Academia de Teologie Ortodoxă din Moldova

Facultatea”Teologie Pastorală”

Lucrare de Seminar
Disciplina: Teologia Morală
Tema: ”Spiritualizarea Sufletului„

Elaborator:
Std. Șolcan Petru,anul a-IV-a,
(Irom. Andrei)
Verificator:
Prt.Grigorie Costin

Chișinău 2022
 Spititualizarea Sufletului

”Când Duhul Sfânt, amestecându-Se cu sufletul, Se unește

cu cel după chip, prin revărsarea harului Său se naște
omul duhovnicesc și desăvârșit, cel care a fost făcut după
chipul și asemănarea lui Dumnezeu.” Jean Claude Larchet
Introducere

Scriptura şi mai ales VT, este extrem de sumară în astfel de învăţături, iar
uneori chiar confuză. Există motive serioase pentru o astfel de „tăcere” în VT
(spre deosebire de scrierile păgâne ale timpului). O învăţătură clară despre suflet
s-a făcut în Biserică abia în sec. IV-V, odată cu concretizarea dogmei
hristologice şi sfârşitul (nu definitiv) al erei gnostice. Indiferent de speculaţiile
făcute dea lungul timpului, creştinismul (întreg) a respins trihotomismul (trup,
duh şi spirit) şi a acceptat doar dihotomismul (trup si suflet). Deci aşa cum
învaţă Sfinţii Părinţi, omul este alcătuit din trup şi suflet. Aceste realităţi fiind
separate, nu se mai poate vorbi de om, dar ele se vor reuni la sfârşitul lumii,
numai că trupul atunci va fi şi el înduhovnicit şi nestricăcios. Duhul (omului) de
care vorbeşte deseori şi Scriptura şi unii Sf. Părinţi, are în general două sensuri:
a) parte superioară a sufletului, identificată de unii cu mintea;
b) starea înduhovnicită (îndumnezeită) a sufletului, fără de care omul
rămâne „om sufletesc” sau cum s-a tradus la noi (nu foarte greşit) „om firesc”.
Despre natura sufletului Sfinţii Părinţi au precizat:
a) vorbind despre om, vedem că sufletul acestuia este o realitate spirituală
şi raţională (deodată) creată de Dumnezeu, care unită cu trupul îi dă viaţă
acestuia, dar care nu trebuie totuşi confundată cu (sau redusă la) viaţa biologică
a trupului. Atunci când Scriptura numeşte „viaţa” drept „suflet”, ea ţine cont de
percepţia cea mai simplă şi mai evidentă, că unirea sufletului cu trupul înseamnă
viaţă, iar despărţirea acestora înseamnă moarte. Dar asta nu-i tot.
b) scriptura vorbeşte uneori de „suflet” şi cu referire la animale. În aceste
cazuri se are în vedere pur şi simplu viaţa biologică a acestora şi în nici un caz o
existenţă spirituală şi raţională complementară trupului animal aşa cum este în
cazul omului. Pentru orice om care nu (mai) crede că provine de la maimuţă,
diferenţa cred că este clară.
c) Sufletul nu este material, ci spiritual, iar despre „o materialitate” a
sufletului se poate vorbi doar în comparaţie cu spiritualitatea pură şi absolută a
lui Dumnezeu. Aceasta pentru că sufletul omului, spre deosebire de Dumnezeu-
duh, are un început, dar nu şi sfârşit temporar şi este legat de un loc.[1]

2
 Omul a fost creat cu trup și suflet și a primit suflarea de viață, pentru ca
să primească Duhul și să fie astfel cu totul înduhovnicit și să trăiască în Duhul
cu toată ființa lui. Numai îndeplinind aceasta, omul își împlinește destinul, trăind
potrivit adevăratei sale naturi: „Omul adevărat este omul duhovnicesc care este
în noi”, scrie Clement Alexandrianul.Omul nu este om deplin și nu trăiește cu
adevărat decât dacă trăiește în Duhul; altfel, el este mutilat, nedesăvârșit și ca și
mort. Sfântul Irineu spune aceasta cu toată claritatea.

