5.

METODE VOLUMETRICE (TITRIMETRICE)

5.1. INTRODUCERE
Metodele volumetrice (titrimetrice) sunt metode oficiale în Farmacopeea Europeană și
sunt utilizate pentru controlul calității substanţelor farmaceutice active (API) și excipienților.
În metodele titrimetrice se măsoară volumul unui reactiv necesar pentru a reacționa cu
un analit. La soluția de analit sunt adăugate cu precizie volume de soluție de reactiv (titrant) de
concentrație cunoscută, până când reacția dintre reactiv și analit este completă. Titrantul este
adăugat manual dintr-o biuretă (vezi figura 5.1) sau cu un aparat automat de titrare, astfel încât
volumul de titrant este controlat în orice moment al titrării.
O reacție titrimetrică poate fi ilustrată prin următoarea ecuație:

x [Analit] + y [Titrant]  Produşi (5.1)

unde x și y reprezintă numărul de moli de analit respectiv titrant necesari pentru reacţia
de titrare. Titrarea este terminată atunci când tot analitul a reacționat și este transformat în
produs, adică s-a atins punctul de echivalență. Volumul de reactiv consumat este citit pe biuretă,
iar cantitatea de analit în soluția de probă poate fi calculată cunoscând valorile lui x și y.
Un astfel de calcul este prezentat în exemplul 5.1.
Pentru a face o titrare fezabilă trebuie îndeplinite o serie de cerințe, rezumate după cum
urmează:

Biuretă

Titrant

Soluţie de analit

Agitator magnetic

Figura 5.1 Biureta folosită la titrare

1
1. Reacția de titrare trebuie să fie bine definită, fără reacții secundare;
2. Reacția trebuie să fie completă (substanța analizată trebuie să fie transformată aproximativ
100% în produs);
3. Alte substanțe prezente în soluţie nu trebuie să reacționeze cu reactivul;
4. Viteza de reacție ar trebui să fie ridicată;
5. Trebuie să existe o metodă de a detecta cu exactitate punctul la echivalență;
6. Trebuie să fie cunoscută concentrația exactă de reactiv.
Prima condiţie subliniază faptul că, în reacțiile titrimetrice trebuie să știm cantitatea
exactă de titrant care reacționează cu fiecare mol de analit. Substanța analizată și reactivul
trebuie să reacționeze într-un mod bine definit, fără reacții secundare.

Exemplul 5.1. Calcularea concentrației de analit într-o metodă titrimetrică

O soluție de probă de H2S04 de concentrație necunoscută a fost titrată cu o soluție de

NaOH 1,056 M pentru a determina concentrația molară de H2SO4. 25.00 ml din soluția de probă a
fost titrată până la punctul de echivalență cu 23.55 ml de soluție de hidroxid de sodiu. H2SO4 și
NaOH reacționează conform ecuație chimice:

H2S04 + 2NaOH  SO4 2- + 2Na+ + 2H20

Numărul de moli de NaOH consumat se calculează după cum urmează:

nNa.OH = (23,55ml x 1,056M)/(I000ml/l) = 2,49 x 10-2 mol

Deoarece H2SO4 și NaOH reacţionează în raport molar 1:2, numărul de moli de H 2SO4 în
soluţia de probă este 1,24 x 10-2 mol, iar concentraţia molară a H2SO4 este:
CH2S04 = (1,24 x 10-2 mol x 1000ml)/(25,00ml) = 0,497 M

Criteriile 2 și 3 sunt deasemena foarte importante. Dacă reacția nu este cantitativă, sau
în cazul existenţei şi altor substanțe care consumă titrant, volumul de reactiv nu poate fi corelat cu
cantitatea de analit din soluția de probă.
Criteriul 4 nu este esențial, dar reprezintă un avantaj faptul că reacția dintre analit și
reactiv este rapidă, astfel încât titrarea să poată fi efectuată într-un timp scurt.
Criteriul 5 prevede că trebuie să existe o metodă pentru a detecta punctul de
echivalență, apoi și se citește volumul de titrant pentru calcularea concentrației de substanță
analizată. Aceste calcule presupun cunoașterea exacta a concentrației de titrant (criteriul 6).
Reacțiile utilizate în metodele titrimetrice pot fi de mai multe tipuri, iar în acest capitol,
sunt descrise următoarele tipuri:
• reacții acido-bazice (titrare acido-bazică);
• reacții de oxido-reducere ( titrare redox);
• reacții complexonometrice (titrare complexometrică);
2
 • reacții de precipitare (titrare prin precipitare).
Detectarea punctului de echivalenţă se poate face cu un indicator de culoare (prin
schimbarea culorii) și potentiometric, folosind aparate care pot sesiza modificarea unei însuşiri a
soluţiei la punctul de echivalenţă.
Punctul de echivalență este atins atunci când aproape tot analitul a fost transformat în
produs, având în vedere faptul că toate reacțiile folosite în titrimetrie sunt reacții de echilibru, ceea
ce înseamnă că ecuația (5.1), de fapt, ar trebui să fie scrisă astfel:

x [Analit] + y [Reactiv] ↔ Produşi (5.2)

