ION

Liviu Rebreanu

APARIȚIE: Aparut in perioada interbelica, in 1920, ,,Ion” este ,,prima mare creatie
obiectiva”, prin acest roman Rebreanu devenind intemeietorul romanului romanesc modern.
Criticul Mihail Dragomirescu vede in aceasta opera ,,cel mai frumos roman romanesc si una
dintre cele mai tipice opere de acest fel din literatura universala”.
TIPOLOGIE: ,,Ion” este o creatie cu valente multiple, fiind un roman obiectiv si
realist, prin prezentarea ,,fara stralucire artistica, fara stil” (anticalofilia) a vietii satului
ardelenesc in toate dimensiunile ei, un roman de introspectie, prin analizarea din punct de
vedere psihologic a patimilor umane, si un roman naturalist prin duritatea unora dintre scene ce
frizeaza patologicul.
Rebreanu este un prozator realist de factura dura, comparabil cu Emil Zola si cu
Stendhal, din unghiul de vedere al modului in care este oglindita viata rurala sau in care este
prezentat personajul principal, personaj dominat de dorinta de parvenire, la fel ca si Julien
Sorel. Scriitorul realist creeaza o antifictiune in aceelasi mod in care isi scrie romanele si
scriitorul francez Balzac: cu un ochi rece si obiectiv, ceea ce ofera operei forta de creatie. De
asemenea, Rebreanu se aliniaza principiilor realismului lui Stendhal care afirma ca realismul
trebuie sa fie asemenea unei oglinzi care se plimba pe strada si in care se reflecta si albastrul
cerului si noroiul de pe caldaram.
Faptele prezentate in roman sunt inlantuite temporal si cauzal, fiind credibile si
verosimile, desfasurandu-se ca un proces logic, avand un final explicativ si plauzibil. La baza
acestui roman se situeaza trei intamplari reale care constituie nucleul romanului:
☻prima intamplare se refera la un taran imbracat in haine de sarbatoare care saruta
pamantul, pe care l-a vazut autorul cand hoinarea pe coastele din jurul satului;
☻a doua are in vedere discutia purtata de autor cu Ion Boldijar al Glanetasului, un
taran obisnuit in aparenta, insa diferit de ceilalti, in esenta, prin dorinta sa nemarginita de a avea
pamant;
☻ultima intamplare se refera la un eveniment povestit autorului de Livia, sora sa, care
o are in prim plan pe Rodovica, cea mai bogata fata a unui sat, care a fost batuta de tatal sau
pentru ca a pacatuit cu cel mai bicisnic flacau al locului.
☻Acestora li se adaugă un eveniment nefericit regăsit în propria familie: Livia se
logodise la insistentele parintilor cu un tanar teolog. La putin timp, fata a rupt logodna pentru ca
nu-l iubea si ii era imposibil sa accepte casatoria.
Romanul este si o scriere monografica pentru ca sunt prezentate obiceiuri legate de
evenimentele simbolice din viata omului, nasterea, nunta, inmormantarea, dar si relatiile sociale,
generate de posesia asupra pamantului, relatiile culturale, prin prezentarea paralelismului intre
taranime si intelectualitate, dar si relatiile de familie.
O scena deosebita in acest sens este hora la care participa toata suflarea satului
transilvanean, indiferent de pozitia sociala, moment prielnic pentru autor pentru a prezenta
clasele sociale si relatiile dintre acestea. Asa cum o numeste N. Manolescu, ,,hora soartei”, o
descatusare dionisiaca de energii, este o pagina etnografica memorabila, dand posibilitatea
cititorului sa vina in contact cu regulile si frumusetea jocului intitulat ,,someșana”. Prin
intermediul acestuia se descriu portul, pasii dansului, asezarea privitorilor, gruparea taranilor si a
fruntasilor satului in locuri diferite, rolul jocului in lumea satului interbelic, si anume facilitarea
intemeierii unor familii noi, respectand insa principiul economic. De aceea in joc sunt numai
flacai si fete care se insotesc in functie de situatia lor materiala.
Ideea care razbate din creatia epica de marca a literaturii romane este aceea ca lipsa
pamantului este echivalenta cu lipsa demnitatii umane.
Putem afirma cu certitudine ca romanul se poate constitui si intr-o fresca sociala, insa
lipsita de grandios. Se disting, la nivel social, cele două tagme, si anume cea taraneasca, al carei
exponent este Ion, si lumea intelectualilor, reprezentata de urmatorii:
-dascălul Zaharia Herdelea , care este mereu amenintat de grijile familiei, si de
măritatul celor doua fete, Laura si Ghighi, de afirmarea ca gazetar a lui Titu, de autoritati, de
teama de a nu-si pierde casa construita pe pamantul preotului Belciug;
-in plan opus, este prezentat preotul Belciug, aflat in conflict cu invatatorul, pastrator al
traditiei ortodoxe, ramas vaduv in primul an al preotiei, om strangator si tenace care-si
indeplineste visul de a construi o biserica noua in sat, biserica sfintita in scena de final a
romanului.
Conflictul intelectualilor are drept corespondent in planul taranilor conflictul dintre Ion si
Vasile Baciu. Acest lucru se datoreaza tehnicii planurilor paralele, a tehnicii contrapunctului prin
care aceeasi tema este prezentata in planuri diferite. In acelasi sens putem aminti scena nuntii
taranesti a Anei care corespunde in planul intelectualitatii nuntii Laurei Herdelea.
