Tema 15

ARBITRAJUL INTERNAŢIONAL. EFECTELE HOTĂRÂRILOR ARBITRALE STRĂINE

1. Noţiunea şi felurile arbitrajului.

2. Criteriile de clasificare a arbitrajului.

3. Legea aplicabilă convenţiei de arbitraj.

4. Efectele hotărârilor arbitrale străine.

5. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale străine în R.Moldova.

6. Cazurile de refuzare a recunoaşterii şi executării hotărârilor judecătoreşti

străine.

1. Soluţionarea litigiilor apărute între părţi, dacă acestea au convenit astfel, se realizează prin intermediul arbitrajului. În situaţia în care părţile nu
ajung la un acord în această privinţă, litigiul nu poate fi soluţionat pe calea arbitrajului.

Astfel, procedura de arbitraj este diferită de procedura judecătorească, având în vedere că aceasta din urmă se desfăşoară la cererea
reclamantului, fără a fi necesar acordul pârâtului.

În ceea ce priveşte arbitrajul, acesta reprezintă o cale de soluţionare a unor litigii în baza acordului părţilor, excluzându-se competenţa instanţelor
judecătoreşti. Aşadar, arbitrajul are caracter convenţional, deoarece acesta nu este obligatoriu pentru părţile în litigiu (ca mod de soluţionare), ci
facultativ.

Arbitrajul reprezintă o modalitate de soluţionare a litigiului, de către o persoană sau de către un organ stabilit prin acordul părţilor litigante sau prin
acord internaţional, a cărui sentinţă este obligatorie pentru acele părţi.

Arbitrajul poate fi: a) arbitraj comercial înternaţional, în cazul privind un raport litigios de dreptul comerţului internaţional; b) arbitraj de drept
internaţional privat, în cazul privind un raport de drept internaţional privat.
 Eficacitatea arbitrajului se explică prin avantajele pe care le prezintă faţă de jurisdicţiile de drept comun. Încrederea părţilor în arbitraj este
determinată de specializarea şi imparţialitatea arbitrilor, supleţea procedurii arbitrale şi celeritatea soluţionării litigiului.

Pe planul dreptului internaţional privat, arbitrajul permite evitarea conflictelor de jurisdicţii şi conflictelor de legi, prin asigurarea soluţionării rapide,
eficiente şi echitabile a litigiilor între părţi.

2. În practica soluţionării litigiilor sunt utilizate diverse forme jurisdicţionale ale arbitrajului, configurarea acestora determinându-se după anumite criterii
de clasificare.

a) În funcţie de competenţa materială a arbitrajului distingem:

- arbitraje cu competenţă generală, din care fac parte arbitrajele cu sferă generală de activitate jurisdicţională (Curtea de Arbitraj de oe lângă Canera
de Comerţ Internaţional de la Paris, Curtea de arbitraj de la Londra etc.);

- arbitraje cu competenţă specifică, din care fac parte arbitrajele specializate pe soluţionarea anumitor litigii, de regulă izvorâte din comerţul cu
anumite mărfuri sau produse (Tribunalul de arbitraj al bursei de bumbac din Bremen, profilat pe soluţionarea litigiilor din comerţul internaţional de textile
sau London Com Trade Association, specializat pe produse alimentare).

b) În funcţie de competenţa teritorială:

- arbitraje de tip bilateral, create prin convenţii internaţionale bilaterale, competente în soluţionarea litigiilor izvorâte din comerţ internaţional dintre
subiectele de drept aparţinând ordinii juridice naţionale a statelor părţi la aceste convenţii (Camera arbitrală franco-germană pentru produsele solului,
Camera americano-canadiană de arbitraj comercial);

- arbitraje de tip regional, constituite printr-o convenţie multilaterală între statele din cadrul unei anumite zone geografice, competente în soluţionarea
litigiilor între subiectele de drept aparţinând ordinii juridice naţionale din statele semnatare (Comisia scandinavă de arbitraj pentru piei);

- arbitraje cu vocaţie universală, competenţa teritorială a cărora se extinde la scară mondială, având abilitatea soluţionării litigiilor din toate ţările lumii
(Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Internaţional de la Paris).

