BALTAGUL- roman realist-obiectiv de tip mitic cu elemente tradiționaliste

Perioada interbelică este cea mai prolifică perioadă a literaturii române, fiind caracterizată de
diversitatea tematică și estetică.
În ceea ce privește realismul intrebelic, acesta a cunoscut diferite abordări, precum: realismul-obiectiv
dur, cu puternice tente naturaliste în romanul „Ion”, de Liviu Rebreanu, realismul clasic de tip
balzacian din roamnul „Enigma Otiliei”, de G. Călinescu și realismul de tip mitic cu influențe
tradiționaliste din romanul „Baltagul”, de Mihail Sadoveanu.
Romanul „Baltagul” a fost publicat în 1930, în etapa de maturitate artistică a scriitorului Mihail
Sadoveanu, și a constituit un adevărat subiect de dezbatere pentru exegeții literari, fiind un roman
polimorf. Multitudinea de perspective din care poate fi interpretat romanul derivă din multitudinea de
teme pe care le abordează. Astfel, tema lumii satului moldovenesc de la munte îi conferă romanului
aspect rural, tradiționalist și monografic, tema călătoriei face ca textul să devină un roman al inițierii,
tema morții și a miturilor conferă aspect mitic romanului, tema dreptății transformă textul într-un
roman polițist și tema iubirii casnice conferă aspect de roman de dragoste.
Romanul se deschide cu motto-ul „Stăpâne, stăpâne,/ Mai chiamă ș-un câne”, extras din balada
populară „Miorița” care concentrează, în concepția lui G. Călinescu, unul dintre cele patru mituri
cardinale ale literaturii române: mitul transhumanței sau al morții, al trecerii dinspre viață spre
moarte. Din acest punct de vedere, romanul continuă povestea ciobanului moldovean din baladă, care
medita asupra unei morți ipotetice. Firul narativ se poate rezuma astfel:Vitoria Lipan, nevastă de
cioban, pleacă împreună cu fiul ei Gheorghiță în căutarea soțului Nechifor care a plecat să cumpere
niște oi și nu s-a mai întors acasă.
Structurat în 16 capitole, romanul ar putea fi împărțit în trei părți. Prima, cuprinzând primele șase
capitole, se referă la așteptarea femeii și la pregătirile ei pentru drum. A doua parte, de la capitolul
șapte până la capitolul 13, redă drumul prin munți parcurs de mamă și de fiu. A treia parte, ultimele
trei capitole, cuprinde scena găsirii rămășițelor, scena înmormântării și scena demascării și a pedepsirii
criminalilor.
Titlul „Baltagul” devine, astfel, semnificativ pentru conținutul textului. Baltagul- topor cu două
tăișuri- este arma cu care se comite crima și arma cu care se înfăptuiește actul justițiar din final.
Calistrat Bogza și Ilie Cuțui l-au ucis mișelește pe Lipan pentru oi. Bogza va fi lovit de Gheorghiță cu
propriul baltag cu care a comis crima și va fi atacat și de câinele lui Lipan, Lupu. Cuțui își va
recunoaște fapta și se va preda autorităților. De altfel, baltagul lui Bogza este singura dovadă concretă
a crimei, pe el fiind „scris sânge”. Arma este pătată de sânge când servește pentru crimă și se purifică
atunci când se înfăptuiește dreptatea. Astfel, se restabilește echilibrul inițial, perturbat de moartea
nedreaptă și nedemnă a lui Nechifor Lipan.
Perspectiva narativă obiectivă a textului este o trăsătură specifică realismului. Naratorul
obiectiv, omniscient și omniprezent relatează întâmplările la persoana a III-a, nefiind implicat afectiv
în desfășurarea acțiunii. Naratorul este, astfel, echidistant și neutru față evenimentele prin care trec
persoanjele, deși știe mai multe decât acestea. De asemenea, naratorul pătrunde în gândurile Vitoriei
utilizând stilul indirect-liber pentru a evidenția complexitatea gândirii și înțelepciunea acestui
personaj feminin. În discursul ei interior, Vitoria se dedublează și își adresează sieși întrebări pentru
a dezlega misterul morții soțului ei. Spre exemplu, interogațiile și exclamațiile retorice: „Care
pricină putea să-l întârzie? Mai știi? Lumea asta-i mare și plină de răutăți” au un rol persuasiv prin
care cititorul se convinge că Vitoria este o femeie rațională, profundă.