PERSPECTIVA NARATIVA: De fapt, asa cum spunea in 1924 in articolul ,,Cred”:
,,M-am sfiit intotdeauna sa scriu pentru tipar la persoana intai. Hiperbolizarea aceasta a eului,
ramășița anacronica de la romantici care, ei si atunci, puteau sa se creada aievea buricul
pamantului, mi se pare putin ridicola”. De aceea romanul este scris la persoana a III-a, viziunea
narativa ,,dindarat”, naratorul fiind ominiscient si omniprezent, heterodiegetic, el dirijand
evolutia actiunii si a personajelor ca un regizor universal.
Pe de alta parte, nucleul romanului este inspirat de doua nuvele anterioare: ,,Zestrea” si
,,Rusinea”, la care autorul adauga lumea intelectualilor reprezentati de invatatorul Zaharia
Herdelea si preotul Ion Belciug, cele doua autoritati ale satului, autoritatea educativa si cea
morala.
TEMA SI MOTIVELE: Fiind un roman de inspiratie rurala, ,,Ion” are ca tema
principala problematica pamantului, in conditiile satului aredelean de la sf. sec al XIX-lea si
inceputul sec. al XX-lea, moment in care Transilvania se afla sub ocupatie austro-ungara. In prim
planul romanului se afla Ion, un taran sarac care lupta sa obtina pamant cu orice pret. In acest
context, Nicolae Manolescu considera ca tema romanului este destinul. In subsidiar, tema
referitoare la problematica pamantului este sustinuta de tema iubirii. Lor li se circumscriu
motive literare precum: drumul, coborarea in Infern, hora, conflictul, șantajul, procesul, nunta,
suicidul, razbunarea etc.
SEMNIFICATIA TITLULUI: Titlul, reprezentat de numele personajului
principal, rotund si eponim, este reprezentativ pentru intregul spatiu rural romanesc, fapt dovedit
si prin conceptia critica potrivit careia „toti flacaii din sat sunt varietati de Ion” și ei se regasesc
oriunde in spatiul rural romanesc. El desemneaza prin acronimul sau, si anume noi, pronumele
identificat cu toti romanii, sugerandu-se astfel problematica rurala de pe intregul spatiu
romanesc. Cele doua teme ale romanului sunt puse in evidenta si de
structura operei, ea fiind alcatuita din doua parti distincte, dar si complementare: ,,Glasul
pamantului” si ,,Glasul iubirii” in care sunt concentrate 13 capitole, numar fatidic, sugerand
drama personajelor. Cele doua metafore, folosite pentru titlurile partilor, prezinta sugestiv cele
doua obsesii ale pers. principal, ordinea lor nefiind intamplatoare, ci aratand care este prioritatea
lui Ion, respectiv pamantul.
STRUCTURA: Prima parte are 6 capitole cu titluri sugestive, incepand cu ,,Inceputul”
si terminandu-se cu ,,Nunta”, iar partea a II-a are 7 capitole, debutand cu capitolul intitulat
,,Vasile” si încheindu-se chiar cu ,,Sfarsitul”. Intre cele 2 parti se pot stabili paralelisme, pentru
ca unele capitole ale primei parti au corespondent in partea a doua: ex:
,,Inceputul”-,,Sfarsitul”, ,,Iubirea”-,,Blestemul”, ,,Nunta”-,,Copilul”.
Romanul are o structura circulara, incipitul fiind simetric finalului, ambele prezentand, pe
baza descrierii detaliate, drumul care intra si iese din satul Pripas, ca loc al actiunii romanului.
De fapt, denumirea satului evidentiaza faptul ca Ion este un personaj ce se pripășește pe langa
Vasile Baciu, pentru a-i lua pamanturile. Liviu Rebreanu marturisea, în „Amalgam”, ca a dorit sa
realizeze un roman ciclic in care inceputul sa se confunde cu sfarsitul. Constructia circulara de
„corp sferoid” e o caracterizare a tuturor celor 3 romane esențiale ale autorului: „Ion”,
„Padurea spanzuratilor” și „Rascoala”. 
INCIPITUL: In incipit aflam ca ,,Din soseaua ce vine de la Cârlibaba, intovarasind
Someșul… se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece peste podul batran de lemn,
spinteca satul Jidovița si alearga spre Bistrița… pe urma inainteaza vesel, neted, ca sa dea
buzna in Pripasul pitit intr-o scrântitură de coline”.
Din acest punct de vedere, structura romanului este similara cu a unei delte, a unui fluviu
de o monumentalitate rara: actiunea incepe cu o coborare intr-un infern al pasiunilor si al
intereselor, scena putand fi asemanata unei coborari in Infern, comparabila cu aceea din ,,Divina
Comedie” a lui Dante, drumul catre taramul de jos al existentei umane fiind presarat cu semne
emblematice: ,,dealuri strâmtorate”, ,,podul batran de lemn”, ,,Cișmeaua-Mortului” etc unde
picura vesnic apa racoritoare de izvor, ,,Râpele-Dracului”, dar si ,,Pripasul pitit intr-o
scrantitura de coline”, la marginea caruia se afla ,,o cruce strâmba pe care e răstignit un Hristos
cu fața spălacita de ploi si cu o cununita de flori vestede agatata de picioare”. Toate aceste
elemente creeaza o topografie infernala in care autorul plaseaza actiunea romanului, trasatura ce
se regaseste, in dimensiuni mai mici, si la nuvelistul nostru prin excelenta, respectiv Ioan Slavici.