Apostolul zice: înțelepciunea o propovăduim la cei desăvârșiți” (I

Corinteni 2, 6). Îi numește „desăvârșiți” pe cei care au primit Duhul lui
Dumnezeu (...). Pe aceștia Apostolul îi numește de asemenea „duhovnicești”;
iar aceștia sunt duhovnicești prin împărtășire de Duhul (...) Când Duhul
Sfânt, amestecându-Se cu sufletul, Se unește cu cel după chip, prin revărsarea
harului Său se naște omul duhovnicesc și desăvârșit, cel care a fost făcut după
chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Când, dimpotrivă, Duhul lipsește din suflet,
omul acela rămânând cu totul firesc și trupesc, va fi cu totul nedesăvârșit, având
chipul lui Dumnezeu imprimat în el, dar fără să dobândească asemănarea prin
mijlocirea Duhului.[2]

Luptă continuă, lăuntrică, pe care creștinii o duc pentru a atinge

perfecțiunea creștină. Evanghelia conține pentru noi, creștinii, un ideal extrem de
înalt, spre care noi nu putem decât să tindem constant, fără a putea fi vreodată
capabili să îl atingem pe deplin în viața aceasta. Așadar, ni se deschide înainte
un teren vast, chiar nelimitat, pentru a putea înainta, pentru a ne îmbunătăți,
pentru a dezrădăcina răul din sufletul nostru și pentru a semăna virtutea.

Acest ideal extrem de înalt este descris de înseși cuvintele Mântuitorului.

În învățătura despre nevoia creștinilor de a-și iubi nu numai aproapele și
prietenii, ci chiar și dușmanii, Domnul conchide sfatul Său prin următoarele
cuvinte: „Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel Ceresc desăvârșit
este” (Matei 5, 48).

Sfânta Scriptură vorbește despre această desăvârșire în diverse locuri și

în nenumărate chipuri. Care este esența acestei desăvârșiri creștine? În ce constă
ea? Sfântul Apostol Petru explică acest lucru în epistola sa, folosind cuvintele
Mântuitorului din Cartea Leviticului: „Vorbește la toată obștea fiilor lui Israel și
le zi: Fiți sfinți, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt Sfânt” (Leviticul 19, 2).

În consecință, desăvârșirea creștină constă în sfințenie, adică în

eliberarea sufletului de sclavia păcatului. Se înțelege de la sine că toată lumea,
fără excepție – și nu numai monahii sau preoții –, este chemată să ia parte la
această desăvârșire care constă în eliberarea de păcate.
 3

Hristos Mântuitorul, Care își dorește ca noi să ne sfințim, a venit pe

lume, a murit, a înviat, S-a înălțat la Ceruri și a revărsat Duhul Sfânt peste toată
lumea, nu numai peste preoți și monahi, așa cum insistă să creadă în mod greșit
și absurd înțelepciunea laică. Toți oamenii sunt chemați la sfințire, toți oamenii
sunt chemați la o luptă necontenită cu păcatul și toți sunt chemați la acest război
nevăzut.[3]

Capitolul I.
Spiritualizarea Sufletului
Idealul fiecărui creștin pe pământ este mântuirea sufletului, adică
dobândirea vieții veșnice. Numai lepădându-ne de lucrurile trecătoare, de patimi
şi de grijile lumeşti şi urmându-L pe Hristos, putem experimenta naşterea din
nou, înnoirea vieţii sau desăvârşirea.
Creat „după chip”, omul trebuie să devină „asemenea lui Dumnezeu, prin
bunătate şi prin toate faptele bune”, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur.
Dumnezeu Însuşi, Care a sădit în noi acest dor nestăvilit după curăţie, lumină şi
sfinţenie, ne cheamă la desăvârşire când zice: „Fiţi sfinţi, că Eu, Domnul
Dumnezeul vostru, sunt sfânt”.
În ce constă desăvârșirea omului pe acest pământ? La această întrebare ne
răspunde Sfântul Apostol Pavel, zicând: “Dragostea este legătura
desăvârșirii“.Adică cel ce are desăvârșită dragoste față de Dumnezeu și de
aproapele său, unul ca acesta a ajuns la fapta cea mare a desăvârșirii în viața sa.
Acest adevăr ni-l arată și Sfântul Maxim Mărturisitorul, zicând: "Cel desăvârșit
în iubire a ajuns la culmea nepătimirii și nu mai cunoaște deosebirea între al său
și al altuia, sau între a sa și a alteia, sau între credincios și necredincios, între rob
și slobod, sau peste tot între bărbat și femeie. Cel ridicat mai presus de tirania
patimilor, căutând la firea cea una a oamenilor, privește pe toți la fel și are față
de toți aceeași dragoste.
Sfântul Ioan Scărarul spunea că "desăvârșirea este învierea sufletului mai
înainte de învierea trupului".Tot Sfântul Ioan Scărarul aseamănă desăvârşirea cu
o scară formată din 30 de trepte, după numărul celor 30 de ani petrecuţi de
Mântuitorul până la începutul propovăduirii Sale. E vorba de treptele virtuţilor,
prin care se îmbunătăţeşte viaţa creştinului şi care încep cu lepădarea de sine şi
sfârşesc cu iubirea, care este „legătura desăvârşirii”.Modelul sublim al
desăvârşirii morale este Mântuitorul în numele Căruia ne-am botezat şi al Cărui
nume Îl purtăm: „Pildă v-am dat vouă, ca precum am făcut Eu să faceţi şi
voi”
Dacă dorim să câştigăm desăvârşirea, trebuie să trăim asemenea Lui. „Fiţi
următorii lui Dumnezeu, ca nişte copii iubiţi” , îndeamnă Sfântul Apostol Pavel.
Adevăratul creştin, chiar dacă are roade duhovniceşti, nu e satisfăcut de sine, ci
tânjeşte tot mai mult spre Dumnezeu. Numai printr-o smerenie profundă poate să
se înalţe tot mai sus şi să atingă piscul desăvârşirii.

