridice, în funcţie de veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor de impozit
prevăzute în lege. Ele se încasează direct de la subiectul impozitului la anumite termene
dinainte stabilite. În cazul acestor impozite, subiectul şi suportătorul impozitului sunt, în
intenţia legiuitorului, una şi aceeaşi persoană, deşi, practic, uneori acestea nu coincid.
Dacă ţinem cont de criteriile care stau la baza aşezării impozitelor directe, atunci acestea pot
fi grupate în impozite reale şi impozite personale.
Impozitele reale se stabilesc în legătură cu anumite obiecte materiale (pământul, clădirile,
fabricile, magazinele etc.), făcându-se abstracţie de situaţia personală a subiectului
impozitului. Ele mai sunt cunoscute şi sub denumirea de impozite obiective sau pe produs,
deoarece se aşează asupra produsului brut al obiectului impozabil, fără a se face nici
o legătură cu situaţia subiectului impozitului.
Impozitele personale se aşează asupra veniturilor sau averii, în strânsă legătură cu situaţia
personală a subiectului impozitului, motiv pentru care sunt cunoscute şi sub denumirea de
impozite subiective.
Impozitele indirecte se percep cu prilejul vânzării unor bunuri şi al prestării unor servicii
(transport, spectacole, activităţi hoteliere etc.), al importului, ori exportului etc. ceea ce
înseamnă că ele vizează cheltuielile, respectiv cheltuirea unor venituri. În cazul impozitelor
indirecte, chiar prin lege se atribuie calitatea de subiect al impozitului altei persoane fizice
sau juridice decât suportătorului acestora.
După forma pe care o îmbracă, impozitele indirecte pot fi grupate în:
 taxe de consumaţie;
 venituri de la monopolurile fiscale;
 taxe vamale;
 taxe de timbru şi de înregistrare.
Dacă avem în vedere obiectul impunerii, atunci impozitele pot fi clasificate în impozite pe
venit, impozite pe avere şi impozite pe consum (pe cheltuieli).
În funcţie de scopul urmărit de stat la introducerea lor, impozitele pot fi grupate în impozite
financiare şi impozite de ordine.
Impozitele financiare sunt instituite în scopul realizării de venituri necesare acoperirii
cheltuielilor statului. Astfel de impozite sunt, în primul rând, impozitele pe venit, taxele de
consumaţie ş.a.
Impozitele de ordine sunt introduse mai ales pentru limitarea unei anumite acţiuni sau în
vederea atingerii unui ţel ce nu are caracter fiscal.
De exemplu, prin instituirea unor taxe ridicate la vânzarea băuturilor alcoolice şi a tutunului
se urmăreşte limitarea consumului acestora, având în vedere efectul lor nociv asupra sănătăţii
persoanelor care le consumă.
După frecvenţa realizării lor, impozitele se pot grupa în impozite permanente şi
impozite incidentale.
Impozitele permanente se încasează periodic (de regulă, anual), iar impozitele
incidentale se introduc şi se încasează o singură dată (de exemplu, impozitul pe averea sau pe
profiturile excepţionale de război).
Impozitele mai pot fi grupate şi după instituţia care le administrează.
Din acest punct de vedere, în statele cu structură federală, distingem impozite federale,
impozite ale statelor, provinciilor sau regiunilor membre ale federaţiei şi impozite locale, iar
în statele de tip unitar se întâlnesc impozite ale administraţiei centrale de stat şi impozite ale
organelor administraţiei de sfat locale.
CAPITOLUL 6
IMPOZITELE DIRECTE
6.1.Caracterizare generală a impozitelor directe
Impozitele directe constituie forma cea mai veche şi mai simplă de impunere. Impozitele
directe reprezintă prelevări fiscale care au incidenţă imediată asupra capacităţii contributive
şi se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice şi juridice în funcţie de veniturile sau
averea acestora.
Impozitele directe prezintă următoarele trăsături distinctive:
 sunt impozite nominative, ce cad în sarcina unei anumite persoane fizice sau juridice;
 se stabilesc în funcţie de veniturile sau averea contribuabililor, pe baza cotelor de
impozit prevăzute de lege;
 au un cuantum şi termene de plată precis stabilite, acestea fiind aduse din timp la
cunoştinţa plătitorilor;
 subiectul şi suportatorul sunt, în intenţia legiuitorului, una şi aceeaşi persoană;
 tehnica de percepere a celor mai multe impozite directe este cea a rolului
„nominativ”.
 sunt transparente deoarece elementele care privesc asieta fiscală pot fi uşor
identificate de contribuabili;
 sunt pretabile la dublă impunere;
 sunt pasibile de reacţii psihologice.
Impozitele directe fiind nominative şi având un cuantum şi termene de plată precis stabilite,
fiind aduse din timp la cunoştinţa plătitorilor, sunt considerate mai echitabile şi deci mai de
preferat decât impozitele indirecte, deoarece la acestea din urmă consumatorii diferitelor
mărfuri şi servicii, de regulă, nu ştiu cu anticipaţie când şi mai ales cât vor plăti statului, sub
forma taxelor de consumaţie şi a altor impozite indirecte.
Istoria și practica fiscală relevă existenţa a două categorii de impozite directe: impozitele
reale fundamentate fără a se ţine cont de situaţia personală a contribuabilului şi impozitele
personale stabilite în strânsă legătură cu situaţia economico-socială a subiectului impozabil.
6.2.Impozitele reale sau obiective
Impozitele reale s-au întâlnit în perioada descompunerii feudalismului şi în

primele stadii de dezvoltare a capitalismului şi s-au prezentat, în principal, sub
următoarele forme:
 impozitul funciar;
 impozitul pe clădiri;
 impozitul pe activităţi industriale, comerciale şi profesii libere;
 impozitul pe capitaluri băneşti.
Impozite de tip real se practică şi în zilele noastre. Astfel, într-o serie de ţări în curs de
dezvoltare, exploataţiile agricole sunt supuse unor impozite de tip real. În cazul
acestor impozite, sarcina fiscală este dimensionată în funcţie de suprafaţa de teren, de
numărul animalelor, de cantitatea de îngrăşăminte folosite, de valoarea materialelor procurate
pentru lucrările de irigaţii sau de alţi factori.
Rezultă că, în cazul impozitelor reale, la impunere nu se ia în considerare produsul net
(venitul) real al obiectelor impozabile, ci produsul brut sau cel mediu prezumat, ceea ce îi
dezavantajează pe micii producători şi îi avantajează pe marii producători care au condiţii
pentru a realiza un venit mai mare decât cel mediu.
6.3.Impozitele personale sau subiective
Impozitele personale se întâlnesc sub forma impozitelor pe venit şi, respectiv, a impozitelor
pe avere.
6.3.1. Impozitele pe venit
Ca formă de bază a impozitelor personale, impozitele pe venit au putut fi introduse atunci

când s-a înregistrat o suficientă diferenţiere a veniturilor realizate de diferite categorii
sociale. Impozitele pe venit sunt prelevări fiscale directe aplicate asupra tuturor categoriilor
de venituri obţinute atât de persoanele fizice, cât şi de persoanele juridice.
Impozitul pe veniturile persoanelor fizice
Plătitorii acestui impozit sunt persoanele fizice care au domiciliul sau rezidenţa într- un
anumit stat, precum şi cele nerezidente, care realizează venituri din surse aflate pe teritoriul
acelui stat, cu unele excepţii prevăzute de lege.
De la plata impozitului pe venit se acordă unele scutiri. Astfel, în mod frecvent sunt scutiţi de
plata impozitului pe venit suveranii şi familiile regale, diplomaţii străini acreditaţi în tara
respectivă (cu condiţia reciprocităţii), uneori militarii, instituţiile publice şi persoanele fizice
care realizează venituri sub nivelul minimului neimpozabil.
Obiectul impunerii îl formează veniturile obţinute din: industrie, comerţ, agricultură, bănci,
asigurări, profesii libere etc., de către capitaliştii întreprinzători, proprietari, mici
meşteşugari, muncitori, funcţionari, liber-profesionişti şi care pot îmbrăca următoarele forme:
salariul pentru angajaţi, profitul agenţilor economici, dividendele repartizate acţionarilor,
venituir din închirieri
Venitul impozabil este cel care rămâne din venitul brut, după ce se fac anumite
scăzăminte, cum sunt: cheltuielile de producţie, dobânzile plătite pentru creditele primite,
sumele prelevate la fondul de amortizare şi la fondul de rezervă, primele de asigurare plătite,
cotizaţiile la asigurările de boală, de accidente şi de şomaj, precum şi la casele de pensii,
pierderile din activitatea anilor precedenţi, pierderile provocate de calamităţi naturale etc.
În majoritatea cazurilor, impozitul pe venit se aşează pe fiecare persoană care a realizat
venituri, fiind deci o impunere individuală.
În practica fiscală se întâlnesc două sisteme de aşezare a impozitelor pe veniturile
persoanelor fizice. Este vorba mai întâi de sistemul impunerii separate a fiecărui venit
provenit dintr-o anumită sursă şi apoi de sistemul impunerii globale a veniturilor,
indiferent de sursa de provenienţă.
Sistemul impunerii separate poate fi întâlnit fie sub forma unui impozit unic pe venit, care
permite totuşi o impunere diferenţiată pentru fiecare categorie de venit (în funcţie de natura
acestuia), fie prin instituirea mai multor impozite, care vizează fiecare în parte venitul obţinut
dintr-o anumită sursă.
Acest sistem prezintă avantajul simplicităţii, preciziei şi lejerităţii constrângerii în cazul
progresivităţii fiscale, însă comportă şi o serie de impedimente, cauzate în special de faptul
că are un randament fiscal scăzut, generează costuri ridicate de aplicare şi dezavantajează
persoanele care au o singură sursă de venit.
Sistemul impunerii globale presupune cumularea tuturor veniturilor realizate de o
persoană fizică, indiferent de sursa de provenienţă, şi supunerea venitului cumulat unui
singur impozit. Impunerea globală a veniturilor realizate de persoanele fizice este cea mai
frecvent întâlnită, ea practicându-se în ţări ca SUA, Germania, Franţa, Italia, Belgia, Marea
Britanie, Ungaria etc.
Avantajul sistemului de impunere globală oferă posibilitatea aplicării progresivităţii
impozitării, asigură individualizarea fiscală a persoanelor fizice, reduce numărul tentativelor
de sustragere de la plată şi conferă un randament fiscal ridicat, iar impedimentele acestuia se
referă la imposibilitatea diferenţierii sarcinii fiscale pe surse de venit, volumul mare de
muncă şi inechitatea pricinuită persoanelor care obţin venituri din mai multe surse.
Din compararea celor două sisteme de impunere, rezultă că impunerea separată permite
tratarea diferenţiată a veniturilor, în ceea ce priveşte modul de aşezare şi nivelul cotelor de
impozit, deoarece, practic, acestea din urmă diferă în funcţie de sursa de provenienţă a
veniturilor (din salarii, din afaceri, din profesii libere etc.).
Persoanele care realizează venituri din mai multe surse sunt avantajate deoarece nu mai
sunt afectate de consecinţele progresivităţii impunerii, care se fac simţite prin cumularea
veniturilor practicată în sistemul impunerii globale.
Pentru calcularea impozitului pe veniturile persoanelor fizice pot fi utilizate cote

proporţionale sau progresive. În unele ţări, venitul impozabil este supus mai întâi impunerii
în cote proporţionale şi apoi impunerii în cote progresive. Cea mai frecvent utilizată este
impunerea în cote progresive pe tranşe de venit.
Principalele categorii de venituri impozabile sunt:
– venituri din salarii;
– venituri din activităţi independente;
– venituri din cedarea folosinţei bunurilor;
– venituri din investiţii;
– venituri din pensii;
– venituri din activităţi agricole;
– venituri din premii şi din jocuri de noroc;
– venituri din transferul proprietăţilor imobiliare;
– venituri din alte surse.
De menţionat că nu sunt supuse impozitării: pensiile de orice fel şi ajutoarele primite în
cadrul sistemului asigurărilor sociale (dacă nu depăşesc cuantumul legal), alocaţiile de stat
pentru copii, pensiile de întreţinere, bursele acordate elevilor, studenţilor şi doctoranzilor,
dobânzile acordate pentru titlurile de stat, precum şi cele aferente depunerilor la vedere în
conturi la societăţi bancare, sumele sau bunurile primite ca ajutor, donaţie, moştenire sau
sponsorizare, potrivit legii, sumele primite de asiguraţi în baza contractelor de asigurare de
bunuri sau persoane, veniturile obţinute din tranzacţionarea valorilor mobiliare etc.
Impozitul lunar se determină la locul unde se află funcţia de bază, prin aplicarea cotei de
16% asupra bazei de calcul determinată ca diferenţă între venitul net din salarii, aferent
unei luni, calculat prin deducerea din venitul brut a contribuţiilor obligatorii şi a cheltuielilor
profesionale şi deduceri personale.
Impozitul pe profitul persoanelor juridice
Pentru stabilirea impozitului pe profitul realizat de persoanele juridice, (societăţile de capital)

în unele ţări se foloseşte acelaşi sistem de impunere ca în cazul persoanelor fizice, iar în
altele se practică un sistem distinct.
În România, conform legii, societăţile comerciale se pot constitui ca: societăţi în nume
colectiv, societăţi în comandită simplă, societăţi în comandită pe acţiuni, societăţi pe acţiuni
şi societăţi cu răspundere limitată. Cel mai des întâlnite sunt societăţile pe acţiuni, ale căror
obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar acţionarii răspund numai în limita
capitalului pe care îl deţin.
Contribuabilii impozitului pe profit. Desfăşurarea unei activităţi economice îndreptată spre
obţinerea de profit duce la impunerea profitului obţinut cu impozitul pe profit. În cadrul
contribuabililor privind impozitul pe profit se cuprind entităţile (persoane juridice sau
persoanele fizice asociate lor) care prin activitatea desfăşurată obţin profit, atât pe teritoriul
României, cât şi din străinătate.
6.3.2. Impozitele pe avere
Instituirea acestor impozite a fost făcută în strânsă legătură cu faptul că diferite persoane
fizice şi juridice au drept de proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile.
În practica fiscală din diferite ţări, impozitele pe avere se întâlnesc sub următoarele
forme:
 impozite asupra averii propriu-zise,
 impozite pe circulaţia averii şi
 impozite pe sporul de avere sau pe creşterea valorii averii.
Impozite asupra averii propriu-zise

Dintre impozitele pe averea propriu-zisă mai importante sunt impozitele pe clădiri şi terenuri.
Impozitul pe clădiri cade în sarcina persoanelor fizice şi juridice deţinătoare de
clădiri (cu unele excepţii). În cazul persoanelor fizice impozitul se calculează prin aplicarea
unei cote de 0,2% în mediul urban şi de 0,1% în mediul rural asupra valorii clădirilor. Pentru
persoanele juridice, impozitul se calculează prin aplicarea cotei stabilite de consiliile locale,
care poate fi cuprinsă intre 0,5% şi 1% asupra valorii de inventar a clădirilor, actualizate
conform prevederilor legale.
Valoarea clădirilor aflate în proprietatea persoanelor fizice se stabileşte pe baza criteriilor şi a
valorilor impozabile - lei/m2 - prevăzute de lege. Conform legii, valoarea impozabilă pe
metru pătrat este diferenţiată în funcţie de felul şi destinaţia clădirilor, precum şi în funcţie
de dotările acestora (cu sau fără instalaţii de apă, canalizare. electrice, încălzire).
Dacă o persoană fizică are în proprietate două sau mai multe clădiri utilizate ca
locuinţă, care nu sunt închiriate altei persoane, impozitul pe clădiri se majorează după cum
urmează:
a) cu 25% pentru prima clădire în afara celei de la adresa de domiciliu;
b) cu 50% pentru cea de-a doua clădire în afara celei de la adresa de domiciliu;
c) cu 75% pentru cea de-a treia clădire în afara celei de la adresa de domiciliu;
d) cu 100% pentru cea de-a patra clădire şi următoarele în afara celei de la adresa de
domiciliu.
În cazul unei clădiri ce face obiectul unui contract de leasing financiar se aplică
următoarele reguli:
 impozitul pe clădire se datorează de proprietar;
 valoarea care se ia în considerare la calculul impozitului pe clădiri este valoarea
clădirii înregistrată în contractul de leasing financiar.
Impozitul pe teren se percepe de la persoanele fizice, care deţin în proprietate
anumite suprafeţe de teren, situate în raza municipiilor oraşelor şi comunelor. Acest
impozit
este stabilit în sumă fixă pe metru pătrat de teren, însă nivelul său este diferenţiat pe categorii
de localităţi (municipii, oraşe şi comune), iar în cadrul localităţilor, pe zone.
Atât în cazul impozitului pe teren cât şi a celui pe clădiri se acordă anumite
scutiri.
Pentru plata cu anticipaţie a acestor impozite datorate pentru un an de zile de către persoanele
fizice până la data de 30 martie a anului respectiv, se acordă o bonificaţie de până la 10%,
stabilită prin hotărâre a consiliului local.
Impozitele pe circulaţia averii