FINALUL: Simetric, in ultimul capitol, iesirea din spatiul fictiunii, in care s-au adunat ca
intr-un cazan urias suferintele, patimile, nazuintele, zvarcolirile umane, se face pe acelasi drum
(pe care paraseste invatatorul satul): ,,Drumul trece prin Jidovita, pe podul de lemn, acoperit de
peste Somes, si pe urma si pierde in soseaua cea mare fara inceput lasand in urma satul care
ramane inapoi acelasi, parca nimic nu s-ar fi schimbat”. Prezența descrierii drumului care intra
si iese din sat semnifica si continuarea firului existential al lumii, fara a fi influențat de dramele
individuale ce au loc in Pripas din cauza unei gestionari nefiresti a vietii si din cauza fortarii
destinului.
Pe langa aceasta descriere initiala care indeplineste functia simbolica de anticipare,
dar si de fixare a coordonatelor spatiale si temporale, la nivelul operei se disting si celelalte
moduri de expunere:
♣ naratiunea obiectiva, realizata conform lui T. Vianu intr-un ,,stil cenușiu”,
adica fara orice urma de subiectivitate, si care indeplineste atat functia de reprezentare, cat si pe
cea de semnificare prin interpretarea ,,semnelor” care anticipeaza destinele individuale ale
personajelor, asa cum au fost ele stabilite de naratorul omniscient;
♣ dialogul, care sustine veridicitatea faptelor si ajuta la concentrarea
acestora; ♣ monologul interior, care evidentiaza framantarile sufletesti ale
personajului principal, dezvaluind astfel psihologia acestuia, conflictul intern ce se naste intre
cele doua chemari launtrice, a pamantului si a iubirii.
CONFLICTELE: Conflictul interior apare ca rezultat al
conflictului exterior pe care Ion il are cu ,,bocotanii” satului, el avand un statut social inferior,
alimentat de lipsa pamantului. Conflictul initial, care-i opune, in principal, pe Ion al Glanetasului
si Vasile Baciu, este dublat si de alte conflicte:
☻conflictele secundare iscate intre Ion si George Bulbuc pentru
Ana si pentru Florica sau intre Ion si Simion Butunoiu pentru o brazda de pamant;
☻conflictul national, plasat in planul intelectualitatii, iscat de stapanirea
autro-ungara in satul romanesc din Ardeal;
☻conflictul tragic dintre om si matricea universala reprezentata de pamantul-
stihie, care a parcurs si etapele pamantul-mama si pamantul-ibovnica pentru ca: ,,pamantul i-a
fost mai drag ca o mama” si ,,il cuprinse o pofta salbateca sa imbratiseze huma, s-o crâmpoțească
in sărutari’’. LIMBAJUL: Limbajul artistic al lui Liviu Rebreanu se individualizeaza prin
respectul pentru adevar, de unde reiese obiectivarea si realismul romanului, precum si prin
precizia termenilor, acuratetea si concizia exprimarii, de unde rezulta sobrietatea stilului. Stilul
este anticalofil (impotriva scrisului frumos), lipsit de imagini artistice, intrucat crezul
prozatorului era ca „stralucirile artistice, cel putin in opere de creatie, se fac mai totdeauna in
detrimentul preciziei si al miscarii de viata...e mult mai usor a scrie frumos, decat a exprima
exact." De aceea George Calinescu afirma ca „Ion" este „un poem epic ... o capodopera de
maretie linistita".

Momentele subiectului
Expozitiunea: Actiunea romanului incepe intr-o zi de duminica , in care locuitorii satului
Pripas se afla la hora in curtea Todosiei, vaduva lui Maxim Oprea. In centrul adunării este grupul
dansatorilor. Descrierea dansului traditional someșana creează o pagina etnografică deosebită
prin reliefarea portului popular, prin pasii specifici, prin vigoarea dansului, prin figurile pitoresti
ale lautarilor. Cercul horei este centrul lumii satului, este o descatusare dionisiaca de energie,
asezarea privitorilor reflectând relatiile sociale, pentru că fruntasii satului, primarul si chiaburii
discuta separat de taranii asezati pe prispa. Fetele ramase nepoftite la hora privesc, iar mamele si
babele mai retrase vorbesc despre gospodarie. Este prezentata si Savista, oloaga satului, care se
bucura de un portret grotesc, dar si intelectualii satului, preotul Belciug, familia invatatorului
Herdelea care vin sa priveasca fara sa se amestece in joc. In hora sunt numai fete si flacai, iar
hotararea lui Ion de o lua pe Ana la joc, desi o place pe Florica cea saraca, constituie inceputul
conflictului.