Totodată, o altă caracteristică a realismului regăsită în text este veridicitatea întâmplărilor.
Acțiunea este plasată într-un spațiu real, în lumea satului moldovenesc de la munte. În acest sens,
importanți sunt indicii spațiali care se referă la localități existente în realitate, precum: Călugăreni,
Vatra Dornei, Păltiniș, Suha, Sabasa, etc. De asemenea indicii temporali desemnează mai multe
planuri temporale. Unul dintre planuri este timpul prezent, al călătoriei spre găsirea soțului, care se
desfășoară din toamnă până la primăvară, dinspre moarte spre viață, având ca repere temporale
sărbători bisericești: Sfântul Andrei, Postul Mare, 10 Martie, etc. Celălalt timp este un timp etern,
atemporal al căsniciei, între Vitoria și Nechifor existând o legătură neîntreruptă, spirituală fondată pe
un sentiment puternic de iubire casnică.
Incipitul romanului este asemănător unui prolog, constând într-o anecdotă povestită de Nechifor
Lipan la „cumătrii și nunți”. Această povestire cu tâlc despre modul în care Dumnezeu a împărțit
norocul neamurilor îi vine în minte Vitoriei, din memoria afectivă. Utilizând tehnica rememorării și
a inserției se creează, astfel, impresia de povestire în povestire prin intremediul căreia este introdus
și caracterizat indirect persoanajul absent, Nechifor Lipan. De asemenea, această modalitate de a
începe romanul introduce cititorul în spațiul narativ, reprezentat de lumea arhaică, pastorală a
muntenilor obligați să locuiască „la locuri stâmte, între stânci de piatră”, dar răsplâtiți de Dumnezeu
cu „o inimă ușoară”.
După acest prolog este introdusă în spațiul narativ Vitoria, căreia i se realizeză un portret fizic.
„Lumina castanie a părului” și „Ochii căprii...aprigi și încă tineri” denotă frumusețea și
perspicacitatea Vitorie, în timp ce fusul care se „învârtea harnic, dar singur” evidențiază faptul că
Vitoria, dusă pe gânduri, încearcă să rememoreze momentele petrecute alături de soțul ei spre a-și
da seama dacă bărbatul ei se va mai întroarce vreodată acasă.
De asemenea, în încercarea de a desluși misterul întârzierii lui Nechifor, ea rememorează cele trei
scrisori primite de la plecarea lui Lipan: cea de la Gheorghiță, cea de la baciul Alexa și cea de la
feciorul dăscăliței, destinată, de fapt, Minodorei, fiica ei. Această capacitate de memorare și de
reamintire fidelă a scrisorilor denotă spiritul de observație, inteligența nativă și capacitatea de
analiză.
Vitoria, fire puternic legată de natură, primește trei semnale care îi susțin bănuială că soțul ei a
murit: amintirea glasului lui Nechifor, visul în care Nechifor trece o apă neagră și cântecul prelung, de
plecare al cocoșului.
Tot în încercările ei de a ajunge de la bănuială la convingere, aceasta ajunge la polii spiritualității
satului: preotul și ghicitoarea. Astfel, este scoasă în evidență dimensiunea spirituală a satului,
unde credința se îmbină cu ritualurile magice, dând caracter tradiționalist textului. Preotul îi
sugerează femeii că Lipan are „o rătăcire”, iar baba Miranda care îl avea „ascuns la ea pe cel cu nume
urât” îi spune că „o femeie cu ochii verzi” l-a oprit din drum. Ambele ipoteze sunt metamorfozări
ale morții, iar după cele două vizite, Vitoria începe pregătirile de plecare: ține post negru 12 vineri
pentru a se purifica sufletește, obține bani pentru drum, o duce pe Minodora la mănăstirea Văratec și
anunță autoritățile de dispariția lui Lipan. Aceste pregătiri sunt necesare pentru ca Vitoria să poată
găsi, demasca și pedepsi cu sânge rece pe criminali: „Se curățise de orice gânduri, dorinți și doruri
înafară de scopu-i neclintit”.
Vitoria și Gheorghiță parcurg un drum greu și prăpăstios pe cărările de munte și refac traseul lui
Lipan întrebând indirect negustorii, primarii, hangii dacă nu cumva l-au întâlnit pe Nechifor. Astfel,
după multe căutări, Vitoria își dă seama că omul ei a fost ucis undeva între Sabasa și Suha și
bănuiește și care sunt criminalii: Bogza și Cuțui, care s-au însoțit cu Lipan până la Sabasa, iar apoi,
la Suha, au ajuns doar cei doi, fără Nechifor. Așa că ea pornește, împreună cu fiul și cu câinele regăsit
să-și caute soțul.
