TEMA 1.

EMOȚIE ȘI CREATIVITATE, DOI FACTORI ESENȚIALI AI NATURII

UMANE

Motto: Creativitatea este un complex de însușiri și aptitudini psihice care, în condiții

favorabile, generează produse noi și de valoare pentru societate.
Alexandru Roșca

Obiective:
1. Explicarea dihotomiei rațional-emoțional
2. Înțelegerea relației dintre emoție și creativitate
3. Valorizarea omului ca ființă creatoare

1. Dihotomia rațional - emoțional

Mihai Eminescu afirma că oamenii învățați, dar fără talent propriu, adică purtătorii
științei moarte, mi-i închipui ca o sală întunecată cu o ușă de intrare și una de ieșire. Ideile
străine intră printr-o ușă, trec prin întunericul sălii și ies prin cealaltă, indiferente, singure și
reci. Capul unui om de talent este ca o sală iluminată cu pereți și oglinzi. Din afară vin ideile
într-adevăr, reci și indiferente, dar ce societate, ce petrecere găsesc.
Societatea contemporană se caracterizează prin schimbări radicale care se petrec în
conduită, la locul de muncă sau în familie, în educație, în știință și tehnologie, în religie și
aproape în orice aspect al vieții noastre.
A trăi într-o asemenea lume presupune un înalt grad de adaptare și de curaj care este
legat în mare măsură de creativitate. Omul zilelor noastre are nevoie de culturalizare în
interiorul propriei lui ființe, deoarece goliciunea interioară corespunde unei apatii exterioare,
incapacității de a înțelege realitatea și de a avea comportamente adecvate. Prin originea ei,
natura umană este creatoare.
Creativitatea nu înseamnă doar receptarea și consumul de nou, ci în primul rand
crearea noului. După C. Rogers, adaptarea creativă naturală pare a fi singura posibilitate prin
care omul poate ține pasul cu schimbarea caleidoscopică a lumii sale. În condițiile ratei
actuale a progresului științei, tehnicii și culturii, un popor cu un nivel scăzut al creativității, cu
o cultură limitată nu va putea rezolva eficient problemele cu care se confruntă. Dacă oamenii
nu vor realiza idei noi și originale în adaptarea lor la mediu, atunci popoarele lor nu ar mai fi
competitive pe plan internațional.
Omul este o trestie ganditoare, Omul este o ființă rațională. Gandirea este procesul
psihic de reflectare mijlocită și generalizat - abstractă, sub forma noțiunilor (conceptelor)
judecăților și raționamentelor, a însușirilor comune esențiale și necesare ale obiectelor, și a
relațiilor legice, cauzale dintre ele.
Explicarea termenilor, conform DEX:
1. dihotomie,-i: s.f.- diviziune în două părți a unui concept, fără ca acesta să-și piardă
înțelesul inițial;
2. rațiune,-i: s.f.- facultatea omului de a cunoaște, de a gândi logic, de a înțelege și de a
sesiza sensul și legătura fenomenelor, judecată, minte; treapta a doua a cunoașterii,
caracterizată prin faptul că operează cu noțiuni, judecăți, raționamente;
3. rațional,-ă, -i, -e: adj.-conform cu principiile și cerințele rațiunii; care poate fi
conceput cu ajutorul rațiunii; despre oameni (cumpănit, chibzuit, cu judecată, cu
rațiune); care se face cu judecată, cu măsură, cu respectarea unor principii sistematice,
metodice;
4. emoție,-i: s.f.- reacție afectivă de intensitate mijlocie și de durată relativ scurtă, însoțită
adesea de modificări în activitățile organismului, oglindind atitudinea individului față
de realitate; orice reacție afectivă;
5. emoțional,-ă, -i,-e: adj.-care este propriu emoțiilor, provocat de o emoție; care produce
o emoție.
Fiind procesul de cunoaștere de rangul cel mai înalt care asigură pătrunderea in esența
lucrurilor, înțelegerea relațiilor legice dintre acestea, explicarea și interpretarea lor, si care
face posibilă rezolvarea problemelor complexe, de ordin teoretic și practic, gândirea ocupă un
loc central în sistemul psihic uman.
Gândirea acționează ca un adevărat mecanism de comandă- control asupra celorlalte
procese: percepție, memorie, voință, afectivitate, motivație, reorganizându-le, modelându-le
în concordanță cu criterii și exigențe logice obiective: le conferă dimensiunea raționalității.
Trăsăturile și funcțiile conștiinței își găsesc expresia lor cea mai înaltă în structura și dinamica
gândirii.
Din punct de vedere structural, gândirea o putem defini, pe rând; ca sistem de noțiuni,
judecăți și raționamente (latura de conținut), ca sistem de operații (latura relațională), ca
sistem de produse (latura operatorie a produsului).
 Structura de conținut a procesului gândirii nu este o simplă înlănțuire de noțiuni luate
separat, ci un sistem de relaționare logică a noțiunilor în judecăți și a acestora în
raționamente.
Judecata este o structură informațională complexă, care reflectă obiectul în relație cu
alte obiecte sau dezlănțuindu-i anumite însușiri, care în noțiunea luată separat sunt ascunse.
Exemple: Omul este mai inteligent decat cimpanzeul. Omul este un animal vorbitor.
În judecată, gândirea afirmă sau neagă ceva despre altceva și prin aceasta cunoașterea
dobândește atributul adevărului sau falsului: este adevărată, dacă ceea ce se leagă în judecată
este legat în realitate, și este falsă, dacă ceea ce se leagă în judecată nu este legat în realitate.
Raționamentul este o structură informațională discursivă (desfășurată) și ierarhizată, în
care gândirea pornește de la anumite date (judecăți) și ajunge la obținerea altora noi
(concluzii). După traiectoria pe care o urmează procesul gândirii, raționamentul ia trei forme:
a) inductivă;
b) deductivă;
c) analogică;
Componenta operatorie a gândirii constă dintr-un ansamblu de acțiuni și de procedee
mintale de transformare a informației, de relaționare și de combinare a schemelor și a
noțiunilor în vederea obținerii unor cunoștințe noi sau a rezolvării unor probleme. Distingem
două tipuri de operații:
a) operații fundamentale: analiza, sinteza, comparația, abstractizarea, generalizarea,
concretizarea;
b) operații instrumentale particulare care se realizează în două forme: algoritmică și euristică.
Analiza este operația de descompunere în minte a unui obiect în elementele
componente și de apreciere a semnificației fiecărui element în cadrul întregului. Sinteza constă