Intriga: Este constituita din venirea lui Vasile Baciu, tatal Anei , de la carciumă la horă
si confruntarea verbala cu Ion pe care-l numeste hot si talhar pentru ca sarantocul umbla sa-i ia
fata promisa unui bogat, lui George Bulbuc. Rusinea pe care i-o face Vasile Baciu lui Ion la horă,
in fața satului stârneste dorinta de razbunare a lui Ion care, la randul lui, il face ulterior de rusine
pe Baciu, lasand-o insarcinata pe Ana, pentru a-l determina sa accepte nunta. La sfarsitul
petrecerii, flacaii merg la carciuma, unde este prezentata bataia dintre acestia, care, in aparenta,
este pentru plata lautarilor, dar de fapt motivul este dat de faptul de a o lua pe Ana de sotie. Acest
lucru constituie victoria lui Ion care il rapune pana la urma cu parul pe George, revansa pentru
aceasta rusine luandu-si-o Bulbuc in final. Conflictul central al romanului este lupta taranului
pentru pamant. Drama lui Ion este drama taranului sarac care nu-si accepta conditia si este pus in
situatia de a alege intre iubirea lui pentru Florica si averea Anei, obsesii prezentate inca din
metaforele surprinse in titlurile celor doua parți: „Glasul pamantului” si „Glasul iubirii”. La
conflictul central se adauga conflictele secundare intre Ion si George Bucluc mai intai pentru
Ana si apoi pentru Florica. Exista si un conflict de factura psihologica, tragic prin finalitatea sa,
reprezentat de sinuciderea Anei.
Desfășurarea acțiunii prezintă lupta acerbă a personajului pentru pământ. Dorind sa
stăpânească pamant mult pentru a-și schimba condiția socială, Ion ii face curte Anei, o seduce si
il forteaza pe Vasile Baciu sa accepte casatoria, bătrânul stând liniștit tocmai pentru că îl
suspecta pentru viol pe George. Aflând însă adevărul, Baciu o zdrobește pe Ana în bătaie și o
trimite să se înțeleagă cu Ion, dar acesta refuză. Simțindu-se constrâns să acționeze împotriva
dorințelor sale, Baciu îi promite lui Ion cinci loturi și o pereche de boi, însă după nuntă el refuză
să-i dea Anei zestrea promisă. Greșeala lui Ion a fost aceea că nu a cerut acte pentru zestre, din
acest moment incepând drama Anei care este bătută și de tată și de soț și este într-o permanentă
perindare între Ion și Baciu. Acest conflict exterior este mediat de preotul Belciug, el fiind
sensibilizat mai ales de statutul Anei care „nu este decât o victimă tragică”. După nașterea
copilului, Ion dobândește pământul mult râvnit, acesta reprezentând un element primordial care
are trei trepte de manifestare: pământul-mamă, pământul-ibovnică și pământul-stihie.
Destinul Anei nu se schimbă nici după primirea averii, sinuciderea ei fiind inevitabilă, cu
atât mai mult cu cât a avut și un model: sinuciderea lui Avrum. Aces act de suicid nu constituie
pentru Ion un act de vinovatie deoarece el nu vede in Ana si in copilul lor Petrisor decat garantia
asupra pamanturilor. Odată atins țelul de a stăpâni pământurile lui Vasile Baciu, după moartea
Anei, Ion începe să asculte de glasul iubirii pentru Florica, cea care era acum măritată cu George
Bulbuc. Nici moartea copilului nu-l impiedică pe Ion sa meargă la Florica, atitudinea sa
conturând un deznodământ previzibil.
Punctul culminant: În ceea ce privește momentul de maximă tensiune epică,
putem afirma cu certitudine că romanul beneficiază de o realizare dublă a apogeului tensional,
astfel: există, mai întâi, un punct culminant al trăirilor lui Ion în relația sa cu pământul,
obsesia sa față de acesta justificându-se prin climaxul progresiv al prezentării trăirilor interioare
ale personajului, climax ce culminează cu scena sărutării pământului, când pământul capătă
masca unei ibovnice: „Îl cuprinse o poftă sălbatecă să îmbrățișeze huma, s-o crâmpoțească în
sărutări, întinse mâinile spre brazdele drepte, zgrunțuroase și umede.” Este scena în care Ion se
comportă maladiv, adorația humei ducând la personificarea gliei, aceasta fiind văzută drept o
zeitate în fața căreia se simte „mic și slab, cât un vierme”. Acesta este, putem spune, punctul
culminant al conflictului său interior. In al doilea rând, există și un punct culminant al
conflictului exterior, concentrat în scena confruntării cu George Bulbuc, care acum își ia
revanșa pentru bătaia de la începutul romanului. Surprinzându-i pe Ion și pe Florica în grav delict
de adulter, George, ca un adevărat instrument al destinului devine autorul unei crime pasionale,
pentru că el îl omoară pe Ion cu sapa, sfârșitul acestuia surprinzând ironia autorului vizavi de
personajele care greșesc flagrant. Unealtă a prelucrării pământului, sapa simbolizează tăierea,
spintecarea sau întreruperea relației lui Ion cu pământul, dar și cu viața. Vinovat de dezintegrare
morală, răspunzător de moartea Anei și a lui Petrișor, factor turbulent pentru liniștea familială a
lui George și Florica, dar și a lui Vasile Baciu, un uzurpator al liniștii întregii colectivități, Ion
este drastic pedepsit de autor.
Deznodământul: În urma crimei înfăptuite, Bulbuc este arestat, Florica rămâne
singură, iar averea lui Ion revine Bisericii, el fiind înmormântat chiar în pământurile pe care le-a
deținut cândva. Finalul romanului surprinde satul adunat la sărbătoarea sfințirii noii biserici din
sat, ultima secvență aparținând, în mod simetric incipitului, descrierii drumului ce iese din sat.
