Organizarea aparatului locomotor, locomotia

Rol: leaga organele intre ele, rol trofic, depoziteaza grasimi, apararea organismului, fagocitoza,
asigura rezistenta organismului

 Alcatuire:
Substanta fundamentala (SF):
-moale
-semidura
-dura
Celule
Fibre: > de colagen

> de reticulina
> de elastina moale

 Clasificare:tesut conjunctiv moale, semidur, dur

I. Tesutul conjunctiv moale:

lax –proportii egale de SF si fibre
reticulat –fibre de reticulina dispuse in retea
adipos –celule bogate in grasime
fibros –predomina fibrele colagene si elastice
elastic –predomina fibrele de elastina
Organizarea aparatului locomotor, locomotia

II. Tesutul conjunctiv semidur = tesut cartilaginos (mai multe fibre, putine celule si SF)
hialin (cartilaje costale)
elastic (pavilionul urechii, epiglota, varful limbii)
fibros (discurile intervertebrale)

III.Tesutul conjunctiv dur (osos)

SF impregnata cu saruri de Ca si Mg, dispusa in lamele
Oasele: > lungi (o diafiza si 2 epifize)

> scurte
> late
III.a. Tesut osos compact –diafiza oaselor lungi
Lamelele osoase sunt dispuse concentric in jurul unor canale subtiri (Havers) ca contin vase si
nervi;
in mijlocul osului se gaseste maduva galbena

III.b. Tesut osos spongios –oasele scurte, late si epifizele oaselor lungi
lamele osoase intretaiate, alcatuind areole →aspect buretos
areolele contin maduva rosie, hematogena
Organizarea aparatului locomotor, locomotia

Clasificare
tesut muscular striat –muschii scheletici (se prind de oase)
tesut muscular neted –peretii organelor interne
tesut muscular striat de tip cardiac –muschiul inimii

Celula musculara –fusiforma

membrana –sarcolema
citoplasma –sarcoplasma
organite celulare > comune
> specifice –miofibrilele: alcatuite din microfilamente subtiri, contractile, actinasi miozina
nucleu –unul sau mai multi
Organizarea aparatului locomotor, locomotia

BAZELE ANATOMO-FUNCŢIONALE ALE MIŞCĂRII

Planuri şi axe de mişcare

Planurile şl axele de mişcare se raportează la poziţia anatomică: stand cu membrele
superioare apropiate de părţile laterale ale trunchiului, coatele extinse, mainile in supinaţie,
degetele, inclusiv policele. extinse, membrele inferioare apropiate, .genunchii extinşi, picioarele
in unghi drept pe gambe, călcaiele apropiate, varfurile apropiate sau depărtate la un unghi de
maxim 45'^.
Planurile anatomice sunt suprafeţe, care secţionează imaginar corpul omenesc sub o
anumită incidenţă. Fiecare mişcare intersecteazăun plan.
In raport cu orientarea faţă de poziţia anatomică a corpului se descriu 3 categorii de
planuri.
-frontale, dispuse paralel cu fruntea, deci vertical şi latero-lateral; impart corpul intr-o
parte anterioară şi una una posterioară; planul frontal, care imparte corpul intr-o jumătate
anterioară şi una posterioară se numeşte medio-frontal.
-sagitale, dispuse vertical şi antero-posterior, impart corpul intr-o parte dreaptă şi una
stangă. Planul sagital, care imparte corpul intr-o jumătate dreaptă şi una stangă se numeşte
-transversale,
La intersecţia planurilor medio-frontal, medio- sagital c u planul transversal care trece
prin vertebra a 2-a sacrală, se găseşte centrul de greutate al corpului.

Axele se formează prin intersectarea a două planuri Astfel se descriu:

-axul vertical; la intersecţia planului frontal cu cel sagital;
-axul sagital (antero-posterior); - la intersecţia planului sagital cu cel transversal;
-axul frontal (transversal): - la intersecţia planului frontal cu cel transversal,
Toate articulaţiile distale permit efectuarea unor mişcări pure, intr-un singur ax, in timp ce
in articulaţiile proximale, umăr, şold, mişcările curente se efectuează in mai multe axe
simultan.
Articulaţiile intermediare, cot (respectiv articulaţiile humero-ulnară, humeroradială,
radioulnară –proximală) şi genunchi, realizează mişcări in două axe, ceea ce conferă
specificitate formei de mişcare umană. In unul din aceste axe se produce rotaţia.
Astfel, in cazul cotului mişcarea de rotaţie se execută in jurul axului longitudinal al
antebraţului: ulna este imobilă, mişcarea fiind realizată doar de radius. Rotaţiile antebraţelor se
numesc:
- pronaţie, prin care faţa palmară devine posterioară şi policele medial;
- supinaţie este mişcarea inversă, prin care faţa palmară devine anterioară şi policele
lateral.
Mişcările de prono/supinaţie sunt absolut necesare efectuării prehensiuni.
In cazul genunchiului, rotaţiile insoţesc mişcările de flexie şi extensie. Astfel, datorită
inegalităţii condililor femurali şi intervenţiei ligamentelor incrucişate flexia peste 70° se
asociază cu rotaţia internă a gambei, prin care varful piciorului este orientat medial;
amplitudinea rotaţiei ajunge pană la 20°.
Extensia maximă se insoţeşte de rotaţia externă a gambei, prin care virful piciorului este
orientat lateral.
Prin rotaţie, mişcarea dobandeşte un alt punct final decat a fost prevăzut iniţial, Astfel,
Organizarea aparatului locomotor, locomotia