Scena coborârii în râpa unde căzuse Lipan este reprezentativă atât pentru temă, cât și pentru
dimensiunea mitică a romanului. Conduși de Lupu, Vitoria și Gheorghiță coboară în râpă și găsesc
scheletul lui Lipan și al calului său, hainele bărbatului și craniul lui Lipan spart de baltag.
Dacă Gheorghiță este speriat și nu-și poate reveni în fire, Vitoria analizează locul crimei și încearcă să-
și dea seama cum s-a desfășurat scena crimei și cum a ajuns trupul lui Nechifor în râpă. Vitoria pleacă
să anunțe autoritățile și îl lasă pe Gheorghiță să parcurgă o noapte întreagă alături de rămășițele tatălui
spre a-i oferi mortului priveghiul de care n-a avut parte. Gheorghiță trece printr-o experiență
terifiantă prin care este supus lecției răbdării și a tăriei de caracter. Vitoria, ca un bun pedagog, îi
oferă fiului neinițiat ocazia să se inițieze prin realizarea faptului că tatăl a murit și că el trebuie să-i ia
locul și să fie noul cap al familiei. Gheorghiță intră în râpa ca un copil care plângea de frică fără să
realizeze că osemintele pe care le-a găsit sunt cele ale tatălui său. El iese din râpă ca un om matur,
inițiat, care are revelația existenței morții ca soartă implacabilă a omului. Scena coborârii în râpă
justifică, astfel, caracterul de bildungsroman al scrierii.
De asemenea, secvența găsirii osemintelor lui Lipan se aseamănă cu mitul grecesc al lui Orfeu și
Euridice. Dacă Orfeu coboară în infern pentru a-și readuce la viață iubita, Euridice, Vitoria coboară în
râpă pentru a găsi cadavrul soțului ei cu scopul de a-l înmormânta și de a-i reda pacea sufletească. Și
Euridice și Nechifor vor avea parte de o salvare a sufletului: Euridice va fi împăcată cu gândul că,
deși nu a reușit, persoana iubită a făcut tot ceea ce i-a stat în putință ca să o salveze; Nechifor își va
găsi liniștea știind că soția i-a găsit osemintele, a făcut ritualurile de îngropăciune și că i-a făcut
dreptate.
O altă scenă relevantă pentru tema romanului este scena parastasului, în care Vitoria își pune în
aplicare abilitățile sale de investigator și de detectiv. „Am și eu vorbe potrivite... să le ațâț și să le
otrăvesc, ca să lepede din ele tot” reprezintă una dintre declarațiile Vitoriei prin care aceasta afirmă că
știe cum să obțină adevărul de la oameni, tehnică pe care o va folosi și cu cei doi tâlhari, la parastas.
Femeie „vicleană și ascunsă”, după cum își dă seama subprefectul, aceasta nu i-a acuzat niciodată în
mod direct pe Bogza și pe Cuțui, ci doar a sugerat că modul în care pretind cei doi că au
cumpărat oile lui Lipan nu este verosimil, întrucât nu a existat nicio chitanță și niciun martor.
Ascunzându-se sub premisa „grăiesc și eu ca o minte slabă ce mă aflu”, Vitoria desfășoară o
adevărată anchetă și un întreg proces complex prin care îi va face pe cei doi tâlhari să-și recunoască
singuri vina.
La parastas, Vitoria începe să-i adreseze întrebări lui Calistart Bogza prin care urmărește să-i
desconspire calmul aparent și să-l deposedeze de baltag. Apoi, femeia începe să spună cum
„crede” ea că s-au desfășurat întâmplările care au dus la sfârșitul lui Nechifor Lipan. În povestirea
ei, Vitoria dezvăluie faptul că omorul s-a petrecut la asființit, că unul dintre însoțitori a vegheat ca
zona să fie liberă, iar că celălalt l-a lovit „din toată inima” pe Nechifor cu baltagul. Spre nedumerirea
lui Bogza, care din orgoliu și mișelie voia să scape nevinovat din toată întâmplarea, Vitoria reușește să
demonstreze cum s-au întâmplat „întocmai lucrurile, punct cu punct, pas cu pas”. „Vorbele și
iscodirile” Vitoriei, evitarea menționării numelor însoțitorilor, afirmația controversată că Vitoria știe
ce s-a întâmplat pentru că „i-a spus mortul” îl fac pe Bogza să se neliniștească și să devină violent.