 Ion – caracterizarea personajului

STATUTUL SOCIAL, PSIHOLOGIC ȘI MORAL: Exponent al ţăranului român şi al

iubirii sale pentru pământul „care ne-a modelat trupul şi sufletul”( Liviu Rebreanu- Laudă
ţăranului român), personajul Ion rămâne unul de referinţă prin semnificaţiile ce se pot atribui
construcţiei sale. Ion este în acelaşi timp și un personaj realist, dar și unul ilustrativ pentru o
clasă socială-ţăranul sărac însetat de pământ: „Toţi flăcăii din sat sunt varietăţi de Ion”
(George Călinescu). Tipic prin iubirea de pământ, Ion este, în schimb, atipic prin mijloacele
folosite pentru a-l obţine.
Folosind simplificarea artei clasice, după modelul eroilor lui Moliere, psihologia lui Ion
se organizează în jurul unei trăsături dominante- instinctul posesiunii. Inteligent, harnic, brutal,
impulsiv, cinic, considerat de unii critici erou stendhalian, cu voinţă puternică (Eugen
Lovinescu), de alţii o brută, „căreia şiretenia îi ţine loc de deşteptăciune” (George Călinescu),
personajul poate avea, în final, statutul moral formulat de criticul Nicolae Manolescu: „Ion
trăieşte în preistoria moralei, într-un paradis foarte crud, el e aşa zicând bruta ingenuă”, care
acţionează sub impulsul necesităţii ca acoperire morală.
Personaj ,,rotund”, modern ca realizare, însă traditional ca mentalitate, realizat prin
tehnica basoreliefului (la fel ca Vitoria Lipan), eroul îşi dezvăluie trăsăturile tridimensional
(asemenea lui Ghiță), surprins în diferite unghiuri şi în diferite lumini, convingând prin impresia
de zugrăvire completă, veridică, fără ascunzişuri. Reprezentativ pentru lumea satului de la
inceputul sec XX, Ion este sfasiat de 2 forte carora le cade victima: pamantul si iubirea.
În privința caracterizarii, acesta beneficiaza de toate tipurile de reliefare fizică și
caracterială:
-caracterizare facuta de catre narator: ,,iute si harnic ca ma-sa”, ,,pamantul ii era
drag ca ochii din cap”, ,,i-a fost mai drag ca o mama”, ,,glasul pamantului patrundea navalnic
in sufletul flacaului ca o chemare, coplesindu-l. Se simtea mic si slab cat un vierme pe care-l
calci in picioare, cand saruta pamantul, fata ii zambea cu o placere nesfarsita”.
-de catre alte personaje: V.Baciu: ,,fleandura, sarantoc, hot si talhar”, de unde reiese
conflictul social al romanului, dublat de conflictul moral
-autocaracterizare:
*prin stilul indirect liber: ,,Va sa zica va trebui sa fie vesnic sluga pe la altii?”
*prin monolog: in cap. ,,Nunta”: ,,ce-ar fi oare daca as lua pe Florica si am fugi
amandoi in lume sa scap de uratenia asta”… ,,si sa raman calic, pentru o muiere…?”

CARACTERIZARE INDIRECTA
În planul actiunii, ,,Ion este o bruta ingenua”, așa cum spune N. Manolescu, iar tot ce
realizeaza Ion si modul cum actioneaza si se comporta, toate se subscriu urmatoarei idei: ,,Ion
este expresia instinctului de stapanire a pamantului, in slujba caruia pune o inteligenta ascutita,
o cazuistica stransa, o viclenie procedurala si, cu o deosebire, o vointa imensa: nimic nu-i
rezista in fata ogorului aurit de spice e cuprins de betia unei inalte emotii si vrea sa-l aiba cu
orice pret”- E.Lovinescu- ,,Scrieri”.
Confruntarea cu obsesia pamantului, realizata in plan simbolic, duce la nenumarate
trasaturi:
*replica sa ,,Cat pamant, Doamne, cat pamant!” sugereaza adoratia pamantului, iar
,,Daca nu vrea el sa ti-o dea de buna voie, trebuie sa-l silesti”, replica aruncată inconștient de
Titu Herdelea, este un sfat pe care bruta îl urmează, demonstrându-și firea influentabila;
*comportamentul brutal, inuman fata de Ana si tatal sau ce justifica si inclinatia catre
șantaj, violența, consecvența voit diabolică, firea conflictuală;
*orgoliul nemasurat, determinarea în atingerea scopului de a obține pământ (nu cedeaza
chiar daca intervine ca mediator si preotul);
*firea buclucasa (divulga adevarul despre scrierea petitiei de la tribunal, impotriva lui
Simion Lungu, petitie scrisa de Herdelea care va avea si el de suferit din parea autoritatilor);
*hotararea (data de prioritatile stabilite si pe care incearca sa si le satisfaca: pamantul si
iubirea)
*este victima crimei pasionale din final, el fiind pedepsit pentru toate ,,crimele”
anterioare.