în reconstituirea în minte a unui obiect (întreg) din elementele sau însușirile sale date izolat.
Comparația este acea operație a gândirii care presupune evidențierea pe plan mintal a
asemănărilor și deosebirilor esențiale ale obiectelor și fenomenelor.
Abstractizarea constă în relevarea și reținerea unor însușiri sau relații și în eliminarea
sau lăsarea „ în afară” a altora.
Generalizarea presupune extinderea rezultatului sintezei(noțiune, principiu, lege)
asupra tuturor cazurilor particulare care posedă proprietățile date.
Concretizarea este operația de aplicare a noțiunilor, principiilor și legilor generale în
analiza, interpretarea și explicarea realului, în diversitatea laturilor și formelor particulare.
După raportul dintre datele inițiale și produsul final, se disting două forme principale
ale gândirii: gândirea convergentă (unificatoare, sintetică) și divergentă (explorativă,
generativă, creativă).
Gândirea divergentă este considerată o componentă de bază a creativității. Ea posedă,
mai pregnant decat cea convergentă, flexibilitate, fluiditate, originalitate. Fiecare persoană
posedă ambele forme de gândire, atât convergentă, cât și divergentă. Ponderea dezvoltării lor
diferă însă mult de la o persoană la alta. Depinde de specificul individualității fiecăruia, de
conținutul activității, de natura sarcinilor care au predominat în procesul învățării.
Înțelegerea este o funcție a gândirii, care determină gradul de conștientizare de către
om a lumii în care trăiește. Problema înțelegerii capătă o importanță deosebită în procesul de
învățare în școală. Fiecare obiect de învățămant ridică dificultăți de înțelegere mai mari sau
mai mici, în funcție de noutate, de specificul structurii și codificării informațiilor și de
complexitatea fenomenelor pe care le studiază.
A gândi înseamnă a răspunde la diferite întrebări ( „ce?”, „de ce?”, „cum?”, „pentru
ce?”) , a opera adecvat cu noțiunile, principiile și legile, dar mai ales a rezolva probleme,
aceasta fiind domeniul predilect al probării și afirmării gândirii. Rezolvarea oricărei probleme
autentice are un caracter procesual, etapizat: a) perceperea problemei care poate fi corectă sau
alterată, completă sau lacunară, aceasta condiționând orientarea procesului rezolutiv într-o
direcție corectă sau într-una greșită; b) formarea reprezentării sau modelului intern care
devine premisă pentru organizarea și desfășurarea operațiilor rezolutive; c) reformularea
problemei pentru aducerea ei într-o formă mai inteligibilă și mai coerentă, aceasta permițand
identificarea tipologică și facilitând alegerea metodei de rezolvare; d) alegerea și aplicarea
metodei, care poate fi algoritmică sau euristică, problema fiind supusă efectiv transformărilor
în vederea găsirii soluției; e) verificarea rezultatului: dacă este corect, procesul se stopează,
dacă se dovedește eronat, se trece la descoperirea erorilor sau la alegerea altei metode de
rezolvare.
Pentru asigurarea unui randament optim în activitatea de rezolvare a problemelor, este
necesar să facem o evaluare cât mai exactă și mai obiectivă atât în legătură cu dificultatea, cât
și cu complexitatea lor, și să ne reglăm conduita rezolutivă în funcție de acești indicatori.
Timpul de rezolvare trebuie dozat și stabilit în concordanță cu dificultatea și complexitatea
problemei: într-un fel trebuie să ne montăm psihologic pentru rezolvarea unor probleme
simple și altfel pentru rezolvarea problemelor complexe.
După raportul analitic-sintetic se delimitează tipul de gândire analitic, caracterizat prin
predominarea funcțională a analizei, prin centrarea pe detalii, pe disocieri subiective, și tipul
sintetic, caracterizat prin predominarea sintezei și prin centrarea pe ansamblu, pe sistem, pe
întreg, cu subestimarea detaliilor.
După raportul concret (intuitiv) – abstract (formal) s-au delimitat două tipuri de
gândire: tipul intuitiv-concret, caracterizat prin predominarea capacității de operare în sfera
sarcinilor și situațiilor concrete, intuitive, bazandu-se permanent pe imagini sau scheme
figurale (percepții și reprezentări) și tipul abstract-formal, caracterizat prin predominarea
capacității de a opera în sfera construcțiilor teoretice pure, a structurilor logico-simbolice,
desprinse de orice suport intuitiv, imagistic.
Afectivitatea este o componentă fundamentală a psihicului uman, la fel de prezentă în
comportamentul și activitatea noastră cotidiană ca și cogniția. Modelul ideal al omului ar fi
acela în care ambele componente să atingă niveluri de dezvoltare cât mai înalte și să se
echilibreze reciproc: câtă gândire, atât și sentiment, cât sentiment atâta și gândire. Răspunsul
primordial al omului la stimulările din afară este unul emoțional. Pe măsura diferențierii și
identificării stimulului, reacția emoțională primară, nespecifică, va fi înlocuită cu trăirea
emoțională specifică, adecvată naturii și semnificației stimulului.
Afectivitatea este ansamblul proceselor psihice care reflectă sub forma unor trăiri
specifice, raportul de concordanță, respectiv de discordanță, dintre dinamica evenimentelor
interne(stările proprii de necesitate, motivație) și dinamica evenimentelor externe(stimulii,
situațiile obiective și proprietățile lor). Orice trăire emoțională concretă este asociată cu
semnele „+” (pozitiv) - plăcere, relaxare, bucurie și „-” (negativ) - tensiune, încordare,
neplăcere, durere, suferință, tristețe.
Din punct de evedere cantitativ, după intensitate, deosebim trăirile de intensitate mare,
groaza, surpriza și emoțiile care cresc lent din motive interioare: tristețea, mânia, grija. Din
punct de vedere calitativ distingem: plăcerea și neplăcerea.
Marele psiholog francez Th. Ribot, deosebește emoții inferioare și emoții superioare.
Cele mai simple sunt: frica, mânia, înclinarea, sentimentul Eului. I. Kant a împărțit emoțiile
după influența lor asupra organismului în emoții stenice (cu efect pozitiv) și emoții astenice
(cu efect negativ, depresiv). Criteriile actuale de clasificare a emoțiilor sunt de ordin formal
cantitativ și criteriile de conținut.
După criteriul de ordin formal-cantitativ deosebim procese afective: primare,
complexe, superioare.