orice mişcare, deşi se produce aparent intr-un singur ax, se compune dintr-o suită de rotaţii
individuale.
 Din punct de vedere biomecanic, mişcările se produc astfel:
- in plan sagital şi ax frontal (transversal): flexia şi extensia;
- in plan frontal şi ax sagital: abducţia şi adducţia;
5
- in plan transversal şi ax vertical: rotaţia internă şi externă,

Motricitatea voluntară
Mişcarea voluntară, ideokinetică, este aleasă de subiect şi adaptată unui scop precis.
Pentru aceasta, muşchii trebuie să acţionze ca: agonişti, antagonisti, sinergişti şi fixatori.
Agoniştii sunt muşchii ce iniţiază şi produc mişcarea, motiv pentru care se mai numesc
"motorul primar".
Antagonisti se opun mişcării produse de agonişti; au deci rol frenator, reprezentand frina
elastică musculară, care intervine de obicei inaintea celei ligamentare sau osoase.
Muşchii agonişti şi antagonisti acţionează totdeauna simultan, insă rolul lor este opus:
- cand agoniştii lucrează, tensiunea lor de contracţie este egalată de
relaxarea antagoniştilor, care controlează efectuarea uniformă şi lină
a mişcării, prin reglarea vitezei, amplitudinii şi direcţiei;
- cand tensiunea antagoniştilor creşte, mişcarea iniţiată şi produsă de
agonişti incetează.
Astfel, prin jocul reciproc, echilibrat, dintre agonişti şi antagonisti rezultă o mişcare
precisa.
Agoniştii şi antagonistii desemnează o mişcare concretă, dar acţiunea lor se poate inversa
in funcţie de grupul muscular considerat principal.
Interacţiunea dintre agonişti şi antagonisti măreşte precizia mişcării, cu atat mai mult cu
cat este angrenat un număr mai mare de muşchi. Cu cat relaxarea antagoniştilor este mai mare,
cu atat mişcarea este mai rapidă şi mai puternică.
Sinergiştii sunt muşchii prin a căror contracţie acţiunea agoniştilor devine mai puternică.
Acest lucru se poate observa in cazul agoniştilor bi sau poliarticulari.
Sinergiştii conferă, şi ei, precizie mişcării, prevenind apariţia mişcărilor adiţionale,
secundare, pe care agoniştii au tendinţa să le producă, simultan cu acţiunile lor principale.
Intervenţia sinergiştilor este involuntară. Astfel, o parte din muşchii adductori ai
umărului produc secundar şi rotaţia internă a braţului. Din acest motiv, la iniţierea mişcării de
adducţie se produce şi mişcarea adiţională de rotaţie internă, care este frinată de muşchii
sinergişti.
Fixatorii acţionează tot involuntar şi au rolul de a fixa acţiunea agoniştilor, antagoniştilor
şi sinergistilor. Fixarea nu se realizează continuu, pe intreaga cursă d e mişcare a unui muşchi.
Fixatorii, au mai curand rol dinamic, ca şi sinergiştii.
6
Deşi activitatea muşchilor fixatori constituie, probabil, in jur de 75% din activitatea
musculară normală zilnică, rolul lor izometric este pentru perioade foarte scurte, deoarece ei se
contractă izotonic, alternind schemele de mişcare, ceea ce asigură desfăşurarea gradată a
mişcării.
Muşchii pot lucra cu sau fără producerea mişcării, realizand contracţii izotonice,
izometrice sau auxotonice
Organizarea aparatului locomotor, locomotia