Impozitele pe circulaţia averii au ca obiect al impunerii trecerea dreptului de
proprietate asupra anumitor bunuri de la o persoană la alta.
În România, pentru circulaţia capitalurilor sub forma câştigurilor din transferul
titlurilor de valoare, precum şi veniturile din operaţiuni de vânzare - cumpărare de valută la
termen între persoane fizice a fost instituit un impozit de 1% sau 16% asupra câştigului
obţinut din actele de vânzare-cumpărare.
Totodată, în România s-a instituit şi un impozit pe donaţii pentru a descuraja eludarea
impozitelor prin actele de vânzare cumpărare sau a celor de succesiune.
CAPITOLUL 7
IMPOZITELE INDIRECTE
7.1. Caracterizarea generală a impozitelor indirecte
În perioadele când o economie înregistrează un curs ascendent, impozitele indirecte pot

avea un randament fiscal ridicat. În schimb, în perioadele de criză şi depresiune, când
producţia şi consumul înregistrează un recul, încasările din impozitele indirecte urmează
aceeaşi evoluţie, periclitând realizarea echilibrului bugetar sau conducând la adâncirea
deficitului bugetar.
Impozitele indirecte se deosebesc de cele directe prin câteva caracteristici esenţiale:
 îmbracă, în principal forma impozitelor pe consum, deoarece se percep la vânzarea
anumitor mărfuri sau la prestarea unor servicii;
 nu au un caracter nominativ, ele se realizează de la toţi cei care consumă bunuri din
categoria celor impuse, independent de veniturile, averea sau situaţia personală a
acestora;
 în cazul impozitelor indirecte nu se mai acordă facilităţile fiscale cunoscute la
aşezarea impozitelor directe (scutirea de la impunere a minimului neimpozabil,
reduceri sau scutiri de impozit pentru cei cu sarcini sociale etc);
 perceperea impozitelor indirecte necesită un cost relativ redus, ceea ce justifică
preferinţa unor ţări pentru impozitele indirecte;
 cotele de impozit nu sunt diferenţiate în funcţie de venitul, averea sau situaţia
personală a celui care cumpără mărfurile sau serviciile care fac obiectul impozitelor
indirecte;
 subiectul şi suportătorul nu sunt una şi aceeaşi persoană, în calitatea de plătitori ai
impozitelor indirecte apar, de regulă, întreprinzătorii (agenţii economici), iar în
calitatea de suportatori, consumatorii bunurilor sau serviciilor ce cad sub incidenţa
acestor impozite;
 tehnica de percepere este diferită de cea a impozitelor directe, în cazul lor nefiind
posibilă deschiderea „rolului nominativ”.
Impozitele indirecte cunosc următoarele forme de manifestare:
 taxe de consumaţie,
 monopoluri fiscale,
 taxe vamale şi
 diferite taxe.
Dintre avantajele care justifică preferinţa unor state pentru practicarea impozitelor
indirecte cele mai importante sunt:
 productivitatea lor destul de ridicată şi operativitatea cu care procură resurse
financiare pentru stat;
 prin modul de aşezare şi percepere, impozitele indirecte limitează considerabil
evaziunea fiscală;
 fiind cuprinse în preţul mărfurilor, impozitele indirecte sunt suportate în mod treptat
de către contribuabili, care, cel mai adesea, le ignoră, confundându-le cu preţul
(fenomenul de “anestezie fiscală”);
 uneori se afirmă că, întrucât actul cumpărări unui bun este conştient şi voluntar, şi
plata impozitelor indirecte are caracter voluntar, facultativ. Această idee este
valabilă, cel mult, în ceea ce priveşte procurarea unor obiecte de lux însă nu şi în
ceea ce priveşte bunurile de consum de strictă necesitate.
Alături de aceste avantaje impozitele indirecte prezintă şi o serie de
deficienţe, şi
anume:
 principala critică adusă fiscalităţii indirecte este legată de lipsa de echitate a acesteia.
Impozitele indirecte au un caracter regresiv (progresivitate inversă) şi exercită o
presiune fiscală mai mare asupra categoriilor sociale cu venituri mici;
 un al doilea reproş adus impozitelor indirecte vizează randamentul instabil al
acestora generat de sensibilitatea lor în raport de conjunctura economică;
 cel puţin unele dintre impozitele indirecte (taxele vamale, de exemplu) sunt
criticabile şi din punct de vedere al costului de percepere al lor.
7.2. Taxele de consumaţie
Taxele de consumaţie relevă prelevările fiscale care „răspund cel mai bine definiţiei
impozitelor indirecte, în măsura în care se aplică în momentul schimburilor de bunuri şi/sau
servicii sau derulării unor operaţiuni de cesiune a elementelor de patrimoniu” fiind cuprinse
în preţul de vânzare al mărfurilor şi serviciilor care circulă în interiorul statului cere impune
respectivele prelevări obligatorii.
Altfel spus, taxele de consumaţie sunt impozite indirecte care se includ în preţul de vânzare
al mărfurilor fabricate şi realizate în interiorul ţării care percepe impozitul. Mărfurile asupra
cărora se percep taxe de consumaţie sunt, în general, cele de larg consum, iar acestea pot
diferi ca structură de la o ţară la alta. De regulă, printre aceste mărfuri întâlnim: zahărul,
pastele făinoase, orezul, sarea, uleiul, vinul, berea, ceaiul, cafeaua, cacao, textilele,
încălţămintea etc.
Taxele de consumaţie îmbracă fie forma taxelor de consumaţie pe produs, cunoscute şi sub
denumirea de taxe speciale de consumaţie sau accize, fie forma unor taxe generale pe
vânzări, când se percep la vânzarea tuturor mărfurilor, indiferent dacă acestea sunt bunuri de
consum sau mijloace de producţie.
Taxele speciale de consumaţie sau accize

Taxele specifice de consumaţie sau accizele sunt aşezate asupra unor produse care se
consumă în cantităţi mari şi care nu pot fi înlocuite de cumpărători cu altele, pentru ca în
acest fel impozitul să aibă în mod constant un randament fiscal cât mai ridicat. Drept
urmare,
accizele se instituie asupra unor produse care au o cerere neelastică, cum sunt: vinul, cidrul,
berea, apele minerale etc.
În România se practică accize pe produse, cum sunt: băuturile alcoolice, vinurile şi produsele
pe bază de vin, berea, produsele din tutun, produsele petroliere (benzina premium, regular şi
normală, benzina fără plumb şi motorină), cafeaua, apele minerale şi apele gazoase, cu
conţinut de zahăr sau de alte produse de îndulcit şi substanţe aromatizate, confecţiile din
blănuri naturale, articolele din cristal, bijuteriile din aur şi/sau platină, autoturismele şi
autoturismele de teren (inclusiv din import, rulate), parfumurile, apele de colonie şi apele de
toaletă, aparatele video de înregistrat sau de reprodus, camere video, cuptoarele cu
microunde, telefoanele mobile, aparatele pentru condiţionat aer.
Taxele de consumaţie pe produs se calculează:
 fie în sumă fixă pe unitatea de măsură,
 fie în baza unor cote procentuale aplicate asupra preţului de vânzare, în mod normal,
produsele provenite din import trebuie impuse cu aceleaşi taxe, ca şi produsele
indigene, iar cele destinate exportului, de regulă, nu sunt impozitate. Nivelul cotelor
utilizate pentru calcularea accizelor diferă de la o ţară la alta şi de la un produs la altul.
Produsele supuse accizelor sunt grupate în două categorii:
 produse la care se practică accize armonizate cu cele din Uniunea Europeană (bere,
vinuri, băuturi fermentate, alcool etilic, produse din tutun, uleiuri minerale,
electricitate);
 alte produse accizabile (cafea, unele confecţii din blănuri naturale, articole din
cristal, bijuterii din aur şi platină, produse de parfumerie, etc).
7.3. Monopolurile fiscale
După cum am văzut, în cadrul impozitelor indirecte apar şi monopolurile fiscale. Astfel,
statul instituie monopoluri fiscale asupra producţiei şi/sau vânzării unor mărfuri ca: tutun,
sare, alcool, cărţi de joc şi alte produse specifice.
Monopolurile fiscale, în funcţie de sfera lor de cuprindere, pot fi depline sau parţiale.
Monopolurile fiscale depline se instituie de către stat atât asupra producţiei, cât şi asupra
comerţului cu ridicata ori cu amănuntul a unor mărfuri. În schimb, monopolurile parţiale
sunt instituite fie numai asupra producţiei şi comerţului cu ridicata, fie numai asupra
comerţului cu amănuntul.
Printre ţările în care monopolurile fiscale aduc încasări relativ importante, putem
menţiona: Italia (asupra tutunului şi chibriturilor), Germania (asupra alcoolului sau băuturilor
alcoolizate), Spania (asupra tutunului şi petrolului) şi Tunisia.
Veniturile realizate de către stat de pe urma monopolurilor fiscale sunt formate, pe de o
parte, din profitul creat în procesul de producere a acestor mărfuri - pe care statul îl
realizează ca orice întreprinzător -, iar pe de alta, din impozitul indirect cuprins în preţ, care
se încasează de la consumatorii mărfurilor respective. Deoarece numai statul produce sau
numai statul vinde astfel de mărfuri, el poate stabili un preţ în care să fie indus şi un
asemenea impozit indirect.
7.4. Taxele vamale
7.4.1. Caracterizare generală a taxelor vamale
Taxele vamale sunt impozite indirecte, al căror subiect este agentul economic ce
efectuează operaţiuni de comerţ exterior, al căror obiect este valoarea în vamă a respectivei
operaţiuni şi al căror suportator este, în principal, consumatorul final.
Taxele vamale pot fi percepute de către stat asupra importului, exportului şi tranzitului de
mărfuri. În practica fiscală internaţională, taxele vamale care se utilizează cel mai frecvent
sunt cele asupra importului de mărfuri.
Taxele vamale de export se întâlnesc sporadic, deoarece statele sunt interesate în încurajarea
exportului de mărfuri, deoarece acesta constituie, în majoritatea cazurilor, mijlocul cel mai
important de realizare a resurselor valutare. Atunci când, totuşi, se percep astfel de taxe, ele
au fie un scop pur fiscal, fie unul economic. În unele ţări se întâlnesc situaţii când statul
instituie taxe vamale de export asupra unor materii prime pentru a determina prelucrarea lor
în ţară, iar în altele când acestea se instituie asupra unor semifabricate sau produse finite care
deţin o pondere importantă în exportul lor. Printre ţările în care se poate vorbi de practica
unor taxe vamale de export menţionăm: Indonezia (asupra produselor nepetroliere),
Thailanda (la exportul de zahăr şi orez), Malayezia (la exportul de cauciuc, cositor, bauxită şi
alte minereuri, cherestea, uleiuri de palmier şi piper).
Taxele vamale de tranzit se instituie asupra mărfurilor care fac obiectul comerţului exterior,
cu ocazia trecerii acestora pe teritoriul unei terţe ţări. În condiţiile actuale, taxe vamale de
tranzit nu se practică decât cu titlu de excepţie, deoarece statele sunt interesate în încurajarea
tranzitului de mărfuri, fiindcă de pe urma acestuia realizează încasări în valută, cum sunt:
tarife pentru folosirea căilor ferate, taxe pentru utilizarea drumurilor publice etc.
Taxele vamale de import se instituie asupra importului de mărfuri şi se calculează asupra
valorii acestora, în momentul în care ele trec frontiera tării importatoare. Importatorul, o dată
cu depunerea documentelor prin care intră în posesia mărfii importate, achită şi taxa vamală
de import.
Prin urmare, natura economică a taxei vamale de import este similară cu aceea a taxelor de
consumaţie percepute asupra mărfurilor din producţia autohtonă.
După forma lor de exprimare, taxele vamale pot fi de trei feluri, şi anume: ad-valorem,
specifice şi compuse.
Taxele vamale ad-valorem se exprimă ca procent din valoarea mărfurilor importate.
Taxele vamale specifice sunt stabilite ca sumă fixă pe unitatea fizică de marfă importată (de
exemplu, pe tonă, pe bucată etc.).
Taxele vamale compuse apar ca o combinaţie a primelor două.
Taxele vamale practicate de o anumită ţară, indiferent de felul lor, sunt trecute într-un tabel
care poartă denumirea de tarif vamal. În tariful vamal sunt specificate, pentru fiecare
categorie de produse sau produse individualizate, taxele vamale exprimate în procente,
precum şi cele rezultate din aplicarea măsurilor tarifare preferenţiale prevăzute în
reglementările legale.
În funcţie de nivelul lor, taxele vamale de import, menţionate în tariful vamal naţional sau de
grup, pot fi: taxe vamale în condiţia clauzei naţiunii celei mai favorizate, taxe vamale
autonome şi taxe vamale preferenţiale.
Taxele vamale în condiţia clauzei naţiunii celei mai favorizate se aplică la importul de
mărfuri pe care o ţară membră a Organizaţiei Mondiale a Comerţului îl efectuează din ţările
membre ale aceluiaşi organism sau din alte ţări cu care aceasta are acorduri bilaterale, pe
baza cărora îşi acordă reciproc clauza naţiunii celei mai favorizate.
În România, persoanele juridice plătesc taxe vamale numai pentru mărfurile importate, care
se calculează prin aplicarea cotei procentuale asupra valorii mărfurilor în vamă. În cazul
ţărilor cu care România întreţine relaţii comerciale pe baza unor convenţii sau înţelegeri
internaţionale, aplicarea taxelor vamale se face în conformitate cu prevederile acestora.
Pentru evitarea unor discriminări, taxele vamale înscrise în tariful vamal se aplică tuturor
agenţilor economici, indiferent de forma de proprietate şi, de regulă, la toate produsele care
fac obiectul importurilor.
Taxele vamale de import se determină pe baza tarifului vamal de import al României, care se
aprobă prin lege. În tariful vamal este menţionată taxa vamală în procente, care se aplică la
valoarea în vamă a mărfurilor, exprimată în lei. Transformarea în lei se face la cursul de
schimb comunicat de Banca Naţională a României.
Conform acestei proceduri, valoarea în vamă se stabileşte (ori de câte ori este posibil) pe
baza valorii de tranzacţie la care se adaugă, în măsura în care au fost efectuate, dar nu au fost
induse în preţ, şi următoarele elemente:
 cheltuielile de transport al mărfurilor importate până la frontiera română;
 cheltuielile de încărcare, de descărcare şi de manipulare conexe transportului
mărfurilor importate, pe parcurs extern;
 costul asigurării pe parcursul extern.
Pentru a se putea determina valoarea în vamă, importatorul este obligat să depună la biroul
vamal o declaraţie pentru valoarea în vamă, însoţită de facturi sau de alte documente de plată
a mărfii şi a cheltuielilor pe parcurs extern, aferente acesteia.
7.5. Taxele
Potrivit definiţiei se poate aprecia că taxa este o prelevare:

 bănească, deoarece persoanele fizice şi juridice efectuează către instituţiile de stat
transferuri de putere de cumpărare în schimbul unor servicii publice speciale;
 obligatorie, pentru că transferul de valoare este impus de stat în măsura în care
beneficiarul acestuia, prin solicitarea unui serviciu instituţional, doreşte să-şi exercite
în fond un drept legal;
 la dispoziţia statului, pentru că transferul bănesc este dirijat în scopul satisfacerii
necesităţilor de resurse financiare ale statului în vederea producerii de servicii publice
speciale de natură instituţională;
 cu echivalent, deoarece există un raport direct şi imediat între transferul de valoare
efectuat şi serviciul public furnizat de către instituţiile statului (de obicei valoarea
serviciului este inferioară cuantumului taxei plătite, fapt care apropie foarte mult din
punct de vedere conceptual taxa de preţul politic);
 definitivă, pentru că puterea de cumpărare odată transferată nu va mai fi restituită de
către stat;
 cu destinaţie precizată, întrucât este colectată de instituţiile statului în vederea
furnizării unor servicii publice speciale de natură juridică, administrativă, industrială
sau ecologică;
 datorată de persoane fizice sau juridice, deoarece mobilizările financiare cad în
sarcina persoanelor fizice şi juridice ca beneficiare de servicii publice;
 cu plată neregulată, deoarece încasarea acestora nu se face de către stat cu o anumită
frecvenţă.
Ca formă a impozitelor indirecte, taxele reprezintă plăţile pe care le fac diferite persoane
fizice şi/sau juridice pentru serviciile efectuate în favoarea lor de anumite instituţii publice.
Taxele întrunesc majoritatea trăsăturilor specifice impozitelor, şi anume: caracter obligatoriu,
titlu nerambursabil, urmărirea în caz de neplată. Dacă impozitele nu presupun o
contraprestaţie din partea statului, în schimb taxele dau dreptul plătitorului să beneficieze de
un anumit serviciu.
După natura lor, taxele pot fi clasificate astfel:
 taxe judecătoreşti;
 taxe de notariat;
 taxe consulare şi
 taxe de administraţie.
Taxele judecătoreşti se încasează de către instanţele jurisdicţionale în legătură cu
acţiunile introduse spre judecare de către diferite persoane fizice sau juridice.
Taxele de notariat se plătesc pentru eliberarea, legalizarea sau autentificarea de diferite acte,
copii etc., fiind încasate de către notariate.
Taxele consulare se încasează de către consulate pentru eliberarea de certificare de origine,
acordarea de vize etc.
Taxele de administraţie se încasează de către diferite organe ale administraţiei de stat în
legătură cu eliberări de autorizaţii, permise, legitimaţii etc., la cererea anumitor persoane.
După obiectul operaţiunii care se efectuează şi urmează a fi taxată, taxele pot fi de două
feluri: taxe de timbru şi taxe de înregistrare.
Taxele de timbru se percep la efectuarea de către instituţiile publice a unor operaţii, cum sunt:
autentificarea de acte; eliberarea unor documente (de exemplu, cărţi de identitate, paşapoarte,
permise de conducere auto etc.); legalizări de acte etc. Taxele de timbru poartă această
denumire pentru că încasarea lor se face prin aplicarea de timbre fiscale.
Taxele de înregistrare se percep la vânzări de imobile, la constituirea, fuzionarea sau
dizolvarea societăţilor de capital; de asemenea, ele se percep asupra fiecărei operaţii
de vânzare şi, respectiv, cumpărare la bursă etc.
Atât taxele de timbru, cât şi cele de înregistrare pot fi stabilite fie ad-valorem (atunci când
acţiunile sau faptele supuse taxării sunt evaluate în bani şi când taxa se calculează prin
aplicarea unor cote la valoarea respectivă), fie în sume fixe, în toate celelalte cazuri.
Încasarea taxelor se poate face în numerar sau - aşa cum am văzut - prin aplicarea de timbre
fiscale.
În legislaţia financiară a unor ţări se întâlneşte, pe lângă impozite şi taxe, şi o categorie
intermediară între acestea, cunoscută sub denumirea de contribuţie.
Contribuţiile reprezintă sumele încasate de anumite instituţii de drept public, de la persoane
fizice sau juridice, pentru avantaje reale sau presupuse de care acestea beneficiază. Plata
contribuţiei este obligatorie, iar prin intermediul acesteia se stabileşte de la început
participarea parţială a persoanei fizice sau juridice la acoperirea cheltuielilor efectuate de stat
pentru oferirea avantajului respectiv.
Contribuţia provine etimologic din latinescul „contributio” şi reprezintă un transfer de
valoare obligatoriu la dispoziţia statului, fără echivalent, cu titlu definitiv şi cu destinaţie
strict precizată, datorată conform dispoziţiilor legale de către persoanele fizice şi juridice în
vederea acoperirii unor cheltuieli publice de interes comunitar sau de natură socială.
Din definiţie se desprinde faptul că aceasta este o prelevare:
 bănească, întrucât persoanele fizice şi juridice efectuează către stat transferuri de
putere de cumpărare în schimbul unor servicii publice de interes comunitar sau social;
 obligatorie, pentru că transferul de valoare este impus de către stat prin legi tuturor
persoanelor fizice şi juridice;
 la dispoziţia statului, întrucât transferul bănesc este orientat în vederea furnizării unor
servicii publice comunitare sau sociale;
 fără echivalent, deoarece, pe de o parte, nu există un raport direct şi imediat între
transferul de valoare efectuat şi serviciul public furnizat de către stat, iar pe de altă
parte, este posibil ca subiectul plătitor să utilizeze sau nu respectivul serviciu;
 definitivă, pentru că puterea de cumpărare odată transferată nu va mai fi restituită de
către stat;
 cu destinaţie precizată, întrucât este mobilizată de stat în vederea furnizării unor
servicii publice de natură comunitară sau socială;
 datorată de persoane fizice sau juridice, deoarece obligaţiile de plată cad în sarcina
persoanelor fizice şi juridice ca beneficiare de servicii publice cu caracter socio-
comunitar;
 cu plată regulată, deoarece colectarea acestora se face de către stat cu o anumită
frecvenţă stabilită reglementat.
Capitolul 8
SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE
Cheltuielile publice reprezintă relaţii economico-sociale sub formă bănească ce se manifestă între stat şi
persoanele fizice şi juridice cu ocazia repartizării şi utilizării resurselor financiare ale statului, în scopul
îndeplinirii funcţiilor acestuia.
Cheltuielile publice se materializează în plăţi efectuate de stat din resurse mobilizate pe diferite
căi pentru achiziţii de bunuri, prestări de servicii etc., impuse de diversele obiective ale politicii
statului în diferite domenii de activitate (servicii publice generale, activităţi social-culturale,
întreţinerea armatei, activităţi economice etc.).
Clasificarea cheltuielilor publice se face în funcţie de mai multe criterii:
a) În funcţie de bugetul de unde se suportă:
– de la bugetul administraţiei centrale de stat;
– de la bugetele locale;
– din fondurile asigurărilor sociale;
– din fonduri extrabugetare;
– din fonduri cu destinaţie specială;
– finanţate de organismele internaţionale.
Sfera cheltuielilor publice este mai extinsă decât sfera cheltuielilor bugetare.
b) În funcţie de conţinutul economic:
– cheltuieli de capital (investiţiile finanţate de la buget care se mai numesc cheltuieli real
pozitive);
– cheltuieli curente (cheltuieli pentru întreţinerea aparatului administraţiei centrale de stat
– cheltuieli negative);
c) Din punct de vedere financiar:
– cheltuieli definitive (cheltuieli de investiţii, cheltuieli cu funcţionarea aparatului de stat);
– cheltuieli temporare (finanţarea acordării împrumuturilor de stat);
– cheltuieli virtuale (garantarea pentru acordarea împrumuturilor de stat).
d) Din punct de vedere funcţional cheltuielile publice sunt împărţite pe 11 categorii:
– cheltuieli pentru acţiuni social-culturale (învăţământul de toate gradele exclusiv cel privat,
sănătatea, asistenţa socială, ajutoare şi forme de alocaţii pentru copii, cheltuieli pentru cultură şi artă, cheltuieli
cu pensii şi ajutoare pentru invalizi, orfani, veterani de război etc.);
– cheltuieli cu asigurările sociale şi protecţia socială (cu asigurările sociale de stat, pentru
pensia suplimentară, pentru ajutorul de şomaj);
– cheltuieli pentru gospodărirea comunală;
– cheltuieli pentru apărarea naţională;
– cheltuieli cu ordinea publică;
– cheltuieli cu întreţinerea organelor puterii şi administraţiei de stat (parlament,
preşedinţie);
– cheltuieli pentru acţiuni economice (cheltuieli pentru cercetare ştiinţifică, prospecţiuni
geologice, cheltuieli de investiţii în ramurile primare ale economiei: agricultură, silvicultură,
transporturi şi telecomunicaţii, protecţia mediului etc.);
– alte acţiuni;
– transferuri (între bugetul de stat şi bugetele administraţiei locale);
– datoria publică;
– fond de rezervă bugetară.
Factorii cei mai importanţi care influenţează volumul cheltuielilor bugetare sunt:
– demografici;
– economici;
– sociali;
– militari;
– istorici;
– politici.
Normarea cheltuielilor bugetare se face prin calcule analitice privind volumul cheltuielilor pe
anul de plan bugetar prin norme şi normative stabilite pe baza reglementărilor în vigoare.
Caracterizarea principalelor cheltuieli publice
Principalele categorii de cheltuieli publice includ cheltuieli privind: acţiuni social-culturale,

asigurările sociale, asigurările sociale pentru sănătate, acţiuni economice şi servicii publice (generale,
apărare, siguranţa naţională, ordine publică).
Cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale
În epoca contemporană (după 1950-1960), efectuarea acestor cheltuieli se bazează pe concepţia

“statului bunăstării” (welfare state) ale cărui principii sunt:
– garantarea unui venit minim, independent de forma de proprietate;
– creşterea securităţii sociale în special pentru categoriile defavorizate (bolnavi, bătrâni,
handicapaţi, orfani, şomeri ş.a.);
– asigurarea unui standard de viaţă evoluând pozitiv, pe baza unor servicii sociale
predeterminate de regimul politico-statal, de tradiţii, de nivelul de cultură şi civilizaţie deja
atins ş.a.
Realizarea acestei concepţii generează cheltuieli social-culturale, reprezentând servicii gratuite
sau parţial gratuite, de care beneficiază întreaga populaţie sau o parte a ei. Importanţa acestor eforturi
sociale rezidă în faptul că ele se finalizează într-un nou nivel, mai ridicat, al culturii şi civilizaţiei ce
caracterizează societatea / statul în cauză şi care, la rândul lor, contribuie la dezvoltarea economică a
statului respectiv.
În cadrul acestei concepţii s-au individualizat acţiuni vizând securitatea socială şi acţiuni vizând
protecţia socială.
Securitatea socială se referă la acţiuni cu adresă, directe, de care beneficiază cei stabiliţi prin
lege.
Protecţia socială se referă la acţiuni de orice natură, directe sau indirecte, specifice sau
generale, iniţiate de stat faţă de fenomene sau activităţi cu efect negativ asupra populaţiei.
De exemplu, cheltuielile în infrastructura şcolară (scoli noi, clase noi, dotări etc.) sunt incluse
în protecţia socială deoarece au un caracter general-vag, neidentificabil pe un anumit beneficiar, dar cu
posibil efect favorabil pentru oricare cetăţean al ţării: copil - pentru că este sau va fi elev, tânăr - pentru
că ar putea deveni student, adult - pentru că ar putea beneficia pentru copiii săi sau chiar pentru sine
însuşi în contextul educaţiei continue. Cheltuielile de învăţământ pentru burse sunt incluse în
securitatea socială pentru că au ca adresă directă numai pe cei care îndeplinesc anumite condiţii legale:
sunt elevi / studenţi, au anumite rezultate în pregătire, au un anumit statut social etc.
Principalele surse utilizate pentru finanţarea cheltuielilor social - culturale sunt:

- fondurile bugetare, care constituie în multe cazuri sursa principală şi care, în România, includ
bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi unele fonduri speciale;
- cotizaţii sau contribuţii ale persoanelor fizice sau juridice şi care alimentează unele fonduri
predestinate cum sunt fondul de asigurări sociale, fondul pentru ajutor de şomaj, fondul pentru sănătate
ş.a.
- fondurile proprii ale întreprinderilor publice sau private, pentru acţiuni privind protecţia
muncii, perfecţionarea pregătirii profesionale a angajaţilor, acţiuni sociale iniţiate de respectivele
firme;
- venituri ale unor instituţii social-culturale din propria lor activitate;
- veniturile populaţiei, din care aceasta suportă prin tarife / preturi etc., costul unor servicii /
bunuri de factură social - culturală;
- fondurile organizaţiilor nelucrative (fundaţii, aşezăminte, societăţi filantropice, organizaţii
neguvernamentale, instituţii de cult ş.a.)
- surse externe din partea unor organizaţii internaţionale (Banca Mondială, Organizaţia
mondială a sănătăţii, UNICEF), organisme regionale (UNESCO, Uniunea Europeană) sau state.
Între cheltuielile social-culturale şi dezvoltarea economică există o relaţie de tip feed-back:
dezvoltarea economică asigură crearea de resurse (materiale şi financiare) pentru susţinerea sau
amplificarea susţinerii cheltuielilor social-culturale; aceste cheltuieli asigură un nivel de educaţie /
instrucţie şi de sănătate în creştere, care măreşte capacitatea creativă a populaţiei şi prin aceasta
perpetuează dezvoltarea economică. În această relaţie, cheltuielile social-culturale pot fi interpretate ca
o investiţie pe termen lung şi foarte lung pe care societatea o face pentru a-şi asigura dezvoltarea
viitoare; de aceea, aceste cheltuieli sunt denumite investiţii în resurse umane. Termenul a fost introdus
de Gary S. Becker (SUA, Premiul Nobel pentru Economie, 1992) care a dezvoltat analiza economică
la comportamentul şi relaţiile umane, după care alţi mari economişti (Philipe Solomon, Milton
Friedman ş.a.) au completat cu propriile contribuţii acest nou domeniu al cercetării economice. În
prezent, investiţiile în resurse umane sunt definite a fi orice cheltuieli care conduc la creşterea
aptitudinilor fizice şi intelectuale ale indivizilor, consideraţi ca agenţi producători actuali şi/sau viitori.
În structura acestor investiţii se regăsesc trei componente principale: investiţia intelectuală, investiţia
de sănătate şi investiţia culturală.
A. Cheltuielile publice pentru învăţământ

Cheltuielile publice pentru învăţământ reflectă politica educaţională a statului.
Dimensiunea acestor cheltuieli este determinată de trei categorii de factori:
a) demografici, cu impact preponderent direct proporţional; în această categorie de factori se
include şi structura pe vârste a populaţiei, care atenuează impactul direct al numărului populaţiei; pe de
altă parte, în multe ţări s-a iniţiat şi extins sistemul de educaţie/învăţare numit “al formării continue”
care atenuează impactul invers al acelor structuri demografice în care predomină contingentele “în
vârstă”;
b) economici, cu impact preponderent direct proporţional; dezvoltarea economică şi progresul
tehnic necesită muncă bine calificată şi prin aceasta generează cerere pentru activitatea educaţională; în
acelaşi timp, creează şi posibilităţi financiare sporite pentru susţinerea învăţământului;
c) sociali şi politici, incluzând politica educaţională, legislaţia referitoare la învăţământ (durata
învăţământului obligatoriu, gradul de cuprindere a populaţie de vârstă şcolară, crearea resurselor de
finanţare etc.), normele de dotare pentru învăţământ etc.
Dimensiunea finanţării şi sursele de provenienţă au specificitate în raport cu nivelul şi tipul de
învăţământ. Clasificaţia UNESCO prevede următoarele categorii de învăţământ: preşcolar, primar,
secundar (general, tehnic, profesional, pedagogic şi postliceal), superior şi alte tipuri. Practic, în multe
state, la toate aceste categorii de învăţământ se întâlnesc atât sectorul public (învăţământul public) cât
şi sectorul privat (învăţământul privat).
Finanţarea învăţământului privat se face din taxe de şcolarizare suportate de beneficiari,
respectiv de familiile lor, dar nu sunt excluse sursele alternative (donaţii, sponsorizări, contravaloarea
unor prestaţii efectuate de respectivele unităţi).
Finanţarea învăţământului public se face, pentru nivelele preuniversitare, în principal din bani
publici: bugetul de stat şi bugetele locale, precum şi , în mai mică măsură, din surse alternative de
gradul celor menţionate mai sus.
Finanţarea învăţământului public universitar este mai diversificată: surse bugetare, credite
bancare pentru studii, surse extrabugetare (contravaloarea unor servicii de cercetare ştiinţifică,
expertiză, consultanţă ş.a.), sponsorizări, donaţii, burse acordate de unele instituţii, fundaţii etc.
Diversitatea finanţării este determinată în principal de caracterul opţional (în toate ţările) pe care îl are
pregătirea de acest nivel, astfel încât statul se implică în mai mică măsură şi numai prin bugetul
central, nu şi prin cele locale.
În organizarea învăţământului universitar acţionează două principii care au impact inclusiv
asupra finanţării:
– egalitatea de şansă, adică toţi aspiranţii să aibă şansa reuşitei şi toţi studenţii să aibă şansa
absolvirii, ambele independent de statutul lor etnic, rasial, religios, familial etc.;
– echitatea, adică toţi studenţii să se bucure de efecte similare decurgând din alocaţiile bugetare.
Principalele categorii de cheltuieli sunt cele curente (de personal, pentru servicii şi pentru
materiale generale, dar şi specific didactice, burse, subvenţii) şi cele de capital (investiţii).
Eficienţa acestor cheltuieli poate fi evidenţiată prin indicatori de mare sinteză, cum sunt: gradul
de cuprindere a populaţiei şcolare, numărul de studenţi la 100.000 de locuitori, durata medie a
instrucţiei şcolare ş.a. Sunt utilizaţi şi indicatori de natură financiară, cum sunt: costul formării
profesionale (suma actualizată a costurilor unitare, anuale de şcolarizare), sporul de PIB sau venit
naţional la o unitate monetară de cost ş.a.
B. Cheltuielile publice pentru sănătate

Cheltuielile publice pentru sănătate reflectă politica sanitară a statului.
Dimensiunea acestor cheltuieli este determinată în principal de factori cu acţiune directă între
care cei mai importanţi sunt:
a) factorii demografici, respectiv numărul populaţiei şi structura ei pe vârste; tendinţa creşterii
numerice este quasigenerală şi este însoţită de o creştere a ponderii populaţiei de vârsta a III -
a; între aceste tendinţe şi calitatea actului medical (atât preventiv, cât şi curativ) există o relaţie
pozitivă, al cărui efect, în plan financiar, este creşterea cheltuielilor publice pentru sănătate;
b) factori sociali, în primul rând nivelul de trai şi gradul de instruire, care determină o preocupare
mai intensă a individului pentru conservarea propriei sănătăţi, dar şi exigente sporite faţă de
actul medical şi de modul în care statul se implică în problemele se sănătate;
c) creşterea preocupărilor privind prevenirea;
d) creşterea costurilor atât în faza preventivă, cât şi în cea curativă, datorită perfecţionării şi
modernizării asistentei medicale şi a tratamentelor, a amplificării caracterului sofisticat al
analizelor medicale, a aparaturii şi a medicamentelor.
Sistemul de ocrotire a sănătăţii include un sector public (majoritar sau puternic majoritar în cele
mai multe state) şi un sector privat. Finanţarea diferă între cele două sectoare, pentru cel de-al doilea
fiind quasiexclusiv din tarifele percepute de la beneficiarii serviciilor, dar şi din valorificarea
brevetelor de cercetare, de tehnici medicale etc. ca şi din donaţii sau subvenţii.
Finanţarea sectorului public se face din următoarele surse: fonduri alocate din buget, cotizaţii
de asigurări de sănătate (plătite atât de persoane fizice, cât şi de persoane juridice), resursele populaţiei
(în special de la cei neasiguraţi) şi ajutoare externe (Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Crucea Roşie
Internaţională, Semiluna Roşie Internaţională, Banca Mondială ş.a.)
Finanţarea acţiunilor privind sănătatea prezintă o mare varietate de forme/sisteme, dintre care
trei sunt mai frecvente:
a) sistemul Bismark, practicat în mai multe ţări din Uniunea Europeană, în care finanţarea publică
este secundară şi cea prin cotizaţii este predominantă; cotizaţiile sunt plătite şi de salariaţi şi de
întreprinderi şi sunt gestionate de case de asigurări de boală; acestea suportă toate cheltuielile
de îngrijiri medicale indiferent că sunt prestate de unităţi sau medici din sectorul privat sau din
cel public, statul suportând salariile personalului medical angajat în cadrul celui din urmă;
exterior sistemului funcţionează asigurările private de sănătate, a căror pondere în finanţare
este redusă;
b) sistemul Beveridge, practicat în Anglia, în care finanţarea se face din impozite, iar gestionarea
banilor este în sarcina Ministerului Sănătăţii; finanţarea din sursele bugetare este puternic
predominantă, completările făcându-se din plăţi efectuate de bolnavi în special pentru o cotă
din contravaloarea medicamentelor;
c) sistemul American, practicat în SUA, bazat în principal pe asigurările private de
sănătate; statul finanţează asistenţa medicală pentru persoanele de vârsta a III - a (peste 65 de
ani) şi pentru cele cu venituri sub pragul sărăciei.
În România, sistemul de finanţare a ocrotirii sănătăţii a intrat într-un proces de reformă prin
instituirea asigurărilor sociale de sănătate (un sistem asemănător celui german); cotizaţiile sunt
suportate, de către salariaţi (printr-o cotă din venitul salarial lunar brut şi de către persoanele juridice
(printr-o cotă calculată la fondul lunar de salarii plătit angajaţilor săi); din acestea se acoperă plata
medicamentelor, a serviciilor medicale şi cheltuielile administrative şi de funcţionare a prestatorilor de
servicii medicale. Gestionarea acestui fond revine Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate şi
unităţilor similare judeţene şi a municipiului Bucureşti. Din bugetul de stat sunt finanţate: funcţionarea
unităţilor sanitare publice, a instituţiilor administrative de sănătate, a unităţilor sanitare speciale (TBC,
psihiatrie ş.a.), a instituţiilor de cercetare pentru sănătate, precum şi investiţiile în sectorul sanitar
public. În plus, există câteva fonduri speciale extrabugetare pentru sănătate din care “Fondul de
asigurări sociale de sănătate” se utilizează în beneficiul unităţilor finanţate integral din resurse
bugetare, este gestionat de Ministerul Sănătăţii şi se constituie din:
- o taxă de 10% din veniturile obţinute din publicitatea pentru produse din tutun, ţigări şi băuturi
alcoolice;
- o taxă de 1% din veniturile producătorilor de astfel de produse;
- cota din veniturile policlinicilor cu plată ş.a.
Cheltuielile publice pentru sănătate includ două mari categorii de destinaţii: organizarea,
întreţinerea şi funcţionarea instituţiilor sanitare (atât cheltuieli generale, cât şi cheltuieli medicale);
prevenirea şi educaţia sanitară.
Eficienţa acestor cheltuieli se determină pornind de la principalele categorii de efecte pe care
acestea le generează:
- efecte medicale, cu caracter individual, extrem de importante deoarece vizează refacerea sănătăţii,
esenţială şi mai presus de orice pentru persoanele bolnave şi pentru familiile lor;
- efecte sociale, care reflectă starea generală de sănătate a întregii populaţii, cum sunt: speranţa
medie de viaţă, morbiditatea, mortalitatea generală şi cea infantilă, gradul de asistenţă medicală a
populaţiei (număr de locuitori la un medic, la un pat de spital, arondaţi unei unităţi sanitare etc.);
- efecte economice, care reflectă în general “neproducţia” datorată stării nesatisfăcătoare a sănătăţii:
perioada medie de incapacitate de muncă, eradicarea unor boli, creşterea duratei medii a vieţii active
ş.a.
C. Cheltuielile publice pentru cultură