Procesele și stările afective primare – sunt înnăscute, se produc spontan, sunt

condiționate esențialmente biologic și nu se supun controlului conștient:
- tonul emoțional (acompaniază procesele cognitive de la percepție la gândire); -
trăirile de esență organică (generate de buna sau greaua funcționare a aparatelor
interne, starea de confort sau de disconfort fiziologic, buna dispozitie fizică,
organică sau indispoziție fizică, organică;
- stările de afect, trăiri impulsive, explozive, violente, de scurtă durată care
bulversează echilibrul psihic al personalității, diminuand discernămantul și
luciditatea: furia, groaza, euforia dezlanțuită, etc.

Procesele și stările afective complexe – sunt dobândite au grad ridicat de elaborare și

conștientizare:
- emoțiile situaționale curente (trăiri de scurtă durată, intense, determinate de
însușiri singulare ale obiectelor: sunete, culori, forme, mirosuri);
- emoțiile integrate principalelor forme de activitate- jocul, învățarea, munca,
creația;
- dispozițiile afective (stări afective generalizate, difuze, relativ stabile și de
intensitate moderată).

Procesele și stările afective superioare sunt condiționate socio-culturală puternic,

organizate pe criterii valorice, integrate în subsistemul de orientare al personalității: -
Sentimentele (structuri emoționale de lungă durată, de intensitate moderată). - Pasiunile
(structuri afective complexe, stabile și de mare intensitate care împing irezistibil
persoana la acțiune pentru atingerea scopului) se clasifică astfel: ∙ pasiuni nobile
(profesionale, de creație, de cunoaștere);
∙ pasiuni oarbe (avariția, ambiția, viciile).

După conținut, procesele și stările emoțional – afective se împart în două categorii

mari:

∙ emoții și sentimente obiectuale (sentimente de admirație, de atașament, de dragoste,

 de posesiune sau opusele lor);

∙ emoțiile și sentimente valorice: sentimente legate de valorile morale (de milă, de

compasiune, de solidaritate, de dreptate), sentimente legate de valorile estetice
(sentimentul frumosului, sentimentul tragicului, sentimentul sublimului), sentimente

legate de valorile cognitiv-spirituale (dragostea de adevăr, îndoiala, sentimentul

consonanței sau al disonanței cognitive), sentimentele legate de valorile profesionale
(sentimentul răspunderii, sentimentul conștiinciozității, sentimentul prestigiului
profesional, sentimentul realizării sau performanței), sentimente legate de valorile
religioase (iubirea de Dumnezeu, atașament la preceptele religioase), sentimentele
de apartenență socială (sentimentul apartenenței etnice, sentimentul național),
sentimentele legate de relaționarea interpersonală (sentimentul respectului,
sentimentul coparticipației, sentimentul toleranței, sentimentul întrajutorării sau
opusele lor).