4
Creştinul evlavios caută să uite mereu cele din urmă, cele ce le-a făcut
până acum şi îşi aţinteşte privirea mereu înainte. El consideră că n-a făcut decât
prea puţin pentru desăvârşirea sa, ţinta lui fiind încă departe de el.Aceasta îl
determină să lucreze „cu frică şi cu cutremur” la mântuirea sa.Nimeni, niciodată,
oricât bine ar face, nu trebuie să se creadă bun şi drept. Cine crede aceasta,
înţepeneşte în drum, se pietrifică, precum s-a făcut stâlp de sare femeia lui Lot
care a privit înapoi.
Când ne rugăm neîncetat, când ne împăcăm cu toţi oamenii şi traducem
iubirea în fapte bune, când rămânem smeriţi, umili, când răbdăm în necazuri,
când vestim şi apărăm adevărul de credinţă şi ne facem datoria unde ne aflăm,
putem atinge culmea desăvârşirii.
Cel mai sigur se realizează desăvârșirea recomandată de Hristos în Sfânta
Evanghelie de astăzi, în cadrul vieții monahale. Întrucât această Evanghelie este
singura care stă la baza întemeierii monahismului creștin, idealul de desăvârșire
în credință, în rugăciune și dragoste se realizează mai ales în cinul monahal.
Dar și în familie se poate duce o viață creștină, înaltă, sfântă, dăruită lui
Hristos. Sunt multe mame sfinte, cu copii mulți, crescuți în rugăciune și bucurie
care sunt niste femei desăvârșite în răbdare și iubire si sunt multi credincioși cu
viață curată în lume care iau drumul mănăstirilor sau trăiesc în feciorie și
văduvie neîntinată prin sate și orașe,iar multi creștini ascunși trăiesc în lume
plini de sfințenie, de pace, de milă, arzând de dragostea lui Dumnezeu.[4]
Chipul lui Dumnezeu în om este izvor de virtuți, care constă
mai ales în tendinţa înnăscută de a săvârşi binele. Chipul lui
Dumnezeu în om constă în puterile lui duhovnicești, în raţiune, în
libera voinţă, în sentiment, în demnitatea sa împărătească în
univers, în simplitatea sufletului, în nemurirea lui, în puterea de a
cunoaşte pe Dumnezeu, de a se uni cu El. Omul este împodobit cu
cele mai frumoase însuşiri care cuprind chipul frumuseţii
dumnezeiești.
Asemănarea cu Dumnezeu este o neîntreruptă depăşire de sine, o
desăvârşire care nu se încheie niciodată. Dumnezeu este infinit în act, iar sufletul
omului este infinit în devenire; el creşte mereu în virtute. În acţiunea noastră
omenească de devenire asemenea lui Dumnezeu, trebuie să tindem spre
unificarea voinţei noastre cu voinţa lui Dumnezeu, când devenim asemenea lui
Dumnezeu, ne îndumnezeim. Important de reţinut este faptul, că asemănarea cu
Dumnezeu, desăvârşirea sau îndumnezeirea omului, nu înseamnă identificarea
cu Dumnezeu în fiinţă, ci un act de participare prin har, pe măsura firii noastre.
Chipul lui Dumnezeu în om este adevăratul semn al chemării dumnezeiești a
omului, în timp ce asemănarea este scopul ultim al vieţii omeneşti.