Reacțiile de titrare selectate au echilibre complet deplasate spre dreapta. Titrarea se

oprește atunci când se atinge punctul final de titrare care trebuie să coincidă cu punctul de
echivalență. În capitolul 5.2 se discută despre modul ideal de detectare a punctului final al titrării
pentru a evita erorile.
Pentru ca rezultatul unei titrări să aibă o precizie mai mare este esențial să se cunoască
concentrația exactă de titrant. Acest lucru este determinat în prealabil, utilizând un standard
primar, adică un reactiv cu următoarele caracteristici:
• puritate chimică ridicată (99,95%);
• compoziție chimică bine definită (inclusiv cantitatea de apă de cristalizare);
• compoziție stabilă în timpul depozitării sau în contact cu aerul și lumina;
• bună solubilitate în solventul de titrare (apă sau solvent organic);
• volatilitate scăzută;
• greutate moleculară relativ ridicată;
• electrolit tare.
Aceste cerințe sunt îndeplinite de o varietate de substanţe, cum ar fi: HOOCC 6H4COOK
(ftalat acid de potasiu), Na2CO3 și K2Cr2O7. Soluțiile de titrare ale standardului primar pot fi
obţinute direct prin cântărirea corectă a standardelor și ulterior dizolvarea și diluarea până la un
anumit volum. Astfel de soluții vor avea o concentrație cunoscută cu exactitate, care în unele
cazuri este folosită direct pentru titrarea analitului. In alte cazuri nu este posibil să se folosească
un standard primar potrivit pentru titrarea directă, caz în care pentru titrare se foloseşte o soluţie
de titrant care este mai întâi standardizată cu o soluție de standard primar determinându-se astfel
concentrația exactă. În exemplul 5.2. este prezentată standardizarea soluției titrantului.

Exemplul 5.2. Standardizarea soluţiei de HCl cu carbonat de sodiu

O soluție de HCI cu concentrația aproximativ 0,1 M trebuie să fie standardizată pentru a
determina concentrația exactă de HCl. Ca standard primar este utilizat carbonatul de sodiu. O
cantitate de 0,1006 g de Na2CO3 (masa molară = 105.99 g/mol) se dizolvă în apă și se diluează
până la 20 ml. Această soluție a fost titrată cu 18,55 ml HCI 0,1 M din soluția care urmează să fie
standardizată. Reacția care are loc este:
2HCl + CO32-  2Cl- + H2CO3

Numărul de moli de standard primar în soluție (nPS), se calculează după cum urmează:
3
 nps = (0,I006 g)/(105,99 g/mol) = 9,492 x 10-4 mol

Deoarece standardul primar și HCI reacționează în raport molar de 1:2 cantitatea de HCl
adăugată a fost 1,898 x 10-3 mol. Molaritatea soluției de HCI (MHCl) se calculează după cum
urmează:
MHCl = (1,898 x 10-3 mol x 1000 ml/I)/(18,35 ml) = 0,1023 M

Biuretă
Voltmetru

Electrod de referinţă Electrod indicator

Agitator magnetic

Figura 5.2 Detecţia potențiometrică a punctului la echivalenţă

Punctul la echivalenţă al unei titrări poate fi determinat cu ajutorul unui indicator, care se
adaugă la soluția de analit. Indicatorul are o proprietate (de obicei, de culoare), care se schimbă
brusc în apropierea punctului la echivalenţă. Schimbarea este cauzată de exces de titrant sau
consumarea completă a analitului. Indicatorii de culoare sunt mult folosiţi în acest sens, având
avantajul că sunt mai putin costisitori și ușor de utilizat, comportamentul lor este discutat în
subcapitolul referitor la titrarea acido-bazică și titrarea redox. Titrarea potențiometrică este o
alternativă la indicatorii de culoare pentru detectarea punctului final. Avantajul potențiometriei este
faptul că tehnica permite automatizarea și, uneori, permite detectarea unor puncte la echivalenţă
mai puţin evidente. Principiul detectării este prezentat în figura 5.2.
Pentru detecţia potențiometrică a punctului la echivalenţă se foloseşte un sistem cu doi
electrozi plasat în soluția de titrare, legaţi la un voltmetru. Un electrod funcționează ca electrod
indicator, având un potențial care se modifică în funcție de variaţiile concentratiei analitului. Cel
de-al doilea electrod se numește electrod de referință, iar potențialul acestui nu se schimbă în
timpul titrării. Voltmetrul măsoară diferența dintre potențialul electrodului indicator și electrodului
de referință. Acest potențial este reprezentat grafic în funcție de volumul de titrant adăugat,
obţinându-se curba de titrare utilizată pentru a determina punctul final al titrării.
Pentru detecția potentiometrică sunt utilizaţi mai mulți electrozi. Principiile de funcţionare
al electrodului argint-clorură de argint, electrodului de calomel, electrodului de sticla, electrodului
4
de sticlă combinat și electrodului de platină sunt prezentate pe scurt. Electrodul de argint-clorură
de argint și electrodul de calomel functionează ca electrozi de referință. Primul este schematizat
în figura 5.3.

Fir de argint

Soluţie saturată de
KCl şi AgCl

KCl şi AgCl solid

Sticlă poroasă

Figura 5.3 Electrodul argint-clorură de argint

Electrodul este format dintr-un tub umplut cu o soluție saturată de KCl și AgCl având o
sârmă de argint plasată în soluție. În partea de jos a tubului este un dop de sticlă poroasă, astfel
încât electrodul are contact electric cu soluția de titrare. Reacția electrodului poate fi descrisă de
următoarea ecuație:

AgCl(s) + e- ↔ Ag(s) + Cl-

Potențialul de reducere standard (E0) al electrodului este 0,199 V.

Electrodul de calomel este o alternativă la electrodul de argint-clorură de argint.
Electrodul de calomel este, de asemenea, un electrod de referință, unde Hg / Hg 2Cl2 inlocuieste
Ag / AgCl. Reacția este:

Hg2Cl2(s) + 2e-↔ 2Hg (l) + 2Cl-

Potențialul de reducere standardu (E0) al electrodului este de 0,244 V.

Dintre electrozii indicatori, electrodul de sticla este foarte important deoarece este folosit
pentru măsurarea pH-ului în timpul titrării. În figura 5.4.este prezentată o celulă potenţiometrică
formată dintr-un electrod de sticlă și un electrod de referință.