Două scene reprezentative pentru caracterizarea sa sunt: scena care prezintă lăcomia
pentru pământ și dorința sa de răzbunare pe cei care îl dețin, mai precis secvența narativă când
se spune cum Ion intră cu plugul pe locul lui Simion Lungu, pentru că cele câteva brazde de
pământ aparținuseră cândva Glanetașilor, semnificativă fiind reacția sa concomitentă faptei:
„inima îi tremura de bucurie că și-a mărit averea”, aceste manifestări reliefând începutul
obsesiei sale. Ion nu se înspăimântă că este chemat de acest țăran la judecată, el scăpând de
închisoare datorită jalbei scrise de dascălul Herdelea, personaj pe care Ion îl sacrifică pentru a se
sustrage pedepsei. Ion mărturisește autorităților că învățătorul i-a scris jalba, ceea ce duce la
apariția conflictului dascălului cu autoritățile austro-ungare, conflict finalizat cu compromisul pe
care învățătorul îl face votând candidatul maghiar la alegeri.
De asemenea, relevantă pentru degradarea sa și pentru manifestarea obsesivă a posesiei
asupra pământului este și scena sărutării gliei, din care reies simptomele maladiei de care Ion
este stăpânit: „Îl cuprinse o poftă sălbatecă să îmbrățișeze huma, s-o crâmpoțească în sărutări.
Întinse mâinile spre brazdele drepte, zgrunțuroase și umede…Apoi încet, cucernic, fără să-și dea
seama, se lăsă în genunchi, își coborî fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Și-n
sărutarea aceasta grăbită simți un fior rece, amețitor.” Referitor la această secvență trebuie să
remarcăm abilitatea autorului de a transforma un simplu gest într-un adevărat ritual sacru,
ritual care sugerează adorația și venerația lui Ion față de pământul pentru care a făcut nenumărate
compromisuri: a renunțat la școală, pentru că pământul „i-a fost mai drag decât o mamă”, a
renunțat la Florica pentru că „toata ființa lui arde de dorul de a avea pământ mult, cât mai
mult”, fusese în stare să-și renege părinții doar pentru că renunțaseră la loturile stăpânite în
favoarea banilor, din cauza patimei pentru băutură a tatălui, Alexandru Glanetașu, la care se
adaugă faptul că a luat decizia „să fie cu adevărat netrebnic” doar pentru a-și atinge țelul
nesăbuit.
Așadar, parcurgând toate etapele relației sale cu pământul, respectiv pământul-mamă,
pământul-ibovnică și pământul-stihie, Ion este strivit în final de povara pământului, la care se
adugă legile nescrise ale satului tradițional.
 Tema cuplului sau relația între două personaje -Ana si Ion

In romanul considerat o izbanda a literaturii romane pentru ca ,,rezolva o problema si

curma o controversa”, așa cum spunea Lovinescu, el fiind si primul roman modern obiectiv
aparut in peisajul literar romanesc, tema cuplului se evidentiaza in mod pregnant, iar evolutia
acestuia este urmarita sistematic.
Tragandu-si sevele din literatura populara, din balada ,,Monastirea Argesului”, eroii lui
Rebreanu, sunt descendentii moderni, interbelici, ai lui Manole si ai Anei din celebra balada, dar
si ai cuplului Ghita-Ana din nuvela lui Slavici, aparuta in 1881. De asemenea, ei preced
personajele teatrului expresionist modern al lui L.Blaga, fiind demnii inaintasi ai personajelor
Manole si Mira din drama ,,Mesterul Manole”, aparuta in 1927.
Ceea ce leaga toate aceste personaje este caracterul lor de eroi exceptionali, ei fiind
capabili de sacrificii majore in numele unui ideal. Ana este un nume care prezinta parca o
acceptare a destinului nefavorabil ca ea este predestinata jertfirii. Toate aceste personaje au
aspiratii antagonice care le declanseaza o viata launtrica intensa, de fiecare data sacrificiul de
sine, dictat de divinitate sau asumat sub forma unei eliberari din chingile destinului, apare ca
rezultat al exacerbarii unei patimi.
Diferenta intre aceste personaje se face tocmai la nivelul acestei patimi, personajele fiind
impatimite de fiecare data de o alta vointa. Daca in balada populara si teatrul poetic de idei al lui
Blaga, eroul este ,,pedepsit cu darul de a zamisli frumuseti”, acest dar presupunand o conditie
sine-qua-non, si anume jerfa suprema pentru creatie, pe care autorul si-o asuma in mod constient,
in ,,Moara cu noroc” si in ,,Ion” patimile nu sunt de natura spirituala, nu se situeaza in sfera
creatiei, care dainuie in timp, ci sunt de natura materiala: patima pentru inavutire, pentru bani
si patima pentru pamant.
Daca cei doi creatori, suflete sensibile de artisti, se jertfesc pentru a regenera arta si forta
divina printr-o constructie sacra ridicata in lumea profana, Ghita si Ion sunt personaje care se
jertfesc in numele materialitatii, iar prin moartea lor, scriitorii urmaresc reinstaurarea ordinii de
drept, aceasta avand un efect moralizator: cinstea, loialitatea, adevarul, legalitatea trebuie repuse
in drepturi.
Vorbind despre un cuplu, ar fi trebuit sa ne situam intr-o sfera tangentiala sentimentului
care sta la baza conturarii acesteia, adica iubirea, insa Ion si Ana sunt personaje care nu
ilustreaza dragostea, ci dorinta incomensurabila a eroului lui Rebreanu de a se razbuna pe
ereditate si pe cei care-l condamnau pentru precara sa stare materiala, patima sa oarba pentru
pamant.