c) În funcţie de structura organizatorică:

- arbitraj ad-hoc (ocazional), având o durată efemeră şi este organizat la iniţiativa părţilor, asemenea instanţe funcţionând numai în vederea
soluţionării unui litigiu bine determinat cu care sunt învestite, existenţa acestua încetând o dată cu pronunţarea hotărârii sau prin expirarea termenului în
care trebuie să decidă;

- arbitrajul instituţionalizat, având caracter permanent, existenţa căruia nefiind dependentă de durata unui anumit litigiu concret determinat, acesta
exercitându-şi atribuţiile jurisdicţionale neântrerupt şi cu caracter de continuitate ori de câte ori este sesizat (Curtea de Arbitraj Comercial Interna ţional
de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a Republicii Moldova).
 d) În funcţie de atribuţiile arbitrilor:

- arbitraj de drept strict, care se distinge prin aceea că arbitrii stauează potrivit normelor de drept incidente în cazul în care aceştea sunt obligaţi să le
respecte, acest arbitraj constituind regula, fiind arbitrajul de drept comun în materia raporturilor de comer ţ internaţional (în cazul în care părţile nu fac nici
o menţiune specială privind arbitrajul, acesta va fi considerat un arbitraj ad-hoc, iar puterile acordate arbitrilor sunt acelea ale unui arbitraj de drept
strict);

- arbitraje de echitate, care se realizează după principiile de echitate şi nu potrivit normelor de drept, acesta este un arbitraj de facto, arbitrii neavând
obligaţia să aplice normele de drept material şi nici pe acelea de procedură.

e) În funcţie de aderenţele pe care le are obiectul litigiului:

- arbitraj naţional (intern), având ca obiect soluţionarea unui litigiu izvorât dintr-un contract lipsit de aderenţe internaţionale întrucât toate elementele
susceptibile a-i conferi aderenţe (precum locul încheierii, cel al executării obligaţiilor asumate de părţi, domiciliul, reşedinţa, cetăţenia persoanei fizice,
sediul sau naţionalitatea persoanei juridice) se află într-un singur stat;

- arbitraj internaţional, având ca obiect litigii izvorâte din contracte cu aderenţe internaţionale adică legături cu cel puţin două state diferite.

3. Privită în intimitatea ei, convenţia de arbitraj aidoma instituţiei arbitrajului comercial internaţional în integralitatea sa, are o dublă componentă –
contractuală şi jurisdicţională. Această împrejurare face posibilă o pluralitate se soluţii privind determinarea legii aplicabile unei asemenea convenţii,
acestea fiind următoarele:

a) Dreptul uniform incident în domeniul arbitrajului consacră fără echivoc soluţia potrivit căreia convenţia de arbitraj este supusă legii autonomiei de
voinţă (lex voluntatis).

Astfel, Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine (New York, 1958), stabileşte prin art.V, pct.1, lit.a), că valabilitatea
convenţiei de arbitraj să fie apreciată „în virtutea legii căreia părţile au subordonat-o, sau în lipsa unor indicaţii în acest sens, în virtutea legii ţării în care
sentinţa a fost dată”.

Deşi textul menţionat consacră pe lângă lex voluntatis şi o soluţie de rezervă, aceasta nu lasă nici o urmă de îndoială că prima soluţie este prioritară.

Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional (Geneva, 1961), consacră de asemenea lex voluntatis cu referire la convenţia de arbitraj.
Astfel, art.VI, pct.2, lit.a) şi b), prevede că atunci când tribunalele vor trebui să se pronunţe asupra existenţei sau valabilităţii unei convenţii de arbitraj vor
hotărî „conform legii căreia părţile au supus convenţia de arbitraj” (lit.a), iar „în lipsa unei indicaţii în această privinţă, conform legii unde sentinţa trebuie
să fie pronunţată” (lit.b).