Cheltuielile publice pentru cultură au în vedere organizarea, funcţionarea şi întreţinerea
instituţiilor culturale legate de orice artă (biblioteci, muzee, teatre, filarmonici, operă - operetă,
patrimoniul cultural), dar şi presa, edituri, case de film ş.a. Aceste cheltuieli reflectă politica culturală a
statului.
Principalele surse de finanţare sunt fondurile bugetare, încasările proprii ale instituţiilor
respective, donaţii, sponsorizări.
Specificul finanţării este legat de modul în care se finalizează activitatea acestor instituţii:
– în cazul finalizării în bunuri (cărţi, librete, partituri, filme, picturi, sculpturi ş.a.), acestea
presupun vânzarea în condiţii economice, adică astfel încât preţurile practicate să acopere
costurile şi să rezulte chiar un profit; în acest caz finanţarea este de tipul autofinanţării, iar
bugetul intervine numai în măsura în care preţul nu acoperă costul sau când doreşte să
subvenţioneze unele astfel de bunuri pentru a încuraja consumul lor;
– în cazul finalizării prin servicii (audiţii, vizionari, concrete, spectacole ş.a.) acestea se fac
adesea cu titlu gratuit (vizite la muzee, concerte pentru copii) sau cu tarife modice; în acest caz
finanţarea se face preponderent prin buget în completarea încasărilor proprii respectivelor
instituţii sau prin constituirea acestor încasări din venituri extrabugetare.
Finanţarea acestor activităţi se face în cea mai mare parte din bugetele locale. Principala
destinaţie a lor o reprezintă activităţile curente (salarii, materiale, servicii şi utilităţi generale) şi
investiţii în infrastructură (construcţii), iar ca excepţie investiţii în opere de artă.
În multe ţări (inclusiv România) în categoria acestor cheltuieli se includ şi cele pentru culte,
activitatea sportivă, acţiuni pentru tineret şi recreare / divertisment.
Finanţarea prin sponsorizare, în ţara noastră, este stimulată prin faptul că sponsorul poate
beneficia de reducere a bazei impozabile a impozitului pe profit, în funcţie de tipul de activitate
(culturală, de culte, sportivă, pentru tineret, pentru recreare) pe care a sponsorizat-o.
Cheltuielile publice pentru acţiuni economice
În cadrul acestei categorii de cheltuieli se includ, în mod frecvent, şi cheltuielile pentru

protecţia mediului şi cele pentru cercetare - dezvoltare.
1. Cheltuieli publice pentru acţiuni economice, sunt efectuate de stat în contextul funcţiei sale
de reglare a proceselor economice. Intervenţia statului prin astfel de cheltuieli are efecte preponderente
asupra echilibrului intern, deoarece măreşte cererea pe piaţa internă prin cererea / consumul public,
sperând că prin aceasta să se producă o relansare economică ce va avea efecte ulterioare în echilibrul
bugetului (prin creşterea veniturilor fiscale).
Beneficiarul principal al acestor cheltuieli este sectorul economic public şi, în mai mică măsură,
sectorul economic mixt şi cel privat. Dimensiunea sectorului public este, de aceea, unul din factorii ce
determina mărimea acestor cheltuieli, la care se adaugă orientarea politică a legislativului şi
executivului privind necesitatea şi eficienţă unui sector public. Teoria economică, în marea ei măsură,
consideră, în general, neeficientă funcţionarea sectorului economic public, deoarece tendinţa de a-l
susţine prin buget (chiar în pofida unei puternice ineficienţe) este o capcană în care guvernanţii cad
adesea încercând să evite nemulţumirile sociale consecutive unei atitudini neintervenţioniste din partea
guvernului. J. K. Galbrith atrăgea atenţia asupra efectelor negative ale acestei modalităţi de intervenţie,
care modifică nefast mecanismul “mâinii invizibile” (piaţa şi concurenţa), deoarece creează un regim
inechitabil în tratamentul agentului economic privat în comparaţie cu cel public, atâta timp cât
apartenenţa la un sector de proprietate nu trebuie să devină criteriu de preferenţialitate sau
discriminare.
Din punct de vedere al conţinutului economic, cheltuielile publice pentru acţiuni economice
includ cheltuieli curente (de întreţinere şi funcţionare, subvenţii, avansuri rambursabile, dobânzi
subvenţionate, cheltuieli financiare) şi cheltuieli de capital (investiţii pentru înfiinţare, restructurare,
modernizare, amenajări ş.a.).
Din punctul de vedere al formei pe care le îmbracă, aceste cheltuieli se constituie în cea mai
mare parte în ajutoare financiare: directe sau indirecte.
Ajutoarele financiare directe sunt: subvenţii, investiţii, avansuri rambursabile, finanţarea
informării / publicităţii.
Ajutoarele financiare indirecte sunt: avantaje fiscale, garanţii.
A. Subvenţiile reprezintă ajutoare financiare acordate de stat pentru agenţi economici în
dificultate (activitate economică ineficientă). Subvenţiile sunt de trei mari categorii:
a) subvenţii de funcţionare / exploatare care au în vedere acoperirea diferenţei între preţul de
vânzare al unui produs / serviciu (mai mic) şi costul acestuia (mai mare). Dacă preţul de vânzare (mai
mic) este rezultatul unei masuri administrative a statului, atunci de astfel de subvenţii pot beneficia şi
agenţii economici privaţi;
b) subvenţii pentru export care iau cel mai adesea forma primei de export şi au ca scop
susţinerea puterii competitive a agenţilor economici naţionali pe pieţe străine. Cuantumul
primei este stabilit astfel:
PE = pimax – pemin
unde: pimax = preţul cel mai mare pe piaţa internă;

pemin = preţul cel mai mic pe piaţa externă. De citit!
Subvenţiile pentru export pot apărea şi sub alte forme: restituirea unor impozite plătite de
exportatori (restituirea TVA pentru produsele exportate este generalizată în ţările ce practică această
taxă de consum), facilităţi la transport, avantaje valutare.
c) Subvenţii pentru dobânzi care au în vedere diminuarea costurilor presupuse de apelul la
credit al agenţilor economici. Acest lucru se poate realiza printr-o convenţie cu o bancă comercială sau
un consorţiu / grup de bănci comerciale privind stabilirea unei dobânzi sub nivelul pieţei, urmând ca
diferenţa să o suporte statul din buget. Accesul la credite cu dobânzi subvenţionate poate fi plafonat
sau nu, condiţionat sau nu, pentru toţi agenţii economici sau numai pentru cei publici. Pe de altă parte,
se mai poate realiza prin deschiderea de către stat a unor linii de credit cu dobânzi sub nivelul pieţei,
prin constituirea în buget sau într-un fond special a unor surse financiare dedicate acestui scop.
B. Investiţiile reprezintă ajutoare financiare acordate de stat pentru dezvoltarea sectorului
public în general sau, mai ales, în ramuri sau zone (regiuni) defavorizate. Obiectivele de investiţii pot
fi crearea de noi unităţi economice, extinderea unora existente, modernizări, restructurai, infrastructură
(căi de comunicaţie şi utilităţi).
C. Avansurile rambursabile reprezintă ajutoare financiare pentru finanţarea în coparticipare cu
agentul economic organizator a unor acţiuni externe de prospectare a pieţei sau de prezentarea de
produse. Aceste avansuri sunt restituire de agentul organizator din vânzările rezultate în urma
respectivelor acţiuni.
D. Finanţarea informării / publicităţii reprezintă ajutoare financiare destinate difuzării de
informaţii, studiilor de marketing sau de fezabilitate, organizării de participări la expoziţii, târguri,
saloane etc. de prezentare.
E. Avantajele fiscale reprezintă obligaţii fiscale pe care agenţii economici (publici sau privaţi)
le au faţă de stat şi la care acesta renunţă în beneficiul lor. Cele mai uzuale forme sunt: amortizarea
accelerată, reducerea impozitului pe profitul reinvestit, creditul fiscal, diminuarea sau scutirea de unele
impozite / taxe pentru investiţii şi obiectivele realizate în ramuri de interes major sau în zone
considerate defavorizate ş.a.
F. Garanţiile reprezintă obligaţii de plată pe care şi le asumă statul faţă de creditori şi în
beneficiul unui agent economic ce a solicitat acestora un împrumut, în cazul în care acesta din urmă nu
poate onora sarcinile de rambursare convenite cu creditorii.
Sursa de finanţare a tuturor acestor cheltuieli o reprezintă bugetul de stat.
2. Cheltuielile publice pentru protecţia mediului reflectă politica ecologică a statului şi sunt
efectuate de acesta pentru menţinerea parametrilor ecologici în contextul efectelor negative pe care
dezvoltarea economică le-ar putea avea asupra mediului natural. Intervenţia statului în această
chestiune este determinată de caracterul public al mediului înconjurător şi de faptul că alterarea lui
afectează întreaga comunitate. Statul intervine, dar nu este echitabil şi nici raţional ca eforturile de
refacere / păstrare a caracteristicilor de mediu natural să fie suportate de întreaga societate în mod
solidar. Din acest motiv, în finanţarea acestor acţiuni, primează principiul “poluatorul plăteşte”.
Sursele financiare pentru astfel de cheltuieli sunt: fonduri provenite de la / cheltuite de agenţii
economici (penalităţi pentru pagube produse mediului, investiţii pentru protejarea mediului /
combaterea poluării, impozite / taxe / redevenţe pentru consumul factorilor de mediu), fonduri ale
bugetului, fonduri speciale pentru protecţia mediului / combaterea poluării, credite / ajutoare de la
organisme internaţionale.
Principalele cheltuieli suportate din buget sunt: investiţii în mediu, avantaje fiscale şi subvenţii
pentru agenţii economici care se implică în protecţia mediului, finanţarea cercetării ştiinţifice efectuate
în beneficiul mediului.
3. Cheltuielile publice pentru cercetare - dezvoltare reflectă politica statului în domeniul ştiinţei
şi sunt efectuate de acesta pentru a susţine şi încuraja inovarea.
Finanţarea acestui domeniu se face cu anumite diferenţieri în raport cu forma pe care o îmbracă
cercetarea:
- cercetarea fundamentală, al cărui scop este inovarea teoretică, extinderea limitelor cunoaşterii
şi care este finanţată în mare măsură de către stat;
- cercetare aplicativă, al cărui scop este inovarea practică, respectiv crearea de produse /
servicii / tehnologii / tehnici / reţete noi sau îmbunătăţiri şi care este finanţată în mare măsură de
agenţii economici;
- cercetare de dezvoltare, al cărui scop este aplicarea cercetării şi / sau transferul ei în economie
şi societate şi care este finanţată în mare măsură de agenţii economici.
Principalele surse de finanţare sunt: bugetul de stat, fondurile de cercetare - dezvoltare ale
agenţilor economici, sursele externe.
O poziţie aparte şi un rol deosebit în acest domeniu revine universităţilor, care efectuează
cercetări pe baza de contract (cu statul sau cu agenţi economici) şi care îşi constituie fonduri proprii pe
care, în mare măsură, le folosesc pentru finanţarea infrastructurii cercetării universitare (laboratoare,
dotări, echipamente, aparatură etc.), pentru întreţinerea unui mediu de documentare, de comunicare şi
de schimb de informaţii de înaltă operativitate, ca şi pentru formarea resursei umane de cea mai înaltă
calificare pentru desfăşurarea cercetării ştiinţifice.
Finanţarea bugetară (si nu numai) a cercetării are la bază principiul selecţiei, al competitivităţii
între oferte de cercetare similare sau apropiate.
Cheltuielile pentru servicii publice generale, apărare, ordine publică şi siguranţă

naţională
Cheltuielile de acest tip sunt ocazionate de necesitatea existenţei unor organe specializate
rezultate din însăşi existenţa statului. Acestea sunt:
a) organe ale puterii şi administraţiei publice, în care se includ:
– instituţia prezidenţială;
– organele puterii legislative centrale sau locale (parlamentul şi camerele sale, consilii locale);
– organele puterii judecătoreşti; în ţara noastră aici se includ Ministerul Justiţiei şi structura sa
de tribunale, judecători şi curţi de apel, Curtea Supremă de Justiţie şi Ministerul Public;
– organele executive centrale sau locale (guvern, ministere, prefecturi, primării); în ţara noastră,
aici se includ Curtea de Conturi, Curtea Constituţională, Comisia Naţională a Valorilor
Mobiliare, Avocatul Poporului, alte agenţii şi oficii guvernamentale;
b) organele şi organismele militare de apărare;
c) organele de ordine publică, în care se includ:
– poliţia;
– jandarmeria;
– siguranţa;
– servicii de informaţii;
– servicii speciale de pază şi protecţie;
– în ţara noastră, aici se mai includ grănicerii, paza şi apărarea contra incendiilor, penitenciarele,
arhivele statului ş.a.
Factorii de care depind aceste cheltuieli sunt: mărimea şi structura aparatului de stat (în care un
rol important revine birocraţiei, regimului politic, aderării la organisme supranaţionale sau cu vocaţie
internaţională sau mondială), nivelul salarizării funcţiilor publice, factorii sociali (crima organizată,
terorismul, corupţia, tensiunile sociale, urbanizarea etc.), înzestrarea tehnică ş.a.
Finanţarea cheltuielilor se face din buget, din venituri proprii, din donaţii şi din credite externe.
Principalele categorii de cheltuieli sunt cele curente (pondere puternic majoritară), incluzând salarii şi
cheltuieli administrative şi gospodăreşti, şi cele de capital (pondere mică, efectuate şi din credite
externe), incluzând construcţii, dotări informatice, mijloace de transport ş.a.
În ceea ce priveşte cheltuielile de apărare se face distincţia între:
- cele directe, referitoare la întreţinerea forţelor de apărare, dotarea lor, drepturile de personal,
hrană şi echipament / cazarmament, cercetarea ştiinţifică militară şi / sau pentru apărare; cheltuielile
acestea se prevăd pentru şi sunt gestionate de Ministerul Apărării;
- cele indirecte, referitoare la iniţierea unor acţiuni militare de forţă sau lichidarea urmărilor
acestora şi care sunt prevăzute distinct, din buget sau din fonduri speciale, gestionate direct de
Guvern sau de alte ministere şi organisme guvernamentale.
11.2. Cheltuieli publice privind asigurările sociale
Asigurările sociale sunt o formă de protecţie şi sprijin, organizată de societate, pentru cazul în
care membrii ei sunt în incapacitate temporară sau permanentă de a-şi câştiga prin muncă existenţa lor
şi a familiilor lor.
În noţiunea de “societate” se includ: statul, companiile naţionale, regiile autonome, societăţile
comerciale, unităţile şi organizaţiile cooperatiste, asociaţiile, întreprinzătorii particulari şi înseşi
persoanele fizice, care, toate, apar în calitate de contribuabili pentru fondurile de asigurări sociale.
Beneficiarii asigurărilor sociale sunt salariaţii şi pensionarii, membrii cooperaţiei şi asociaţiilor
agricole, agricultorii, întreprinzătorii particulari şi meşteşugarii cu ateliere proprii, slujitorii cultelor,
avocaţii, personalul casnic sau de serviciu al persoanelor fizice şi asociaţiilor de locatari ş.a., unii
dintre ei automat, în virtutea legii, alţii în măsura în care au fost şi / sau sunt contribuabili. În afara lor,
beneficiari sunt şi membrii familiilor lor, ca şi copiii orfani, persoanele fără nici un sprijin, familiile cu
mulţi copii ş.a.
Riscurile de incapacitate de muncă includ o paletă foarte largă cum sunt: accidentările, bolile,
maternitatea, invaliditatea, vârsta sub sau peste limita legală de muncă, lipsa susţinătorilor legali, alte
situaţii deosebite.
Definiții ale asigurării sociale:
de citit
 formă de ocrotire a persoanelor încadrate, constând în acordarea de ajutoare

