CALUL ÎN SOCIETATEA INDO-EUROPEANĂ: ÎNTRE

MITOLOGIE ŞI REALITATE LINGVISTICĂ

Nina Aurora Bălan
Universitatea din Craiova
ninabalan2002@yahoo.com

ABSTRACT
Linguists have worked on the lexical-cultural reconstruction of Proto-Indo-
European (PIE) for nearly two hundred years. An issue that caused the disagreement
between archaeologists and linguists is to identify the geographical area outside the
homeland of Proto-Indo-Europeans. Indo-European languages amply documented - Hittite,
Greek, Sanskrit - were spoken in military societies where chariot drawn by horses appears
to be the stimulus for the dissemination of European languages.
Keywords: Indo-European, horse, linguistics, myth, reconstruction.

Problema indo-europeană a fost formulată într-o frază celebră de Sir

William Jones, un judecător britanic, în anul 1786:
„Limba sanscrită, fie ea cât de antică, este de o structură minunată;
mai perfectă decât elena, mai bogată decât latina și mai desăvârșit rafinată
decât amândouă, totuși dovedind față de ambele o afinitate, atât în rădăcinile
verbelor, cât și în formele gramaticii, mai puternică decât ar fi putut apărea
din pură întâmplare; atât de puternică încât nici nu filolog nu le poate
cerceta fără să fie convins că toate trei au izvorât din vreo sursă comună
care, probabil, nu mai există...”. (wikipedia.org/wiki/Limbi_indo-europene).
Originea limbilor şi popoarelor indo-europene a provocat discuţii
aprinse şi polemici incepând cu momentul în care lingviştii au stipulat
legătura evidentă dintre limbile vorbite încă din antichitate pe spaţii largi ce
se extind din Asia centrală şi Sri Lanka până în Peninsula Iberică şi
Scandinavia.
Noţiunea de „indo-european” este una lingvistică şi este rezultatul
observaţiilor făcute începând din secolul al XVII-lea şi aprofundate prin
lucrările lingvistice din secolul al XIX-lea care subliniau relaţia de înrudire
dintre limbile vorbite pe un teritoriu ce se extinde de la este la vest „du
Bengale à l'Europe occidentale”1.
Studierea centrului de dispersie a triburilor care aveau să
răspândescă diversele idiomuri înrudite a dus la rezultate diferite şi uneori
contradictorii. Cu toţii, lingvişti şi arheologi, istorici şi geografi, admit
existenţa unei limbi "mamă" indo-europeană. J.P.Mallory2 a refăcut într-un
grafic ipotezele a nu mai puţin de cincisprezece specialişti. Aceste ipoteze
stabilesc centrul de răspândire a limbilor indo-europene din Asia Centrală în
Sinai, din Transcaucazia în Europea centrală, din Anatolia în Balcani până
în stepa uralo-pontică.
Teza originii pontice a indo-europenilor a fost susţinută de autori ca
Otto Schrader, Georges Poisson, Gordon Childe dar, după cum notează
B.Sergent, teza „n'a pu s'imposer que dans les années 1960, à partir des
travaux de Marija Gimbutas, qui ont fait connaître en occident l'essentiel des
travaux soviétiques”3.
Problema omului primitiv şi a limbii şi societăţii pe care acesta le-a
dezvoltat este strâns legată de problematica geografiei istorice. Locul de
dispersie, patria comună, se întindea, probabil, pe mii de kilometri de unde,
mai târziu, aveau să pornească grupurile de migratori care vor reuşi în
următoarele secole şi milenii ssă impună limbile înrudite şi o mare parte a
organizării sociale, a tradiţiilor şi credinţelor lor locuitorilor unor regiuni
diverse şi extinse pe suprafeţe imense, la mari distanţe unele de celelalte:
Irlanda, Marea Britanie, peninsula Iberică, Italia, Europa centrală şi
septentrională, Balcani, Anatolia (înainte de venirea turcilor), Iran şi India,
Asia centrală.
În secolele 18 şi 19 lingviştii au observat că multe limbi ale Europei,
din sud-vestul Asiei şi India au trăsături similare in ceea ce priveşte
vocabularul şi structura gramaticală. Limbile vechi ce manifestă aceste
asemănări includ sanscrita, vechea persană şi alte limbi din nordul Indiei,
farsi (limbă vorbită azi in Iran) şi majoritatea limbilor vorbite în Europa, cu
exceptţia cătorva (maghiara, basca, finlandeza, estona). Cele mai importante
grupuri ale familiei indo-europene cuprind limbile indo-iraniene, limba
greacă, grupul balto-slavic, germanic, italic, celtic şi romanic.
Problema limbii etrusce, după cum notează B.Sergent 4 este incă
dezbătută.
După ce faptele lingvistice de necontestat au dezvăluit relaţia de
înrudire între aceste limbi, lingviştii şi arheologii au incercat să găsească
explicaţii care să justifice aceste similarităţi. Singura explicaţie plauzibilă a
fost aceea că vorbitorii limbilor indo-europene sunt descendenţi ai celor care
odată au vorbit o limbă comună şi care au migrat din spaţiul lor originar. Pe
măsură ce migratorii s-au distanţat, formând comunităţi separate şi fără
contact unele cu celelalte, idiomurile vorbite au inceput să se diferenţieze
din ce în ce mai mult sub influenţa popoarelor cu care aceste grupuri au
venit în contact, dar şi datorită evoluţie diferite a propriului idiom. Totuşi,
elemente comune gramaticale şi de vocabular vor rămâne comune în ciuda
distanţei în timp şi spaţiu.
Colin Renfrew5 consideră că introducerea tehnicilor agro-pastorale în
Europa a fost făcută de ţăranii veniţi din Orientul Apropiat, mai ales
Anatolia, în anii 6500 până în 5000 a.Ch. Dezvoltarea neoliticului din
Balcani şi din Italia de sud, şi mai ales naşterea şi dezvoltarea culturii de
Cucuteni şi a civilizaţiei danubiene este rezultatul acestora.
În aceeaşi notă, istoricul Robert Drews 6 subliniază că expansiunea
popoarelor indo-europene este rezultatul unei avansări paşnice a
agricultorilor anatolieni ce vor ocupa „din aproape în aproape” câmpiile şi
munţii europeni, dar şi platourile şi văile din Iran şi India de nord. În
remarcabila sa sinteză PIE(proto-indo-european, n.n.) speakers and PA
(proto-anatolian, n.n.)speakers, Drews ia în considerare contribuţiile altor
specialişti, printre care în mod deosebit se numără D.W.Anthony, ajungând
la concluzia că unitatea comunităţii indo-europene a supravieţuit până la
apariţia noilor mijloace de transport utilizând animale de tracţiune – boi şi
cai: carul cu roata plină şi, mai apoi, carul cu roata în raze7.
Nu ne propunem să dezvoltăm istoricul civilizaţiei materiale a
primilor indo-europeni, dar câteva indicaţii pentru reconstituirea câtorva
elemente ale acesteia ne sunt oferite de studiul vocabularului limbilor indo-
europene ale popoarelor Orientului Apropiat, ale Anatoliei şi peninsulei
balcanice.
Prin compararea unor serii de termeni, adesea cu rădăcini comune
etimogice, dar care diferă de la limbă la limbă, lingviştii au adus argumente
solide despre o moştenire comună indo-europeană. O societate organizată
ierarhic, structurată conform cu trei clase distincte: preoţi, războinici şi
lucrători ai pământului8.
Vocabularul lor agro-pastoral este extrem de bogat în denumiri de
cereale .9