Aşadar, din textele menţionate în aceste convenţii, se desprinde clar constatarea că dreptul uniform consacră explicit că soluţia pentru determinarea
legii aplicabile convenţiei de arbitraj este legea autonomiei de voinţă a părţilor – lex voluntatis.
 b) O altă soluţie privind determinarea legii aplicabile convenţiei de arbitraj este legea ţării unde s-a pronunţat sentinţa. Deşi şi această soluţie a fost
consacrată de dreptul uniform (după cum rezultă din textele menţionate în cele două convenţii), trebuie să precizăm că aceasta are un caracter
subsidiar în raport cu lex voluntatis, găsindu-şi aplicare numai în măsura în care părţile convenţiei de arbitraj au omis să desemneze o lege aplicabilă
acesteia.

c) A treia soluţie consacrată în materie este aceea potrivit căreia convenţia de arbitraj primeşte incidenţa legii indicate de normele conflictuale ale
forului. Precizăm, însă, că şi această soluţie este concepută ca una de rezervă pentru a fi reţinută numai în ipoteza în care părţile nu au optat pentru o
anumită lege (de regulă, legea contractului principal se aplică şi convenţiei de arbitraj). Într-adevăr, din cuprinsul art.VI, pct.2, lit.c) al Convenţiei de la
Geneva, rezultă că în situaţia când părţile au omis să-şi exercite facultatea de a determina legea aplicabilă convenţiei de arbitraj, iar la momentul în care
se pune problema determinării unei atare legi de către tribunalul arbitral, învestit cu soluţionarea cauzei, nu se poate stabili în ce ţară se va pronunţa
sentinţa (caz mai rar întâlnit), existenţa şi validitatea convenţiei de arbitraj sunt cârmuite de legea competentă conform normelor conflictuale din ţara
unde se află instanţa de arbitraj sesizată.

În concluzie, de principiu, convenţia de arbitraj este supusă incidenţei legii desemnate de părţi – lex volunatis, soluţie ce dă expresie, pe de o parte,
egalităţii juridice a acestora, iar pe de altă parte, caracterului contractual al arbitrajului. Lex voluntatis se impune deci pe terenul formării contractului,
însă în stadii ulterioare ale procedurii arbitrale, cu precădere pe terenul executării sentinţelor arbitrale, în condiţiile în care această lege datorită omisiunii
sau pasivităţii părţilor nu se poate aplica, dobândesc vocaţie de a interveni alte norme conflictuale.

4. Hotărârea arbitrală reprezintă un act prin care organul arbitral se pronunţă asupra litigiului cu a cărui soluţionare a fost învestit.

Hotărârea arbitrală constituie o sinteză a întregii activităţi desfăşurate de completul de arbitri (sau, după caz, de arbitrul unic) şi de părţi din
momentul perfectării convenţiei de arbitraj (primul act săvârşit în această direcţie) şi până la îndeplinirea ultimului act de proocedură (care este însăşi
horărârea dată de arbitri), reflectând rezultatul procedurii arbitrale în toată complexitatea sa.

Hotărârea arbitrală este determinată de următoarele elemente:

a) Izvorul hotărârii arbitrale

Părţile se obligă prin convenţie scrisă să supună arbitrajului anumite diferende privind un raport juridic referitor la o problemă susceptibilă de a fi
regelementată pe calea arbitrajului.

b) Organul de la care emană hotărârea arbitrală

Acesta poate fi un arbitraj ocazional sau permanent, rezultând că instanţele judecătoreşti sunt necompetente să soluţioneze un diferend care
formează obiectul unui compromis sau a unei clauze compromisorii.

c) Obiectul hotărârii arbitrale

 Potrivit Convenţiei de la New York, obiectul diferendului arbitral şi implicit al sentinţei arbitrale îl pot constitui raporturile contractuale sau
necontractuale (art.1, pct.3), atât de drept civil, cât şi de drept comercial, iar Convenţia de la Geneva limitează obiectul sentinţei arbitrale numai la
diferendele care se pot naşte din operaţiuni de comerţ internaţional (art.1, pct.1, lit.a).

d) Părţile la care se referă hotărârea arbitrală

În conformitate cu prevederile art.1, pct.1 din Convenţia de la New York, calitatea de părţi într-un litigiu arbitral îl pot avea persoanele fizice sau
juridice, totodată această calitate o pot avea şi persoanele care nu sunt cetăţeni ai statelor contractante, iar Convenţia de la Geneva prevede în plus, că
părţile trebuie să aibă reşedinţa lor obişnuită sau sediul în state contractante diferite (art.1, pct.1, lit.a).