5
 Voltmetru

Electrod de
Fir de argint
referinţă

Soluţia Membrana HCl sat. cu AgCl

de probă de sticlă

Figura 5.4 Principiul măsurătorilor de pH cu un electrod de sticlă și un electrod de

referință

Electrodul de sticlă constă dintr-o membrană de sticlă sensibilă la pH, sub forma unui
balon, în partea de jos a electrodului. În interiorul acestei bule, există o soluție de HCl saturată cu
clorură de argint. Această soluție este în contact cu un fir de argint conectat la un voltmetru, care
acționează ca un electrod de argint-clorură de argint. În soluţia de analizat se găseşte şi un
electrod de referință, care poate fi un electrod de argint-clorură de argint sau un electrod de
calomel. O astfel de celulă potenţiometrică poate servi pentru determinarea ionilor de H +,
deoarece membrana de sticlă sensibilă la pH formează sarcini negative pe suprafaţă, numărul de
sarcini negative crescând odată cu scăderea concentrației H+. Numărul de sarcini negative din
interiorul membranei de sticlă este constant, în timp ce la exterior variază cu pH-ul soluției. Există
o diferență de sarcină pentru membrana, iar aceasta se măsoară cu ajutorul a doi electrozi de
argint conectaţi la un voltmetrul. De obicei electrodul de sticlă și electrodul de referință sunt
combinaţi într-o singură celulă, numită electrod de sticlă combinat. Cu toate acestea este
important de precizat că electrodul de sticlă combinat este totuşi format din doi electrozi de
referință, așa cum s-a menționat mai sus.
În unele tipuri de titrare (titrarea redox), este necesar să se utilizeze un electrod de
platină, împreună cu un electrodul de referință. Fiecare dintre acestea conţine un fir de platină,
inert chimic, care acționează ca un conductor electric. În comparație cu detecţia punctului la
echivalenţă cu indicatorii de culoare se poate afirma că detecţia potențiometrică cu acest tip de
electrod are un răspuns ușor mai lent. De multe ori există o mică întârziere de la adăugarea de
titrant până când se citește un semnal stabil pe voltmetru. În mod practic titrarea poate fi rapidă
până cu aproximativ 1 ml înainte de echivalenţă, după care se adaugă titrant încet, astfel încât să
se realizează un echilibrul între fiecare adăugare de titrant și citirea la voltmetru.

6
 5.2. VOLUMETRIA PRIN REACŢII ACIDO-BAZICE

Titrările acido-bazice se bazează pe reacțiile cu schimb de protoni și sunt utilizate pentru

titrarea soluțiilor analiților bazici sau acizi cu concentrații necunoscute. Acizii tari şi bazele tari
sunt disociate în întregime în apă, iar reacția de titrare poate fi scrisă:

H3O- + OH-  2H2O

Dacă se măsoară pH-ul soluției în mai multe momente ale titrării unui acid tare cu o bază
tare se obține o curbă de titrare, așa cum se arată în figura 5.5.
După cum se poate observa în soluția de probă pH-ul este foarte scăzut la începerea
titrării (pH  0), crescând ușor odată cu adăugarea treptată de bază tare. Chiar înainte de punctul
de echivalență pH-ul începe să se schimbe brusc, iar dacă se continuă titrarea după punctul de
echivalență, nivelul curbei indică valori ridicate ale pH-ului. Punctul de echivalență este cel mai
abrupt punct al curbei. Acesta este punctul cu panta maximă, fiind un punct de inflexiune.

Punctul la
echivalenţă
Viraj de culoare
fenolftaleină

Viraj de culoare
metilorange

Volumul de NaOH 1,0 M (titrant)

Figura 5.5 Curba de titrare a 25 ml HCl 1,0 M cu NaOH 1,0 M

Pentru a detecta vizual punctul final al titrării de obicei se adaugă în soluția de probă un
indicator de culoare. Indicatorii de culoare folosiţi în titrările acido-bazice sunt substanțe acide sau
bazice care își schimbă culoarea în funcţie de forma acidă respectiv bazică a indicatorului. Un
exemplu de indicator acido-bazic este fenolftaleina (PP), al cărei echilibru chimic este prezentat în
figura 5.6.
7
 Fenolftaleina are o valoare pKa de 9,4. Aceasta înseamnă că, la pH=9,4, 50% din
indicator este sub formă de acid și 50% sub formă de bază, indicatorul fiind colorat în roșu. La
pH=8,4 numai 10% este sub formă de bază, iar culoarea roșie este foarte slabă, în timp ce la
pH=10,4, 90% este sub formă de bază și culoarea roșie este foarte puternică. În practică,
schimbarea culorii de PP se observă în mod clar între pH 8,4 și 10,4.
Se observă din curba de titrare prezentată în figura 5.5 că pH-ul creşte foarte repede de
la valoarea 4 până la valoarea 12 la punctul de echivalență. Dacă la soluția de probă se adaugă
PP, culoarea se schimbă de la incolor la roșu, la punctul de echivalență. Această schimbare de
culoare indică punctul la echivalenţă şi, prin urmare, sfârşitul titrării.

Figura 5.6 Formula structurală a fenolftaleinei şi modificarea responsabilă de schimbarea culorii

În general, intervalul util pentru indicatorii de culoare este de o unitate de pH pentru

ambele valori ale pKa. Există o varietate de indicatori acido - bazici, care asigură o schimbare a
culorii potrivite pentru detectarea punctului final într-o titrare acido-bazică. În tabelul 5.1 sunt
prezentate câteva exemple.

Tabelul 5.1 Indicatori de culoare folosiţi în titrările acido-bazice

Indicator pKa Interval de Culoare

viraj acid bază
pH
Metilorange 3,5 2,5 – 4,7 roşu galben
Albastru de bromfenol 4,0 3,0 – 5,0 galben violet
Roşu de metil 5,1 4,1 – 6,1 roşu galben
Albastru de clorfenol 6,0 5,0 – 7,0 galben roşu
Roşu de crezol 8,3 5,3 – 9,3 galben roşu
Fenolftaleină 9,4 8,4 – 10,4 incolor roşu

Creșterea rapidă a pH-ului la punctul de echivalență determină folosirea și a altor

indicatori acido-bazici, cu alte valori pKa. Un exemplu este metilorange (MO), care are un pKa =
3,5.