Afectivitatea umană este rezultatul unui proces de evoluție, de dezvoltare, atât în plan
istoric general, cât și în plan ontogenetic individual. Această dezvoltare se desfășoară după
aceeași traiectorie pe care o urmează și celelalte componente ale vieții psihice (cognitive,
motivaționale, aptitudinale), de la simplu la complex, de la inferior la superior, de la difuz,
slab diferențiat la diferențiat, individualizat, de la nespecific la specific.
În reglarea activității umane intră obligatoriu semnalele emoțional-afective: a) de
alarmare psihofiziologică; b) de selectare și clasificare adaptativ-pragmatică a influentelor
externe; c) de informare inversă suplimentară în stabilirea și restabilirea echilibrului intern al
personalității.
Orice acțiune, orice structură operational-cognitivă și cu atât mai mult formele
integrate ale activitații: jocul, învățarea, munca, creația, posedă și o integrare în plan afectiv.
Trăirile emoționale se exteriorizează în trei tipuri mari de reacții și efecte: a) răspunsul
emoțional imediat;
b) răspunsul emoțional secundar;
c) efectele persistente.
 Răspunsul emoțional imediat poate fi abordat sub trei aspecte: cel al
comportamentului global (comportamentul de surpriză,comportamentul de frică și furie ,
sincopa), comportamentul fenomenologic (corespondență între conținutul și relativitatea
verbalizării și a descrierilor stărilor emoționale, expresia facială). Răspunsul emoțional
imediat este acompaniat de un ansamblu de manifestări fiziologice(accelerarea sau încetinirea
pulsului și a respirației, transpirație, pălirea sau înroșirea feței, dilatarea pupilelor, uscarea
gurii, nevoia de micțiune). Răspunsul emoțional secundar este urmat de o fază de natură
diferită. Emoțiile cu tonalitate agreabilă sunt urmate de o stare de destindere, concomitent cu
instalarea unei senzații de bine și satisfacție pe baza căreia încep să se organizeze sentimente
complexe. Din perspectiva psihologiei învățării, organismul tinde să dezvolte obișnuințe care
vor viza prelungirea sau provocarea efectelor secundare agreabile ale emoțiilor. Aceste
atitudini emoționale reprezintă efecte persistente ale emoțiilor.
Formele complexe ale afectivității, sentimentele, pasiunile, plasate la nivel cultural, au
un rol pregnant adaptativ pentru individ și potențează activitatea de cunoaștere. Emoțiile
constituie evaluări sau judecăți pe care le facem asupra lumii. Emoția implică o evaluare din
partea subiectului cu privire la semnificația unui eveniment sau a unei situații. Această
evaluare depinde de factori legați de cultură și de personalitatea subiectului. Emoția depinde
de modul în care o persoană evaluează și analizează o situație. Prin emoții judecăm lumea ca
fiind plăcută sau neplăcută, ca fiind bună sau rea, deci după un sistem de valori. A iubi sau a
urî, a fi temător, a fi trist, a fi rușinat, a fi mânios, a fi optimist, sunt judecăți emoționale asupra
unor situații. Este de reținut că emoțiile nu pot fi tratate doar la nivel biologic, psihofiziologic.
Ele se definesc după dimensiuni specific umane, sociale, culturale, și din această perspectivă
ele nu se opun rațiunii.
Rațiunea care este localizată în sistemul cortical, se opune emoției, situată în sistemul
limbic, prima având un caracter pregnant obiectiv, iar cea de-a doua fiind eminamente
subiectivă.
În majoritatea dicționarelor de psihologie, afectivitatea desemnează un nivel al
existenței care se definește prin antiteză cu conceptualizarea , cu rațiunea, unde totul este doar
trăit de individ și nu cunoscut în mod conștient.
Facilitatea emoțională a gândirii constă în:
- emoțiile dau prioritate gândirii prin direcționarea atenției asupra informației importante; -
emoțiile sunt suficient de clare și accesibile încât pot fi generate ca ajutor pentru judecată și
memorie în privința sentimentelor;
- oscilația stărilor emoționale schimbă perspectiva subiectului de la optimism la pesimism,
determinând luarea în considerație a mai multor puncte de vedere;
- stările emoționale încurajează în mod diferit o anumită modalitate de rezolvare când
fericirea facilitează motive inductive pentru creativitate.