În plan social cei doi se află în antiteză: Ana este fiica celui mai bogat om din sat,
iar Ion este un ţăran harnic, dar sărac, însă dornic de a obţine avere. Pentru Ion instinctul
posesiunii este puternic, setea de pământ îl stăpâneşte, între el şi pământ existând o legătură
organică, sugerată în secvenţa a doua din cap. II: ,,Glasul pământului pătrundea năvalnic în
sufletul flăcăului, ca o chemare, copleşindu-l... Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil.”
Statuturile psihologice ale celor doi sunt, de asemenea, antitetice: Ana e cea
manipulată, iar Ion manipulatorul. Din dorinţa de a-l putea forţa pe Vasile Baciu să i-o dea pe
Ana, dar şi pământurile, Ion urmează conştient un plan de seducere a Anei, în urma căruia fata
rămâne însărcinată. După ce Vasile Baciu află cine este tatăl copilului, Ana devine obiectul
răzbunării celor doi bărbaţi. Paralel cu evoluţia conflictului dintre cei doi bărbaţi, Ana devine
fascinată de moarte, găsind-o ca unică soluţie salvatoare.

Din perspectivă morală, cele două personaje sunt victimele unor destine imanente,
manipulaţi de două dorinţe diferite: Ion de dorinţa de a obţine pământ, iar Ana de dorinţa de a
obţine afecţiune. Ei sunt vinovaţi că încalcă legile nescrise conform cărora destinul nu poate fi
schimbat, individul nu îşi poate depăşi condiţia.
Actiunea cartii, structurata in doua parti cu titluri sugestive pentru evidentierea prioritarii
eroului (pamantul se situeaza inaintea iubirii), urmareste in planul narativ principal evolutia lui
Ion, marcata de un accentuat proces de dezumanizare, iar in plan secundar viata satului
transilvanean de la inceputul sec al XX-lea , la nivelul caruia se disting ,,intelighențele” satului,
dascalul Herdelea si preotul Belciug. Cele 13 capitole ale romanului, sase in prima parte, sapte in
a doua au si ele titluri sugestive, dintre ele distingandu-se ,,Inceputul” si ,,Sfarsitul” care
sugereaza destinul personajului principal marcat de doua etape desfasurate concomitent:
-o evolutie in plan material: dobandirea pamantului mult ravnit;
-o involutie in plan erotic care-i provoaca, prin incercarea sa de a depasi limitele impuse
de ordinea divina in casatorie, un sfarsit ce se situeaza sub amprenta tragicului.
De fapt, Ion, ,,o brută ingenuă”, asa cum spune N.Manolescu, este un personaj creat
dintr-un cumul de trasaturi antagonice: unele apar ca rezultat al stapanirii sale de un fel de
forțe demonice, celelalte sub influenta unor forțe angelice.
Destinul cuplului amintit este dictat de prima categorie de forte si va sta sub semnul
milei, al agresiunii perfide, al indiferentei si dezgustului, acestea fiind atitudinile lui Ion fata de
Ana, care nu reprezenta altceva decat solutia viabila pentru atingerea scopului sau.
Sfarsitul tragic al celor doi este anticipat inca de la inceputul romanului, relevante in
acest sens fiind doua scene: scena conflictului cu Vasile Baciu, cand Ion se hotaraste ,,sa fie cu
adevarat netrebnic” si cea a intalnirii personajului principal cu pamantul, o scena de insolita
religiozitate, eroul exclamand ca-ntr-o rugaciune ,,Cât pamant, Doamne!”, de aici reiesind
pasiunea sa ardenta pentru pamant. Aceasta ultima scena este singurul moment de inaltare
spirituală a eroului, aceasta bruta instinctuala aparand intr-o ipostaza romantica rezultata in urma
patrunderii navalnice in fiinta sa a glasului pamantului.
Inzestrat cu o „inteligență ascuțită, o cazuistică stransă, o viclenie procedurală si cu
deosebire, o voință imensă”, conform lui Eugen Lovinescu, Ion urmeaza tribulațiile mărunte
pentru a pune mâna pe pamanturile lui Baciu. Odata cu luarea acestei decizii, tanarul taran va
renunta pentru o perioada la glasul iubirii, adica la Florica, iar viata Anei isi va incepe parcursul
nefast. Ion este pus in situatia de a alege intre cele doua femei, iar decizia luata este
comunicata Floricai cu resemnarea sortii ostile, ceea ce sugereaza si chinul prin care avea sa
treaca Ana care este arma razbunarii lui Ion si motivul santajului prin care acesta obtine
pamantul: ,,Nu vezi tu cum e lumea azi, Florico?... Vai de sufletul meu… Crede-ma! In inima
mea doar tu ai ramas crăiasă…”
Pentru ca Ana sa-i devină sotie, Ion organizeaza impotriva ei o agresiune perfida, lăsând-
o insarcinata chiar in casa parintească, in timp ce V. Baciu dormea. Acesta avea sa afle mult mai
tarziu, abia dupa ce aflase tot satul, Ana devenind un fel de proscrisă pentru că nu respectase
traditia împământenită de veacuri in mentalitatea satului, referitoare la intemeierea unei familii,
primul pas in conturarea acesteia fiind casatoria, respectarea legilor divine.