Contracţiile izotonice se realizează cand muşchiul deplasează segmentele pe care se

găsesc punctele sale de inserţie.
Contracţiile izotonice se produc cu scurtarea sau alungirea muşchiului sau grupului
muscular respectiv.
Contracţiile izotonice cu scurtare se produc cind punctele de inserţie ale muşchilor se
apropie. De exemplu, in mişcarea de flexie a antebraţului pe braţ din zero anatomic (0), cu
antebraţul in prelungirea braţului, se produce scurtarea flexorilor.
Apropierea sau depărtarea capetelor de inserţie ale muşchiului se realizează şi dincolo de
punctele de inserţie normală (mobilizarea activă cu rezistenţă).
Contracţiile izotonice cu alungire se produc cand punctele de inserţie ale muşchilor
se depărtează incet, unul de celălalt.
In exemplul dat, revenirea antebraţului din flexie se produce cu alutrgirea progresivă a
flexorilor .
Aşadar, in poziţia zero (0) anatomic pentru cot, respectiv antebraţ in prelungirea braţului,
muşchii flexori se află in zona lungă şi cu cat progresează in, realizarea flexiei trec prin zona
mijlocie, pină cind ating amplitudinea maximă a flexiei, ajungind astfel in zona
scurtă. In acest exemplu muşchii flexori sunt agonişti.
Pe tot parcursul mişcării de flexie, antagoniştii suferă modificări inverse ale lungimii: in
zero anatomic sunt maxim scurtaţi, iar la amplitudinea maximă de flexie a antebraţului pe braţ,
sunt maxim alungiţi.
Zona medie se suprapune pentru agonişti şi antagonişti.
Majoritatea muşchilor desfăşoară activităţi curente cand sunt contractaţi in zona mijlocie.
Contracţiile in zonă scurtă solicită intrarea in acţiune a unui număr mare de unităţi
motorii. De asemenea, la această lungime a agoniştilor, antagoniştii se afla in zona lungă, care
Contracţiile izometrice rezultă din scurtarea fibrelor contractile concomitent cu
alungirea pasivă a elementelor necontractile, pe ansamblu lungimea muşchiului raminind
constantă. Modificările se pruduc la nivelul tensiunii musculare care creşte.
Muşchii fazici (de tip II) sunt superficiali, biarticulari, au tendoane lungi. Sunt formaţi
din fibre albe, sărace in mioglobină, care se contractă rapid şi de aceea se numesc fibre fazice.
Aceste fibre sunt bogate in fosfati, glicogen şi enzime pentru producerea pe cale anaerobă
a energiei.
Aceşti muşchi sunt răspunzători de solicitările musculare rapide, puternice şi intervin in
motricitatea fină, precisă.
Muşchii tonici (de tip I) sunt proximali, uniarticulari, antigravitaţionali, au tendoane late.
Sunt formaţi din fibre roşii, bogate in mioglobină, care se contractă lent şi de aceea se numesc
fibre lente, tonice.
Aceste fibre conţin puţin glicogen şi multe enzime oxidative, pentru producerea energiei
pe cale aerobă.
Aceşti muşchi asigură tonusul postural, sunt muşchi de sprijin in acţiune, muşchi pentru
mişcările de apucare şi menţinere a unor obiecte.
Numărul motoneuronilor, care corespund unui muşchi este variabil. Cu c i t muşchiul
execută mişcări mai fine, de precizie, cu atit numărul de fibre musculare inervate de respectivul
motoneuron este mai mic. Astfel, pentru dreptul extern, unui motoneuron ii corespund intre 3-6
fibre musculare, in timp ce repartiţia pentru muşchiul croitor este de 1 la 366 fibre.

Reţinem ca doar comanda motorie este voluntară, execuţia mişcării fiind automată.
Organizarea aparatului locomotor, locomotia

Majoritatea mişcărilor din viaţa cotidiană "scapă" in intregime controlului conştiinţei. O