Idealul de desăvârşire a omului este cel al îndumnezeirii (θεόσις

– theosis), în virtutea căruia devenim, aşa cum spune Sfântul Apostol
Petru, „părtaşi ai firii celei dumnezeieşti” (II Petru, 1, 4). Întreaga viața a
omului trebuie să fie însoţită de rugăciune, căci unirea cu Dumnezeu nu poate
avea loc în afara rugăciunii, care este de fapt manifestarea relaţiei personale cu
Dumnezeu.
În ordinea creaţiei, omul apare ultimul, ca o încununare creației. El este o
cunună a universului sau chiar o recapitulare a acestuia. Astfel omul are menirea
să ducă spre Dumnezeu toată creaţiunea şi aceasta datorită situaţiei sale de fiinţă
intermediară între două lumi şi două firi duhovnicească (duh) și materială (trup).
Omul a fost creat de Dumnezeu atât trup, cât şi suflet. Trupul şi sufletul, în
unire, dau fiinţa omenească. E adevărat, că trupul îşi are rolul său nespus de
important pentru viaţa pământească a omului, dar principiul esenţial, baza eu-lui
sau a personalităţii, a existenţei conştiente, rămâne sufletul.

Noţiunea fundamentală a comunităţii creştine este iubirea faţă de

aproapele. „Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul. Precum v-am
iubit Eu pe voi, aşa să vă iubiţi şi voi unul pe altul. După aceasta vor cunoaşte
toţi că sunteţi ucenicii Mei, de veţi avea dragoste între voi” (Ioan, 13, 34-35

Odată săvârşită, Învierea este considerată ca fiind cea mai mare dreptate ce se
face omului. Oamenii vor fi supuşi Judecăţii de apoi. Această judecată va fi
universală, solemnă, dreaptă, definitivă şi înfricoşătoare.

Scopul acestei judecăţi va fi de a constata felul în care fiecare om a întrebuinţat

darurile primite de la Dumnezeu: „Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia
unul, fiecăruia după puterea lui şi a plecat” (Matei,  25, 15).[5]

Capitolul II.
Harul Dumnezeiesc și formele lui

Sfântul Grigorie Teologul arată : "E lucru mare a vorbi despre Dumnezeu".

Dar și mai mare este a te curăți pe tine însuți pentru Dumnezeu ca să fim luminați
de lumina cunoștinței. Pavel vrea ca prin faptul de a iubi pe Dumnezeu să fim
cunoscuți de Domnul și să fim învățați prin faptul de a fi cunoscuți de El. Vrei să
devii cîndva teolog și vrednic de Dumnezeu ? Înalță-te prin viețuire. Caștigă prin
curațire pe Cel preacurat. Păzete poruncile. Mergi pe calea celor poruncite.
Pornind de la trup, ostenesște-te pentru suflet. Căci făptuirea este scara
contemplaiei. De aceea printiți capadocieni vorbesc despre "taina -teologiei".
Iar Sfântul Grigorie de Nyssa afirmă : "Teologia e un munte înalt și greu de urcat.
De abia se poate ajunge la poalele lui. Și aceasta o poate face numai cel
puternic".
6

Putem să exclamăm de asemenea cum că spititualizarea sufletului ține de

trairea în comuniune cu Dumnezeu,iar un teolog adevrat poate fi numai acela care
a avut experiența vieții divine, care a ajuns la o treaptă foarte înaltă în trăire și în
iubirea desăvîrită care este în Dumnezeu. De aici se vede c toate conceptele
teologiei au valoare în măsura în care ne deschid zările infinite ale vieții divine,
ca să fim copleșiți și transfigurați de energiile cele mai presus de fire. După cum
Hristos a venit în lume ca s-o mântuiască și înoiască, deschizând o cale de
neîntreruptă dezvoltare spre ținta desăvîrșirii finale, sufletul crestin se străduiește
să exprime viața lui Hristos, în lume, în istorie, în Biserică, viața divino-umană
într-un dinamism permanent spre piscul desăvîrșirii morale și spirituale.