8
 Dacă se titreaza un acid slab cu o bază tare, creșterea pH-ului la punctul de echivalență
este mai puțin pronunțată. Acest lucru reiese din figura 5.7 unde se titrează 25 ml acid
acetilsalicilic 1,0 M cu NaOH 1,0 M.

Punctul la
echivalenţă

Viraj de culoare
fenolftaleină

Viraj de culoare
metilorange

Volumul de NaOH 1,0 M (titrant)

Figura 5.7 Curba de titrare a 25 ml soluţie acid acetilsalicilic 1,0 M cu NaOH 1,0 M

În acest caz, PP poate fi utilizat în continuare ca indicator de culoare, deoarece intervalul

său de viraj al culorii cuprinde punctul de inflexiune al curbei de titrare. Metiloranj (MO) nu poate fi
folosit pentru a detecta punctul final în acest caz, deoarece punctul de inflexiune este în afara
intervalului de schimbare a culorii. În general, pentru acizii și bazele slabe, variațiile de pH la
punctul de echivalență sunt mai puțin pronunţate, așa cum se arată în figura 5.8.

Acid tare

Volumul de NaOH 1,0 M (titrant)

9
 Figura 5.8 Curbele de titrare a 50 ml 0,1 M soluţii de acizi, având diferite valori pKa cu
NaOH 0,1 M

În consecință este dificil de a detecta punctul final de titrare prin utilizarea unor indicatori
de culoare. Ca o regulă empirică acizii cu pK a > 6.0 si bazele cu pK a< 8.0 nu pot fi titrați folosind
indicatori de culoare pentru detectarea punctului final.
Medicamentele cu funcţie acidă sunt titrate cu titranți bazici, de obicei cu soluții de
hidroxid de sodiu. Hidroxidul de sodiu nu este o substanţă etalon primar de aceea soluțiile de
NaOH trebuie să fie standardizate în prealabil. În conformitate cu Pharmacopeia Europeană (Ph
Eur.) soluțiile de hidroxid de sodiu sunt standardizate prin titrare cu soluții de HCl. Însă nici HCl nu
este un etalon primar și trebuie standardizat cu Na2CO3. În mod alternativ, soluțiile de hidroxid de
sodiu pot fi standardizate prin titrare directă cu ftalat acid de potasiu. Pentru titrarea substanţelor
farmaceutice este utilizat ca titrant o soluție de acid clorhidric. Potrivit Ph.Fur., soluțiile de HCl
sunt standardizate cu carbonat de sodiu, așa cum se arată în exemplul 5.2.
Titrările acido-bazice sunt folosite cu succes în medii apoase, atunci când acidul sau
baza titrată nu este prea slabă. În practică, acest lucru înseamnă că pKa pentru acizi nu trebuie să
fie mai mare decât 6,0 şi similar pentru baze, pKa nu trebuie să fie mai mare decât 8,0, atunci
când se utilizează indicatori de culoare pentru detectarea punctului final.
Cu detecţia potențiometrică a punctului la echivalenţă se pot titra în mediu apos acizi cu
valori pKa de până la 8,0 și baze cu pKa valori până la 6.0. În cazul în care se titrează acizi sau
baze chiar mai slabe într-un mediu apos, apa care poate acționa atât ca o bază slabă cât și ca
acid slab, ar putea concura pentru titrant. Apa este protonată conform următoarei reacții:
 

H2O + H+ → H3O+
și poate concura la titrarea unei baze slabe:

RNH2 + H+ → RH3+
Apa este deprotonată prin următoarea reacție:

H2O + B → OH- + BH+

și poate concura în titrarea unui acid slab:

RCOOH + B → RCOO- + BH+

Titrarea acizilor si bazelor slabe trebuie să aibă loc într-un alt solvent decât apa și, de
preferință, în solvenți care sporesc caracterul acid sau bazic al acestora. Pentru bazele slabe, aşa
cum sunt multe dintre medicamente, se obișnuiește să se efectueze titrarea în acid acetic
anhidru, în loc de apă. Acidul acetic anhidru este un acceptor de protoni foarte slab iar bazele
slabe sunt acceptori puternici de protoni. De aceea, acidul acetic anhidru nu concurează cu
bazele slabe. Doar acizii foarte puternici sunt capabili să protoneze acidul acetic anhidru, conform
următorului echilibru:

10
 CH3COOH + HA ↔ CH3COOH+2 + A-
Unul dintre cei mai folosiţi acizi este acidul percloric, mai puternic decât acidul acetic
anhidru (şi mai puternic decât HCl) și de obicei pentru titrarea bazelor slabe se foloseşte o soluţie
de acid percloric dizolvat în acid acetic anhidru. Bazele slabe (B) se titrează conform următoarei
reacții:

B + CH3COOH2+ → BH+ + CH3COOH

Substanțele care trebuie titrate sunt adesea dizolvate în acid acetic anhidru, dioxan sau
alți solvenți organici care sunt solubili în acid acetic anhidru. Este important ca în soluție să nu fie
prezentă nici o urmă de apă. Adăugarea de anhidridă acetică, care hidrolizează în acid acetic,
îndepărtează apa reziduală după următoarea reacție:

(CH3CO)2O + H2O → 2CH3COOH

Punctul final este determinat prin adăugarea unui indicator de culoare, folosiţi frecvent
sunt roșu de crezol, roșu de metil și cristal violet, folosiţi şi în titrarea apoasă, dar schimbarea de
culoare pentru același indicator în apă și acid acetic anhidru este diferită, deoarece acestea au
valori diferite ale pKa în apă respectiv acid acetic anhidru. Indicatorii folosiţi pentru titrarea
neapoasă trebuie dizolvați într-un solvent organic adecvat, şi nu în apă.
Detectarea potențiometrică a punctului la echivalenţă este de preferat să se facă cu
ajutorul indicatorilor de culoare. Într-un mediu neapos, ca electrod indicator este utilizat un
electrod de sticlă, în timp ce electrodul de referință este un fir de argint acoperit cu AgCl. Motivul
pentru care nu pot fi folosiţi electrozii de argint-clorură de argint, de calomel sau electrozii din
sticlă combinaţi, este faptul că aceştia dezalcalinizează cantități mici de ioni de clor și apă,
afectând titrarea în mediu neapos.
Pentru compușii farmaceutici slab bazici sub formă de sare (care acționează ca compuși
acizi), titrarea în mediu anhidru cu acid percloric în acid acetic anhidru este utilizată pentru a
determina cantitatea de ioni, care sunt contraioni ai analitului, deoarece acidul acetic protonat
reacționează cu ionii încărcați negativ. Titrarea în astfel de cazuri, se realizaeză în mod indirect şi
se bazează pe echilibrul stoechiometric, oferind o măsură exactă a purităţii substanței analizate.
Astfel de titrari de contraioni funcționează bine pentru ioni cum ar fi tartrați, acetați,
fosfați și sulfați. Când analitul este un clorhidrat sau bromhidrat, acidul acetic anhidru protonat nu
reacționează cu ionii încărcați negativ. În aceste cazuri, titrarea se face cu acid percloric dizolvat
în acid formic, conform următoarei reacții:

Cl- + HCOOH2+ → HCl + HCOOH

Spre deosebire de titrarea apoasă, titrarea neapoasă este în mod semnificativ

dependentă de temperatură. Acest lucru se datorează faptului că solvenții organici au un
coeficient volumetric de dilatare termică semnificativ mai mare decât apa. În mod practic acest
lucru înseamnă că este important să se măsoare temperatura atunci când titrantul este
standardizat (t1) și atunci când se efectuează titrarea (t2). În cazul în care temperaturile sunt
11
diferite, trebuie să se facă o corecție a volumului de titrant (V) aplicându-se următoarea formulă
pentru calcul:
Volumul de titrare (Vk ) dacă se utilizează acid percloric 0,1 M dizolvat în acid acetic
anhidru:
Vk = V [1 + (t1 - t2) x 0,0011]

Exemplul 5.3 prezintă un model de corecție a volumului prin titrare cu acid percloric 0,1
M în acid acetic anhidru.

Exemplul 5.3. Corecția de volumului la titrarea cu acid percloric 0,1 M în acid acetic
anhidru

Standardizarea titrantului a fost efectuată la 20 °C. Titrarea a fost realizată la 25 °C, una
dintre titrări consumând 15,45 ml titrant. Deoarece temperaturile diferă, volumul de titrant trebuie
corectat:

Vk= 15,45 ml x [1+(20 - 25) x 0,0011] = 15,35 ml

Din cauza creșterii temperaturii, volumul de titrant este modificat cu:

[(15,45-15,35) /I5.35] x 100% = 0,52%.

Aceasta este o diferență semnificativă și subliniază importanța efectuării corecției de

volumul

Acidul percloric în acid acetic anhidru trebuie standardizat înainte de a putea fi folosit ca
titrant. Potrivit Ph.Eur. acest lucru se face prin titrarea unei cantități cunoscute de ftalat acid de
potasiu conform următoarei reacții:

HCOOOCC6H4COO- + CH3COOH2+ → HOOCC6H4COOH + CH3COOH

5.2.1. Exemple de dozări acido-bazice

5.2.1.1. Dozarea medicamentelor analgezice antiinflamatoare cu structură

nesteroidiană
Medicamentele analgezice-antiinflamatoare cu structură nesteroidiană funcţionează ca
acizi slabi monoprotici (Ka = 10-3 – 10-5), se pot doza prin titrare directă cu soluţii volumetrice de
baze tari, după solubilizare în solvenţi organici sau amestecuri solvenţi-apă.

Substanţa Acţiune Condiţii experimentale

Acid mefenamic Analgezic-antiinflamator - soluţie volumetrică de NaOH 0,1 M

12
 nesteroidian - solvent: etanol neutralizat la roşu de
fenol

- indicator: roşu de fenol

Fenilbutazona Analgezic-antiinflamator - soluţie volumetrică de NaOH 0,1 M

nesteroidian
- solvent: acetonă

- indicator: albastru de bromtimol

Ibuprofen Analgezic-antiinflamator - soluţie volumetrică de NaOH 0,1 M

nesteroidian
- solvent: metanol

- indicator: fenolftaleina

Indometacin Analgezic-antiinflamator - soluţie volumetrică de NaOH 0,1 M

nesteroidian
- solvent: acetonă

- indicator: fenolftaleina

5.2.1.2. Dozarea sulfamidelor

Sulfamidele sunt amfoliţi acido-bazici cu funcţia acidă mai puternică decât cea bazică. În
general constantele de aciditate au valori cuprinse între 10-3 - 10-8.

Cele cu Ka mare se titrează directă cu soluţie volumetrică de NaOH 0,1 M.

13
 Celelalte se titrează prin diferenţă: proba se tratează cu exces de soluţie volumetrică de
NaOH 0,1 M după care se titrează excesul cu soluţie volumetrică de HCl 0,1 M.