2. Relația dintre emoție și creativitate

Într-o societate ce se află în permanentă schimbare , determinată de procesul tehnico știintific,
unele din principalele criterii de selecție a personalului pentru angajare la profesiile moderne
sunt recunoscute a fi inteligența emoțională și creativitatea. În același timp, căutarea
permanentă a creației extraordinare și originale și abilitatea de gestionare a propriilor noastre
emoții și trăiri afective ne induce asupra necesității de a promova aceste particularități ale
personalității. Acestea sunt necesare în toate sferele vieții, iar realizarea acestei idei poate fi
începută, prin intermediul școlii, care rămâne în continuare principalul mijloc de educare a
inteligenței emoționale și a creativității elevilor.
Omul a fost și se află într-un continuu proces de creație care l-a separat definitiv de
lumea animală. Această zămislire, făurire, naștere a noului constituie forma cea mai înaltă a
activității omenești, acea dimensiune a personalității care este creativitatea. Creativitatea este
considerată și puterea de a realiza ceva, în viziunea psihologilor, este definită în diverse
modalități. G. Allport expune ideea că fenomenul creator desemnează un ansamblu de
trăsături proprii fiecărui individ la un anumit nivel, iar potențialul creativ poate fi actualizat și
dezvoltat. J. Guillford subliniază importanța creativitații pentru elaborarea unor studii și
cercetări asupra cadrului produselor culturale și științifice. M. Stein o prezintă ca un proces
din care rezultă un lucru nou, acceptat ca util, bun de ceva sau satisfăcător, de către un grup
semnificativ de oameni într-o oarecare perioadă de timp. P. Popescu-Neveanu presupune
cresativitatea ca o dispoziție generală a personalității spre nou, anumită organizare a
proceselor psihice în sistemul de personalitate. Pentru Munteanu creativitatea este un proces
prin care se focalizează, într-o sinergie de factori, întreaga personalitate a individului și care
are drept rezultat o idee sau un produs nou, original, cu sau fără utilitate sau valoare socială.
În literatura de specialitate, creativitatea este definită ca: produs, proces, ca
potențialitate și ca dimensiune sintetică în profilul personalității. A crea înseamnă: a face să
existe, a aduce la viață, a cauza, a genera, a produce, a fi primul care interpretează rolul și dă
viață unui personaj, a compune repede, a zămisli etc. Creativ este cel care se caracterizează
prin originalitate și expresivitate, este imaginativ, generativ, deschizător de drumuri, inventiv,
inovativ etc. Cele mai multe definiții ale creativității pun accent pe caracteristicile produsului
creator, care trebuie să se distingă de alte produse prin: noutatea și originalitatea lui, precum
și prin valoare, utilitate socială și aplicabilitate vastă.
Analizand produsele activității, I. Taylor distinge cinci niveluri de afirmare a
creativității:
1) creativitate expresivă- este prezentă în desenele copiilor sau în activitatea curentă ( în
mimico-gesticulație și în vorbire), persoana nefiind preocupată de obținerea unor produse
utile sau valoroase;
2) creativitate productivă- ce decurge din modalitatea originală de dezvoltare a proceselor
psihice, ceea ce imprimă personalității o notă distinctivă;
3) creativitate inovativă- care constă din recombinarea ingenioasă a elementelor, astfel încât
se obține un nou produs, un nou proces prin utilizarea inedită a celor existente;
4) creativitate inventivă- care presupune transformarea fundamentală a unui domeniu, prin
înțelegerea profundă a principiilor care stau la baza lui și prin generarea de noi metode; 5)
creativitate emergentă- presupune un mare grad de originalitate și constă din aplicarea
unui principiu nou, care duce la revoluționarea unui întreg domeniu al cunoașterii. În P.
Popescu-Neveanu ca dimensiune complexă a personalității, creativitatea poate fi explicată
prin modelul bifactorial, în care ea este definită ca interacțiune optimă între aptitudini și
atitudini, între vectori și operații. Vectorii sunt stări și dispozitive cu rol de energizare și
direcționare a activității, ei avand fie un sens pozitiv de incitație, fie un sens negativ de
respingere și frânare. Vectorii pozitivi (creativi) sunt: trebuințele de creștere, motivația
intrinsecă, interesele puternice, angajarea în profesie (activitate), nivelurile ridicate de
aspirație, atitudini creative ( încrederea în forțele proprii, curaj, perseverență, curiozitate,
receptivitate la nou, inițiativă, etc). În categoria vectorilor noncreativi (negativi) sunt incluși:
trebuințe homeostazice, motivația extrinsecă, lipsa unor interese adecvate, nivel scăzut de
aspirație, atitudini necreative, rutiniere (neîncrederea în forțele proprii, conformismul
intelectual, încăpățanarea) etc.
Dacă vectorii sunt cei care declanșează selectiv activitățile, iar atitudinea le dă un
anumit sens, operațiile sunt cele care realizează efectiv activitatea. Operațiile rutiniere,
automatizate, bazate pe algoritmi, în care predomină gândirea convergentă și lipsesc
procedeele imaginației, sunt operații noncreative. Sistemele operatorii de tip deschis, bazate
pe operații euristice, pe procedeele imaginației, pe descoperire și invenție au efecte creative
majore.
Hein consideră că ridicarea nivelului inteligenței emoționale și a culturii emoțio
nale presupune mai multe etape. În prima fază este necesară identificarea propriilor emoții,
apoi urmează faza de asumare a responsabilității pentru nevoile identificate, etapele următoare
presupunand învățarea compasiunii și empatiei și încercarea de a aplica în practică zi de zi.
Mayer și Salovey au încercat să pună în evidență mai multe niveluri ale formării
inteligenței emoționale, și anume:
- evaluarea perceptivă și exprimarea emoției;
- facilitatea emoțională a gândirii;
- înțelegerea și analiza emoțiilor și utilizarea cunoștințelor emoționale; - reglarea emoțiilor
pentru a provoca creșterea emoțională și intelectuală. Una dintre dimensiunile semnificative
ale inteligenței emoționale o constituie empatia. S. Marcus o definește ca fiind un fenomen
psihic de retrăire a stărilor, a gândurilor
și a acțiunilor celuilalt, dobândit prin transpunerea psihologică a eului într-un model
obiectiv de comportament uman, permițând înțelegerea modului în care celălalt interpretează
lumea. S. Marcus a sistematizat ipostazele sub care se prezintă empatia: - fenomen psihic-
situație în care se relevă dimensiunea sa de fapt interior, subiectiv, în continuă transformare;
- -proces psihic - ceea ce arată că are o desfășurare plurifazică ce se întinde de la proiecția
eului pană la identificarea cu altul;