Scopul vieții este să ajungem la maturitatea Omului desăvârșit Iisus

Hristos, pentru că am fost creați "ca să fim sfinți și fără de prihană înaintea Lui,
în a Sa iubire" (Efes. 1, 4-5). În acest fel trecerea de la un mileniu la altul este un
Paște glorios care ne ajută să devenim contemporani cu Hristosul Evangheliei, să
descoperim vigoarea și înflăcărarea timpurilor apostolice. Acesta este modelul
binecuvântat al valorilor morale și duhovnicești, în care umanitatea creștină
experimentează spiritualizarea ei, realizată de teologie, ca viata în Hristos. Prin
aceasta Biserica poate dovedi în fata întregii lumi că creștinismul nu este o școală
filosofică, speculând cu noțiuni abstracte, ci înainte de toate este comuniune cu
Dumnezeul Cel viu, Care ne asigură:"Iată Eu le fac pe toate noi" (Apoc. 21, 5).

Despre harul dumnezeiesc

O mare putere ni s-a dat ca să străbatem calea plină de osteneală fără
poticnire, neprimejduiţi de deznădejde ori de moleşeală. Şi, călcând peste curse,
să biruim duhurile nevăzute care ne războiesc. Şi să ajungem teferi la capătul
doririi, adică la unirea cu Dumnezeu. E darul harului primit în Sfintele Taine -
între care mari sunt Botezul şi Cuminecarea.

Harul ajută slăbiciunii şi neputinţei tale, ca să voieşti şi să împlineşti cele

ce-ţi întrec firea şi puterea. Nu te plânge, dar, că ţi-e slabă voia. De te vezi
nevolnic, niciodată n-ai să te trufeşti, cunoscând de unde-ţi vine curajul şi tăria.
Şi la durere şi necaz, ai să alergi la Domnul ca pruncul la părinte.Fiindcă aceasta
e mare taină şi meşteşugul vieţii celei bune, să lucrezi cu puterea ce-ţi vine de la
Domnul, nu cu a ta.

7
Cunoaşte că războiul cel nevăzut nu-l duci de unul singur, ci pururea îţi
stau alături Măicuţa Domnului, armiile cereşti, toţi sfinţii şi însuşi Domnul;
niciodată nu va fi lipsit cel care duce „lupta cea bună" de harul şi ajutorul Lui.

De te sfădeşti cu lumea, n-adu împotrivă cuvinte lumeşti, ci sfintele

cuvinte ale lui Dumnezeu,și nu cu arme făurite de tine îi războieşti pe draci, ci
întotdeauna cu armele Sale.

Toată tăria noastră vine de la Dumnezeu şi se câştigă cu sfânta rugăciune.

Legea păcatului din tine nu-i mai tare decât tăria lui Hristos şi nu-i păcat
ori patimă pe lume pe care să n-o biruie puterea harului.

Iar ce se primeşte de la Dumnezeu, drept e să I se pună la picioare. De ai

avuţie de virtuţi prin harul Său, nu-ţi socoti comorile ale tale, ci dă slavă şi
mulţumită că te-ai îmbogăţit în Dumnezeu (cf. Lc 12, 21).

Venirea harului în suflet nu se face cu sunet şi strigare. Nu în vijelie, ci în

adiere de vânt lin, l-a văzut pe Domnul prorocul Ilie odată in chip simţit, iar altă
dată, neştiut şi tainic vine harul. Că nu voieşte Domnul să ne pierdem
prin mândrie.

Înduhovnicirea simțurilor și spiritualizarea materiei în cultul Bisericii

Cultul divin își are originea sau sursa în lăuntrul sau în sufletul
omului, dar manifestarea lui publică este mijlocită de materialitatea
trupului omenesc care participă astfel la exprimarea liturgică a credinței
persoanei în Dumnezeu. Cu alte cuvinte, materialitatea trupului omenesc este
capabilă să dea expresie prin gesturile, atitudinea și graiul omului – această
prerogativă și funcție specifică a ființei raționale de a emite sunete articulate și
sunete muzicale – aspirațiilor acestuia de preamărire a Creatorului său.
 Dacă cultul divin public constituie propriu zis o închinare adusă lui
Dumnezeu, atunci această închinare spirituală implică deopotrivă și o închinare
fizică, adică un concurs al trupului omenesc în celebrarea cultică și în
proclamarea publică, comună, a credinței creștine. În acest sens, îndemnul
Sfântului Apostol Pavel, „Slăviți, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru și în duhul
vostru, care sunt ale lui

Dumnezeu” (1 Co 6, 20), trimite tocmai la faptul că omul are datoria sfântă să-l
cinstească pe Dumnezeu cu totalitatea ființei sale. Pe baza acestor considerații,
în slujbele bisericii, trupul devine epifanie liturgică, trupul se descoperă ca
prezență doxologică.