materiale și asistență medicală în caz de boala, în trimiterea la odihnă sau tratament;
 ansamblul de măsuri constând în indemnizatii, prestatii și servicii, care se asigură de
catre stat, în cazul producerii efectelor unor riscuri sociale stabilite prin lege;
 o verigă importantă a sistemului financiar și de credit, cuprinzând acele relații
economice, exprimate în forma bănească, prin mijlocirea cărora se repartizează și se
utilizează fondurile bănesti necesare ocrotirii personalului muncitor, cooperatorilor
și membrilor lor de familie, în caz de pierdere temporară sau definitivă a capacității
de muncă, la batrânețe și în multe alte cazuri;
 cel mai important mijloc de realizare a protectiei populației active, în special a
salariaților, în caz de pierdere a veniturilor din cauză de șomaj, maternitate,
îmbolnaviri, invaliditate, precum și a populației inactive cauzată de batrânete sau
decesul asiguratului cu moștenitori dependenți - fără posibilități de a se întreține pe
cont propriu.
Mulţimea şi diversitatea contribuabililor, beneficiarilor, riscurilor, surselor de finanţare conferă

asigurărilor sociale caracterul de sistem. În ţara noastră, sistemul asigurărilor sociale cuprinde
următoarele componente:
1) asigurările sociale de stat cu caracter general, gestionate în principal de Ministerul Muncii şi
Protecţiei Sociale şi de Casa Naţională a Asigurărilor Sociale;
2) asigurările sociale profesionale gestionate fie de un organism guvernamental, fie de unul
profesional şi care includ:
– asigurările sociale din cooperaţia meşteşugărească şi ale meşteşugarilor cu ateliere proprii;
– asigurările sociale din asociaţiile agricole;
– asigurările sociale ale agricultorilor cu gospodărie proprie;
– asigurările sociale ale avocaţilor;
– asigurările sociale ale slujitorilor cultelor;
– asigurările sociale ale artiştilor (plasticieni, muzicieni, compozitori, scriitori);
3) asigurările sociale pentru sănătate dedicate exclusiv acestui scop şi care sunt gestionate de
Casa Naţională de Asigurări pentru Sănătate şi de Casele Judeţene şi a Municipiului Bucureşti.
Asigură rile sociale de stat
Organizarea acestei componente a sistemului asigurărilor sociale este realizată pe baza unor
principii care exprimă caracterul legal, general, garantat de stat, echitabil al acestora:
a) principiul unicităţii, potrivit căruia sistemul naţional de asigurări sociale generale este unic,
expresie a solidarităţii sociale generale şi între generaţii, dar şi al minimizării riscurilor pe care le
incumbă organizarea unor sisteme private sau facultative sau delimitate, pe care totuşi nu le respinge;
b) principiul obligativităţii, potrivit căruia obligaţiile contribuabililor şi drepturile beneficiarilor
nu sunt facultative, fiind stabilite prin lege;
c) principiul generalităţii, potrivit căruia sistemul are drept contribuabili pe toţi realizatorii de
venituri din propria activitate şi drept beneficiari întreaga populaţie activă a ţării, inclusiv membrii
familiilor fiecărui cetăţean activ, pentru toate riscurile şi situaţiile deosebite ce pot genera incapacitate
de muncă şi de asigurare a existenţei;
d) garantarea de către stat, ceea ce înseamnă că, în condiţiile legii, deficitele fondurilor de
asigurări sociale sunt acoperite din bugetul de stat;
e) echitatea socială, potrivit căreia sunt contribuabili toţi cei ce au posibilitatea să contribuie şi
sunt beneficiari toate persoanele fizice care au contribuit şi / sau suferă unul de riscurile menţionate de
lege;
f) scutirea de taxe şi impozite, aplicabilă petiţionării pentru dobândirea drepturilor de asigurări
sociale, dar şi unora dintre veniturile dobândite în acest context (pensii, ajutoare, unele indemnizaţii);
g) principiul imprescriptibilităţii, potrivit căruia, dreptul de asistenţă prin sistem nu se pierde în
timp, indiferent când s-a produs riscul acceptat prin lege;
h) principiul incesibilităţii, potrivit căruia drepturile dobândite prin sistem sunt considerate
drepturi personale ce nu pot constitui obiect de tranzacţie sau cedare, nici măcar parţial;
i) principiul autonomiei şi descentralizării, potrivit căruia asigurările sociale se realizează de
către asiguraţi prin organizaţii proprii, competente.
Constituirea surselor financiare în sistemul asigurărilor sociale de stat se face din venituri
dedicate (afectate) şi anume:
I) contribuţia pentru asigurările sociale se plăteşte de persoanele juridice şi fizice care au
salariaţi, de regulă diferenţiat după mai multe criterii, cum sunt grupa de muncă, numărul angajaţilor
ş.a.
Grupele de muncă I (condiţii foarte vătămătoare şi foarte grele) şi II (condiţii grele sau
vătămătoare) includ activităţi pentru care riscurile muncii sunt mai mari (accidente, îmbolnăviri etc.) şi
care conferă unele avantaje la pensionare (vârsta de pensie mai mică, vechimea în muncă minimă
necesară pensionarii mai redusă, cota pensiei din salariu mai mare).
Prestaţiile de asigurări sociale se acordă sub formă de: pensii, indemnizaţii, ajutoare, alte tipuri
de prestaţii prevăzute de lege, corelative cu obligaţiile privind plata contribuţiei de asigurări sociale.
În sistemul public asiguraţii nu pot beneficia concomitent de două sau mai multe prestaţii de
asigurări sociale pentru acelaşi risc asigurat, cu excepţia celor pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi
recuperarea capacităţii de muncă.
Pensia pentru muncă depusă şi limită de vârstă se acordă persoanelor care, salariate fiind,
au atins vârsta de pensionare şi au o vechime minimă în muncă. Derogări de vârstă şi vechimea în
muncă sunt prevăzute pentru grupele de muncă I şi II, personal didactic universitar şi de cercetare,
maternitate (mame ce au cel puţin 3 copii şi i-au crescut până la cel puţin vârsta de 10 ani), anumite
handicapuri fizice (nevăzători), anumite funcţii (personal navigant din aviaţia civilă, dansatori,
acrobaţi, balerini, unii salariaţi din căile ferate ş.a.).
Pensionarea se face la cerere, la 65 de ani pentru bărbaţi şi 60 de ani pentru femei (cu variaţiile
date prin derogări. Vechimea în muncă, minimă pentru pensionare, este de 30 de ani pentru bărbaţi şi
25 de ani pentru femei (cu variaţiile date de derogări). şi urmează să crească treptat în următorii 10 ani
până la 35 şi respectiv 30 de ani. Pentru anii de muncă prestaţi
Pensia de invaliditate se acordă pentru pierderea capacităţii de muncă din cauză de accident de
muncă sau de boală profesională, precum şi celor ce şi-au pierdut capacitatea de muncă din cauza unor
boli / accidente nelegate de muncă, însă condiţionat de faptul că au o anumită vechime în muncă şi o
anumită vârstă. Cuantumul pensiei se stabileşte în raport cu salariul, dar şi cu gradul de invaliditate,
care poate fi:
– I când capacitatea de muncă este pierdută în totalitate şi este necesară îngrijirea şi
supravegherea invalidului de către o altă persoană;
– II când capacitatea de muncă este total sau în cea mai mare măsură pierdută, dar invalidul nu
necesită îngrijirea din partea altei persoane;
– III când capacitatea de muncă este pierdută cel puţin 50%, dar invalidul poate presta aceeaşi
muncă sau o muncă mai uşoară.
Pensia de urmaş se acordă copiilor şi şotului supravieţuitori.

Copiii au dreptul la pensie de urmaşi până la împlinirea vârstei de 16 ani sau până la terminarea
studiilor, dar nu peste vârsta de 25 de ani sau 26 de ani (dacă durata studiilor superioare este de peste 5
ani).
Şotia supravieţuitoare are dreptul la pensie de urmaş, începând de la 55 de ani şi dacă a
convieţuit cu soţul minim 15 ani (între 10 şi 15 ani pensia se calculează proporţional cu numărul de ani
de convieţuire).
Ajutorul de deces se acordă în caz de deces al salariatului, pensionarului sau membrului
cooperator, precum şi în caz de deces al unuia din membrii familiei sale. Legea stabileşte o varietate de
cazuri de acordare a acestui ajutor în raport cu gradul de rudenie, cu faptul că beneficiarii acestui ajutor
erau sau nu în întreţinerea celui dispărut, cu venitul acestuia sau al beneficiarilor de ajutor, cu existenţa
sau nu a unor descendenţi copii în întreţinerea dispărutului, cu vechimea în muncă ş.a.
Cuantumul ajutorului de deces se stabileşte anual prin legea bugetului asigurărilor sociale de
stat şi nu poate fi mai mic decât valoarea salariului mediu brut pe economie prognozat. Ajutorul de
deces se acordă la cerere pe baza certificatului de deces.
În Uniunea Europeană cât şi în România se aplică un sistem de asigurare a pensiilor bazat pe

trei piloni respectiv:
Pilonul I: Sistemul public de asigurări de pensii, în care sunt cuprinşi toţi angajaţii inclusiv,
rezidenţi, pe baza contribuţiilor angajatorilor şi angajaţilor, devenit sistemul bazat pe principiul “Pay as
you go” respectiv, „generaţia activă suportă pensiile pentru generaţia inactivă”.
Pilonul II: sistem de pensii private, finanţate de angajatori şi angajaţi, până la producerea
evenimentului de ieşire la pensie a angajaţilor, fondurile sunt folosite pentru investiţii, respectându-se
regulile şi tendinţa care funcţionează pe piaţa de capital. Pe baza acestui sistem de ieşire la pensie, cel
în cauză beneficiază de o pensie aflată în corelaţie directă cu mărimea contribuţiilor sale la acest fond.
Pilonul III: sistem individual de pensii bazat pe contracte bilaterale, încheiate de angajaţi cu
societăţi private de asigurări de viaţă.
Asigurările sociale pentru sănătate
Organizarea acestei componente a sistemului asigurărilor sociale are caracter obligatoriu şi

funcţionează descentralizat. În paralel se pot practica alte forme de asigurări facultative de sănătate şi
se pot organiza şi societăţi private pentru asigurarea sănătăţii.
Asigurările sociale de stat pentru sănătate sunt organizate pe baza următoarelor principii:
 cuprinderea exhaustivă a tuturor cetăţenilor ca beneficiari;
 solidaritatea socială, care înseamnă că toţi cetăţenii contribuie conform salariului / venitului
şi beneficiază în măsura în care au nevoie de asistenţă / îngrijire / tratament în caz de
îmbolnăvire / accident; contribuie, totodată, toate persoanele juridice;
 subsidiaritatea, adică sursele financiare constituite prin contribuţia cetăţenilor sunt în
completarea celor pe care le alocă statul pentru sănătate şi a celor pe care cetăţenii asiguraţi
înşişi le cheltuiesc pentru sănătate din propria lor voinţă;
 definirea strictă a serviciilor ce pot fi prestate în limitele sistemului atunci când se produce
riscul îmbolnăvirii / accidentării; aceste servicii sunt angajate cu furnizori din sectorul
public sau privat;
 finanţarea autonomă, care presupune că sumele din contribuţii ale cetăţenilor şi ale
persoanelor juridice sunt folosite quasiexclusiv pentru finanţarea serviciilor medico-
sanitare; sunt posibile alocaţii bugetare sub formă de subvenţii din partea statului, al căror
obiect îl formează realizarea unor programe guvernamentale pentru protecţia sănătăţii,
cercetare medicală ş.a. sau pentru investiţii de anvergura;
 conducere autonomă, ceea ce înseamnă că există organe proprii de conducere a activităţii şi
de gestionare a fondurilor, care au caracter nonprofit, sunt independente, au surse proprii de
finanţare, au contabilitate proprie şi cont la bancă. Aceste organe pot colabora cu organe ale
statului şi aplică masurile stabilite de Ministerul Sănătăţii.
Calitatea de asigurat revine oricărui cetăţean român cu domiciliul în ţară, din momentul în care
s-a angajat sau a început să plătească contribuţia, precum şi tuturor membrilor familiei sale, care nu au
venituri proprii şi care se află în întreţinerea sa. Legea prevede în ce măsură pot beneficia de această
calitate unii cetăţeni străini sau apatrizi, precum şi cetăţeni români care nu plătesc contribuţia (cei ce
satisfac serviciul militar obligatoriu, cei ce suferă pedepse privative de libertate, beneficiarii de ajutor
social ş.a.).
Contribuţia beneficiarilor se stabileşte la o cotă de 10% din salariul / venitul brut lunar, se
deduce din venitul brut în vederea determinării venitului impozabil şi se varsă la casa de asigurări
pentru sănătate.
Destinaţia fondurilor de asigurări sociale pentru sănătate este stabilită prin lege:
 plata medicamentelor şi serviciilor medicale angajate în beneficiul asiguraţilor;
 cheltuieli de administrare şi funcţionare;
 fond de rezervă, în cotă de 5% din încasări.
Drepturile asiguraţilor se stabilesc printr-un contract-cadru elaborat de Casa Naţională de
Asigurări pentru Sănătate şi Colegiul Medicilor din România, cu avizul Ministerului Sănătăţii şi
aprobat prin hotărâre de Guvern.
Casa Naţională a Asigurărilor pentru Sănătate funcţionează pe baza unui statut propriu în care
se prevăd ca organe de conducere: adunarea generală a reprezentanţilor şi consiliul de administraţie
(preşedinte, vicepreşedinte şi membrii); de asemenea, se prevăd limita competenţei teritoriale,
organizarea activităţii generale şi de specialitate (tehnică, financiar - contabilă, administrativă etc.),
atribuţiile corpului de experţi medicali ş.a. Casa se supune controlului de gestiune al Curţii de Conturi
şi exercită, împreună cu Colegiul Medicilor din România, controlul activităţii medicale şi a calităţii
acesteia.
Capitolul 9
Conţinutul şi caracteristicile bugetului de stat
Bugetul de stat este o categorie fundamentală a ştiinţei finanţelor, la definirea căreia

concură o abordare juridică şi alta economică.
Sub aspect juridic, bugetul reprezintă un act prin care sunt prevăzute şi autorizate veniturile şi
cheltuielile anuale ale statului. “Bugetul de stat prevede şi autorizează, în formă legislativă, cheltuielile
şi resursele statului”. Această definiţie pune în evidenţă necesitatea aprobării parlamentare a
indicatorilor bugetari.
Fiind un document ce necesită autorizarea prealabilă a puterii legislative, bugetul de stat are
caracter obligatoriu. Totodată, se subliniază faptul că bugetul este un act de previziune a resurselor
publice şi a modului de utilizare a acestor resurse. Bugetul de stat se elaborează pentru o perioadă de
un an. Între prevederile înscrise în legea bugetului de stat şi execuţia veniturilor şi cheltuielilor publice
intervin neconcordanţe care impun anumite corective şi aprobarea de către puterea legislativă a unor
rectificări ale bugetului în cadrul aceluiaşi exerciţiu bugetar.
Legea bugetului de stat este influenţată de concepţiile politice, economice şi sociale specifice
fiecărei perioade, ca şi de interesele grupurilor care exercită puterea politică.
Ca document oficial, bugetul de stat evidenţiază nivelul aprobat al cheltuielilor ce se vor
efectua în viitor şi mărimea veniturilor ce pot fi mobilizate la dispoziţia statului, ca şi durata de timp
pentru care se elaborează bugetul.
Abordarea economică a conceptului de buget subliniază corelaţiile macroeconomice şi, în
special, legătura cu nivelul şi evoluţia produsului intern brut. În teoria economică modernă, bugetul
este considerat ca o variabilă esenţială în determinarea produsului intern brut şi a nivelului folosirii
resurselor. În acest context, politica bugetară generează numeroase dispute, iar efectele acesteia sunt,
cel mai adesea, contradictorii.
Un anumit nivel al produsului intern brut şi măsura în care acesta este repartizat pentru
formarea brută de capital şi consum determină nivelul indicatorilor bugetari şi constituie baza evoluţiei
favorabile a resurselor în viitor.
Bugetul de stat, ca o componentă de bază a bugetului general consolidat şi a finanţelor publice
în general, înainte de toate, reflectă relaţii sociale de natură economică sub formă bănească, ce se
statornicesc între stat, pe de-o parte, şi membrii săi, persoane juridice şi fizice, pe de altă parte, în
procesul repartiţiei produsului intern brut, potrivit obiectivelor de politică economică şi socială a
claselor politice aflate la putere la un moment dat, în scopul satisfacerii intereselor generale ale
societăţii.
Principii bugetare
De-a lungul vremii, în construcţia şi executarea bugetelor publice s-au impus o serie de reguli
şi condiţii, transformate ulterior în adevărate principii, respectate într-o măsură mai mare sau mai mică
de toate guvernele în ceea ce priveşte administrarea şi gestionarea banului public. Procesul complex al
elaborării şi execuţiei bugetului de stat este supus unor reguli mai mult sau mai puţin rigide.
Bugetul se prezintă ca un act de previziune administrativă este un tablou comparativ al
veniturilor şi cheltuielilor publice aferente perioadei la care se referă. Astfel, bugetul trebuie să reflecte
cât mai real posibil resursele ce pot fi mobilizate şi destinaţia acestora, să permită compararea la finele
exerciţiului bugetar a veniturilor încasate şi a cheltuielilor efectuate şi să ofere posibilitatea analizării
veniturilor pe surse de provenienţă şi a cheltuielilor pe destinaţii.
În toate fazele procesului bugetar, referitor la elaborarea, execuţia şi raportarea execuţiei
bugetului, s-au impus o serie de reguli şi principii de a căror respectare depinde în mare măsură buna
sau proasta administrare şi gestionare a fondurilor publice ale unei naţiuni.
Ultimele reglementări româneşti în materie stipulează următoarele principii şi reguli de bază cu
privire la elaborarea, aprobarea, executarea şi raportarea bugetului de stat.
A) Principii
a) principiul anualităţii;
b) principiul universalităţii;
c) principiul unităţii;
d) principiul neafectarii veniturilor bugetare;
e) principiul specializării bugetare;
f) principiul echilibrului bugetar;
g) principiul publicităţii;
h) principiul unităţii monetare.
B) Reguli
a) cheltuielile bugetare au o destinaţie precisă şi limitată şi sunt determinate de autorizările
conţinute în legi specifice şi legile bugetare anuale;
b) în cazurile în care se fac propuneri de elaborare a unor acte normative ale căror prevederi
atrag micşorarea veniturilor sau majorarea cheltuielilor aprobate prin buget, iniţiatorii au obligaţia să
prevadă şi mijloacele necesare pentru acoperirea minusului de resurse sau plusului de cheltuieli.
Faţă de principiile şi regulile din cadrul procesului bugetar românesc, de-a lungul timpului s-au
impus, cristalizat şi aplicat şi altele, adiacente sau complementare lor, cum ar fi:
g) principiul neafectării veniturilor care nu se substituie principiului universalităţii bugetare şi
este complementar acestuia;
h) principiul realităţii;
i) principiul echilibrului aplicat în execuţia bugetară a Uniunii Europene.
Anualitatea bugetului
Principiul anualităţii presupune ca „veniturile şi cheltuielile bugetare să fie aprobate pe o