Substanţa Acţiune Condiţii experimentale

Bumetanid diuretic - soluţie volumetrică de NaOH 0,1 M

- solvent: etanol neutralizat la roşu de

fenol

- indicator: roşu de fenol

Clorpropamid antidiabetic - soluţie volumetrică de NaOH 0,1 M

- solvent: etanol-apă

- indicator: fenolftaleină

Furosemid diuretic - soluţie volumetrică de NaOH 0,1 M

- solvent: DMF

- indicator: albastru de bromtimol

Sulfinpirazona antiinflamator - soluţie volumetrică de NaOH 0,1 M

antitrombotic - solvent: acetonă

- indicator: fenolftaleina

14
 5.2.2. Titrări în solvenţi anhidri (neapoşi)

5.2.2.1. Dozarea bazelor organice

Numeroase substanţe farmaceutice sunt baze organice slabe, greu solubile în apă. Se
titrează în mediu anhidru prin procedee directe (după dizolvare în acid acetic anhidru) cu o soluţie
volumetrică de acid percloric 0,1 M în acid acetic anhidru.

Clase de medicamente:

- Analgezice opioide, antipsihotice, antihistaminice, antifungice, alte baze organice.

Substanţa Acţiune Condiţii experimentale

Fentanil Analgezic-opioid - soluţie volumetrică de HClO4 0,1 M

- solvent: acid acetic anh.

- indicator: cristal violet

Bromperidol antipsihotic - soluţie volumetrică de HClO4 0,1 M

- solvent: acid acetic anh.

- indicator: a-naftolbenzeină

Clotrimazol antifungic - soluţie volumetrică de HClO4 0,1 M

- solvent: acid acetic anh.

- indicator: a-naftolbenzeină

Diazepam anxiolitic - soluţie volumetrică de HClO4 0,1 M

tranchilizant - solvent: acid acetic anh.

15
 - indicator: albastru de timol

5.2.2.2. Dozarea halogenohidraţilor de baze organice

Titrarea directă a clorhidraţilor bazelor organice înregistrează erori. De aceea se preferă
o titrare indirectă în prezenţa acetatului de mercur în mediu de acid acetic (Metoda Pifer -
Wollish). Pentru dozare se foloseşte o soluţie volumetrică de acid percloric 0,1 M în prezenţa
cristal violetului ca indicator.

Exemple:

- Analgezice opioide: clorhidrat de metadonă, clorhidrat de morfină, clorhidrat de petidină

- Anestezice locale: clorhidrat de cocaină, clorhidrat de lidocaină, clorhidrat de tetracaină
- Antidepresive: clorhidrat de imipramină
- Antispastice: clorhidrat de papaverină
- Antiastmatice: clorhidrat de efedrină

5.3. VOLUMETRIA PRIN REACŢII DE OXIDO-REDUCERE

Acest tip de titrare are la bază reacții cu transfer electroni, numite reacții redox. O titrare
redox poate fi ilustrată prin următoarea ecuație:

Ox1 +Red2 →Red1 + Ox2 (5.3)

în care indicele 1 se referă la substanța care urmează să fie titrată și 2 se referă la

titrant.

Potențialul de reducere a unei substanțe date este o expresie a măsurii în care

substanța poate accepta electroni. O valoare pozitivă ridicată a potențialul de reducere indică:
• substanța este ușor redusă;
• substanța este un agent oxidant puternic;
• substanța acceptă cu ușurință electroni de la alte substanțe cu potențial de reducere
mai mic.
O substanță cu un potențial de reducere mai mare oxidează un compus cu un potențial
de reducere mai mic. O caracteristică generală pentru aceste titrări este aceea că prezintă o
16
constanta de echilibru mare, ceea ce înseamnă că reacția este completă. În titrarea redox
diferența (∆E) între potențialele de reducere a două substanțe determină constanta de echilibrul:

∆E = E0T – E0A (5.4)

unde E0T este potențialul de reducere al titrantului și E0A este potențialul de reducere al
analitului. ∆E se numește potențial de reacție, în practică valoarea sa nu ar trebui să fie mai mică
de 0,1 - 0,2 V. De-a lungul titrarii, modificările de potențial se fac treptat, odată cu adaosul de
titrant, iar la punctul de echivalență potențialul crește sau scade brusc în funcție de titrantul
adăugat. Un exemplu este titrarea ionului de fier (II) (Fe 2+) cu ceriu (IV) (Ce4+), care reacționează
conform următoarei ecuații:

Fe2+ + Ce4+ → Fe3+ + Ce3+

La titrarea fier (II) cu ceriu (IV) potențialul celulei se modificări brusc la punctul de
echivalență, deoarece diferența dintre potențialele de reducere ale Fe2+ şi Ce4+ este mare.
Detectarea punctului final în titrarilor redox poate fi realizată fie cu indicatori de culoare sau
potentiometric. Indicatorii de culoare sunt compuși care sunt redusi sau oxidati, în funcție de
potențial și care își schimbă culoarea odată cu trecerea din forma oxidata la forma redusă sau
invers. Indicatorii de culoare ar trebui să fie selectati astfel încât schimbarea de culoare să fie în
zona în care apar modificări ale potențialului celulei, atunci când titrarea a ajuns la punctul de
echivalență. Ca şi la titrarea acido-bazică, este important ca indicatorul să se adauge în cantități
atât de mici încât să nu intervină semnificativ în transferul de electroni. Pentru utilizarea
indicatorilor de culoare este necesar ca modificările de potențial să fie de cel puțin 0,1 V la
punctul de echivalență, pentru o detectare clară a sfârşitului titrării. În alte cazuri poate fi folosită
detectarea potențiometrică a punctului la echivalenţă utilizând un electrod de platină ca electrod
indicator și electrodul argint-clorură de argint sau de calomel ca electrod de referință.

Metodele redoxometrice se împart funcţie de soluţia volumetrică (titrată) utilizată în:

permanganometrie, iodometrie, bromo-bromatometrie, iodometrie, dicromatometrie, cerimetrie,
nitritometrie etc.