Hotărârea arbitrală reprezintă scopul final al activităţii arbitrale. Convenţia de arbitraj urmăreşte ca finalitate pronunţarea unei hotărâri arbitrale
susceptibile de executare în ţara unde ar urma să se ceară aducerea la îndeplinire a acesteia în cazul în care ea nu ar fi executată voluntar.

Astfel, hotărârea arbitrală pronunţată într-un stat şi invocată în altul, devine în acesta din urmă hotărâre arbitrală străină.

Determinarea hotărârilor arbitrale străine se face potrivit următoarelor criterii:

a) Criteriul obiectiv

Hotărârea arbitrală are caracter de extraneitate dacă este pronunţată pe teritoriul unui alt stat decât acela unde se cere recunoaşterea şi executarea
acesteia. Astfel, potrivit Convenţiei de le New York, sentinţa arbitrală poate fi pronunţată atât într-un stat care este parte la această convenţie, cât şi într-
un stat care nu este parte la aceasta, pe când Convenţia de la Geneva stabileşte că sentinţa arbitrală trebuie să fie pronunţată pe teritoriul unui stat
care este parte la această convenţie.

b) Criteriul subiectiv

Convenţia de la New York se aplică şi sentinţelor arbitrale care nu sunt considerate naţionale în statul unde este cerută recunoaşterea şi executarea
lor (art.1, pct.1). Astfel, potrivit acestui criteriu, pot avea caracter străin sentinţele arbitrale pronunţate în statul unde sunt puse ulterior în executare dacă
au fost pronunţate în temeiul unei legi străine şi au rezolvat un diferend privitor la raporturi juridice străine

5. Datorită încrederii pe care părţile au acordat-o arbitrilor desemnaţi de acestea şi a aportului arbitrilor la o soluţionare cât mai echitabilă a litigiului,
hotărârile arbitrale se execută, de regulă, în mod voluntar de către părţile împotriva cărora s-au pronunţat.

Totuşi, există situaţii când acestea nu se supun de bună voie soluţiei date de organul de arbitraj şi refuză executarea hotărârii. În asemenea cazuri,
titularii drepturilor consfinţite prin hotărârea arbitrală se vor adresa unei autorităţi sau organ de constrângere competent, care să dispună de mijloacele
necesare pentru a determina partea care obstrucţionează aducerea la îndeplinire a hotărârii date de arbitri, chiar şi în străinătate.
 În dreptul Republicii Moldova regimul hotărârilor arbitrale străine se bucură atât de reglementările interne cuprinse în art.475-476 din Codul de
procedură civilă, cât şi de reglementările internaţionale în materie – Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine (New
York, 1958) şi Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional (Geneva, 1961).

Noţiunea de hotărâre arbitrală străină este calificată prin art.475 alin.(1) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia o hotărâre arbitrală este
considerată străină dacă: a) este pronunţată pe teritoriul unui stat străin, sau b) este emisă pe teritoriul Republicii Moldova, dar legea aplicabilă
procedurii arbitrale este a unui stat străin.

Potrivit alin.(2), în Republica Moldova poate fi recunoscută şi executată o hotărâre arbitrală străină emisă, în conformitate cu o convenţie arbitrală,
pe teritoriul unui stat străin care este parte la Convenţia privind recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, adoptată la New York la 10
iunie 1958, precum şi o hotărâre arbitrală străină ale cărei recunoaştere şi executare sunt reglementate fie prin tratatul internaţional la care Republica
Moldova este parte, fie în baza principiului reciprocităţii în ceea ce priveşte efectele hotărârii arbitrale străine.

În sensul alin.(3), partea care invocă o hotărâre arbitrală străină poate solicita:

a) recunoaşterea şi executarea silită a hotărârii arbitrale străine; sau

b) doar recunoaşterea hotărârii arbitrale străine pentru a invoca autoritatea de lucru judecat, fără a avea dreptul de executare ulterioară a hotărârii
recunoscute.