- produs psihic - empatia se concretizează în retrăirea gândurilor, emoțiilor, acțiunilor
celorlalți;
- însușire psihică - atunci când ne apare ca trăsătură de personalitate, ca aptitudine a
individului;
- construct multidimensional de personalitate - care include toate aspectele menționate la
formele anterioare.
Empatia ca dimensiune a inteligenței emoționale se manifestă în special sub forma
unei trăsături de personalitate.
Mehrabian a stabilit cinci aspecte ale inteligenței emoționale:
- perceperea clară (corectă), ordonată a emoțiilor personale și ale altora; - exersarea capacității
de a răspunde cu emoția și comportarea adecvată (realist, nedistorsionat, adaptat) la situațiile
variate de viață;
- implicarea într-o relație interpersonală, avand capacitatea de a exprima onest emoțiile,
arătand deopotrivă considerație și respect;
- alegerea muncii ( profesiei, activității) care aduce satisfacție emoțională, evitand amanarea,
dubiile și nerealizările;
- capacitatea de alucra echilibrat și de a se recrea, de a se relaxa în viață. Persoanele înalt
empatice sunt altruiste, generoase, tind să acorde ajutor persoanelor care le înconjoară, au un
comportament prosocial bine conturat, sunt bine adaptate social și în general puțin anxioase.
Altruismul se referă la acțiunile de binefacere făcute în mod dezinteresat semenilor
noștri. Unul dintre factorii determinanți ai comportamentelor altruiste îl constituie empatia,
care influențează altruismul prin următoarele trei variabile:
- abilitatea de a discrimina și clasifica stările afective ale altora;
- abilitatea de a evalua ipotetic modul de comportare și perspectiva altei persoane; -
impresionabilitatea emoțională (capacitatea de a unifica, de a asocia propriile simțăminte cu
ale altuia ).
Primele două componente sunt de factură cognitivă, iar cea de-a treia este de natură
afectivă. Empatia determină altruismul în două stadii:
- receptivitatea, observarea suferințelor altuia, care se află în oscilație temporală cu propria
persoană, cu experiența noastră personală la suferință;
- apariția actului altruist, ca urmare a nevoii de a readuce propriile noastre suferințe empatice.
Evaluarea capacității empatice ar trebui să vizeze în mai mare măsură atitudinile față
de reușitele, bucuriile celorlalți și gradul de implicare emoțională, precum și față de
satisfacțiile pentru realizările semenilor noștri. Trăind în mod sincer emoțiile pozitive ale
celorlalți, vom reuși să fim fericiți, atât ca intensitate, cât și ca durată de timp. Norocul este o
întâmplare, în timp ce fericirea poate deveni astfel o vocație.
Deosebirea dintre inteligența emoțională (IE ), al cărui nivel de stucturare se apreciază
prin cotientul emoționnal (QE), și inteligența academică, aceasta raportandu-se la gândirea
logică și se dobandește în școli, evaluată prin cotientul intelectual (QI), se poate face și în
termeni accesibili tuturor și anume glasul inimii și vocea rațiunii. Cele două forme de
inteligență se referă la două feluri de cunoaștere, una bazată pe afectivitate, iar cealaltă pe
rațiune. Pentru a reuși în viață, Goleman consideră că fiecare dintre noi ar trebui să învețe și
să exerseze principalele dimensiuni ale inteligenței emoționale:
Conștiința propriilor emoții:
− să fii capabil să le recunosti și să le numești;
− să fii în stare să înțelegi cauza lor;
− să recunoști diferențele dintre sentimente și acțiuni;
Controlul (managerizarea) emoțiilor:
− să fii în stare să-ți stăpânești mânia și să-ți tolerezi frustrările;
− să fii în stare să-ți exprimi furia natural, potrivit, fără agresiune;
− să fii în stare să nu te autodistrugi, să te respecți, să poți sa ai sentimente pozitive
față de tine, de școală, de familie;
− să-ți poți manipula stresul;
− să ai capacitatea de a scăpa de singurătate și de anxietatea socială;
Motivarea personală (exploatarea, utilizarea emoțiilor în mod productiv ):
− să fii mai responsabil;
− să fii capabil să te concentrezi asupra unei sarcini și să îți menții atenția asupra ei;
− să fii mai puțin impulsiv și mai puțin autocontrolat;
− să-ți îmbunătățești scorurile la testele de creație ( realizare );
Empatia (citirea emoțiilor)
− să fii în stare să privești din perspectiva celuilalt;
− să înveți să îi asculți pe ceilalți;
− să îți îmbunătățești empatia și sensibilitatea la sentimentele celorlalți;
Dirijarea (conducerea) relațiilor interpersonale:
− să-ți dezvolți abilitățile de a analiza și înțelege relațiile interpersonale;
− să poți rezolva conflictele și să negociezi neînțelegerile;
− să soluționezi problemele din relațiile interpersonale;
− să fii mai deschis ( asertiv, pozitiv ) și abil în comunicare;
− să fii mai popular și deschis, prietenos și implicat în mod echilibrat;
− să fii mai implicat și plin de tact ( delicat, atent, politicos );
− să fii prosocial și să te integrezi armonios în grup;
− să fii mai cooperant, participant, serviabil, de nădejde, îndatoritor,
− să fii mai democratic în relațiile de afaceri, în modul de a te purta cu alții, în modul
de a-i trata.
 Abilitatea emoțională trebuie să fie dezvoltată astfel încât coeficientul de
emoționalitate să reușească să se ridice peste medie. Abilitatea emoțională va fi foarte utilă în
creșterea și educarea copiilor. Părinții vor putea să le dezvolte copiilor potențialul emoțional
și social învățandu-i să adopte și să-și dezvolte caracteristicile inteligenței emoționale:
- să-și identifice sentimentele personale și să le diferențieze;
- să învețe mult mai mult despre modul cum și unde se pot exterioriza sentimentele; - să-și
dezvolte empatia, abilitatea de a-și pune sentimentele în acord cu alții; - să citească
limbajul trupurilor și alte aspecte nonverbale, pentru a înțelege comunicarea; - să învețe să
asculte;
- să învețe să fie constructivi (afirmativi).
Relația dintre emoții și creativitate este studiată de autori precum Metcalfe. Atenția sa
este concentrată asupra rezolvarii de probleme și a sentimentelor apărute în legătură cu
apropierea sau anticiparea soluțiilor, finalității, etc.. Hope și Kyle demonstrează că stările
afective influențează performanța creativă, iar James menționează despre impactul emoțional
asupra stării conflictuale și reacțiile originale pe care le-au manifestat subiecții săi în legătură
cu situația-conflict. Între inteligența emoțională și creativitate există o relație de
interdependență, astfel încat nivelul inteligenței emoționale poate influența nivelul
creativității. Maslow, în urma cercetării fenomenului creativității, a evidențiat alte trăsături
caracteristice ale persoanei creative, precum sunt neconvenționalismul, încăpățanarea,
specularea, inocența, sentimentalismul, infantilitatea, flexibilitatea.