activitate motorie simplă sau complexă pune in joc contracţii musculare sinergice, simultane
sau succesive. Aceste contracţii sunt pe de o parte mobilizatoare şi pe de alta stabilizatoare ale
membrelor, segmentelor de membre şi trunchiului.
Derularea mişcărilor este armonioasă şi se desfăşoară după un program dat, care
corespunde unei "scheme motorii" sau unui "desen cinetic".
Automatizarea mişcării necesită in prealabil invăţare.
Sunt mişcări automate primare, prezente chiar la nounăscut (supt, deglutiţie) şi mişcări
automate secundare, care apar in cursul dezvoltării psihomotorii.
Schema motorie se construieşte şi se organizează plecand de la periferie. Astfel,
senzaţiile cutanate rezultate din deformarea mecanică a pielii, senzaţiile articulare raportate la
poziţia in spaţiu şi la deplasarea membrelor, senzaţiile musculare provocate de schimbările de
lungime şi tensiune ale muşchilor se stochează şi se memorează realizand "schema motorie".
Aceasta ne permite să inţelegem importanţa aferentelor, provenite de la receptorii periferici,
in informarea centrilor nervoşi despre derularea programului motor.
Cand programul motor (schema motorie) este memorat, se poate repeta, fară control
feed-back, printr-un simplu mecanism de feed-forward (mişcare in buclă deschisă).
Motricitatea reflexă
Mişcarea reflexă este realizată prin contracţie musculară involuntară (dar conştientizată) ca
răspuns la un stimul senzitiv-senzorial adecvat. Se bazează pe arcul reflex, care este organizat in
sistem de buclă inchisă, fiecare mişcare activă fiind controlată de sistemul aferent prin feed-back.
Arcul reflex elementar este format din următoarele elemente componente:
1. Receptorul specific diferenţiat sau terminaţia nevoasă liberă;
2. Calea aferentă (senzitivă) reprezentată de fibre senzitive (dendrite), care culeg
informaţiile de la receptorii periferici şi se indreaptă către unul sau mai mulţi neuroni senzitivi;
transportă influxul nervos exteroceptiv cutanat şi proprioceptiv, conştient şi inconştient, provenit
de
la receptorii musculari, tendinosi, osoşi şi articulari
- centri nervoşi, situaţi in coarnele anterioare ale măduvei spinării, reprezentaţi de
motoneuronii a şi y;
3. Calea eferentă (motorie) reprezentată de fibre motorii, respectiv axoni, care transmit
comanda
4. Organul efector muscular.
Realiznrea unei mişcări reflexe Sau voluntare presupune integritatea căilor aferente şi
eferente, a centrilor nervoşi corticali şi subcorticali, precum şi a efectorulu muscular.
Cel mai simplu arc reflex este reprezentat de reflexul miotatic,format din doi neuroni:
unul senzitiv, cu corpul celular situat in ganglionul spinal şi altul motor, cu corpul celular in
coarnele anterioareale măduvei spinării.
A. Proprioceptorii (receptorii kinestezici) se găsesc in musculatura scheletică,
tendoane, articulaţii, labirint şi sunt implicaţi in reglarea funcţiilor motorii. Fac parte exclusiv
din clasa mecanoreceptorilor care semnalează velocitatea, tensiunea şi gradul de scurtare al
muschilor.
Au fost sistematizaţi in:
1. Receptori musculari: fusurile neuromusculare şi organele tendinoase Golgi.
2. Receptori articulari: corpusculii Ruffinii, Golgi - Mazzoni şi
corpusculii Vater-Pacini
Organizarea aparatului locomotor, locomotia

In concluzie receptorii articulari pot fi sistematizaţi in: statici (corpusculii lui Ruflini),
care informează asupra poziţiei segmentelor articulare ale trunchiului şi membrelor;
si dinamici (corpusculii lui Vater-Pacini), responsabili de senzaţia de mişcare şi acceleraţie
balistică a segmentelor membrelor.
Receptorii articulari responsabili de inducerea senzaţiei kinestezice participă la
coordonarea mişcării. Alterările sau ablaţia capsulei articulare pot determina tulburări de
coordonare, de exemplu tulburări de mers.
Receptorii articulari sunt sensibili la stimulii nociceptivi şi pot genera contractii
musculare cu imobilizarea articulaţiilor in poziţii antalgice, cel mai adesea in flexie.
B. Exteroceptorii includ o varietate largă de structuri specializate. Pe noi ne interesează
doar receptorii cutanaţi; sunt de natură variată şi depind de tipul sensibilităţii pe care il
detectează:
a) mecanoreceptorii sunt sensibili la atingerea şi deformareamecanică a pielii:
- discurile Merkel, situate in derm;
- corpusculii Meissner, situaţi in varful papilelor dermice; au cea mai mare densitate
la nivelul pulpelor degetelor mainilor şi picioarelor, cat şi la faţă (buze);
- corpusculii Pacini, situaţi in dermul profund;
- terminaţiile libere se găsesc cu precădere in regiunea piloasă
b) termoreceptorii sunt detectori ai temperaturii:Krause pentru rece şi Ruffini pentru
cald.
Corpusculii Krause sunt de 7-8 ori mai numeroşi decat receptorii pentru cald.
Termoreceptorii sesizează, alături de terminatiile nervoase libere, variaţiile
tenrperaturii.
Centrii nervoşi sunt situaţi in coarnele anterioare ale măduvei spinării
reprezentaţi de corpii celulari ai motoneuronilor α şi γ;
Căile eferente sunt reprezentate de axonii motoneuronilor α şi γ.
Reflexe statice
Reacţiile de adaptare statică (reflexele de postură) intervin pentru menţinerea poziţiei
verticale, opunindu-se forţelor dezechilibrante (presiuni, tracţiuni), care se exercită pe trunchi
şi cap, poziţionind trunchiul şi membrele in raport cu capul.