Vocabularul creşterii animalelor domestice este şi el bogat, dar mai

bine distribuit decât cel agricol, cuvintele denumind oi, capre, bovine,
câini şi cai10 (pentru cal: Sanscrită áśva-; Avestan aspa-; Vechea
Persiană asa-, (Medie) aspa-; Miceniană i-qo (hiqqo-); Greacă lππος;
Latin equus; Venetic (acc. sg.) ekvon ‘horse’; Vechea Irlandeză ech;
Gotică *aia- în *aiatundi ‘bramble, prickly bush’ (literally, ‘horse-
thorn’); Old Islandeză jór (< *eχwa < *eχwaz) ; Engleya veche eoh;
Saxonă ehu-; Lituaniană ašvà (Vechea Lituaniană ešva); Toharică A yuk,
B yakw) fiind comune tuturor limbilor de origine indo-europeană. Între
acestea, calul este obiectul unui cult şi a unei mitologii pe care le regăsim
la toate popoarele indo-europene. „Horses and chariots were prominent,
first of all, in the Rigveda and the Iliad and seemed to have been
featured in a number of early Indo-European myths and rituals”11.
Lucrările de mitologie comparată ale lui G. Dumézil 12 arată că toate
popoarele indo-europene au moştenit un sistem de gândire tripartit. Ei şi-
au organizat principalele divinităţi şi activităţi umane pe trei niveluri
 ierarhice: zeii suverani (justiţie şi magie), războinicii şi, pe al treilea nivel,
zeii protectori ai activităţilor agro-pastorale.