3. Omul ca ființă creatoare

Omul, scria Lucian Blaga în Geneza metaforei , a devenit om cand a început să existe
altfel, să depășească imediatul, să existe întru mister și revelare, să creeze. (Trilogia culturii).
Datorită acestui mod de a exista, prin creație, omul este singular în univers, este stăpânul
creației și este răspunzător de ea.
Progresul culturii și civilizației depinde de actul creator uman. De aceea, nu
întamplător, filozofi, esteticieni, literați și plasticieni, psihologi, sociologi, pedagogi, biologi,
medici, informaticieni s-au străduit și se străduiesc să explice acest fenomen complex; au fost
elaborate numeroase teorii, s-au formulat sute de definiții care scot în evidență diferite
aspecte. Nici teoriile, nici instrumentele elaborate pentru depistarea capacităților creative nu
au oferit explicații definitive și complete cu privire la miracolul creator.
 Actul creator este desemnat prin diferite sintagme: gândire creatoare, gândire
divergentă, inteligență fluidă, imaginație creatoare, imaginație constructivă, rezolvare de
probleme etc. Definițiile nu se exclud unele pe altele, ci se completează, surprind, asociat sau
separat, aspecte privind personalitatea creatoare, procesul creator și produsul rezultat.
Elementele distinctive ale produsului creat sunt: noutatea, originalitatea,
productivitatea, utilitatea, valoarea, în timp ce ale procesului creator sunt: conexiuni noi,
surprinzătoare, experiențe noi, combinații, configurații noi. Elementele distinctive ale
persoanei creative sunt: disponibilitatea pentru nou, complex de însușiri și aptitudini,
structură complexă a personalității, perceperea realității, reorganizarea elementelor.
Formele sau tipurile de creativitate, după criteriul subiectului creator, sunt: individuală
și de grup, după criteriul domeniului, aceasta este științifică, tehnică, artistică ( literară,
muzicală, plastică, scenică- actoricească, regizorală).
Inspirația este o stare psihică de tensiune puternică cu o durată variabilă, în cursul
căreia se conturează în linii generale viitoarea idee sau soluție nouă. Atributele esențiale ale
inspirației sunt: spontaneitatea și vibrația afectivă. Cercetările psihologice ulteriore au arătat
că inspirația este o etapă a procesului de creație.
Cuvântul talent provine din limba greacă, talanton desemnând o unitate de măsură a
greutății sau o monedă având valoarea corespunzătoare a unui talant de aur sau de argint. În
dicționarul Larousse sensul psihologic al termenului talent se referă la aptitudinea sau
superioritatea naturală pentru a face un anumit lucru.
J.P.Chaplin și J. Drever definesc geniul cam în același mod ca și talentul, respectiv ca
abilitate intelectuală generală sau specială, deosebită, care se manifestă în realizarea de forme
noi. F. Galton consideră că oamenii geniali sunt înzestrați cu aptitudini intelectuale sau
mentale excepționale. R. Weisberg apreciază că toate persoanele creatoare (unde există
creație există și geniu) au un număr restrâns de trăsături comune printre care se numără:
interesele de cunoaștere, independența judecăților, încrederea de sine, intuiția și o fermă
percepție de sine. Intuiția se referă la tendința de a ajunge la o concluzie sau de a îndeplini o
acțiune fără explicații amănunțite pentru fiecare pas al procesului. Puternica percepție de sine
ca individ creativ se referă la faptul că geniile sunt convinse de creativitatea lor, această
credință constituindu-se într-unul dintre principalele motive ale activității lor creatoare.
Oamenii de știință înalt creativi se caracterizează prin: nevoia de a se elibera de reguli
(flexibilitate); deschidere la experiență; sensibilitate la probleme ( față de cele importante, ei
nu-și pierd timpul cu rezolvarea unor probleme nesemnificative); problematizare- pot vedea o
problemă acolo unde nimeni nu o vede, ducând astfel la apariția unui domeniu nou, original,
de cercetare.
Geniul artistic include abilitatea de a-i sensibiliza emoțional pe alții, presupunând o
mai mare deschidere și sensibilitate față de experiența emoțională a celorlalți. Weisberg
susține că în prezent se cunoaște foarte puțin despre caracteristicile geniului, conceptul de