perioadă de un an, perioadă care corespunde şi exerciţiului bugetar”. În România s-a adoptat regula ca
exerciţiul bugetar să coincidă cu anul calendaristic.
Nu în toate ţările lumii anul bugetar coincide cu cel calendaristic (cum se întâmplă în
România), aceasta atât din cauze de tradiţie, cât şi din cauze care ţin, mai degrabă, de situaţia
economico-financiară a statului respectiv (anul agricol etc).De exemplu:
 în ţări ca Austria, Belgia, Brazilia, Franţa, Germania, etc, anul bugetar coincide cu anul
calendaristic (1 ianuarie - 31 decembrie);
 în alte ţări, ca Marea Britanie, Canada, Japonia, etc, anul bugetar începe la 1 aprilie şi se
încheie la 31 martie;
 în Australia, intervalul este cuprins între 1 iulie - 30 iunie;
 în SUA, anul bugetar este cuprins în perioada 1 octombrie – 30 septembrie;
În practica bugetară, referitor la respectarea principiului anualităţii, s-au identificat două
sisteme de execuţie bugetară, respectiv: sistemul de exerciţiu bugetar şi sistemul de gestiune bugetară.
- De citit-
„Sistemul de gestiune”, obligă ca creditele bugetare care nu au fost folosite până la
încheierea exerciţiului să-şi piardă valabilitatea, iar veniturile prognozate neîncasate până la finele
acelui exerciţiu să se contabilizeze în anul în care se încasează efectiv, deci în perioadele viitoare.
„Sistemul de exerciţiu”, presupune existenţa unei perioade de închidere de câteva luni, timp în
care creditele bugetare nefolosite până la sfârşitul anului se pot folosi în acea perioadă, iar veniturile
anului de plan şi încasate după 31 decembrie a anului respectiv se vor contabiliza pentru exerciţiul
căruia le aparţin dacă acestea se încasează în perioada de închidere.
Fiecare sistem prezintă inconveniente în felul său, astfel: „sistemul de gestiune” nu permite
efectuarea şi evidenţierea în contabilitate a tuturor veniturilor şi cheltuielilor aprobate pe acel exerciţiu
dacă se înregistrează rămâneri în urmă, iar „sistemul de execuţie” determină o perioadă de închidere
care obligă la o contabilitate dublă, una care să evidenţieze închiderea operaţiunilor financiare pentru
exerciţiul precedent şi una care să înregistreze veniturile şi cheltuielile exerciţiului care a început.
Stabilirea exerciţiului bugetar, într-un fel anume, depinde de multe ori de caracterul acelei
economii, preponderent agricolă sau industrială, şi chiar de regimul de lucru al parlamentului acelei
ţări, precum şi de mulţi alţi factori, printre care tradiţia poate juca un rol important.
În România anul bugetar coincide cu anul calendaristic. Execuţia bugetară se încheie la 31
decembrie. Orice venit neîncasat şi orice cheltuială neefectuată până la 31 decembrie se va încasa sau
se va plăti în contul bugetului anului următor (metoda de gestiune).
Universalitatea bugetului
Universalitatea este principiul potrivit căruia veniturile şi cheltuielile publice trebuie să fie
înscrise în buget în sumele lor totale, fără omisiuni şi fără compensări reciproce. Această regulă a
bugetului brut se bazează pe necesitatea înscrierii în buget a veniturilor şi cheltuielilor statului în sume
brute sau totale. Scopul urmărit de acest principiu este de a facilita controlul financiar, interzicând
compensarea intre cheltuieli şi venituri proprii.
Există şi unele situaţii speciale, reglementate prin lege, ce constituie excepţii de la principiul
universalităţii, ca de exemplu:
 resursele provenind din donaţii, care nu majorează resursele publice totale, ci au o afectaţie
specială în conformitate cu voinţa celui care efectuează donaţia;
 fondurile de sprijin, care reprezintă resurse ale particularilor puse la dispoziţia
administraţiilor publice cu condiţia realizării unor lucrări publice sau prestaţii determinate;
 reconstituirea creditelor bugetare prin restituirea către buget a sumelor necuvenite sau
acordate cu titlu provizoriu.
Avantajele respectării principiului universalităţii sunt:
 permite cunoaşterea cât mai exactă a volumului total al veniturilor şi cheltuielilor publice,
precum şi a corelaţiei existente între anumite venituri şi cheltuieli care se află în conexiune
strânsă;
 conferă Parlamentului dreptul de control asupra cuantumului total al veniturilor şi
cheltuielilor publice.
Unitatea bugetară
În conformitate cu accepţiunea lui clasică, principiul unităţii bugetare presupune înscrierea

tuturor veniturilor şi cheltuielilor statului, în sumele lor globale, într-un singur document. Unitatea
bugetului este asigurată prin intermediul sistemului conturilor naţionale, în cadrul căruia conturile
administraţiei publice grupează atât cheltuielile şi veniturile statului, cât şi pe cele aferente
colectivităţilor locale şi bugetului asigurărilor sociale.
Derogările de la principiul unităţii bugetare, acceptate în prezent în practica internaţională, se
referă la elaborarea, pe lângă bugetul de stat, a unor bugete anexe şi conturi speciale de trezorerie.
Bugetele anexă sunt corelate cu bugetul general al statului, prin aceea că soldul lor figurează la
partea de venituri a bugetului de stat, dacă nivelul veniturilor este mai mare decât cel al cheltuielilor,
sau la partea de cheltuieli a bugetului de stat, dacă primesc subvenţii de la acesta.
Conturile speciale de trezorerie evidenţiază încasări ce nu reprezintă un venit propriu-zis pentru
bugetul de stat şi plăţi care nu au caracter definitiv.
Încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor în contul bugetului de stat se realizează în multe
ţări prin intermediul sistemului trezoreriei.
Bugetele autonome sunt elaborate de întreprinderile publice cu personalitate juridică şi cu largă
autonomie funcţională, de instituţiile publice din sfera administraţiei de stat, de serviciile publice care
dispun de personalitate juridică şi nu au caracter industrial şi comercial, cum ar fi: serviciile sociale,
financiare, culturale şi de educaţie.
O categorie aparte de bugete autonome o constituie bugetele colectivităţilor locale, care sunt
votate de reprezentanţii aleşi ai unităţilor administrativ-teritoriale şi sunt supuse reglementărilor în
materie de control bugetar.
În România, există o multitudine de bugete elaborate şi aprobate la nivel central şi local,
determinate de specificul economiei noastre în tranziţie, ceea ce face ca unitatea bugetară să nu fie
respectată în forma ei clasică.
Excepţiile de la principiul unităţii bugetare sunt reprezentate de bugetul asigurărilor sociale, de
bugetele fondurilor speciale, de bugetele anexă şi de bugetele autonome întocmite de instituţii şi regii
publice, care trebuie să-şi acopere cheltuielile din venituri proprii.
Bugetul general consolidat este corelat, din punctul de vedere al asigurării echilibrului, cu
bugetul asigurărilor sociale de stat şi cu bugetele locale care funcţionează ca bugete autonome şi care
sunt supuse aprobării Parlamentului. Anual, se prevăd prin lege fondurile speciale care funcţionează pe
principiul bugetelor anexă şi care diferă de la un an la altul ca număr şi dimensiune în raport de
scopurile pentru care se constituie. În execuţie, intervin rectificări ale bugetului datorită influenţei unor
factori nou apăruţi sau imposibilităţii colectării veniturilor la nivelul prevăzut prin legea de adoptare a
bugetului. Rectificările sunt propuse de Guvern şi aprobate de Parlament.
Deşi unitatea bugetară prezintă o serie de avantaje, în tot mai multe state contemporane s-a
renunţat la respectarea deplină a acestui principiu, preferându-se procedeul pluralităţii bugetare. Astfel,
pe lângă bugetul statului care este considerat un buget ordinar sau general, se întocmesc şi alte bugete
publice: conturi speciale, bugete extraordinare, bugete anexe, bugete autonome, bugete ale fondurilor
speciale etc.
Derogările principiului unităţii bugetare sunt: conturile speciale ale tezaurului public; bugetele
extraordinare; bugetele anexe; bugetele autonome; rectificarea legilor bugetare anuale; bugetele
referitoare la unele cheltuieli accidentale sau în caz de urgenţă.
Restrângerea aplicării acestui principiu al unităţii bugetare este influenţată şi de autonomia
financiară a unor instituţii publice şi care îşi întocmesc bugete autonome, iar altele bugete anexe.
Astfel, din punct de vedere financiar, aceste instituţii sau regii publice funcţionează ca întreprinderi
private, care utilizează resursele proprii pe seama cărora, de regulă, îşi acoperă cheltuielile exclusiv.
Neafectarea veniturilor bugetare
Cerinţa acestui principiu rezidă în faptul că veniturile încasate la buget se depersonalizează,

astfel încât veniturile în totalitatea lor se utilizează pentru acoperirea tuturor cheltuielilor.
Acest principiu interzice ca un anumit venit bugetar să fie afectat acoperirii unei anumite
cheltuieli. Aceasta, deoarece nu se poate realiza o concordanţă deplină între mărimea unui venit şi
nivelul cheltuielilor ce urmează a fi finanţate pe seama venitului special afectat. În practică se
înregistrează frecvente abateri şi de la acest principiu. Astfel, pentru finanţarea unor servicii ale
statului sunt scoase în afara bugetului ordinar venituri care provin din anumite surse.
În România, Legea privind finanţele publice prevede expres destinaţia resurselor publice
înţelese ca resurse totale, şi care vizează: domeniul social, asigurarea cerinţelor de apărare a ţării şi a
ordinii publice, susţinerea unor programe de cercetare fundamentală, domeniul economic şi finanţarea
administraţiei de stat centrale şi locale şi a altor cheltuieli prevăzute de lege. Fondurile speciale,
aprobate anual prin legea bugetară, evidenţiază venituri cu afectaţie specială reprezentând o excepţie
de la principiul neafectării veniturilor bugetare.
Specializarea bugetară
Specializarea bugetară reprezintă principiul potrivit căruia veniturile bugetare trebuie să fie
înscrise în buget şi aprobate de către Parlament pe surse de provenienţă, iar creditele bugetare pe
categorii de cheltuieli. Prin credit bugetar se înţelege suma limită, înscrisă în bugetul de stat şi aprobată
de puterea legislativă, până la care se pot efectua plăţi în contul fiecărei cheltuieli publice.
Clasificaţia bugetară trebuie să fie astfel concepută încât să grupeze veniturile după
provenienţă, iar cheltuielile pe destinaţia lor efectivă şi în funcţie de conţinutul economic.
O altă cerinţă a clasificaţiei bugetare se referă la faptul că schema respectivă trebuie să fie simplă,
concisă şi clară, pentru a fi înţeleasă cu uşurinţă de toţi cei chemaţi să examineze bugetul. Astfel,
clasificaţia bugetară trebuie să ofere o imagine clară în legătură cu sursele de provenienţă a
veniturilor şi să permită identificarea impozitelor directe, iar în cadrul acestora, a impozitului pe
veniturile persoanelor fizice şi a impozitului pe profit, să evidenţieze nivelul impozitelor indirecte
percepute la vânzarea bunurilor de larg consum în mod distinct faţă de celelalte categorii de bunuri
şi să reflecte veniturile cu caracter extraordinar.
Echilibrul bugetar
Acest principiu reprezenta odată o cerinţă de bază în teoria finanţelor publice clasice. El
funcţiona în majoritatea ţărilor lumii, aceasta până aproximativ în perioada crizei economice din 1929-
1933, când, pentru a-i înlătura consecinţele şi pentru a preîntâmpina şi altele, majoritatea ţărilor lumii
au încercat practica „bugetelor ciclice”, elaborate pe un număr mai mare de ani. În prezent, majoritatea
ţărilor lumii îşi construiesc bugetele cu deficit, care variază ca pondere în produsul intern brut, în
funcţie de politicile bugetare pe care le adoptă partidele politice aflate la guvernare în acea perioadă.
Echilibrul bugetar se referă atât la întocmirea unor bugete balansate, cât şi la păstrarea
echilibrului în perioada de execuţie a bugetului.
Asigurarea echilibrului ar fi posibilă prin folosirea uneia dintre următoarele tehnici:
 constituirea unui fond de rezervă bugetară pe seama încasărilor din impozite obţinute în
perioadele de prosperitate ale ciclului economic;
 tehnica fondului de egalizare are drept punct de pornire perioada de depresiune a ciclului
economic şi vizează restabilirea echilibrului bugetar la nivelul unui interval de timp
îndelungat;
 tehnica amortizării alternative se bazează pe gestionarea datoriei publice în condiţii de
ciclicitate a activităţii economice.
Fondul de rezervă se constituie în perioada de prosperitate pe seama impozitelor încasate în
plus, datorită sporirii materiei impozabile, şi pe seama reducerii cheltuielilor cu subvenţiile, investiţiile
publice şi protecţia socială, în condiţiile în care afacerile private prosperă, iar şomajul este asanat.
Acest fond alimentat în anii buni ai ciclului poate fi tezaurizat sau, pentru a-l feri de pericolul
inflaţiei, el ar putea fi plasat în aur sau devize. La el urmează să se apeleze în perioadele nefavorabile
ale ciclului economic când datorită stagnării afacerilor şi reducerii masei impozabile veniturile
bugetului scad, iar cheltuielile de intervenţie a statului prin investiţii publice şi prin protecţia socială
sunt în creştere.
În cazul Fondului de egalizare procedura se declanşează în perioada de recesiune a ciclului
când veniturile statului scad, iar cheltuielile sale cresc. Pentru acoperirea deficitului care apare statul
apelează la venituri extraordinare. Ele se înregistrează într-un cont distinct pentru a putea fi identificate
cu uşurinţă. Urmează ca apoi, în perioada de prosperitate, pe măsură ce cheltuielile statului se reduc,
iar veniturile sale cresc, să se constituie un fond de egalizare care să poată fi angajat în lichidarea
datoriilor contractate pentru asanarea crizei anterioare.
Amortizarea alternativă a datoriei publice constă în accelerarea ritmului rambursării
împrumuturilor de stat în faza de prosperitate când statul dispune de venituri suficiente, şi în
încetinirea acestui ritm sau chiar sistarea plăţilor în contul datoriei publice în faza de recesiune. La
incertitudinile semnalate la soluţiile precedente se adaugă aici şi reacţia creditorilor statului care nu
agreează soluţia sistării plăţilor deoarece şi ei se confruntă, la fel ca şi statul debitor, în faza de
recesiune, cu dificultăţi financiare.
Principiul echilibrului bugetar nu este respectat în practica bugetară întrucât bugetele publice
se întocmesc cu deficit. În aceste condiţii, pentru acoperirea cheltuielilor bugetului public se interzice
recurgerea la emisiunea monetară sau la finanţarea directă de către bănci.
Când apar goluri temporare de casă, acestea pot fi acoperite, pe intervalul de timp până la
încasarea veniturilor, pe seama resurselor aflate în conturile trezoreriei generale a statului stabilite de
Ministerul Finanţelor Publice şi în completarea acestora se apelează la emiterea de titluri de stat.
Publicitatea bugetului
Principiul publicităţii stabileşte că „sistemul bugetar este deschis şi transparent”, acest lucru
realizându-se prin:
 dezbaterea publică a proiectelor de buget, cu prilejul aprobării acestora;
 publicarea actelor normative prin care au fost aprobate bugetele, precum şi a conturilor
anuale de execuţie a acestora;
 mijloacele de informare în masă au acces la difuzarea tuturor informaţiilor cu privire la
conţinutul bugetului de stat, exceptând informaţiile şi documentele nepublicabile, prevăzute
de lege.
Principiul publicităţii presupune ca bugetul public să fie adus la cunoştinţa opiniei publice prin
mijloacele de informare mass-media, atât în faza de proiect, cât şi în timpul dezbaterilor parlamentare,
urmând ca după adoptarea de către Parlament, legea bugetară să fie publicată în Monitorul Oficial şi în
culegeri legislative.
Principiul unităţii monetare
Principiul unităţii monetare obligă ca toate operaţiunile bugetare să fie exprimate în monedă
naţională.
CAPITOL 10
BUGETUL ASIGURĂRILOR SOCIALE DE STAT

