HEPATITA VIRALǍ TIP A (HVA)

Hepatita viralǎ determinatǎ de virusul A este cea mai rǎspânditǎ formǎ a hepatitei virale, putând fi
evaluatǎ la 65-70% din totalul morbiditǎţii hepatitelor virale.
Hepatita A dominǎ la vârsta copilǎriei unde e responsabilǎ de 80% din totalul cazurilor, în timp ce la
adulţi se formeazǎ în procent de 24%.
Între 60-90% din persoanele adulte posedǎ anticorpi anti A, majoritatea dupǎ infecţii subclinice.
Rezervorul de virus e format din bolnavi şi de persoane cu infecţii asimptomatice.
Nu s-au evidenţiat purtǎtori cronici de virus A.
Rǎspândirea virusului A în naturǎ e foarte mare, contaminând apa şi alimentele.
Calea de transmitere este fecal-oralǎ similarǎ cu a altor infecţii digestive.
Virusul este excretat prin fecale încǎ din a 2 –a jumǎtate ca perioadǎ de incubaţie.
Modul cel mai frecvent de transmitere e prin contact direct persoanǎ infectatǎ – persoanǎ receptivǎ,
sǎrut, folosirea veselei în comun, closet.
Transmiterea prin alimente contaminate poate genera epidemii.
Înotul prin bazine clorinate insuficiente constituie risc major, pot apǎrea epidemii hidrice.
Nu existǎ probe care sǎ demonstreze cǎ virusul se poate transmite pe cale aerianǎ.
Transmiterea prin sânge e foarte rarǎ şi se produce doar prin infectarea cu sânge în perioada de viremie.
În cazul hepatitelor post-transfuzionale, virusul A nu are niciun rol.

Concluzie
– calea digestivǎ prin circuit intestin-gurǎ constituie modalitatea de transmitere uzualǎ a virusului de
hepatitǎ A, coraborat cu
- un contact strâns, de duratǎ, un deficit de igienǎ personalǎ şi condiţii igienico-sanitare deficitare.
Durata perioadei de contagiune începe cu a 2-a perioadǎ a incubaţiei şi cuprinde: perioada preictericǎ şi
cca. 10 zile a perioadei icterice.
Se apreciazǎ cǎ o izolare pânǎ la 14 zile de la debutul bolii clinice constituie o margine sigurǎ.

Receptivitate şi imnunitate
Receptivitatea este generalǎ.
Infecţia cu virus hepatic A cuprinde aproape întreaga populaţie iar la persoane mai mari de 50 ani sunt
evidenţiaţi anticorpi specifici de virus A.
Imunitatea specificǎ cǎpǎtatǎ dureazǎ toatǎ viaţa.

Hepatita virala A
Sursa de infectie: -OMUL bolnav (cu 7 zile anterior icterului si 10 –14 zile in perioada icterica) si
bolnavii asimptomatici.
Calea de transmitere: FECAL-ORALA (virusul se elimina prin fecale).
Modul cel mai frecvent de transmitere este contactul direct intre persoana infectata si persoana receptiva.
Virusul poate fi vehiculat prin MANA MURDARA, apa contaminata, alimente contaminate neprelucrate
termic, obiecte contaminate, vesela, jucarii, grupuri sanitare, etc.
Receptivitatea: este generala, boala domina la varsta copilariei.
Incubatia: 2-6 saptamani.
Tabloul clinic:
-debut cu fenomene generale: febra, dureri musculare generalizate, fenomene catarale respiratorii;
-manifestari digestive: apetit diminuat, greata, varsaturi, dureri abdominale, urmate de emisia de urini
inchise la culoare (hipercrome) si coloratia icterica (galbena) a tegumentelor si mucoaselor.
Evolutie: buna, nu cronicizeaza, boala produce imunitate specifica pe viata.

Profilaxia (prevenirea): vizeaza consumul numai a apei potabile, numai din surse analizate si autorizate
sanitar.
-nu se va folosi pentru consum apa din rauri, lacuri si sisteme de irigatii;
1
-indepartarea corecta a rezidurilor fecaloid menajere;
-prepararea si manipularea igienica a produselor alimentare in special a celor fara prelucrare termica sau
ce necesita manipulari multiple.
-masuri de igiena individuala: spalarea cu apa si sapun a mainilor dupa utilizarea grupurilor sanitare,
inainte de masa;
-EDUCATIA SANITARA a populatiei.
Exista vaccin antihepatita A care se administreaza preventiv in zone endemice.

HEPATITA VIRALǍ TIP B (HVB)

Mai puţin rǎspânditǎ,s-a extins mai mult dupǎ cel de-al 2-lea rǎzboi mondial.
Incidenţa HVB s-a recunoscut treptat prin tehnici evoluate de detectare a antigenelor virale şi anticorpilor:
 0,5 – 5% este prezentǎ în zonele temperate, iar
 5 – 20% în zonele tropicale