De asemenea, această povestire în ramă realizată prin tehnica rezumatului creează suspans atât
mesenilor, cât și cititorilor. Bogza vrea să fugă, însă Gheorghiță îl prinde din urmă și-l lovește cu
propriul baltag, iar câinele Lupu sfâșie gâtul infractorului. Cuțui își recunoaște crima de bună voie, în
timp ce Bogza se mărturisește pe patul de moarte. El cere iertare Vitoriei, însă ea crede de cuvință că
singurul în stare să-l judece pe tâlhar este Dumnezeu. Ea doar a înfăptuit toate ritualurile spre a-i aduce
liniștea sufletească soțului mult iubit.
Finalul reprezintă o revenire la viața obișnuită, încărcată de responsabilități, în care rolul Vitoriei
este acela de a cultiva copiilor ei respectul pentru tradiții, creându-se astfel legătura
transgenerațională, temă reprezentativă pentru curentul tradiționalist. Dacă băiatul trebuie îndrumat
în vederea preluării responsabilităților gospodărești ale familiei, fata Minodora va fi îndrumată către o
căsătorie stabilită, după legea sătească, de părinți. Astfel, ei „ iau de coadă toate câte au lăsat” și își
continuă existența în mediul rural, tradițional al Moldovei.
De asemenea, prin distribuția personajelor se poate identifica schema mitică a mitului lui Isis și
Osiris, identificată și de criticul Alexandru Paleologu. Osiris a fost omorât de fratele său Seth din
invidie, la fel cum Nechifor a fost omorât mișelește de cei doi tâlhari. Seth a împărțit trupul fratelui în
14 părți pe care le-a împrăștiat în tot Egiptul, pentru ca Osiris să nu mai poată fi salvat, întocmai
precum Nechifor a fost aruncat într-o râpă de unde nu l-ar fi putut găsi nimeni. Însă, Isis, aidoma
Vitoriei, nu se resemnează asupra morții soțului și pleacă în căutarea rămășițelor lui. Isis reușește să
găsească și să unească părțile trupului lui Osiris, într-un ritual al îmbălsămării, care îi asigura acestuia
trecerea în viața de apoi. La fel și Vitoria găsește rămășițele lui Nechifor și „i-a cu grijă bucățile
soțului său și le-a potrivit una câte una” în sicriu, îndeplinind un ritual sacru creștin, prin care
Nechifor își recăpăta „hodina” sufletească. La fel ca Horus și Gheorghiță preia responsabilitățile tatălui
și îl răzbună pe acesta prin pedepsirea criminalului. De asemenea, câinele Lupu, care ajută la găsirea
rămășițelor și la înfăptuirea dreptății îl are ca și corespondent pe Anubis, zeul cu cap de șacal, de câine
și corp de om.
PERSONAJUL VITORIA
S: țărancă înstărită, femeia lumii patriarhale
P: fire lucidă, analitică, bun cunoscător al firii umane, bun pedagog, bun detectiv, bun investigator
M: tipul femeii voluntare, nu consideră că trebuie să pedepsească oameni nevinovați, e devotată soțului
ei
Trăsătură: înțelepciunea
Caracterizată direct de narator, de către alte personaje, de către ea însăși
Caracterizată indirect prin fapte, gânduri, relațiile cu alte personaje, mediul social din care provine
Tehnica basoreliefului- tehnică narativă de construcție a Vitoriei
Vitoria iese în evidență față de fiul ei prin perspicacitate și maturitate, față de subprefect prin tenacitate
și intuiție și față de celelalte femei prin faptul că nu se resemnează, ci cu dârzenie își atinge scopul
Vitoria este reprezentativă pentru condiția femeii de la începutul secolului al XX-lea, punând în
evidență inteligența, forța interioară, dârzenia și capacitatea de a prelua rolul de bărbat atunci când
devine văduvă
Personajul „in absentia”- Nechifor Lipan- înțelept, glumeț, om de lume, sociabil, bun
întreprinzătro
În concluzie, romanul „Baltagul” reprezintă o sinteză a unor mituri autohtone și universale și o
radiografie a existenței pastorale a muntenilor moldoveni, înglobând în sine, pe lângă trăsături realiste
și tradiționaliste și trăsături moderne precum tehnica rememorării, multipla cronologie și
metamorfozarea unei balade populare, într-un roman cult.