DE CITIT
Conţinutul economic al bugetului asigurărilor sociale de stat

Bugetul asigurărilor sociale de stat este planul financiar anual care reflectă
constituirea, repartizarea şi utilizarea fondurilor băneşti necesare ocrotirii
pensionarilor, salariaţilor şi membrilor de familie.
Bugetul asigurărilor sociale de stat cuprinde la venituri: contribuţia pentru asigurările sociale de
stat; contribuţia parţială a personalului salariat pentru obţinerea biletelor de tratament balnear şi
odihnă; contribuţia parţială şi diferenţiată a pensionarilor pentru trimiterile la tratament balnear; alte
venituri (sumele ce se obţin din lichidarea debitelor din anii anteriori, restituirea subvenţiilor acordate
în anii precedenţi şi nefolosite, majorările şi amenzile aplicate pentru neplata la timp şi integrală a
contribuţiilor de asigurări sociale, restituirea sumelor plătite din eroare, pensii neachitate şi prescrise
etc.), contribuţiile pentru fondul de ajutor de şomaj, a alocaţiei de sprijin şi a ajutorului de integrare
profesională; dobânzi pentru disponibilităţile din conturi. De asemenea, bugetul asigurărilor sociale de
stat este alimentat şi cu excedentul bugetului anului precedent, care se reportează pe anul următor.
La partea de cheltuieli, bugetul asigurărilor sociale de stat cuprinde:
 pensiile de asigurări sociale de stat;
 cheltuielile materiale şi serviciile (mai ales pentru întreţinerea şi funcţionarea instituţiilor în
cauză);
 acordarea biletelor de tratament balnear şi odihnă;
 dobânzile pentru împrumuturile contractate;
 indemnizaţiile pentru concedii de maternitate şi îngrijire a copiilor;
 cheltuielile de capital;
 ajutoarele acordate asiguraţilor pentru decese şi proteze etc.
De asemenea, poziţii distincte în prevederile bugetului asigurărilor sociale de stat le ocupă
veniturile formate din contribuţiile de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale datorate
de angajatori, iar la partea de cheltuieli cu indemnizaţiile, ajutoarele şi alte prestaţii sociale pentru
accidente de muncă şi boli profesionale. Aceste resurse financiare, deşi se constituie şi se
administrează după reglementări distincte (Legea nr. 346/2002), ele sunt încorporate în bugetul
asigurărilor sociale de stat şi tratate după regulile şi principiile acestui buget.
CAPITOLUL 11
BUGETELE LOCALE
Autonomia finanţelor publice locale
Comunităţile locale reprezintă colectivităţi umane, delimitate teritorial din punct de vedere
politic şi administrativ, care au autorităţi publice diferite de cele ale statului. Autonomia financiară a
acestora este absolut necesară, deoarece autonomia administrativă nu ar fi posibilă fără autonomia
financiară, care-i asigură suportul material al funcţionării. În statele democratice, administraţia locală
se bazează pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi subsidiarității.
Organizarea finanţelor publice locale
Indiferent de gradul de autonomie a comunităţilor locale, se consideră că la descentralizarea

financiară trebuie avute în vedere anumite principii, ca fiind cerinţe ale stabilităţii finanţelor publice
ale ţării, astfel:
 principiul diversităţii, explicat pe seama varietăţii de forme şi a măsurii diferite a
solicitărilor de bunuri şi servicii publice;
 principiul echivalenţei în finanţarea serviciilor publice, explicat pe seama beneficiilor
geografice pe care acestea le aduc cetăţenilor;
 principiul acceptării costului descentralizării determinat de diferenţele fiscale regionale,
care se interferează cu răspândirea în spaţiu a activităţilor economice;
 principiul redistribuirii şi stabilizării centralizate, impus de realitatea conform căreia
comunităţile locale nu dispun de instrumentele macroeconomice necesare pentru înfăptuirea
unor obiective de importantă naţională;
 principiul compensării fluxurilor financiare dintre colectivităţi, cauzate de transferurile
involuntare de venituri, pe seama deosebirilor economice, şi care prejudiciază înfăptuirea
programelor de cheltuieli pentru unele din acestea. Prevenirea unor astfel de situaţii implică
intervenţia guvernamentală cu măsuri corective;
 principiul asigurării serviciilor sociale vitale, conform căruia această sarcină cade în seama
autorităţilor centrale. Guvernul trebuie să ofere minimum de servicii publice esenţiale
(sănătate, educaţie, siguranţă socială) tuturor cetăţenilor tării;
 principiul accesului echitabil la resursele financiare publice, determinat de situaţia unor
colectivităţi locale a căror balanţă dintre nevoi şi capacitatea fiscală este deficitară,
necesitând compensarea minusului de resurse prin transferuri guvernamentale, pe seama
unei scheme prestabilite;
 principiul echilibrului financiar, conform căruia repartizarea între nivelurile de autoritate
publică ale finanţelor publice trebuie să asigure exercitarea conducerii în limita atribuţiilor
şi competenţelor ce revin fiecăreia. Aceasta înseamnă ca resursele financiare publice să fie
deopotrivă redistribuite pentru acoperirea cheltuielilor cu funcţionarea sectorului public în
administrarea statului şi în aceea a colectivităţii locale.
În România, organizarea teritorială a finanţelor publice este aşezată pe împărţirea ţării în unităţi
administrativ-teritoriale. Din punct de vedere juridic, organele financiare teritoriale sunt instituţii ale
administraţiei publice, cu administraţie şi gestiune proprie de instituţie. Sfera lor de acţiune diferă,
după nivelul organizatoric, astfel:
 Direcţiile generale ale finanţelor publice şi controlului financiar de stat, la nivel de judeţ şi
municipiul Bucureşti;
 Administraţiile financiare, la nivelul municipiilor şi al sectoarelor municipiului Bucureşti;
 Circumscripţiile financiare la oraşe;
 Percepţiile rurale şi agenţiile fiscale, la nivelul comunelor.
Toate aceste organe sunt îndrumate şi controlate de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice
din Ministerul Finanţelor.
Din cele prezentate rezultă că veniturile proprii ale bugetelor locale sunt formate în principal
din impozite şi taxe locale, datorate de locuitorii acelor localităţi, precum şi de contribuabilii, persoane
juridice.
Alte venituri posibile ale bugetelor locale sunt:
 Donaţiile şi sponsorizările reprezintă alte venituri posibile ale bugetelor locale care au un
regim special, în sensul că trebuie respectată destinaţia pentru care acestea au fost primite.
 Împrumuturile din contul curent general al Trezoreriei statului utilizate pentru acoperirea
golurilor temporare de casă, dar care nu poate depăşi 5% din totalul veniturilor estimate a fi
încasate pe durata anului fiscal respectiv, în care se contractează împrumutul.
 Împrumuturi publice pe bază de obligaţiuni de la bănci sau alte instituţii de credit pentru
finanţarea cheltuielilor specifice bugetelor locale, care pot fi aprobate numai cu votul a cel
puţin două treimi din numărul membrilor consiliului local, fără a se depăşi limita de 30%
din media aritmetică a veniturilor proprii, diminuate cu veniturile din valorificarea unor
bunuri, pe ultimii 3 ani anteriori anului în care se solicită autorizarea finanţării rambursabile
care urmează să fie contractată şi/sau garantată.
Cheltuielile care se finanţează prin bugete locale sunt diferenţiate în funcţie de structura
bugetelor la care se referă, respectiv: unele sunt cheltuielile care se efectuează prin bugetul propriu al
judeţului, şi altele, prin bugetele comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti
şi cel al Consiliului general al municipiului Bucureşti.
Elaborarea, aprobarea şi execuţia bugetelor locale au la bază în general, aceleaşi principii şi

reguli care funcţionează şi în cazul bugetului de stat, cu unele excepţii precizate de legea specială care
le reglementează şi anume principiul autonomiei locale (între comune, oraşe, municipii şi consiliul
judeţean nu există relaţii de subordonare) şi principiul echilibrului şi cel al realităţii.
Principiul autonomiei locale este mai dificil de asigurat şi se realizează în majoritatea cazurilor
numai la nivel declarativ, deoarece, până când nu se va găsi o formulă matematică corectă pentru
repartizarea mijloacelor de echilibrare pe localităţi, alocarea acestora prin intermediul consiliilor
judeţene sau a consiliului general al municipiului Bucureşti va fi afectată de mulţi factori de natură
subiectivă, care vor împiedica dezvoltarea normală şi echilibrată a tuturor localităţilor ţării.
Bugetele locale prevăd două secţiuni:
1. o secţiune de funcţionare – partea de bază, obligatorie, a bugetelor, cu excepţia bugetelor
fondurilor externe nerambursabile şi a bugetelor împrumuturilor externe şi interne,
2. o secţiune de dezvoltare – partea complementară a bugetelor, cu excepţia bugetelor
fondurilor externe nerambursabile, care cuprinde veniturile şi cheltuielile de capital aferente
implementării politicilor de dezvoltare la nivel naţional, regional, judeţean, zonal sau local.
Veniturile secţiunii de funcţionare sunt următoarele: a) venituri proprii, cu excepţia
veniturilor din valorificarea unor bunuri; b) venituri proprii ale instituţiilor publice locale finanţate
integral sau parţial din venituri proprii; c) subvenţii pentru finanţarea cheltuielilor curente;d) sume
defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru finanţarea cheltuielilor curente; e) venituri din
împrumuturi acordate instituţiilor şi serviciilor publice locale sau activităţilor finanţate integral din
venituri proprii; f) vărsăminte din secţiunea de funcţionare pentru finanţarea secţiunii de dezvoltare,
care se reflectă cu valoare negativă.
Cheltuielile secţiunii de funcţionare, sunt următoarele:
 cheltuieli de personal;
 bunuri şi servicii;
 dobânzi;
 subvenţii;
 transferuri curente între unităţile administraţiei publice;
 alte transferuri pentru cheltuieli curente;
 asistenţă socială;
 rambursări de credite;
 alte cheltuieli;
 împrumuturi pentru instituţii şi servicii publice locale sau activităţi finanţate integral din
venituri proprii.
Veniturile secţiunii de dezvoltare sunt următoarele:
 vărsăminte din secţiunea de funcţionare;
 sume rezultate din valorificarea unor bunuri;
 subvenţii pentru cheltuieli de capital;
 sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru finanţarea cheltuielilor
de capital;
 sume primite de la Uniunea Europeană şi/sau alţi donatori în contul plăţilor
efectuate şi prefinanţări.
Cheltuielile secţiunii de dezvoltare sunt următoarele:
a) cheltuieli de capital;
b) proiecte cu finanţare din fonduri externe nerambursabile de postaderare;
c) transferuri pentru cheltuieli de capital;
d) alte transferuri interne pentru cheltuieli de capital.
În elaborarea, aprobarea şi execuţia bugetelor locale trebuie avute în vedere următoarele
particularităţi:
 în bugetele locale se prevede un fond de rezervă bugetară, în limita a 5% din totalul
cheltuielilor, acesta putând fi folosit pentru finanţarea unor acţiuni sau sarcini noi, survenite în
cursul anului, precum şi pentru înlăturarea efectelor unor calamităţi naturale. Acesta poate fi
majorat în cursul anului din disponibilităţile de credite bugetare care nu mai sunt necesare până
la sfârşitul anului;
 consiliile locale, judeţene şi Consiliul general al municipiului Bucureşti, după caz, pot aproba şi
utiliza în întregime sumele încasate din venituri proprii, peste cele aprobate prin bugetele
locale, pentru suplimentarea cheltuielilor prevăzute în aceste bugete, cu condiţia ca aceste
depăşiri să fie menţinute până la sfârşitul anului, iar unitatea administrativ-teritorială respectivă
să nu aibă împrumuturi restante sau dobânzi şi comisioane neachitate;
 pentru cheltuielile privind investiţiile este necesar ca, la nivelul prevederilor cu această
destinaţie, să existe documentaţii şi programe (ca anexe la acele bugete), care să se aprobe
odată cu ele. Programele respective de investiţii trebuie să aibă la bază documentaţii tehnico-
economice şi note de fundamentare privind necesitatea şi oportunitatea efectuării acestor
lucrări sau dotări;
 aprobarea repartizării pe trimestre a sumelor defalcate din TVA, a cotelor defalcate din
impozitul pe venit pentru bugetele locale, precum şi a subvenţiilor bugetare, resurse financiare
cedate sau acordate din bugetul de stat, se aprobă de Ministerul Finanţelor Publice;
 pentru lucrări de interes interjudeţean sau de interes local, la nivelul unităţilor administrativ-
teritoriale din cadrul unui judeţ, se pot efectua colaborări sau asocieri pentru realizarea unor
asemenea obiective. La baza acestor asocieri şi colaborări trebuie să stea convenţiile sau
contractele de asociere, în care sunt stipulate resursele financiare totale alocate acelor obiective,
precum şi contribuţia fiecărei unităţi administrativ-teritoriale la aceste proiecte;
 finanţarea cheltuielilor din bugetele locale se asigură prin deschiderea de credite bugetare (în
limita creditelor bugetare anuale), acţiune ce reprezintă o primă condiţie;
 a doua şi, totodată, cea mai importantă cerinţă o reprezintă însă constituirea propriu-zisă a
resurselor financiare sub forma veniturilor;
 consiliile locale, judeţene şi Consiliul general al municipiului Bucureşti, după caz, pot participa
cu capital social sau cu bunuri la înfiinţarea unor societăţi comerciale, pentru realizarea de
lucrări şi servicii de interes public local sau judeţean, după caz;
 după efectuarea regularizărilor în limita transferurilor din bugetul de stat, excedentele bugetare
anuale se reportează în exerciţiul financiar următor şi se utilizează, iîn baza hotărârilor
autorităţilor deliberative, astfel:
 ca sursă de finanţare a cheltuielilor secţiunii de dezvoltare;
 pentru acoperirea temporară a golurilor de casă provenite din decalajele între veniturile
şi cheltuielile secţiunilor de funcţionare şi dezvoltare în anul curent;
 pentru acoperirea definitivă a eventualelor deficite ale secţiunilor de funcţionare şi
dezvoltare, după caz, la sfârşitul exerciţiului bugetar.
CAPITOLUL 12
ÎMPRUMUTURILE DE STAT. DATORIA PUBLICĂ
Conţinutul economic al creditului public
În economia de piaţă, veniturile procurate de stat din impozite şi taxe, precum şi cele de la
întreprinderile şi proprietăţile sale adesea nu acoperă integral cheltuielile bugetare ordinare. În
asemenea situaţii, autorităţile publice se adresează persoanelor fizice şi juridice care dispun de
mijloace băneşti temporar libere, cerându-le să le încredinţeze o parte din acestea pentru acoperirea
diferenţei dintre cheltuielile şi veniturile bugetare.
Cu alte cuvinte, în caz de dezechilibru bugetar completarea veniturilor publice se face cu
resurse de împrumut, adică pe calea creditului public.
Bazat pe încrederea în solvabilitatea statului, creditul public se realizează fie pe calea
contractării directe de către stat de împrumuturi cu persoanele fizice sau juridice deţinătoare de
mijloace băneşti libere, fie prin intermediul unor instituţii specializate - bănci, case de economii, case
de asigurări sociale şi de pensii, societăţi de asigurări şi reasigurări etc. - care colectează
disponibilităţile băneşti de pe piaţă şi pe care le încredinţează apoi statului pe timp determinat.
În afară de autorităţile publice centrale şi locale, apel la resurse de împrumut mai fac
întreprinderile private, publice şi mixte, organizaţiile cooperatiste, ca şi unele categorii sociale, pentru
asigurarea desfăşurării normale a activităţii lor economice (credite pe termen scurt), efectuarea de
investiţii (credite pe termen mijlociu sau lung) ori satisfacerea unor nevoi ale populaţiei (credite de
consum).
Cererea de credit - public şi privat - vine din partea autorităţilor publice, a agenţilor economici
şl a populaţiei, şi oferta de resurse de împrumut este alcătuită din capitalurile băneşti temporar
disponibile ale agenţilor economici, capitalurile şi rezervele libere ale băncilor şi altor instituţii
financiare, veniturile rentierilor, economiile băneşti ale micilor producători de mărfuri, liber-
profesioniştilor şi celorlalte categorii sociale. Având aceleaşi surse de formare, creditul public intră în
competiţie cu creditul privat. Oferta de capital de împrumut fiind limitată, satisfacerea de credite din
partea agenţilor economici limitează accesul la credite al autorităţilor publice şi invers.
Resursele băneşti care alcătuiesc oferta de capital de împrumut sunt puse la dispoziţia acelor
solicitanţi care acceptă condiţiile de acordare a creditului: garanţie, termen de rambursare, rată a
dobânzii, precum şi eventuale alte avantaje. Cu toate că împrumuturile de stat folosite în mod
neproductiv nu produc valoare, ele sunt totuşi purtătoare de dobânzi. În acest caz, plata dobânzii şi
restituirea împrumutului se fac pe seama veniturilor bugetare, adică în principal pe seama impozitelor
şi a taxelor.
În legătură cu folosirea împrumuturilor, trebuie menţionat că sunt şi cazuri când sumele
împrumutate de stat capătă o destinaţie productivă. În asemenea situaţii, dobânda se suportă din
valoarea adăugată în urma utilizării productive a împrumuturilor respective.
Sub raport juridic, împrumutul de stat apare ca o înţelegere intervenită între o persoană fizică
sau juridică, pe de o parte, şi stat, pe de alta, prin care prima consimte să pună la dispoziţia statului o
sumă de bani, sub formă de împrumut, pe o perioadă determinată, iar acesta din urmă se angajează să o
ramburseze la termenul stabilit şi să achite dobânda şi alte costuri cuvenite. Împrumutul de stat
prezintă următoarele trăsături caracteristice:
1. Împrumutul de stat are caracter contractual. Spre deosebire de impozit, care constituie o
prelevare obligatorie, stabilită în mod unilateral de către stat în sarcina unei persoane fizice sau
juridice, împrumutul exprimă acordul de voinţă al părţilor.
2. Împrumutul are un caracter rambursabil. Ca mijloc de procurare a resurselor băneşti de care
statul are nevoie, împrumutul se caracterizează prin aceea că se restituie, la termenul fixat, persoanelor
fizice şi juridice care l-au acordat, spre deosebire de impozit, care constituie o prelevare, la dispoziţia
statului, definitivă şi nerambursabilă.
3. Împrumutul de stat asigură deţinătorilor de înscrisuri publice, pe lângă rambursarea sumei
împrumutate, şi o anumită contraprestaţie. Pentru a putea intra în posesia sumei de bani care îi lipseşte
şi a o folosi potrivit trebuinţelor sale, statul se angajează să achite sistematic, deţinătorilor de înscrisuri
publice, “preţul” acestei folosinţe. “Preţul” la care ne referim îmbracă forma dobânzii, forma câştigului
ori ambele forme, după caz, la care se adaugă adesea şi alte avantaje materiale. Aşa cum s-a mai arătat,
împrumutul de stat se deosebeşte de impozit, între altele, prin contraprestaţia pe care statul o oferă
creditorilor săi.
Statul apelează la împrumuturi fie din necesităţi de trezorerie, fie din necesităţi de echilibru
bugetar. În primul caz, veniturile bugetare ordinare prevăzute a se realiza în anul considerat acoperă
integral cheltuielile bugetare. Deşi pe întregul an bugetul de stat se prezintă echilibrat, totuşi pe
parcursul acestuia, şi cu deosebire în primele luni ale anului, poate să nu existe o concordanţă deplină
între termenele la care se încasează veniturile şi cele la care se efectuează cheltuielile. Ca urmare, în
unele perioade plăţile devansează încasările, ceea ce provoacă un gol de casă, adică o insuficienţă
temporară de resurse, în timp ce în altele se înregistrează un plus de resurse faţă de ritmul normal al
plăţilor.
Organul însărcinat cu execuţia de casă a bugetului trebuie să cunoască din timp perioadele în
care se profilează goluri de casă pentru a putea procura resursele necesare acoperirii acestora din afara
bugetului de stat. În cazul în care disponibilităţile de resurse ale unor instituţii publice nu acoperă golul
de casă al bugetului, atunci se solicită împrumuturi pe termen scurt la alţi deţinători de resurse băneşti
de pe piaţă. În ultimă instanţă se face apel la banca centrală a ţării, sub forma unui avans în contul
veniturilor bugetare viitoare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege.
Pentru împrumuturile contractate pe piaţa internă, inclusiv la banca centrală, pe termen scurt,
se emit bonuri de tezaur1. În unele ţări emisiunea de bonuri de tezaur este plafonată prin lege, în timp
ce în altele aceasta este nelimitată. În acest din urmă caz, emisiunea de bonuri de tezaur ca instrument
de trezorerie (de acoperire a golurilor temporare de casă) se transformă în mijloc de echilibrare a
bugetului de stat (de acoperire a deficitului bugetar).
În condiţiile în care veniturile bugetare ordinare nu acoperă integral cheltuielile bugetare
aprobate pentru anul următor, guvernul ţării are de ales între sporirea veniturilor fiscale (prin majorarea
impozitelor existente sau introducerea de impozite noi) şi contractarea de împrumuturi. De cele mai
multe ori, guvernul optează pentru cea de-a doua soluţie.
Datoria publică
Datoria publică cuprinde totalitatea sumelor împrumutate de autorităţile publice