5.3.1. Permanganatometria
Foloseşte capacitatea oxidantă a ionului MnO4 care se manifestă atât în mediu acid cât
şi neutru sau alcalin, puterea oxidantă a ionului MnO4- scade odată cu scăderea concentraţiei
ionilor H3O+ din soluţie.

Astfel în mediu puternic acid sistemul redox este:

MnO4- + 8H+ + 5 e- ↔ Mn2+ + 4H2O

a) Dozarea peroxidului de hidrogen

Ionul O22- funcţionează atât ca oxidant cât şi ca reducător:
17
 5H2O2 +2KMnO4 + 3H2SO4 →2Mn SO4 +K2SO4 +5O2 +8H2O

Excesul de KMnO4 după echivalenţă colorează soluţia în roz.

b) Dozarea azotitului de sodiu

Se realizează printr-o metodă indirectă deoarece azotiţii sunt instabili în mediu puternic
acid.

De aceea soluţia de azotit alcalin se tratează cu un exces de soluţie titrată de KMnO 4 şi

H2SO4. În soluţia rezultată se adaugă KI şi se titrează iodul format cu o soluţie de tiosulfat de Na
în prezenţa amidonului până la decolorare.

5HNO2 + 2KMnO4 + 3H2SO4 → 5HNO3 + 2MnSO4 + K2SO4 +3H2O

2KMnO4 + 10KI +8H2SO4→ 5I2 +2MnSO4 +6K2SO4 +8H2O

I2 + 2Na2S2O3 → 2NaI + Na2S4O6

5.3.2. Iodometria
Utilizează ca agent oxidant iodul elementar:

I2 + 2e- ↔ 2I-

Deoarece iodul nu este solubil în apă, se dizolvă într-o soluţie de KI când se formează
complexul:

I2 + KI → K[I3]

Dozările iodometrice se pot executa prin:

- metode directe pentru substanţele cu caracter reducător folosind o soluţie titrată de I2 ;

- metode indirecte pentru substanţele cu caracter oxidant care eliberează I 2 din KI

folosind apoi o soluţie titrată de tiosulfat de Na.

Dozarea medicamentelor cu caracter reducător:

a) Dozarea acidului ascorbic

Soluţia de I2 oxidează acidul ascorbic la acid dehidroascorbic, în prezenţa amidonului ca

indicator. Excesul de iod de după echivalenţă colorează soluţia în albastru.

18
 O=C O=C

C-OH C=O
O O
C-OH + I2 C=O + 2HI

H-C H-C

HO-C-H HO-C-H

CH2 OH CH2 OH

b) Dozarea fenazonei

Dozarea se execută în mediu slab bazic creat de acetatul de Na.

H3 C H3 C I
I2 + CH3 COONa
+ NaI + CH 3 COOH
N N
H3 C N O H3 C N O

C6 H5 C6 H5

Dozarea medicamentelor cu caracter oxidant.

c) Dozarea cloraminei B
În mediu acid cloramina se descompune cu formare de acid hipocloros care oxidează
anionul I la I elementar.
-

+ H2 O
+ NaClO
Na +
..
SO 2 -N-Cl SO 2 -NH2

Iodul rezultat se retitrează cu o soluţie de tiosulfat de Na în prezenţa amidonului până la

decolorare.

NaClO+ HCl→ HClO+ NaCl

HClO+2 HI → I 2 +HCl+ H 2 O

I 2 +2 Na 2 S2 O 3 →2 NaI +Na 2 S 4 O 6
5.3.3. Bromo-bromatometria
Bromo-bromatometria este metoda de analiză în care oxidantul este bromul molecular
rezultat din reacţia bromatului cu bromura de potasiu în mediu acid.

BrO3- + 5Br- + 6H+ ↔ 3Br2 + 3H2O

Br2 + 2e- ↔ 2Br-

În bromatometrie, oxidantul este bromatul alcalin în mediu acid:

BrO3-+ 6e- + 6H+ ↔ Br- + 3H2O

19
 Soluţia titrată utilizată în ambele cazuri este bromatul de K 0,1 N.

a) Dozarea salicilamidei

Salicilamida formează cu Br2 eliberat de sistemul bromat/bromură în mediu acid 3,5

dibrom salicilamida. Se lucrează cu un exces de soluţie bromură/ bromat, iar bromul în exces
este titrat iodometric.

CONH2 CONH2
OH OH
+ 2 Br 2 + 2HBr
Br Br

Br2 + 2 KI→I2 + 2KBr

I2 + 2Na2S2O3 → 2NaI + Na2S4O6

b) Dozarea timolului
Timolul formează cu bromul elementar în mediu acid derivatul dibromurat

CH3 CH3
Br Br
+ 2Br2
+ 2HBr

OH OH
CH3 -CH-CH3 CH3 -CH-CH3

5.4. VOLUMETRIA PRIN REACŢIA DE COMPLEXARE (COMPLEXONOMETRIA)

Complexonometria cuprinde metode ce au la bază reacţii cu formare de combinaţii

chelate ale cationilor polivalenţi cu acizii aminopolicarboxilici (complexonele).

Cel mai utilizat complexon este EDTA-Na, complexon III, sarea de sodiu a acidului
etilendiaminotetraacetic.

CH2 COONa CH2 COO

+ H
N N
CH2 CH2 COOH CH2 CH2 COO
H2 O H
+ 2 Na +
CH2 CH2 COONa CH2 CH2 COO
+ H
N N
CH2 COOH CH2 COO
H

20
 În controlul medicamentului este mult utilizată dozarea unor medicamente anorganice:
clorura de Ca, azotatul bazic de Bi, sulfatul de Al, clorura de Mg. De asemenea pot fi dozate şi
medicamente de natură organică ce conţin cationi de Bi3+, Ca2+, Mg2+, ex.: salicilat bazic de Bi,
gluconat de Ca, citrat de Mg, etc.