De aceea Ana va trece prin calvarul existentei, de fată alungată din casa tatalui si de noră
nedorită in cea a lui Ion al Glanetașului, unde s-a lovit de ostilitatea Zenobiei, mama lui Ion.
 In urma medierii conflictului dintre erou si tatal fetei de catre preotul Belciug, Ion va
primi pamanturile lui V.Baciu, iar Ana, despre care eroul spunea la inceput ca este o partida
buna: ,,Las’ ca-i buna Anuta! Aș fi o nătăfleață să dau cu piciorul norocului…”, desi era urâțică,
devine o victimă a patimii sale.
G. Calinescu spunea despre personajul-victimă ca soarta sa este rea, dar nu cu mult mai
rea decat a celorlate femei care reprezentau in societatea taraneasca nu altceva decat ,,doua brate
de lucru, o zestre si o producatoare de copii.”
Astfel, dupa ce fusese batuta de sot si de tata si ramasese fara niciun suport moral,
simtindu-se dezorientata si respinsa de toti, Ana, femeie cu un caracter slab, se va sinucide, ea
fiind urmata curand in moarte si de copilul nevolnic ramas de pe urma ei.
Ana, desi ii era sotie, nu-i era si ibovnica sau iubita, lucru care reiese din doua scene
memorabile din care cititorul isi da seama ca pentru Ion sotia sa era o povara jalnica si
incomoda. Prima scena este prezentata in capitolul ,,Nunta” cand eroul este surprins intre cele
doua glasuri devenite voci interioare. Vocea iubirii il indemna sa fuga cu Florica:,,ce-ar fi oare
daca as lua pe Florica si am fugi amandoi in lume sa scap de uratenia asta”, iar vocea
pamantului, cea careia se supune, transformand viata Anei intr-un chin, ii poruncea sa se opuna
primeia: ,,si sa raman tot calic, pentru o muiere…”
Cea de-a doua scena relevanta in privinta atitudinii fata de Ana este cea a intalnirii cu
glia din postura de ,,stapan al tuturor pamanturilor”. In aceasta scena cele doua glasuri se
suprapun pentru ca pamantul este pasiunea, patima, iubirea sa: „vrea sa vada pamanturile”
si ,,sa le mangaie ca pe niste ibovnice”. Locul pe care se afla era ,,ca o fata frumoasa care si-ar
fi lepadat camasa, aratandu-si corpul gol, ispititor”, de aceea personajul se simte cuprins de
lutul negru ,,ca de bratele unei iubite patimase”, fata de care, ca in ritualurile pagane, Ion simte
o atractie nebanuita, diabolica, care-i va aduce moartea, pentru ca lutul dobandeste culoarea
mortii, a doliului, iar apoi ii prinde picioarele ,,ingreunându-le”. Gestul sau final, prin care ,,lipi
buzele cu voluptate de pamantul ud”, ii provoaca un ,,fior rece ametitor”, care nu este altul
decat cel al mortii.
Prin urmare, Ana nu reprezinta pentru sotul sau decat garantia pamanturilor, pamanturi
pentru care avea sa renunte la iubirea sa pentru Florica, act prin care se dovedeste principala
trasatura a personalitatii sale: setea pentru pamant.
Odata atins acest tel, Ion mai avea sa-si astampare o sete: recuperarea iubirii pierdute
prin indepartarea sa de Florica, acum maritata cu George Bulbuc, cel ce trebuia sa-i devina sot
Anei. De aceea râvnește la cea pe care o vedea ,,mai frumoasa ca oricand”, actiunea sa ducand
indubitabil la sfarsitul sau tragic.
Prinsi in flagrant de George, cei doi vor fi aspru pedepsiti: Ion va fi omorat cu sapa, iar
Florica, ramasa singura pentru ca sotul sau a fost arestat, va ajunge in chip ironic, ceea ce fusese
Ana candva: o proscrisă, societatea rurala nepermitand abaterile de la regulile scrise si nescrise.
Vinovat de dezintegrare morala si raspunzator pentru destinul nefast al Anei, dar si
al celorlalte doua personaje aflate in preajma sa, Ion este pedepsit crunt de autor, el ajungand sa
fie omorat cu unealta cu care se lucreaza pamantul si ingropat chiar in pamantul pe care l-a
ravnit cu atata darzenie, in curtea bisericii, tocmai pentru actul caritabil de a-l fi donat locasului
de cult.
,,Capodopera de o maretie linistita, solemna ca un fluviu american”, romanul Ion este o
veritabila fresca a vietii sociale rurale de la inceputul sec XX, la nivelul careia se disting trei
cupluri, unul prezentat sub forma unei ample personificari si care determina evolutia celorlalte
doua: in prim plan se distinge asa-zisul cuplu fomat de Ion si de glia ravnita, relatia sa de
dependenta fata de pamant dezvoltand relatii nefaste intre Ion si Ana, dar si intre Florica si
George, ale caror destine sunt conturate de obsesia tanarului din Pripas, obsesie de a ajunge
,,bocotan”.
Asadar, din vina pe care Ion si-a asumat-o, aceea de a trece peste glasul iubirii pentru a
asculta glasul malefic al pamantului, se declanseaza destinele tragice si dramatice ale celor aflati
in jurul sau: Florica, George si, in special, Ana.