centrale, de unităţile administrativ-teritoriale şi de alte entităţi publice, de la
persoane fizice sau juridice pe piaţa internă şi în străinătate şi rămase de rambursat
la un moment dat.
Gradul de îndatorare a ţării la moment dat se determină prin raportarea soldului datoriei publice
la produsul intern brut, indicatorul astfel stabilit arată în ce măsură valoarea adăugată într-un an este
grevată de datoria publică. În ţara noastră, Guvernul este autorizat să contracteze, prin Ministerul
Finanţelor, împrumuturi de stat interne şi externe, în următoarele scopuri :
 finanţarea deficitului bugetului de stat;
 refinanţarea datoriei publice;
 susţinerea balanţei de plăţi şi consolidarea rezervei valutare a statului;
1
Bonurile de tezaur sunt titluri de credit purtătoare de dobândă, ce se pot emite de către Ministerul Finanţelor pe baza
legii anuale privind adoptarea bugetului de stat în scopul execuţiei bugetului, pentru a face faţă cheltuielilor statului până
la încasarea veniturilor şi a căror scadenţă nu poate depăşi sfârşitul anului financiar.
 finanţarea internă şi externă a proiectelor de investiţii pentru dezvoltarea sectoarelor
prioritare ale economiei;
 finanţarea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, cu capital majoritar românesc;
 finanţarea achiziţionării de bunuri şi servicii, inclusiv importul de materii prime şi resurse
energetice;
 îndeplinirea obligaţiunilor legate de garanţiile de stat pentru împrumuturi;
 finanţarea necesităţilor pe termen scurt ale bugetului de stat;
 finanţarea cheltuielilor legate de lichidarea consecinţelor dezastrelor naturale şi ale altor
calamităţi;
 menţinerea în permanenţă a unui sold corespunzător în Contul General al Trezoreriei
statului;
 alte necesităţi aprobate prin legi speciale.
Datoria publică externă mai poate fi contractată şi pentru:
 crearea unor noi locuri de muncă şi susţinerea întreprinderilor privatizate sau de stat, pe
baza priorităţilor economice şi sociale stabilite de Guvern;
 finanţarea restructurării economiei şi constituirea stocurilor strategice, inclusiv producţia de
bunuri şi servicii pentru piaţa internă şi pentru export;
 finanţarea proiectelor de investiţii în infrastructură, inclusiv cele pentru servicii sociale;
 finanţarea achiziţiilor publice.
Rambursarea împrumuturilor de stat se asigură, după caz, din împrumuturi special contractate
pentru refinanţarea datoriei publice, din resurse ale Contului General al Trezoreriei statului, precum şi
din alte resurse stabilite prin dispoziţii legale. Rambursarea ratelor de capital, plata dobânzilor şi a altor
costuri aferente datoriei publice au prioritate faţă de alte obligaţii ale statului.
Instrumentele datoriei publice interne ale statului includ:
 titlurile de stat eliberate în monedă naţională;
 împrumuturile de stat acordate de Banca Naţională a României în condiţiile stabilite prin
Legea privind statutul Băncii Naţionale a României;
 împrumuturile de stat contractate la băncile comerciale din România;
 împrumuturile de stat contractate la alte instituţii de credit din România şi de la agenţii
guvernamentale.
Instrumentele datoriei publice externe a României includ:
 titlurile de stat eliberate în valută, emise pe pieţele financiare interne şi externe;
 împrumuturile primite de la guvernele altor state, agenţii guvernamentale, instituţii
financiare multilaterale sau alte organizaţii internaţionale;
 împrumuturile sindicalizate pe termen scurt, mediu sau lung;
 împrumuturile directe primite de la investitori privaţi pe termen scurt, mediu sau lung.
Contractarea împrumuturilor publice prezintă o serie de avantaje:
 ca şi opţiune la împrumuturi, majorarea impozitelor ar afecta standardul de viaţă al
populaţiei, măsura fiind în acelaşi timp nepopulară, dăunătoare imaginii puterii politice care
a promovat-o şi sancţionabilă electoral prin vot;
 oferă alternative de fructificare a unor capitaluri băneşti temporar libere în economie;
 constituie mijloace mai rapide de procurare a resurselor financiare decât impozitele (mai
ales cele directe), deoarece perioada aferentă construirii asietei fiscale este superioară celei
necesare subscrierii împrumutului şi efectuării vărsămintelor în contul acestuia;
 consolidează patrimoniul statului doar în măsura în care destinaţiile împrumuturilor vizează
acoperirea unor cheltuieli cu caracter productiv.
Dezavantajele împrumuturilor publice se rezumă la faptul că:
 transferă temporal sarcina datoriei, angajând generaţiile viitoare să suporte cheltuielile de
rambursare, numai însă în măsura în care acestea la rândul lor nu „consimt să-l refinanţeze
prin contractarea altor împrumuturi”
 reduc masa creditului privat, descurajând în acest fel iniţiativa privată;
 descurajează plasarea capitalurilor, în vederea fructificării acestora, în instituţii financiar-
bancare private;
 în perioadele de depresiune economică statul poate să preschimbe înscrisurile unui
împrumut vechi cu o dobânda ridicată, cu înscrisuri ale unui împrumut nou cu o dobândă
mai mică;
 pe fondul eventualei deprecieri accelerate a monedei naţionale, statul poate diminua
anumite avantaje materiale oferite iniţial creditorilor.
Particularităţile împrumuturilor externe. Datoria externă
Împrumuturile externe constituie una din formele exportului de capital. În funcţie de durata
pentru care se acordă, creditele externe pot fi: pe termene scurte (1 - 2 ani), mijlocii (3 - 5 ani) sau
lungi (peste 5 ani). Beneficiarul creditului este interesat ca termenul de rambursare să fie suficient de
îndepărtat pentru a-şi putea procura resursele necesare restituirii acestuia şi achitării dobânzilor şi a
altor cheltuieli aferente.
În ceea ce priveşte rambursarea creditelor, practica internaţională cunoaşte următoarele
modalităţi:
a) în cote egale;
b) în cote inegale, care pot creşte în mod progresiv şi
c) într-o singură tranşă, la scadenţă.
La acordarea unui credit, împrumutătorul poate să pretindă o garanţie materială sau una morală.
În primul caz, garanţia poate să constea din mărfuri, documente de dispoziţie asupra mărfurilor
(conosamente, warante etc.), acţiuni şi obligaţiuni, depozite ale unor firme, ale unor instituţii
guvernamentale, bunuri imobiliare, venituri ale statului (taxe vamale, accize, venituri ale domeniului
public ş.a), rezervele de aur şi devize ale statului etc.
Privite din punctul de vedere al creditorului, creditele externe pot fi acordate de către :
a) întreprinderi furnizoare (credite comerciale sau de firmă);
b) bănci şi alte instituţii financiare (credite bancare);
c) guverne (credite guvernamentale);
d) organisme financiare internaţionale (credite financiare);
e) rentieri şi alte persoane fizice (împrumuturi de stat).
Printre organismele financiare internaţionale, care acordă asistenţă publică multilaterală, se
numără:
a) Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.);
b) organismele financiare regionale: Banca Interamericană de Dezvoltare (înfiinţată în 1959);
Banca Africană de Dezvoltare (1963), Banca Asiatică de Dezvoltare (1966); Banca de
Dezvoltare a Caraibelor (1969); Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
(1991);
c) organismele financiare ale Comunităţii Economice Europene: Fondul European de
Dezvoltare (creat în 1957) şi Banca Europeană de Investiţii (înfiinţată în 1958);
Noţiunea de datorie externă prezintă o arie de manifestare mai largă şi are mai multe sensuri:
a) datoria externă brută în sens larg, care cuprinde sumele de bani şi alte valori pe care
rezidenţii unei ţări, persoane fizice şi juridice, le datorează străinătăţii la un moment dat.
b) datoria externă brută în sens restrâns, cuprinde obligaţiile băneşti faţă de străinătate, cu
următoarele excepţii:
 credite pe termen scurt (sub 1 an), considerate operaţii financiare curente;
 investiţiile străine directe care nu au termen de rambursare sau de lichidare;
 ajutoarele cu caracter nerambursabil, primite în cadrul programelor de asistenţă publică bi
şi multilaterală;
 împrumuturi externe cu perioadă de graţie de peste 10-15 ani;
 credite contractate de persoane fizice sau juridice negarantate de autorităţile competente.
c) datoria externă în interpretarea Băncii Mondiale şi a celorlalte instituţii din sistemul său,
cuprinde sumele datorate unor creditori publici sau privaţi în valută străină, bunuri şi servicii cu o
perioadă de rambursare mai mare de un an, precum şi sumele datorate de persoane private, dar
garantate de o autoritate publică.
Datoria externă nu cuprinde, deci următoarele:
 datoria persoanelor private către străinătate negarantată de autorităţile publice;
 datoria din tranzacţii cu Fondul Monetar Internaţional;
 datoria ce poate fi achitată la opţiunea debitorului în moneda ţării sale;
 sumele datorate unor creditori rezidenţi în străinătate, pentru care nu au fost stabilite
termene de plată.
d) datoria externă netă, cuprinde diferenţa dintre activele publice şi private ale rezidenţilor
unei ţări în străinătate şi activele deţinute de rezidenţi străini în ţara considerată.
În România, Guvernul poate angaja, pe termen mediu sau lung, împrumuturi externe. Aceste
împrumuturi externe pot fi contractate fie direct de autorităţile centrale, fie de către societăţile
comerciale, regiile autonome şi autorităţile publice locale cu garanţia statului.

Suport Curs 1

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport Curs 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CAPITOLUL 1

CONŢINUTUL ECONOMIC, FUNCŢIILE ŞI ROLUL FINANŢELOR

În vorbirea curentă, ca şi în literatura de specialitate, se folosesc mai multe expresii

1.1. Conţinutul economic al finanţelor

1.2. Funcţiile finanţelor

A. Funcţia de repartiţie a finanţelor publice

În privinţa modului de manifestare a funcţiei de repartiţie, de cele mai multe ori,

B. Funcţia de control a finanţelor publice

Finanţele publice se manifestă şi ca mijlocitor al exercitării controlului prin bani

MECANISMUL FINANCIAR - PARTE INTEGRANTĂ A MECANISMULUI

Sistemul fondurilor de resurse financiare

Organe cu atribuţii şi răspunderi în domeniul finanţelor publice

Norme juridice privind problemele financiare

Întrucât relaţiile financiare reflectă fluxuri băneşti transferuri de putere de cumpărare,

SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE

Cheltuielile publice concretizează cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie a

2.1. Conţinutul cheltuielilor publice

Cheltuiala publică apare în literatură drept „etapa următoare constituirii fondurilor

2.2. Criterii de grupare a cheltuielilor publice

Abordarea structurii cheltuielilor publice necesită utilizarea mai multor criterii de

2.3. Factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice

Tratarea la modul general a factorilor care conduc la creşterea cheltuielilor publice

CARACTERIZAREA PRINCIPALELOR CHELTUIELI PUBLICE

Principalele categorii de cheltuieli publice includ cheltuieli privind: acţiuni social-

3.1. Cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale

În epoca contemporană (după 1950), efectuarea acestor cheltuieli se bazează pe

publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 2000

3.1.1. Cheltuielile publice pentru învăţământ

Cheltuielile publice pentru învăţământ reflectă politica educaţională a statului.

publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 2000

3.1.2. Cheltuielile publice pentru sănătate

Cheltuielile publice pentru sănătate reflectă politica sanitară a statului.

publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 2000

Cheltuielile publice pentru cultură au în vedere organizarea, funcţionarea şi

3.2. Cheltuieli publice pentru acţiuni economice

În cadrul acestei categorii de cheltuieli se includ, în mod frecvent, şi cheltuielile pentru

publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti, 2000

unde: pimax = preţul cel mai mare pe piaţa internă;

3.3. Cheltuielile pentru servicii publice generale, apărare, ordine publică şi

Cheltuielile de acest tip sunt ocazionate de necesitatea existenţei unor organe

SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE

4.1. Conţinutul resurselor financiare publice şi alocarea acestora

Resursele financiare, la nivel naţional, cuprind ansamblul resurselor financiare ale

4.2. Structura resurselor financiare publice

Cererea de resurse financiare publice este determinată de nivelul şi evoluţia

ABORD[RI CONCEPTUALE PRIVIND IMPOZITELE

5.1. Conţinutul şi rolul impozitelor

5.2. Elementele tehnice ale impozitelor sau ale prelevărilor

Pentru ca prin impozite să se poată realiza obiectivele financiare, economice şi sociale

Subiectul Unitatea de impunere

Suportătorul Cota impozitului

Obiectul impunerii Asieta

Sursa Termenul de plată

Figura nr. 7.1. Elementele impozitului

5.3. Principiile impunerii

Impunerea reprezintă un complex de măsuri şi operaţiuni, efectuate în baza legii,

5.4. Aşezarea şi perceperea impozitelor

Aşezarea impozitelor presupune efectuarea mai multor operaţiuni succesive,

5.4.1. Stabilirea obiectului impozabil

5.4.2. Determinarea cuantumului impozitului

După stabilirea obiectului impozabil, se trece la calcularea impozitului propriu-zis. În

5.4.3. Perceperea impozitelor

Odată stabilită mărimea impozitului, organele fiscale trebuie să aducă la cunoştinţă

5.5. Clasificarea impozitelor