- Evaluare in Recuperare: teste, scale de evaluare clinico-functionala analitice, functionale

globale, evaluarea pentru antrenamentul la efort;
Baze fiziologice, grupele musculare. Actiunea biomecanica a grupelor musculare
determina, fie mentinerea unei atitudini sau a unei posturi iar travaliul produs este static,
fie realizarea unei miscari, iar travaliul este dinamic. Forta musculara este conditionata
de:
· Sectiunea fiziologica a muschiului sau numarul fibrelor musculare;
· Lungimea fibrelor musculare (posibilitatea de scurtare);
· Combinarea sectiunii fiziologice cu lungimea fibrelor;
· greutatea uscata a muschiului.
La sincronizarea miscarilor sau a actiunilor musculare in realizarea unei miscari participa mai
multe grupe musculare:
· Agonistul (muşchiul motor principal care efectuează mişcarea);
· Antagonistul (muşchiul sau grupul muscular care controlează efectuarea continuă şi gradată a
Organizarea aparatului locomotor, locomotia

mişcării);
· Muşchii fixatori ai segmentului care realizează mişcarea (susţin segmentul in poziţia cea mai
utilă şi conferă forţă mişcării).
De ex. aruncarea mingiei presupune contracţia muşchilor antebraţului dar şi fixarea cotului şi a
umărului in poziţia cea mai convenabilă iar sunt antagoniştii intervin la sfarşitul mişcării, in
vederea opririi ei.
Se va vedea că muşchii nu acţionează izolat, ci in lanţuri musculare.
Parghia osoasaeste o forţă interioarăcare intervine in realizarea mişcărilor o reprezintăparghiile
osoase.
Impulsurile nervoase produc contracţii musculare iar transformarea energiei nervoase in energie
musculară se realizează la nivelul plăcilor neuromotorii. La randul lor, contracţiile musculare se
insoţesc de deplasarea segmentelor osoase, energia musculară transformandu-se in energie
mecanică. Muşchiul produce prin contracţie, lucru mecanic.
Segmentele osoase asupra cărora acţionează muşchii se comportă asemănător parghiilor.
In mecanică, o parghie este o maşină simplă destinată să echilibreze forţele sau să le deplaseze
cu ajutorul altor forţe. La parghiile mecanice se identifică 3 puncte de aplicare a forţei: punctul
de sprijin (S), punctul de aplicare al rezistenţei (R) şi punctul de aplicare al forţei (F). Parghia are
deci două puncte in care se aplică forţele statice S şi R şi un punct in care se aplică forţa motorie
dinamică F. Raportul dintre punctele de aplicare diferă şi, in funcţie de aceasta, parghiile se
impart in:
· Parghii de gradul I, RSF, cu sprijinul la mijloc, de echilibru;
· Parghii de gradul II, SRF, cu rezistenţa la mijloc, de forţă;
· Parghii de gradul III, SFR, cu forţa la mijloc, de viteză.
Parghia osoasă are sprijinul (S) reprezentat de axul biomecanic al mişcării sau de punctul de
sprijin pe sol sau la un aparat oarecare; rezistenţa (R) este reprezentată de greutatea corpului sau
a segmentului care se deplasează, la care se poate adăuga greutatea unui material/dispozitiv
suplimentar iar forţa (F) este reprezentată de inserţia pe segmentul osos a muşchiului care
realizează mişcarea.
Iatăcateva exemple de parghii de diferite grade, intalnite in corpul uman:
Capul in echilibru pe coloana vertebrală cervicală este o parghie de gradul I (FSR, cu sprijinul la
mijloc, la nivelul articulaţiei condililor occipitali cu vertebra atlas, rezistenţa este reprezentată de
greutatea capului iar forţa este reprezentată de muşchii cefei).
Tot parghie de gradul I este şi bazinul, deasupra capului femural şi care deserveşte balanţa
Pauwels.
In sprijin pe varful picioarelor, din ortostatism, este o parghie de gradul II (SRF, cu rezistenţa la
mijloc, reprezentată de proiecţia centrului de greutate iar sprijinul este la nivelul capetelor
metatarsienelor; forţa este reprezentată de tricepsul sural, care se aplică pe calcaneu).
Tot parghie de gradul I este şi flexia antebraţului pe braţ, prin contracţia brahioradialului.
Cele mai multe parghii din organismul uman sunt de gradul III (RSF, parghii de viteză), care
permit ca prin forţa redusă să imprime braţului rezistenţei deplasări pe distanţe mari. De
exemplu, in mişcarea de flexie a antebraţului pe braţ, punctul de sprijin corespunde articulaţiei
cotului, rezistenţa este greutatea antebraţului, iar forţa este cea a muşchiului biceps brahial, cel
care execută mişcarea şi cade la mijloc, la nivelul antebraţului, unde are loc de inserţia sa.
Dacă se execută extensia antebraţului faţă de braţ, se transformă in parghie de gradul I.
In ceea ce priveşte distanţa dintre punctele de aplicare ale rezistenţei, forţei şi sprijinului, aceasta
are o importanţă deosebită in mecanica parghiilor de gradul III: cand forţa (F) se aplică la
Organizarea aparatului locomotor, locomotia