Astfel, recunoaşterea are ca obiect autoritatea unei hotărâri arbitrale străine. Autoritatea hotărârii este dată de puterea de lucru judecat.

Executarea are în vedere procedura de exequatur. Prin intermediul exequatur-ului se acordă forţa executorie hotărârii în statul solicitant şi nu
executarea propriu-zisă, în condiţiile legii.

Executarea propriu-zisă constituie o simplă operaţiune reglementată de normele dreptului naţional din ţara unde ea se înfăptuieşte.

6. Mecanismul juridic al recunoaşterii şi executării hotărârilor arbitrale străine prin intermediul unei jurisdicţii statale este subordonat unei condiţii
necesare a cărei îndeplinire constituie dominanta întregii proceduri pe care o implică acest mecanism. Această condiţie necesară este obţinerea
exequatur-ului, care presupune unele proceduri speciale de verificare a îndeplinirii condiţiilor de regularitate a hotărârilor arbitrale străine spre a se
încuviinţa executarea silită a acestora în Republica Moldova. Astfel, învestirea cu formulă executorie a hotărârii arbitrale străine, reprezintă cheia de
boltă a întregului ansamblu de probleme juridice pe care le ridică recunoaşterea şi executarea acestora.

Referitor la condiţiile ce urmează a fi îndeplinite pentru recunoaşterea şi executarea sentinţei arbitrale străine, Convenţia de la New York stabileşte
prezumţia regularităţii sentinţei arbitrale străine, în temeiul căreia sentinţa arbitrală străină prin ea însuşi reprezintă un titlu căruia i se datorează
încredere. Partea litigantă care invocă sentinţa nu are de făcut dovada că sunt îndeplinite condiţiile de regularitate cerute de Convenţia de la New York.
Ea trebuie să prezinte numai originalul sentinţei arbitrale şi al convenţiei de arbitraj pe care le întemeiază. Partea adversă are obligaţia de a dovedi că
există motive care să justifice refuzul recunoaşterii şi executării sentinţei arbitrale străine.
 Condiţiile care urmează a fi îndeplinite pentru recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale străine, rezultă implicit din prevederile art.V al
Convenţiei de la New York, precum şi din cele ale art.476 alin.(1) din Codul de procedură civilă, care stabilesc că recunoaşterea şi executarea hotărârii
arbitrale străine pot fi refuzate numai la cererea părţii împotriva căreia s-a emis, dacă aceasta va prezenta instanţei competente, căreia i se cere
recunoaşterea sau executarea ei, probe doveditoare că:

a) una din părţile la convenţia arbitrală se află în incapacitate sau convenţia arbitrală nu este valabilă potrivit legii căreia părţile au subordonat-o ori, în
lipsa stabilirii acesteia, potrivit legii ţării în care a fost pronunţată hotărârea;

b) partea împotiva căreia se invocă hotărârea nu a fost informată în mod cuvenit cu privire la desemnarea arbitrilor sau cu privire la procedura
arbitrală, ori că i-a fost imposibil pentru un alt motiv, să-şi pună în valoare mijloacele sale de apărare;

c) hotărârea a fost pronunţată asupra unui litigiu neprevăzut de convenţia arbitrală sau nu se încadrează în condiţiile convenţiei, precum şi în cazul
când hotărârea conţine dispoziţii asupra unor probleme neprevăzute de convenţia arbitrală (totuşi, dacă dispoziţiile în problemele cuprinse în convenţia
arbitrală pot fi separate de cele care nu se înscriu în ea, partea hot ărârii care conţine dispoziţii referitoare la problemele ce decurg din convenţia arbitrală
poate fi recunoscută şi pusă în executare);

d) competenţa instanţei arbitrale sau procedura dezbaterii arbitrale nu corespunde convenţiei părţilor ori, în lipsa acestora, nu se conformează legii
ţării în care a avut loc arbitrajul;

e) hotărârea arbitrală nu a devenit obligatorie pentru părţi sau a fost desfiinţată ori executarea ei a fost suspendată de instanţa judecătorească a ţării
în care sau conform legii căreia a fost pronunţată.