Importanţa calului ca vector al răspândirii teritoriale şi lingvistice a

indo-europenilor este esenţială mai ales în lucrările secolului al XIX-lea,
inducând şi ideea că cei care au inventat carul sunt chiar indo-europenii:
„Scholars noticed more than a hundred years ago that the oldest well-
documented Indo-European languages—Imperial Hittite, Mycenaean Greek,
and the most ancient form of Sanskrit, or Old Indie—were spoken by
militaristic societies that seemed to erupt into the ancient world driving
chariots pulled by swift horses. Maybe Indo-European speakers invented the
chariot. Maybe they were the first to domesticate horses. Could this explain
the initial spread of the Indo-European languages?” 13 – se întreabă David
W.Anthony.
Idealizarea războinicului nobil în concepţia indo-europeană ni-l
prezintă „standing upright in his chariot, hurls himself into the fray” 14 şi nu
călare. Va trebui să treacă o bună perioadă de timp până apariţia
războinicului călăreţ, iar vocabularul indo-european stă mărturie utilizării
carului de luptă cu mult înaintea războinicului călare. Astfel, expresia latină
equo vehi "a merge călare" continuă să utilizeze verbul vehere "a transporta
într-un vehicul". În Homer eph' híppōn baínō (ἐφ’ ἵππων βαίνω) nu
semnifică "a se urca pe cal" ci "a se urca în car" 15. Singura funcţie a calului
era aceea de a tracta carul de luptă.
Domesticirea calului va amplifica puterea vorbitorilor indo-europeni.
Ei sunt capabili acum să exploreze câmpiile din sudul Rusiei cu ajutorul
vehiculelor pe roţi, bazându-se pe turme de vaci şi oi pentru hrană. Dar
domesticirea calului apare mai târziu, realizându-se într-o perioadă extinsă
de timp, sau, cum sugestiv se exprima D.W.Anthony, domesticirea calului,
precum căsnicia, este rezultatul unei îndelungi relaţii dintre cal şi om:
”Animal domestication, like marriage, is the culmination of a long prior
relationship. People would not invest the time and energy to attempt to care
for an animal they were unfamiliar with. The first people to think seriously
about the benefits of keeping, feeding, and raising tame horses must have
been familiar with wild horses. They must have lived in a place where
humans spent a lot of time hunting wild horses and learning their
behavior”16.
Mitul asiatic al „călăreţului stepelor” este pe larg expus în lucrarea
Le cheval en Eurasie, pratiques quotidiennes et déploiements
mythologiques17. El este cel mai frecvent şi se bazează pe asemănarea dintre
calul de origine asiatică – caii mongoli, caii de stepă din Rusia şi Ungaria –
şi calul Camargue. „Ce mythe est renforcé: par la référence géographique
aux steppes et aux maigres paluns sur lesquels vivent sobrement ces
animaux et par diverses références historiques”18. Astfel fenicienii s-au
aprovizionat cu cai mongoli şi i-au introdus mai apoi în zonele
mediteraneene. Germanii au jucat acelaşi rol pentru Imperiul roman.
Şi în spaţiul carpato-danubiano-pontic calul domestic „folosit înhămat
la carul de luptă apare în perioada de tranziţie de la neolitic la epoca
bronzului”19. Întreg simbolismul atribuit calului în cultura indo-europeană
gravitează în jurul călăreţului-războinic. În articolul citat, S.Nemeti remarcă
faptul că în lumea tracilor şi a daco-geţilor lipsa de informaţii literare antice
ne împiedică să înţelegem diversele aspecte ale simbolismului calului. „Un
izvor, o indicaţie în această privinţă, ar fi prezenţa reprezentărilor de cai în
toreutica traco-getică a secolelor V-III a.Ch.: pe acoperitoarea de ceafă a
coifului de tip getic de la Băiceni sunt reprezentaţi doi cai înaripaţi” 20. Caii în
reprezentările plastice traco-getice sunt fie modelaţi în lut facând parte din
grupul statuar de tip „Cavalerul trac” (la Cârlomăneşti), fie sunt înaripaţi (tip
Pegas la Băiceni)21. Este evident, în ciuda unor informaţii suplimentare că şi
în spaţiul nord-balcanic calul este pus în relaţie cu cavalerul erou: „Cuplul
cal-călăreţ-erou este, în schimb, bine documentat, apărând atât în arta traco-
getică a argintului (secolele IV-III a.Ch), cât şi în cea a epocii clasice
(secolele II a.Ch. – I p.Ch.)”22. Problema indo-europeană a fost formulată
într-o frază celebră de William Jones, un judecător britanic, în anul 1786.

