”LACUL”DE MIHAI EMINESCU-

ANALIZA LITERARĂ
Poezia “Lacul” scrisă de Mihai Eminescu este o
creaţie lirică, ce tratează ca teme centrale
natura și a iubirea. Ca specie lirică, aceasta
poate fi considerată, un pastel cu elemente
de  idilă, în care se îmbină  sentimentul
dragostei pentru fiinţa iubită,  cu admiraţia
faţă de frumuseţile naturii.

Semnificaţia titlului. ”Titlul reprezintă cheia de

interpretare a  textului”. Astfel, prin utilizarea substantivului comun, simplu,
lacul, deducem că se vor descrie, ca în orice operă literară lirică, emoții, stări,
sentimente de admirație față de natură, a cărei componentă principală este” lacul
codrilor albastru, încărcat cu flori de nufăr”. Natura este astfel, personificată și
împărtășește trăirile, emoţiile și stările de spirit ale poetului. Poezia are ca titlu
numele unui element al cadrului natural, lacul, deoarece imaginea acestuia
predomină în peisaj, în raport cu celelalte elemente: luna, trestiile, luntrea, vântul,
malurile, codrul.

La nivel grafic, acest text liric este alcătuit din cinci catrene ce corespund cu
stările sufletești  ale tânărului îndrăgostit Poezia este structurată în două tablouri;
primul prezintă cadrul natural feeric, iar cel de-al doilea stările  prin care trece
tânărul îndrăgostit ce -și imaginează că își va întâlni persoana îndrăgită.
Din punct de vedere fonetic, observăm  o armonie deosebită a poeziei, care este
redată de muzicalitatea versurilor. Din punct de vedere prozodic (al
versificației) observăm  rima de tip încrucișat. Măsura versurilor este de opt
silabe. Și aceste elemente de versificație (rimă, ritm, măsură) au ca scop sporirea
gradului de muzicalitate a textului.

Temele acestui text liric  sunt natura  și iubirea.  Astfel, este exprimată dorinta
tânărului  poet de a-și întâlni  ființa indrăgită pe un tărâm  feeric,  într-un cadru
rustic natural, pe malul lacului „incărcat cu flori de nufăr” aflat îm mijlocul
codrului.

Limbajul artistic.  Ca mod  de expunere dominant se utilizează descrierea ce

alternează cu monologul liric. Prin descriere se prezintă  cadru natural în care
s-ar putea derula posibila întâlnire dintre cei doi îndrăgostiți. O natură de început
de lume, un paradis terestru ce se poate asocia cu ideea de cuplu inițial . Astfel,
codrii simbolizează veşnicia, „întoarcerea la timpurile arhaice”. Codrii și lacul
sunt martori ce se implică afectiv, ”tremurând” în bătaia lină a vântului, ”trăind”
parcă aceeași fiori ca și tânărul îndrăgostit.
Observăm de asemenea, la nivel morfologic, o alternanță (simbolizând cuplul)
între  pronumele personal de pesoana I, nr. singular eu, ce sugerează
prezența eului liric în text și pronumele personal de pesoana a III-a singular,
genul feminin: ea, ce reprezintă idealul feminin.

Din punct de vedere imagistic și simbolic, observăm utilizarea în text a unor

imagini vizuale concretizate în mare parte, la nivel stilistic, în epitete cromatice
(”Lacul albastru”,  ”cercuri albe”, ”nuferi galbeni” inganati de glas de ape”, Sunt
prezente și imaginile auditive: “vântu-n trestii lin fosnească”, “unduioasa apă
sune!” natura participând la sentimentele profunde de iubire în eventualitatea
implinirii cuplului. Imaginilie dinamice sunt  concretizate la nivel morfologic în
acest text liric, prin verbe de mișcare la modul indicativ , timpul prezent
(indicând o acțiune reală: cutremură,  trec, ascult, aștept, nu vine, sufăr ) dar și la
modul conjunctiv, prezent, sugerând o acțiune realizabilă, posibilă, dar
nerealizată, încă în momentul vorbirii (să sărim, să scape, să cadă).
Personificările; “Ingânați de glas de ape”, ”lacul cutremură
o barcă” , ”sub lumina blândei lune” sugerează implicarea
afectivă a elementelor din cadrul natural în trăirile eului
liric. Enumerațiile reprezintă prin imaginile de
mișcare, posibilul scenariu a întâlnirii cuplului
ideal; să sărim, să-mi scape, să cadă; Enumerația
alcătuită din verbele la modul  indicativ, timpul
prezent, suspin și sufăr- sugerează  zădărnicia visului
pe care și l-a imaginat poetul și constituie tabloul final
al acestei poezii. Epitetele cromatice: nuferi galbeni,
cercuri albe, lacul albastru– descriu cadrul natural de vis,
în care îndrăgostitul speră șă apară ființa iubită.
În ultima strofă, poetul își exprimă la persoana I, număr singular,  printr-o
”confesiune lirică”,  sentimente de zădărnicie și de însingurare în mijlocul
naturii: “Singuratic / În zadar suspin și sufăr / Lângă lacul cel albastru /
Incărcat cu flori de nufar”.                                                                                     
Concluzii:  “Lacul” de Mihai Eminescu  este un text ce aparține genului liric și
ca specie o idilă-pastel, întrucât întruneşte caracteristicile specifice acestui gen,
fiind o operă literară scrisă în versuri, în care se descrie un tablou din natură, ce
reprezintă cadrul  posibil al unei iubiri ideale.