Creşterea realǎ a morbiditǎţii HVB se datoreazǎ factorilor

- multiplicarea enormǎ a manoperelor medicale cu posibilitǎţi crescute de transmitere parentalǎ a
virusului: tehnici de explorare, injecţii, nerespectarea tehnicii;
- creşterea enormǎ a nr. de transfuzii de sânge şi înmulţirea centrelor de dializǎ;
- folosirea ilicitǎ a drogurilor pe cale parentalǎ;
- creşterea continuǎ a rezervorului de virus prin purtǎtorii cronici de virus.
Ca vârstǎ, HVB dominǎ la adulţi şi vârstnici.
Dintre profesii, cel mai afectat este personalul medical.
Rezervorul de virus e reprezentat de: om, bolnavi cu hepatitǎ cronicǎ, bolnavi cu cirozǎ posthepaticǎ tip
B, purtǎtorii cronici aparent sǎnǎtoşi de antigen HVB.
Produsele umane care conţin VHB:
- sângele şi derivatele de sânge
- sângele menstrual
- diferite secreţii: bilǎ, spermǎ, vaginalǎ, laptele matern.
Se considerǎ cǎ saliva e vehiculul principal al infecţiei neparentale de virus B.
Deşi antigenul HBSa fost detectat şi în laptele matern, alǎptarea nu duce la infectarea sugarului, datoritǎ
prezenţei de anticorpi specifici în lapte.

Perioada de contagiozitate la bolnavii cu HVB

între 5 – 10% dintre bolnavi continuǎ sǎ prezinte antigen HBS pânǎ la 2 – 5 luni şi chiar 1 an, pânǎ la
vindecarea clinicǎ.
când antigenul HBS persistǎ mai mult de 3 luni de la detectare , existǎ riscul de a fi purtǎtor cronic.

Modul de transmitere a HVB

cale parenteralǎ (perfuzii, injecţii)- este cea mai importantǎ;
alte cǎi neparentale: oralǎ, sexualǎ, înţepǎturi de insecte purtǎtoare de virus, de la mamǎ la fǎt;
transmiterea virusului hepatic B e posibilǎ şi în stomatologie prin instrumente nesterilizate, datoritǎ
prezenţei în saliva purtǎtorilor de antigen HBS.

Profilaxie
Depistarea precoce a bolnavilor precum si o evidenta a contactiilor si a purtatorilor de virus constituie
obiective importante in combaterea hepatitei virale.
Prevenirea transmiterii virusurilor hepatice se face prin controlul corect al sangelui destinat
transfuziilor;folosirea unor seringi de unica folosinta si instrumentarul stomatologic si chirurgical corect
sterilizat.Pe cale orala se iau masuri igienico-sanitare prin protectia alimentelor si a apei potabile.
Pentru VHB in stadiu actual se poate face vaccinare specifica cu preparate obtinute din plasma
purtatorilor de antigen HBS sau cu vaccin hepatitic cu AND recombinant.

2
Hepatita virala B
Sursa de infectie: bolnavul cu infectie acuta, persoanele infectate cronic, purtatorii cronici, hepatite
cronice, ciroze.
Calea de transmitere: cea mai importanta este calea parenterala (percutanta):
-transfuzii de sange si derivate, contaminate cu virus B;
-manopere medicale efectuate cu instrumentar nesterilizat contaminat cu sange, injectii, punctii,
acupunctura, interventii chirurgicale, tratamente stomatologice, hemodializa;
-manevre nemedicale efectuate cu instrumentar contaminat: barbierit, manichiura, pedichiura, perforarea
lobului urechii, tatuare;
-alte cai: contact intrafamilial, prin coabitare prelungita, sarut, raporturi sexuale;
-calea materno-neonatala ( cel mai frecvent in timpul nasterii) dar posibil si post partum sau intrauterin.
Riscul profesional: este de 10 ori mai mare la personalul medico-sanitar, (chirurgi, anestezisti, personal in
sectia de hemodializa, obstreticieni, stomatologi, personalul din spitalul de boli infectioase), decat la
populatia generala.
Receptivitatea la boala este generala.
Incubatia: 6 saptamani - 6 luni.
Tabloul clinic asemanator cu cel din hepatita A.
Evolutia: este dificila, mai prelungita comparativ cu hepatita A, uneori cu posibilitati de cronicizare.

Profilaxie:
-utilizarea seringilor de unica folosinta; -evitarea manoperelor efectuate cu instrumentar nesteril:
barbierit, manichiura, pedichiura, tatuaj, perforarea lobului urechii;
-comportament sexual adecvat.

Hepatita virala cu virus delta

Sursa de infectie: bolnavii cu hepatita B si purtatorii cronici de virus hepatic B infectati cu virusul Delta.
Virusul Delta se dezvolta obligatoriu in prezenta virusului hepatic B.
Caile de transmitere: identice cu cele din hepatita virala B.
Evolutie: riscul de cronicizare este mare, cu frecvente forme grave.

Hepatita virala C
Sursa de infectie: omul bolnav si purtatorul cronic de virus hepatic C.
Calea de transmitere: in principal calea parenterala – transfuzii de sange si derivate de sange contaminate
(90% din hepatitele posttransfuzionale sunt produse de virusul C); instrumente nesterile medicale si
nemedicale; calea intrafamiliala – sarut, raporturi sexuale; calea neonatala.
Evolutie mai prelungita, mai dificila comparativ cu hepatita virala B.

Hepatita virala E
Sursa de infectie: bolnavul.
Calea de transmitere: FECAL-ORALA.
Manifestari clinice: asemanatoare cu cele din hepatita virala A.
Evolutia: in general favorabila spre vindecare.
Profilaxia: priveste nivelul igienico-sanitar al individului si colectivitatilor, dezinfectia apei, etc... ca la
celelate hepatite cu transmitere digestiva (enterale).