Complexonometria poate fi aplicată şi la dozarea altor medicamente organice prin

metode indirecte. Astfel medicamentul este pus să reacţioneze cu o soluţie titrată de sare a unui
cation polivalent, luat în exces şi se retitrează excesul de reactiv complexonometric.

a) Dozarea sărurilor de magneziu

Se bazează pe faptul că Mg2+ formează cu indicatorul negru eriocrom T un complex mai
puţin stabil dacât complexonatul de Mg.

Mg2+ + HIn2- + NH3 ↔[MgIn]- +NH4+

ro șu

ionul Mg2+ formează cu soluţia titrată de complexon III un complex incolor:

Mg2+ + HY3- + NH3 ↔[MgY]2- +NH4+

incolor

La punctul de echivalență ( p.e.) complexonul III deplasează cationul Mg2+ din complexul
său cu indicatorul cu punerea în libertate a indicatorului, soluţia devenind albastră:

[MgIn]- + HY3- ↔[MgY]2- + HIn2-

roşu incolor albastru

Exemple de compuşi cu Mg:

- Carbonat bazic de magneziu (antiacid, laxativ)

- Clorură de magneziu hexahidrat (laxativ, ingredient în soluţii pentru dializă)
- Hidroxid de magneziu (antiacid, laxativ osmotic)
- Oxidul de magneziu (antiacid, laxativ osmotic, tratamentul deficitului electrolitic)
- Sulfatul de magneziu (anticonvulsivant, laxativ osmotic, tratamentul deficitului electrolitic)
- Trisilicatul de magneziu (antiacid)

b) Dozarea sărurilor de calciu

Ionul Ca2+ formează cu indicatorul negru erio T un complex mai puţin stabil decât
complexonatul de Ca. Cu toate acestea virajul indicatorului nu este net şi se preferă titrarea prin
substituţie. Pentru aceasta proba se tratează cu o soluţie titrată de complexonat de Mg când au
loc reacţile:

[MgY]2- + Ca2+ ↔ Mg2+ + [CaY]2-

21
 Ionii de Mg2+ rezultaţi se titrează cu o soluţie titrată de complexon III

Mg2+ + HIn2- + NH3 ↔ [MgIn]- + NH4+

La p.e.:

[MgIn]- + HY3- ↔ [MgY]2- + HIn2-

albastru

- Titrare directă cu Na2EDTA la pH 12 în prezenţa murexidului (roz-albastru) sau în prezenţa acid

calcon-carboxilic (violet-albastru)

Exemple:

- Carbonat de calciu (antiacid, supliment de calciu)

- Clorura de calciu dihidrat sau hexahidrat (electrolit de substituţie)
- Folinat de calciu (antidot al antagoniştilor acidului folic)
- Glicerofosfat de calciu (sursă de calciu şi fosfor, tonic)
- Gluconat de calciu, lactat de calciu (înlocuitor de calciu)
- Sulfat de calciu (adjuvant)

c) Dozarea sărurilor de bismut

Bi3+ formează cu indicatorul violet de pirocatechină un complex colorat în albastru:

Bi3+ + H3In- ↔ [BiIn]- + 3H+

albastru

Prin adăugare de complexon III se formează complexonatul de Bi incolor, iar la p.e.

culoarea soluţiei se schimbă în galben.

Bi3+ + H3Y- ↔ [BiY]- + 3H+

[BiIn]- + [H3Y]- ↔ [BiY]- + H3In-

galben

- soluţie volumetrică de Complexon III la pH 2 (acid azotic), indicator violet de pirocatechină

(albastru-galben)

Exemple:

- Carbonat bazic de bismut (protector local)

- Subnitrat de bismut (antiacid)
- Subsalicilat de bismut (topic în lupus eritematos)

22
 d) Dozarea sărurilor de zinc
Cationul Zn2+ complexează cu Na2EDTA la pH 10, indicator negru eriocrom T (ditizona
la pH 4, xilenoloranj la pH 5)

Exemple:

- Acetat de zinc, clorură de zinc (astringent)

- Oxid de zinc (împotriva ulceraţiilor locale, astringent)
- Stearat de zinc (adjuvant)
- Sulfat de zinc heptahidrat (astringent oftalmic şi supliment de zinc)
- Undecilenat de zinc (antifungic local)

5.5. VOLUMETRIA PRIN REACŢII DE PRECIPITARE. ARGENOMETRIA

Argenometria se bazează pe capacitatea ionului Ag+ de a forma precipitate greu solubile

cu ionii halogenură şi pseudohalogenură.

Dozările se execută prin cele 3 metode: Mohr, Volhard şi Fajans utilizând soluţii titrate
de AgNO3 şi NH4SCN.

Prin acesată metodă se pot doza substanţe medicamentoase ca bromuri, ioduri, cloruri
alcaline, compuşi organici cu halogeni ca bromoval, clorbutanol, clorhidrat de histamină, etc.

a) Dozarea bromurii de sodiu

NaBr se titrează cu o soluţie de AgNO3 în prezenţa cromatului de K ca indicator.

NaBr + AgNO3 → AgBr + NaNO3

La p.e. excesul de ioni Ag+ va forma cu indicatorul un pp. roşu cărămiziu de Ag2CrO4 .

K2CrO4 + 2AgNO3 → Ag2CrO4 + KNO3

b) Dozarea iodoformului
În soluţia metanolică iodoformul se tratează cu o soluţie titrată de AgNO3 luată în exces.

CHI3 +Ag+ + H2O → AgI + 3H+ + CO

Excesul de AgNO3 se retitrează cu o soluţie de tiocianat de NH4 în prezenţa alaunului

feriamoniacal până la coloraţie roz-roşiatică.

Ag+ + SCN- → AgSCN

Fe3+ + SCN- →[Fe(SCN)]2+

23