mijlocul distanţei dintre punctele de aplicare ale sprijinului (S) şi rezistenţei (R), parghia
acţionează cu o forţă şi o viteză medie;cand forţa (F) acţionează la o distanţă mai mică de
punctul de sprijin (S) faţă de cel al rezistenţei (R), parghia are o forţă scazută dar o viteză
crescută;cand forţa (F) este mai apropiată de punctul de aplicare al rezistenţei (R), atunci parghia
va acţiona cu o forţă mărită dar cu viteză redusă.
In corpul uman, o parghie poate să-şi schimbe gradul in raport cu poziţia in care acţionează
segmentele.
Mobilitatea articularaeste considerată un factor interior de promovare a mişcării, asigurand
deplasarea segmentelor osoase. Articulaţiile joacă un rol activ, ele condiţionand prin formele lor
gradele de libertate, direcţia şi sensul mişcărilor.
La nivelul anumitor articulaţii (de exemplu, cotul), conducerea direcţiei mişcărilor este legată
exclusiv de conformaţia segmentelor osoase. Deşi muşchii sunt cei care efectuează mişcările,
direcţia de mişcare este imprimată de orientarea anatomică a oaselor care alcătuiesc articulaţia.
Axa de mişcare reprezintă linia situată intr-un anumit plan. In jurul acesteia, unul din segmentele
osoase se deplasează faţă de celălalt. Axa nu este nepărat fixă, ci se poate deplasa odată cu
segmentul (de exemplu: genunchiul). Cunoaşterea axelor articulare de mişcare este
indispensabilă pentru determinarea amplitudinilor articulare de mişcare.
Toate elementele prezentate sunt necesare in vederea realizării mişcării. Ele reprezintă, după cum
am văzut, forţele interioare care, alături de forţele exterioare, promovează mişcarea locomotorie.
Aceasta se petrece insă in contextul unor lanţuri cinematice de mişcare, care au la bază lanţurile
musculare.
Lanturile cinematice. Două segmente mobile apropiate realizează impreună un cuplu cinematic.
De exemplu: gamba şi piciorul, antebraţul şi braţul, etc. Cuplurile cinematice aflate in legătură
cu altele realizează lanţuri cinematice. Acestea pot fi deschise sau inchise. Lanţul cinematic
deschis se termină liber. De exemplu: aruncarea mingiei cu mana, lovirea mingiei cu piciorul,
etc. Lanţul cinematic inchis are ambele capete fixate. De exemplu: poziţia atarnat sau atarnat cu
sprijin, ortostatismul.
Se descriu 3 tipuri de lanţuri cinematice principale ale corpului uman: lanţul cinematic al
trunchiului, gatului şi capului,lanţul cinematic al membrului superior (MS) şilanţul cinematic al
membrului inferior (MI).
Lanturile musculare. Grupele musculare care deservesc un lanţ cinematic realizează lanţurile
musculare. In timpul acţiunilor succesive statice şi dinamice, lanţurile musculare indeplinesc
succesiv activităţi statice şi dinamice. Nu există lanţuri musculare strict active sau strict pasive,
ci doar lanţuri care acţionează fie static, fie dinamic. In orice poziţie şi in orice mişcare participă
toate lanţurile musculare care deservesc lanţul cinematic in acţiune.
Lanţurile musculare ale MS permit realizarea unor mişcări de mare amplitudine şi de mare fineţe
şi precizie. La realizarea acestora intră in acţiune un număr mare de grupuri musculare. Uneori
pot intra in acţiune numai porţiuni din anumiţi muşchi. In anumite condiţii, lanţurile musculare al
MS pot realiza şi sprijinul corpului.
Lanţurile musculare ale MI indeplinesc in principal funcţia de sprijin, fiind astfel foarte bine
dezvoltate. Caracteristic pentru lanţurile musculare ale MI este dispunerea flexorilor şi
extensorilor sub forma a două lanţuri antagoniste. Aceste lanţuri sunt alcătuite din grupele
musculare ale celor trei segmente al MI şi sunt denumite astfel: lanţul triplei flexii, respectiv
lanţul triplei extensii. Lanţul muscular al triplei extensii este cel care menţine poziţia ortostatică
şi propulsează corpul inainte in timpul mersului, in alergare şi săritură. El este mai bine dezvoltat
decat lanţul muscular al triplei flexii, raportul dintre greutatea lor fiind 2:1. La MS, acest raport
Organizarea aparatului locomotor, locomotia