geniu fiind un mit. În sprijinul acestei opinii aduce următoarele argumente: - indivizii creativi
într-un anumit domeniu pot să nu aibă un anumit set de însușiri care să îi diferențieze de
indivizii noncreativi cu experiență similară în același domeniu; - se poate ca trăsăturile
psihologice să nu relaționeze cauzal cu activitatea creatoare; - creativitatea nu se manifestă
constant nici chiar la cei mai mari artiști sau oameni de știință, ceea ce indică faptul că geniul
nu este o caracteristică constantă; - analiza unor aspecte mai largi privind conceptul de geniu
arată că este o greșeală să cauți geniul numai la nivelul individului sau numai în munca sa.
Aceasta deoarece geniul este o caracteristică pe care societatea o atribuie rezultatelor muncii
unui individ. Dacă societatea devine sensibilă la alte categorii de rezultate ale muncii, la alte
dimensiuni sau calități ale acesteia, atunci se schimbă și judecățile asupra geniului.
Cei mai mulți văd în geniu o forță creatoare uriașă, deosebit de originală. Geniul poate
fi considerat cea mai înaltă formă de dezvoltare a aptitudinilor. El dispune de o extraordinară
capacitate creatoare, care duce la crearea unor produse deosebit de originale, deschizând
drumuri noi în domeniul său de activitate. Uneori genialitatea a fost asociată cu precocitatea.
Mozart a compus un menuet la 5 ani; Enescu a început să cante la vioară la 4 ani, iar la varsta
de 7 ani a devenit student la Conservatorul din Viena.
Una dintre cele mai valoroase interpretări ale creativității, pe care în linii generale o
regăsim în lucrările contemporane, aparține lui W. Duff și a fost elaborată în secolul al XVIII-
lea. Ipotezele teoriei sale au fost formulate plecând de la analiza intelectului unor genii
precum Platon, Shakespeare, Descartes, Bacon, Newton sau Berkeley. W. Duff a distins trei
facultăți ale minții creatoare: imaginația, judecata și gustul, pe care le consideră principalele
componente ale geniului.
O persoană care vrea să-și aducă o contribuție creatoare trebuie nu numai să lucreze în
cadrul unui sistem, dar și să reproducă sistemul în propriul intelect. Cu alte cuvinte, persoana
trebuie să învețe atât regulile și conținutul domeniului, precum și criteriile de selecție,
preferințele câmpului.
Mediul școlar poate avea un însemnat rol stimulativ asupra creativității dacă programele sunt
flexibile, dacă se evită învățarea pe de rost și se pune accent pe învățarea interactivă, dacă se
respectă dezideratul libertății și se oferă oportunități de alegere, dacă se creează receptivitatea
față de recompense morale. Un mediu școlar ce stimulează creativitatea face ca învățarea să
fie plăcută, respectă personalitatea copiilor, le formează deprinderi de învățare activă și de
autoînvățare. Într-un asemenea mediu copiii trebuie să se simtă liberi să discute problemele
care-i frământă, să aibă sentimentul de apartenență la clasa sau școala la care învață.
Instruirea individualizată să fie o realitate, nu un deziderat.
În mediul școlar, de corpul profesoral și de managerul unității de învățămant depinde
cel puțin atenuarea rigidităților impuse de sistemul de învățămant ( orare, sarcini, curriculum
obligatoriu, concepție pedagogică etc.). Atitudinea inteligentă a profesorilor este aceea de a
accepta modul original al copiilor de a se exprima, de a renunța la conformism și la rutină, de
a le privi performanțele cel puțin cu detașare, dacă nu le pot înțelege. Motivația intrinsecă
trebuie susținută; dorința de a crea ceva nou, de a avea încredere în sine, asumarea riscurilor,
toleranța la rezistențele altora de a accepta ideile creatoare. Jocul, activitățile recreative,
distractive trebuie să se mențină în topul preferințelor copiilor. Rolul educatorilor trebuie să
fie acela de a mijloci aceste activități. Baza materială, laboratoarele, bibliotecile înseamnă
investiții pe termen lung.
Comunitatea, prin cadrul organizatoric, legislativ, managerial, creat în școli, prin
deschiderea generală spre nou și original, oferă contextul larg al afirmării și recunoașterii
contribuțiilor creatoare în toate domeniile la îmbogățirea patrimoniului cultural.