Totodată, în conformitate cu dispoziţiile alin.(2), recunoaşterea şi executarea unei hotărâri arbitrale străine va putea fi refuzată dacă instanţa
judecătorească va stabili că obiectul litigiului nu poate fi dat în dezbatere arbitrală conform legii Republicii Moldova sau că recunoaşterea sau
încuviinţarea executării silite a hotărârii arbitrale străine contravine ordinii publice a Republicii Moldova.

Având în vedere reglementările cuprinse în art.V din Convenţia de la New York şi cele prevăzute în art.476 alin.(1) şi (2) din Codul de procedură
civilă, putem constata că pentru recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale străine în Republica Moldova sunt necesare a fi îndeplinite următoarele
condiţii:

1) Competenţa instanţei de arbitraj.

Această competenţă este stabilită prin acordul de voinţă al părţilor, exprimată prin compromis sau clauză compromisorie.

Corelaţia dintre convenţia de arbitraj şi competenţa arbitrală se referă la două aspecte.

a) Instanţa de arbitraj este învestită în mod valabil în măsura în care între părţi a intervenit o convenţie de arbitraj neviciată de vre-o cauză de nulitate.
Această cauză de nulitate se poate manifesta, pe de o parte, prin lipsa capacităţii părţilor la convenţia de arbitraj, iar pe de altă parte, prin orice alt motiv
de nevaliditate a acestei convenţii.
 Lipsa de capacitate a părţilor se determină de instanţa de exequatur în temeiul legii aplicabile lor. În doctrină, potrivit unei opinii, această formulă a
fost interpretată în sensul că lipsa de capacitate se constată potrivit legii personale a părţilor, iar într-o altă părere în sensul că legea aplicabilă este
aceea pe care o desemnează norma conflictuală a instanţei de exequatur.

Precizăm, că pe planul dreptului internaţional privat al Republicii Moldova, ambele opinii converg spre aceeaşi soluţie, având în vedere că potrivit
art.2588 din Codul civil, capacitatea persoanei se determină după legea naţională. Astfel, instanţa de exequatur din Republica Moldova va aplica legea
naţională a părţilor contractante.

Orice altă sursă de nevaliditate a convenţiei de arbitraj se determină în virtutea legii căreia au subordonat-o părţile sau, în lipsa unei indicaţii în acest
sens, în virtutea legii ţării în care a fost pronunţată hotărârea.

Potrivit Convenţiei de la New York, lipsa de validitate a convenţiei de arbitraj se invocă în faţa instanţei de exequatur. Aceasta se poate face, deşi
lipsa de validitate a convenţiei de arbitraj este cunoscută părţilor încă de la începerea dezbaterilor şi putea fi invocată în faţa instanţei de arbitraj.

Aceste inconveniente sunt remediate, în parte, de Convenţia de la Geneva, care stabileşte termenul în care trebuie discutată nevaliditatea convenţiei
de arbitraj şi sancţiunea pentru depăşirea acestuia. Totodată, art.V califică excepţia pentru inexistenţa, nulitatea sau caducitatea convenţiei de arbitraj
ca o excepţie de necompetenţă. Asemenea excepţie poate fi ridicată în faţa organului de arbitraj, în cursul procedurii arbitrale, pentru a-şi declina
competenţa în favoarea instanţei judecătoreşti, până sau în momentul prezentării apărărilor sale asupra fondului, după cum legea forului consideră
excepţia de necompetenţă ca o chestiune de procedură sau de fond, pentru a-şi declina competenţa în favoarea arbitrajului. Aşadar, potrivit Convenţiei
de la Geneva, în regula generală, nevaliditatea compromisului sau a clauzei compromisorii nu se mai discută în instanţa de exequatur.

b) Privitor la cel de-al doilea aspect al corelaţiei dintre convenţia de arbitraj şi competenţa arbitrală – limitele acestei învestiri, instanţa de arbitraj nu-şi
poate depăşi competenţa pe care părţile au convenit să i-o acorde.

Totuşi, hotărârea arbitrală excede limitele competenţei stabilite prin convenţia de arbitraj, dacă se referă la un diferend menţionat în compromis sau
care nu intră în prevederile clauzei compromisorii, precum şi în situaţia când cuprinde soluţii care depăşesc prevederile compromisiului sau clauzei
compromisorii.