Cântarea liturgică sau bisericească reprezintă unul dintre mijloacele

exprese prin care se arată participarea directă a creștinului cu trupul său la viața
cultică a Bisericii.
În fiecare slujbă a Bisericii – culminând cu Sfânta Liturghie –,
mărturisirea și celebrarea publică a credinței de către credincios, prin rugăciune,
cântare liturgică sau cuvânt rostit, sunt acompaniate întotdeauna de ritmurile și
gesturile trupului omenesc. Prin metaniile îmbinate cu semnul sfintei cruci pe
care creștinul le face la intrarea în Biserică, înainte de participarea la slujbă, pe
parcursul desfășurării serviciilor religioase sau la finalul acestora, prin
îngenuncherea lui în fața sfintelor icoane sau la anumite momente importante din
cadrul slujbelor, prin împreunarea mâinilor sale și înălțarea ochilor către
Dumnezeu, precum și alte mișcări ritualice, este evidențiată implicarea
dimensiunii trupești a omului în cinstirea cuvenită, îndreptată, către Dumnezeu,
sau poate fi observat faptul că această cinstire nu poate să fie desprinsă de rolul
trupului omenesc în concretizarea acestei trăiri publice a credinței. De aceea, în
cultul public al Bisericii, trăirea credinței este exprimată sau exteriorizată în și
prin limbajul trupului.

În acest sens, evlavia față de Dumnezeu și față de cele sfinte nu rămâne,

de exemplu, la nivel pur declarativ, teoretic, intelectual, ea capătă prin urmare un
„trup”, se întruchipează în creștinul care o experiează. Prin trupul său, fiecare
creștin mărturisește în mod organic în cadrul cultic credința sa alături de ceilalți,
de aici rezultând caracterul viu al trăririi acestei credințe. În ultimă instanță, 
participarea creștinului cu trupul la rugăciune conferă mult mai multă intensitate
rugăciunii.[7]

Sufletul este miza (ramasag) in lupta dintre Dumnezeu si Satana

 Cu adevărat mare și prețioasă, nobilă și încântătoare este demnitatea
sufletului, fire ganditoare și cuvântătoare, pentru care Dumnezeu, îngerii și
sfîntele puteri prin Parinți și Patriarhi, prin Profeți și Domnul Însuși au venit ca
soli spre a-l întoarce (pe acest suflet) iarași la El, de asemenea și prin Apostoli,
prin dascăli (învățați) meșteri iscusiți ai adevărului care să-l întoarca la voința

Domnului și să-l îndemne a se uni și a-L avea cu ei pentru viața veșnică. Și tot la
fel, pentru acest suflet, Satan, începătoriile și stăpîniile puterilor rele dezlănțuie
luptă, efort, război și strădanii prin falși profeți și mincinoși apostoli, prin
înșelări, prin făuritori de erezii și, în cele din urmă, și prin antihrist. Astfel și
aceștia luptă să se unească definitiv cu sufletul pentru ca acesta să nu mai scape
din mîinile lor, căci și ei voiesc a fi și sufletul cu ei în întunericul osîndei. Oare
acest suflet, mult prețuitul chip al lui Hristos, căzut în prăpastia patimilor
răutații, va mai voi el să se uneasca cu Hristos prin voința lui? Pentru aceasta va
trebui într-un anumit fel schimbat, transformat, reîntors, reînnoit și recreat acum,
cît timp se găsește în trup, după tradiția Scripturilor.