NOTE
1
Bernard Sergent, Les Indo-Éuropéens et l'archéologie, SEL 16, (1999),p. 85.
2
J.P.Mallory, In Search of the Indo-Europeans. Language, Archaeology and Myth, London,
1989, p.144.
3
B.Sergent, 1999, p. 91. Vezi şi nota 7.
4
Ibidem, p. 85. Vezi şi Bernard Sergent, Les Indo-Éuropéen: Histoire, langues et mythes,
Paris, 1995, p.148-150.
5
Colin Renfrew, Archaeology and Language: Language, Archaeologz and Myths, London,
1989, p. 145-149.
6
Robert Drews, The Coming of the Greeks: Indo-European Conquests in the Aegean and
the Near East, Princeton University Press, 1988. P.141-154.
7
Robert Drews, PIE speakers and PA speakers, JIES 25, 1997, p.153-177.
8
J.P.Mallory, op.cit., p.196.
9
Émile Benveniste, Indo-European Language and Society, University of Miami Press,
ediţie electronică (harvard.edu)
10
reconstruit tradiţional *ekwos (ekṷo-s) în Allan R. Bomhard, Proto-Indo-European
‘Horse’ From a Nostratic Perspective (acadmia.edu) pentru o discuţie extinsă asupra
reconstrucţiei termenului în indo-europeană vezi şi John Collarusso, More Pontic:
Etymologies between Indo-European and northwest caucasian.
11
Robert Drews, op.cit., p.121.
12
Georges Dumézil, L'Idéologie tripartie des Indo-Européens, Bruxelles, 1958.
13
David W. Anthony, The Horse, the Wheel, and Language. How Bronze-Age Riders From
the Eurasian Steppes Shaped the Modern World, Princeton University Press, 2010, format
epub, p.19.
14
Émile Benveniste, op.cit.
15
Ibidem.
16
David W. Anthony, op.cit., p.161.
17
Société des études euro-asiatiques, Le cheval en Eurasie, pratiques quotidiennes et
déploiements mythologiques, Paris 1999.
18
Ibidem, p.58.
19
Sorin Nemeti, Zei cavaleri în spaţiul nord-balcanic (sec. V a.Ch.-I p.Ch) in Ephemeris
Napocensis, IX-X. 1999-2000, p.107-129, p. 107.
20
Ibidem.
21
Ibidem, p.108.
22
Ibidem.

BIBLIOGRAFIE

Anthony, David W. - The Horse, the Wheel, and Language. How Bronze-Age Riders
From the Eurasian Steppes Shaped the Modern World, Princeton University Press, 2010,
format epub.
Benveniste, Émile - Indo-European Language and Society, University of Miami Press,
ediţie electronică.
Bomhard, Allan R. - Proto-Indo-European ‘Horse’ From a Nostratic
Perspective (acadmia.edu)
(harvard.edu) http://chs.harvard.edu/wa/pageR?tn=ArticleWrapper&bdc=12&mn=3926
Collarusso, John - More Pontic: Etymologies between Indo-European and
northwest caucasian (format pdf).
Drews, Robert - The Coming of the Greeks: Indo-European Conquests in the Aegean
and the Near East, Princeton University Press, 1988.
Dumézil, Georges- L'Idéologie tripartie des Indo-Européens, Latomus
(revue des études latines) Bruxelles, 1958.
Mallory, J.P. - In Search of the Indo-Europeans. Language, Archaeology
and Myth, Thames and Hudson, London, 1989.
Nemeti, Sorin - Zei cavaleri în spaţiul nord-balcanic (sec. V a.Ch.-I p.Ch)
in Ephemeris Napocensis, IX-X. 1999-2000, p.107-129.
Renfrew, Colin - Archaeology and Language: Language, Archaeology and
Myths,Penguin Books, London, 1989.
Sergent, Bernard - Les Indo-Éuropéens: Histoire, langues et mythes,
Payot, DL, Paris, 1995;
 - Les Indo-Éuropéens et l'archéologie , SEL 16, (1999)
(format PDF).
Société des études euro-asiatiques, Le cheval en Eurasie, pratiques
quotidiennes et déploiements mythologiques, Latomus, Paris 1999.