Astfel, Convenţia de la Geneva prevede, în art.V, pct.3, că sub rezerva controlului judiciar ulterior prevăzut prin legea forului, arbitrul a cărui
competenţă este contestată nu trebuie să se desesizeze de proces, având dreptul de a hotărî asupra propriei sale competenţe şi asupra existenţei sau
valabilităţii convenţiei de arbitraj sau a contractului din care această convenţie face parte.

2) Caracterul obligatoriu al hotărârii arbitrale.

O hotărâre arbitrală străină, pentru a fi recunoscută, mai întâi trebuie să devină obligatorie pentru părţi. Referitor la sensul termenului „obligatorie”
pot apărea unele neclarităţi, în sensul dacă aceasta înseamnă că hotărârea devine irevocabilă sau dacă hotărârea poate fi reformată prin exercitarea
căilor de atac. Hotărârea arbitrală mai trebuie să nu fie anulată sau suspendată de o autoritate competentă a ţării în care sau după legea căreia a fost
pronunţată. Astfel, pentru anularea sau suspendarea hotărârii arbitrale sunt competente autorităţile din două state, adică acela pe al cărui teritoriu s-a
pronunţat hotărârea şi acela a căror lege a fost aplicată.
 În ceea ce priveşte dacă această lege guvernează procedura de arbitraj sau fondul litigiului, textul se referă la legea aplicabilă procedurii, având în
vedere că reglementarea căilor de atac împotriva hotărârii arbitrale constituie o problemă de procedură. Nu constituie temeiuri care să împiedice
recunoaşterea şi executarea hotărârii arbitrale hotărârile care ar infirma hotărârea arbitrală altfel decât prin anulare sau suspendare, precum şi hotărârile
de anulare sau suspendare care ar fi date de alte instituţii decât cele ale statului în care se află locul pronunţării sau cele ale statului după a cărei lege a
fost pronunţată hotărârea.

Convenţia de la New York nu limitează cauzele de natură să atragă nulitatea hotărârii arbitrale.

Convenţia de la Geneva, în cuprinsul art.IX, limitează cauzele de anulare a hotărârilor arbitrale, şi anume: nevaliditatea convenţiei de arbitraj;
nerespectarea dreptului la apărare; depăşirea prevederilor convenţiei de arbitraj; constituirea nevalabilă a tribunalului ori nerespectarea procedurii de
arbitraj stabilită prin convenţia părţilor ori, în lipsă de convenţie, prin dispoziţiile art.IV, care se referă la organizarea arbitrajului.

3) Respectarea dreptului la apărare.

Desfăşurarea procedurii de arbitraj în bune condiţii este ferm garantată prin accentul care se pune pe respectarea riguroasă a dreptului apărării.
Sancţionarea nerespectării dreptului la apărare aparţine domeniului recunoaşterii şi executării sentinţelor arbitrale, fiind exercitată de către jurisdicţiile
ordinare în cadrul procesului de exequatur.

Potrivit art.V, pct.1, lit.b) al Convenţiei de la New York, dreptul la apărare nu a fost respectat, dacă: partea împotriva căreia este invocată sentinţa
nu a fost informată în mod cuvenit despre desemnarea arbitrilor sau despre procedura de arbitraj; aceleiaşi părţi i-a fost imposibil, pentru un alt motiv,
să-şi pună în valoare mijloacele sale de apărare.

4) Constituirea organului de arbitraj şi procedura urmată înaintea acesteia.

Potrivit art.V, pct.1, lit.a) din Convenţia de la New York, acestea trebuie să fie conforme cu convenţia părţilor sau, în lipsă de convenţie, în virtutea
legii ţării în care s-a pronunţat sentinţa arbitrală.

5) Ordinea publică.

În conformitate cu art.V, pct.2, lit.b) din Convenţia de la New York, sentinţa arbitrală nu este recunoscută şi executată dacă este contrară ordinii
publice din statul în care aceasta este invocată, în acelaşi sens fiind şi art.476 alin.(2) din Codul de procedură civilă.