dintre greutatea lanţului flexorilor şi lanţului extensorilor este de 1:1

Fortele exterioare. In realizarea mişcărilor, forţelor interioare (interne) li se adaugă forţele
externe (exterioare). Corpul sau segmentele lui aflate in mişcare trebuie să invingă forţele
exterioare ale mediului de deplasare. Aceste forţe exterioare pot fi reprezentate de:
· Greutatea corpului sau a segmentelor care se deplasează,
· Forţa gravitaţională,
· Inerţia,
· Rezistenţa mediului ambiant in care se desfăşoară mişcarea,
· Alte categorii de rezistenţă care se opun mişcării ca, de exemplu: gantere, scripeţi, etc.
· Forţa de frecare cu planul pe care se realizează mişcarea, etc
Principii generale de anatomie functionala si biomecanica
1. Orice mişcare incepe prin stabilizarea ei in poziţie favorabilă sau prin mobilizarea centrului
de greutate.
2. Mobilizarea segmentelor se realizează de la centruspre periferie (deci pornind de la centura
musculară a centrului de greutate).
3. MS şi/sau MI acţionează ca lanţuri cinematice deschise sau inchise.
4. Cand MS şi/sau MI acţionează ca lanţuri cinematice deschise, muşchii care intră in acţiune
işi iau puncte fixe de inserţie pe capetele lor centrale (proximale) şi acţionează asupra
segmentelor prin capetele lor periferice (distale).
5. Cand MS şi/sau MI acţionează ca un lanţ cinematic inchis, deci prin extremitatea lor distală
(periferică), ele sunt fixate (sau in sprijinit), iar muşchii care intră in acţiune, işi iau punct fix pe
capetele lor distale şi acţionează asupra segmentelor prin capetele lor centrale (proximale).
6. Cand membrele acţionează ca lanţuri cinematice deschise, grupele musculare agoniste se
contractă izotonic iar mişcarea rezultă prin apropierea capetelor musculare de inserţie.
7. Cand membrele acţionează ca lanţuri cinematice inchise, grupele musculare agoniste se
contractă izometric sau izotonic, succesiv sau sub ambele forme.
8. Executarea unei mişcări este posibilă datorită intervenţiei concomitente şi contrarii a
muşchilor agonişti şi antagonişti. Cand agoniştii se contractă izotonic, antagoniştii se contractă
izometric şi invers.
9. Viteza de execuţie a mişcărilor este dependentă de raportul invers proporţional dintre
intensitatea de acţiune a agoniştilor şi antagoniştilor.
La sfarşitul mişcării muşchii antagonişti se transformă in muşchi neutralizatori. Cu cat viteza de
execuţie este mai mare, cu atat intervenţia antagoniştilor la sfarşitul mişcării este mai mare.
10. Menţinerea poziţiei sau posturii se realizează prin echilibrarea intensităţii de acţiune a
agoniştilor
şi antagoniştilor şi intrarea tuturor lanţurilor musculare in condiţii de travaliu static.
11. Utilizarea acţiunii forţelor exterioare (in special a celor gravitaţionale) inversează rolul
grupelor
musculare, uneori numai după ce acestea au declanşat mişcarea.
12. In cadrul acţiunilor lanţurilor cinematice deschise parghiile osteoarticulare acţionează in
general,
ca parghii de viteză, deci ca parghie de gradul III.
13. In cadrul acţiunilor lanţurilor cinematice inchise, parghiile osteoarticulare acţionează in
general,
ca parghii de sprijin, deci ca parghii de gradul I.
Organizarea aparatului locomotor, locomotia