Reînnoirea deplină a sufletului

La fel s-a întîmplat și pe plan spiritual. Rațiunea și sufletul zăceau în

păcatul răutații. Ele se aruncaseră în unica sărăcie, aceea a întunericului
patimilor rele încă de la călcarea poruncii de către Adam. Sufletul și rațiunea
omului căzut erau murdărite de necurăția și întinarea produsă de patimile rele.
Ajunsese la sălbăticia și la pustiirea produsa de răul și groaznicul duh al acestei
lumi. Trebuia, deci, ca sufletul să creadă în Domnul și să se-apropie de El cu
sinceritate, cu toată hotărîrea și cu toată voința întru dragostea Duhului lui
Dumnezeu, că astfel să fie schimbat și transformat. Acest suflet era la început
sălbatic și pustiu, plin de duhoarea păcatelor și a patimilor răutații, era
înveșmîntat cu groaznicele haine ale duhului rău, ca necredintă,ură, răutatea,
mînia, viclenia, nebunia, perversa poftă carnală și de tot felul de împurități, îi
trebuia acum (în această deplorabilă stare) să se despartă de aceste păcate și să-și
găsească reînnoirea și remodelarea prin dumnezeiescul har.

În locul greului miros, mocirlei, sălașelor și locurilor

murdare pe care duhurile răului le așează prin patimi din
tărîmul nevăzut al sufletului, trebuie să se ridice acum un
palat ceresc, un loc de ședere și de odihnă al împăratului
ceresc.

Notă: cele cinci însușiri caracteristice ale creștinului:

adevărul, plintatea, conștiința, simțirea, lucrarea.

10

După unii Sfinți Scriitori și Părinți Bisericești, odată alungat diavolul prin
rugăciuni (și pocăintă) "Duhul Cel prezent vine de-acum și se-asează în suflet
făcîndu-și simțită și văzută Lui, prin aceea eliberează trupul de mișcarea
patimilor și eliberează complet sufletul de înclinările spre ru" (Teodoret al
Cirului, P.G. 82, 429D-432A si Timotei al Constantinopolui, P.G. 86, 48C).
Avînd și confirmarea acestor Părinți ulteriori "Macarie crede într-o astfel de
vizită a harului. De aceea, sufletul însuși trebuie cu vrednicie să cinstească
Duhul lui Hristos care vine să se așeze asupra lui și să-l acopere cu umbra Sa".

Omul se înduhovnicește prin lucrarea Sfântului Duh

Duhul nostru hrănit de Dumnezeu hrănește sufletul și ne luminează și ne

hrănește sentimentele, dorințele, poftele noastre și le face sănătoase așa cum le-a
făcut Dumnezeu, iar sufletul, la rândul său, hrănește trupul, care se
înduhovnicește și el. Atunci spunem: acesta este un om înduhovnicit. Pentru că
el, iată cum merge, iată cum vorbește, iată cum mănâncă, iată cum îi strălucește
fața, uite ce bucurie are pe chip! Când îl vedem pe părintele Teofil (Părăian) sau
pe părintele Arsenie (Papacioc), vedem lucrarea Duhului Sfânt cu duhul omului.
Aceasta este lucrarea noastră, să-L facem văzut pe Dumnezeu Cel nevăzut, să-L
facem văzut în trupul nostru.[8]
 11

BIBIOGRAFIE
1.Prot Victor Mihalachi,Sufletul în Ortodoxie,2022
2. Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sofia, p. 29
3. Arhiepiscopul Averchie Taușev, Nevoința pentru virtute,Asceza într-o
societate modernă secularizată, traducere de Lucian Filip, Editura Doxologia,
Iași, 2016, pp. 149-150
4. APRB - Asociația Profesorilor de Religie "Sf. Parascheva" Bacău,2021
5. Prot. Ioan MUNTEANU,Desăvîrșirea în Ceștinism,2013
6. I.P. S. Irineu,Pop-Bistriteanul,2006

7. PR. ROBERT KOVACS,Înduhovnicirea simțurilor și spiritualizarea materiei,2021

8. Monahia Siluana Vlad, Deschide Cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia,

Iași, 2013, p. 11)
 12

Cuprins

1. Introducere…………………………………………………………………2
Capitolul I
2. Spiritualizarea sufletului…………………………………………………..4
Capitolul II
3. Harul Dumnezeiesc și formelelui…………………………………………....6
4. Despre harul Dumnezeiesc…………………………………………………7
5. Înduhovnicirea simțurilor și spiritualizarea materiei în cultul Bisericii..8
6. Sufletul este miza (ramasag) in lupta dintre Dumnezeu si Satana………9
7. Reînnoirea deplină a sufletului…………………………………………...10

8. Omul se înduhovnicește prin lucrarea Sfântului Duh…………………..11

9. Bibliografie…………………………………………………………………12