14. Perfecţionarea activităţii motorii se realizează printr-o acţiune eficientă, utilizand la

maximum
forţele externe şi la minimum forţele interne. Cu alte cuvinte, perfecţionarea exerciţiilor fizice
apare ca o formă superioară de adaptare a corpului uman la condiţiile de mediu.
Evaluarea musculara reprezinta primul pas in vederea stabilirii unui program de recuperare
musculara adecvat starii morfofunctionale actuale. Evaluarea musculara este complexa si se
adreseaza valorii fortei musculare, rezistentei musculare, tonusului muscular, controlului motor,
integritatii anatomice a musculaturii. Testingul muscular are rol chiar in precizarea
diagnosticului de boala. Acest aspect este cu atat mai pregnant in toate bolile neurologice in care
testarea musculara, alaturi de cea a sensibilitatii, sunt definitorii pentru diagnostic.
Pe langa precizarea diagnosticului de boala, evaluarea fortei musculare ofera o serie de elemente
pentru elaborarea programului de recuperare concretizate in obiective de indeplinit si mijloace
utilizate.
Iata, pe scurt, prezentarea elementelor utile, furnizare de un testing muscular complex si corect
efectuat si interpretat:
· Aprecierea valorii musculare disponibile pe care ne putem baza in elaborarea si
sustinerea programului terapeutic si recuperator;
· Aprecierea musculaturii slabite ce afecteaza activitatile zilnice;
· Cunoasterea, pentru a putea preveni si corecta, a dezechilibrelor musculare care au
determinat deformari si dezaxari;
· Aprecierea necesitatilor pentru aparate si/sau dispozitive de asistare (baston, orteze,
stimulatoare neuromusculare) ca masura compensatorie a fortei diminuate sau pierdute;
· Ajutorul in a selecta activitatile posibile ale individului in functie de capacitatile sale
musculare restante;
· Cunoasterea exacta a musculaturii ce trebuie reeducata.
Evaluarea musculara comporta o componenta subiectiva si una obiectiva.
Evaluarea musculara subiectiva consta in aprecierea starii sale actuale facuta de pacientul insusi.
Acesta ne va prezenta acuzele prin limbaj propriu. Intrebarile examinatorului trebuie sa
lamureasca si sa completeze informatiile date de pacient.
Evaluarea obiectiva se refera la examenul clinico-functional al pacientului.
Aceasta cuprinde:
· Inspectia ofera informatii privitoare la relieful muscular comparand zone si segmente
simetrice. Suntem astfel in masura sa apreciem hiper sau hipotrofia musculara.
· Palparea maselor musculare executata in pozitii de relaxare ne precizeaza hipo sau
hipertoniile (contracturile) musculare. Mobilitatea pasiva a segmentelor ne ofera informatii
suplimentare privitoare la diagnosticul diferential al spasticitatii piramidale fata de o rigiditate
extrapiramidala.
Exista metode de a aprecia obiectiv si de cuantifica forta musculara:
· Inregistrare pe EMG a contractiei izometrice, valoarea peak-ului exprimand forta
izometrica maxima.
· Manometria muschiului, care inregistreaza valoarea tensiunii intramusculare.
· Calcularea suprafetei de sectiune a muschiului prin RMN sau ecografie, cunoscandu-se
raportul care se stabileste intre suprafata de sectiune si forta dezvoltata de muschi (30
N/m2).
· Testingul muscular manual.
Grad calificativ Forta anduranta
Organizarea aparatului locomotor, locomotia

5 normala realizeaza miscarea completa contra

gravitatiei si a unei rezistente puternice
se pot executa toate
activitatile curente
fara sa oboseasca, cu
exceptia muncilor
grele
4 buna idem, dar rezistenta este moderata Idem
3+ moderata + idem, dar rezistenta este usoara
anduranta limitata,
oboseala apare
repede
3 moderata miscare completa contra gravitatiei
nu poate executa
decat partial
activitatile curente,
iar mersul practic nu
este posibil daca
forta muschilor
membrelor
inferioare este sub 3
3- moderata - miscarea este posibila contra gravitatiei doar
pe 50% din amplitudinea maxima
idem, dar mai
accentuat
2+ slaba+ miscare antigravitationala cu valoare sub
50% din amplitudinea maxima
se pot executa unele
activitati curente
doar cu asistenta
mecanica
2 slaba miscare completa dar cu gravitatia exclusa Idem
2- slaba- miscare partiala, in conditii de excludere a
gravitatiei
nu se poate performa
nici o activitate,
dependenta totala
1 schitata nu exista miscare dar se poate simti palpator
contractia la nivelul tendonului
0 zero nu exista contractie
Testingul muscular percepe activitatea unor grupuri musculare ce executa o anumita miscare a
unui segment.
· Testarea individuala a muschiului.
Aceasta testare recurge la pozitionari, stabilizari si scheme de miscare caracteristice. Sunt insa
greoaie si laborioase.
· Testul miscarilor functionale sau testul muschiului functional sau testul de screening.
Organizarea aparatului locomotor, locomotia

Sunt putin precise si au doar scopul de a realiza o evaluare generala, rapida asupra fortei
musculare. Ele mai pot determina zona musculturii slabite si unde trebuie insistat cu teste mai
precise. Executarea acestor teste este simpla. Pacientul executa o miscare pana la capatul cursei
de miscare iar din acest punct examinatorul incearca sa readuca segmentul la pozitia 0 iar
pacientul se opune. Dupa alti autori aprecierea asupra fortei musculare se face prin aprecierea
contractiei izometrice facuta la jumatatea unghiului de amplitudine a articulatiei pe directia
respectiva. Aceasta testeaza nu doar forta ci si existenta durerii musculare in contractie.
· Executarea activitatilor curente sau zilnice (ADL-uri sau activities of daily living).
Executarea acestor activitati permite observarea fortei musculare dar si anduranta, coordonarea si
echilibrul miscarilor.
· Determinarea instrumentala a fortei musculare.
In acest scop se utilizeaza dinamometria. Exista dinamometre utilizate pentru o serie de miscari
(prehensiune, extensie gamba, extensie trunchi etc).
· Realizarea unui travaliu.
Travaliul este exprimat prin produsul forta ´ distanta. Aprecierea acestui travaliu conduce la
masurarea fortei musculare.